HOLLY RESURECTION ROMANIAN ORTHODOX CHURCH

MISIUNEA ROMÂNĂ ORTODOXĂ INVIEREA DOMNULUI

9091 ALDER AVE , SACRAMENTO CA 95829

Preot: Teodor Alin Gîrlonţa (cell. 714-782-8953)

Preşedintele Consiliului Parohial: Corvin Polhac (cell. 916-628-6653)

www.invierea-domnului.org

V E S T I T O R U L

Februarie 2006

Un material de lectură şi meditaţie de suflet care nu trebuie să  lipsească din  nici  o  familie creştină

Prezentarea Domnului la Templu

Notă: Sfintele Paşti vor cădea anul acesta în 23 aprilie.

 

 

Calendarul lunii

Joi, 2  februarie: Intâmpinarea Domnului în Templu. Evrei 7,71-17;

Luca 2,22-40

Vineri, 3 februarie: Sf. şi Dreptul Simeon, Proorociţa Ana.

Duminică, 5 februarie: Sfintele Muceniţe Agata şi Teodula. Duminica

a 17-a după Rusalii. 2 Cor. 6, 16-7,1; Matei 15, 21-28

(a Canaaneencii).

Vineri, 10 februarie: Sf.Sfinţit Mucenic Haralambie.

Duminică, 12 februarie: Sf.Muc. Hristea. Duminica a 33-a după Rusalii.

2 Tim.3,10-15; Luca 18,10-14 (a Vameşului şi a Fariseului).

Inceputul Triodului.

Joi, 16 februarie: Sf. Sfinţit Mucenic Pamfil.

Duminică, 19 februarie: Sf.Apostoli Arhip şi Filimon. Duminica a 34-a

după Rusalii. 1 Cor. 6, 12-20; Luca 15, 11-32 (a Fiului Risipitor).

Sâmbătă, 25 februarie: Sf. Tarasie. Sâmbăta Morţilor (Moşii de iarnă).

Duminică, 26 februarie: Sf.Muceniţă Fotini, Sf.Teodor. Duminica Lăsatei

Secului de Carne. 1 Cor. 8,8-13 - 9,1-2;  Matei 25, 31-46

(a Infricoşatei Judecăţi).

Marţi, 28 februarie: Cuvioşii Ioan Cassian Romanul şi Gherman di

Dobrogea. Dezlegare la peşte.

Date memorabile

5 februarie 1925– Biserica Ortodoxă Română a fost ridicată la rangul de Patriarhie.

6 februarie 1570 – Diaconul Coresi tipăreşte la Braşov cea dintâi Psaltire în limba română.

15 februarie 1785. Au fost traşi pe roată de către Austro-Ungari, Horia şi Cloşca, mari luptători şi martiri ortodocşi ai neamului românesc.

20 februarie 1883 – S-a născut în satul Cristeşti, comuna Mogoş, judeţul Alba, Prea Sfinţitul Policarp Maruşca, primul Episcop al Românilor din America şi Canada, personalitate de înaltă conştiinţă patriotică, mult iubit şi venerat de români (1934-1958). Sub el Episcopia a rupt legăturile cu Biserica mamă în urma unei grele perioade de rezistenţă între anii 1947-1951, când autorităţile staliniste româneşti au început să persecute biserica în ţară şi să facă presiuni asupra emigraţiei. Episcopatul său vine pe fondul istoric al primului Protopopiat Ortodox Român din America înfiinţat în 1912, vizitat în 1927 de Regina Maria şi hotărât pentru Episcopie la Congresul din 1929, cu episcop numit de patriarhul Miron Cristea în 1934. Fiind arestat pe cînd vizita bolnav România, episcopul Policarp Moruşca a fost surghiunit cu domiciliu forţat la Craiva, judeţul Alba, unde a murit în 1958.

Cuvînt la Întîmpinarea Domnului şi despre jertfa Prea Curatei Fecioare Maria, Născătoarea de Dumnezeu
(2 februarie)

După Naşterea Domnului Iisus Hristos, trecînd patruzeci de zile şi împlinindu-se vremea curăţiei celei legiuite, Preacurata şi Preabinecuvîntata Fecioară Maică plecînd din Betleem cu Sfîntul Iosif, logodnicul, şi venind la Ierusalim, în Biserica lui Dumnezeu, purtînd pe Hristos Pruncul cel de patruzeci de zile, au mers să împlinească Legea Domnului şi să se curăţească după naştere, prin aducerea jertfei celei cuviincioase lui Dumnezeu şi prin rugăciunea preotului. Apoi să pună înaintea Domnului pe Pruncul cel întîi născut şi să-L răscumpere cu preţul cel rînduit, precum s-a poruncit lui Moise de către Domnul, în Legea Veche şi cum se scrie despre aceea în legea curăţirii.

În aceeaşi vreme a venit în biserică Sfîntul Simeon bătrînul, om drept şi credincios. Privind spre Fecioara cea Preacurată şi spre Pruncul cel ţinut de ea, a văzut darul lui Dumnezeu, înconjurînd pe Maica şi Pruncul ei şi cunoscînd, cu duhul, că Acela este Mesia cel aşteptat, s-a apropiat cu sîrguinţă şi, primind în mîini pe Sfântul Prunc, cu bucurie negrăită şi cu frică cucernică, a dat mare mulţumire lui Dumnezeu, înaintea sfîrşitului său, cu veselie cîntînd şi zicînd: "Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpîne, după Cuvîntul Tău, în pace. Eu n-am avut linişte în gîndurile mele, în toate zilele aşteptîndu-Te şi în toate zilele îngrijindu-mă, cînd vei veni. Acum, văzîndu-Te, pace am cîştigat şi de grijă scăpînd, mă duc din cele de aici. Slobozeşte-mă pe mine, robul Tău, ca să mă odihnesc, după ostenelile cele de mulţi ani, în sînul lui Avraam; căci acum au văzut ochii mei mîntuirea Ta cea pregătită tuturor popoarelor. 

Atunci era acolo şi Ana proorociţa, fiica lui Fanuil, din seminţia lui Aşer, care îmbătrînise în văduvie foarte mult, ca la optzeci şi patru de ani şi care numai şapte ani vieţuise cu bărbatul său din fecioria ei. Rămînînd văduvă, tot restul vieţii ei l-a petrecut cu dumnezeiască plăcere, nedepărtîndu-se de biserică, ci cu postul şi cu rugăciunile slujind lui Dumnezeu ziua şi noaptea. Aceea, apropiindu-se într-acel ceas, multe proorociri spunea despre Pruncul cel adus în Biserica Domnului, tuturor celor ce aşteptau izbăvirea în Ierusalim (Luca 2,36-38).

Prăznuirea Întîmpinării Domnului s-a aşezat în vremea împărăţiei lui Iustinian, căci în acea zi s-a ridicat molima cea de moarte cu desăvîrşire şi cutremurul pămîntului s-a alinat, prin milostivirea lui Dumnezeu şi cu rugăciunile Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, căreia, împreună cu Cel ce S-a născut dintr-însa, Hristos, Dumnezeu, să-i fie cinste, slavă, închinăciune şi mulţumire în veci. Amin.

Predica Părintelui Cleopa la Duminica Vameşului şi a Fariseului. Despre mîndrie şi smerenie

Voi sînteţi cei ce vă faceţi pe voi drepţi înaintea oamenilor, dar Dumnezeu cunoaşte inimile voastre;căci ceea ce la oameni este înalt, urîciune este înaintea lui Dumnezeu (Luca 16, 15).

Iubiţi credincioşi,

În multe locuri ale Sfintei Scripturi se arată cît de mare, cît de păgubitoare de suflet şi cît de urîtă de Dumnezeu este patima mîndriei, dar nu puţin se poate cunoaşte răutatea acestui păcat şi din învăţătura Sfintei Evanghelii de astăzi. Eu, fiind prea mic şi nepriceput a arăta prin scris sau prin cuvînt cîte înfăţişări are şi cît de felurită este această răutate a păcatului mîndriei, voi aduce în mijloc o învăţătură preaminunată a Sfîntului Ioan Scărarul în această privinţă. Iată ce zice acest sfînt părinte despre mîndrie: "Mîndria este lepădătoare de Dumnezeu, învăţătură a diavolilor, defăimare a oamenilor, maica osîndirii, strănepoata laudelor, semn al nerodirii, izgonirea ajutorului lui Dumnezeu, ieşirea din minţi, înaintemergătoare de căderi, pricină a epilepsiei, izvor al mîniei, uşă a făţărniciei, întărire a diavolilor, străjuitoare a păcatelor, pricinuitoare a nemilostivirii, neştiinţă de îndurare, amară luătoare de seamă a greşelilor altora, judecătoare fără de omenie, împotrivă luptătoare a lui Dumnezeu" (Filocalia, IX, Cuvîntul 25, Despre mîndrie, Bucureşti, 1980).

Vechimea acestui păcat numai singur Dumnezeu o cunoaşte, fiindcă numai El ştie cînd a căzut satana cu îngerii lui din cer. Nouă nu ni s-a făcut cunoscut cu cîte mii de ani înainte de zidirea lumii văzute a fost căderea îngerilor în acest păcat. Iată ce zice Dumnezeu prin gura marelui prooroc Isaia în această privinţă: "Tu ai zis în cugetul tău: În cer mă voi sui, deasupra stelelor cerului voi pune scaunul meu. Şedea-voi pe muntele cel înalt peste munţii cei înalţi care sînt spre miazănoapte. Sui-mă-voi deasupra norilor, fi-voi asemenea Celui Preaînalt (Isaia 14, 13-14). În aceste cuvinte ale Sfintei Scripturi se arată care a fost gîndul satanei mai înainte de căderea lui. Iar despre căderea lui şi a celorlalţi îngeri de un gînd cu el, Sfînta Scriptură ne arată, zicînd: Cum a căzut din cer luceafărul cel ce răsare dimineaţa, zdrobitu-s-a de pămînt cel ce trimitea la toate neamurile... Şi iarăşi: Acum în iad te vei pogorî, în temeliile pămîntului (Isaia 14, 15).

Dacă ne vom întoarce acum cu mintea la rugăciunea fariseului din Evanghelia ce s-a citit astăzi şi dacă vom cerca cu luare aminte înţelesul cuvintelor lui, vom înţelege mult din vicleniile păcatului mîndriei care s-a strecurat în cuvintele cele pline de laudă ale fariseului. Dumnezeiescul Părinte Ioan Scărarul zice că mîndria este "amară luătoare de seamă şi judecătoare fără de omenie a păcatelor altora". Sfînta Evanghelie ne arată că: Fariseul, stînd în biserică, aşa se ruga întru sine: Dumnezeule, mulţumesc Ţie că nu sînt ca ceilalţi oameni: răpitor, nedrept, preadesfrînat. Dar ce fel de mulţumire aducea el lui Dumnezeu în rugăciunea lui dacă, plin de mîndrie, osîndea pe ceilalţi oameni că sînt răpitori, nedrepţi, preadesfrînaţi etc.?

Dumnezeiasca Scriptură ne arată că: Necurat este înaintea Domnului cel înalt cu inima (Pilde 16, 6), şi că Înaintea ochilor lui Dumnezeu sînt căile omului şi toate urmele lui le cunoaşte (Pilde 5, 21). După învăţătura Sfinţilor Părinţi trebuie să avem convingerea că nu este clipă în care să nu greşim înaintea lui Dumnezeu. De aceea, în fiecare clipă sîntem datori să ne smerim şi să ne pocăim, măcar printr-un suspin al inimii noastre. Dar în rugăciunea cea plină de laudă a fariseului în loc de smerenie şi cunoştinţa neputinţelor sale, el osîndeşte cu mîndrie pe aproapele său căci din prisosinţa inimii sale vorbea gura lui (Matei 12, 34; 15, 18). Însă dumnezeieştii Părinţi ne învaţă, zicînd: "Taci tu, să vorbească faptele tale" (Filocalia, X, Bucureşti, 1981). Oare nu ne învaţă şi Sfîntul Efrem Sirul, în rugăciunea sa din postul mare, zicînd: "Aşa, Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd păcatele mele şi să nu osîndesc pe fratele meu...?". Fariseul însă scoate la iveală isprăvile lui şi osîndeşte păcatele altora prin rugăciunea sa plină de mîndrie.

Să auzim mai departe laudele fariseului care zice: Postesc de două ori pe săptămînă. Care erau zilele săptămînii în care posteau iudeii? Erau joia şi lunea, căci după datina bătrînilor, nu după poruncă, socoteau că Moise s-a suit pe Muntele Sinai joi şi după patruzeci de zile s-a pogorît luni. Dacă fariseul postea aceste două zile, ce l-a silit să arate, înaintea oamenilor, fapta lui, dacă nu mîndria încuibată adînc în inima lui? Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, în privinţa postirii, ne învaţă dimpotrivă: Tu, însă cînd posteşti să nu te arăţi oamenilor că posteşti (Matei 6, 17-18). Fariseul nu numai că nu ascunde fapta cea bună a postului, ci şi cu mare glas o vestea înaintea oamenilor, zicînd: Postesc de două ori pe săptămînă (Luca 18, 12).

Să urmărim şi celelalte laude ale fariseului. Căci după ce s-a lăudat cu postirea, acelaşi lucru îl face şi cu milostenia: Dau zeciuială din toate cîte cîştig (Luca 18, 12). Mîntuitorul însă ne învaţă: Cînd faci milostenie, să nu ştie stînga ta ce face dreapta ta, ca milostenia să fie întru ascuns şi Tatăl tău care vede întru ascuns, îţi va răsplăti ţie (Matei 6, 3-4).

Iubiţi credincioşi, după ce am vorbit despre mîndria şi lauda cea fără minte a fariseului, să ne întoarcem privirea minţii noastre şi spre aşezarea cea smerită şi vrednică de laudă a vameşului. Să aducem în mijloc cuvintele Sfintei Evanghelii de azi: Iar vameşul, departe stînd, nu voia nici ochii să-şi ridice către cer, ci îşi bătea pieptul, zicînd: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosul (Luca 18, 13). Vedeţi, fraţii mei, că vameşul stătea departe de jertfelnic şi nu îndrăznea nici ochii să-şi ridice către cer; ci îşi bătea pieptul şi din inima lui smerită şi zdrobită, zicea cu căinţă: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosul! O, fericite vameşule, tu cu rugăciunea ta smerită din adîncul inimii tale, foarte mult te-ai asemănat cu tîlharul de pe cruce care a strigat din inimă: Pomeneşte-mă, Doamne, cînd vei veni întru împărăţia Ta! (Luca 23, 42).

Acest fericit tîlhar, socotind că nu are alt chip a se pocăi de păcatele sale, nici vreme să facă alte fapte bune, deoarece şi picioarele şi mîinile îi erau răstignite pe cruce, dar fiind înţelept, şi văzînd că moare, s-a gîndit să strige la Dumnezeu din adîncul inimii, cu mare credinţă şi zdrobire. Pentru aceasta a fost auzit de Mîntuitorul, Care i-a zis: Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai (Luca 23, 43). La fel şi fericitul vameş, puţine cuvinte a zis din inimă: Dumnezeule milostiv fii mie, păcătosul! Pentru smerita lui rugăciune auzim răspunsul cel preasfînt din gura Domnului: Zic vouă, mai îndreptat s-a pogorît acesta la casa sa, decît fariseul. Că tot cel ce se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa (Luca 18, 14).

Nu fără rost s-a rînduit de Biserică Evanghelia Vameşului şi Fariseului în Duminica de astăzi, cu care se începe Triodul, adică perioada Postului Mare, care este cel mai potrivit timp de pocăinţă de peste an. Căci precum îngerii au căzut din cer şi primii oameni au căzut din rai din cauza mîndriei, tot aşa neamul omenesc a fost mîntuit şi ridicat la cinstea cea dintîi în Împărăţia cerurilor prin smerenia întrupării Fiului lui Dumnezeu şi a morţii Lui pe Cruce.

Şi dacă mîndria a făcut pe îngerii neascultători diavoli şi pe primii oameni care erau nemuritori în rai i-a făcut muritori pe pămînt, înţelegem că precum căderea şi moartea noastră a venit prin mîndrie, tot aşa pocăinţa, mîntuirea şi nemurirea noastră începe întîi prin smerenie.

De aceea s-au şi rînduit de Sfinţii Părinţi trei Duminici pregătitoare înainte de începerea Sfîntului şi marelui Post al Paştilor. Prima Duminică, cea de astăzi, care ne pregăteşte pentru post, este tocmai aceasta numită "a Vameşului şi a Fariseului", ca să ne amintească de moartea noastră prin mîndrie şi de învierea noastră prin smerenie. A doua Duminică pregătitoare este numită "a Fiului Risipitor". Aceasta ne îndeamnă la pocăinţă. A treia Duminică pregătitoare pentru Sfîntul şi Marele Post este numită "a Înfricoşatei judecăţi", cînd se lasă sec de carne. Aceasta ne aminteşte de sfîrşitul lumii şi de Judecata de apoi, cînd fiecare va lua plată după faptele sale.

Ultima Duminică cu care începe Postul Mare se numeşte "a izgonirii lui Adam din rai". Ea are scopul de a ne reaminti de păcatul strămoşilor noştri, care au fost alungaţi din rai din cauza mîndriei şi lăcomiei, pentru a ne îndemna la rugăciune şi la post cu toată stăruinţa şi evlavia.

Iată dar că, începînd din Duminica de astăzi, a vameşului şi a fariseului, ne pregătim pentru începerea Marelui Post al Sfintelor Paşti. Începutul pocăinţei şi al postului îl facem prin rugăciunea unită cu smerenie, dacă vom urma vameşului. De aceea, fraţii mei, ştiind că mîndria a creat iadul şi a aruncat pe îngerii căzuţi şi pe oamenii nepocăiţi în adîncul gheenei, sîntem datori să punem de astăzi început bun de pocăinţă şi să urmăm vameşului pocăit, iar nu fariseului mîndru.

Mare păcat este mîndria, fraţilor. Ea se arată şi în vorbire şi în îmbrăcăminte luxoasă, şi în mînie, care este fiica mîndriei, şi în lenevire la biserică şi în amînarea pocăinţei şi în spovedanie nesinceră, că cel mîndru nu vrea să-şi mărturisească preotului păcatele mari, nici nu se căieşte pentru ele din cauza slavei deşarte care îl stăpîneşte. Mai cumplită este mîndria minţii, cînd omul se crede mai capabil, mai bun decît alţii. Cea mai grea este, însă mîndria sufletului, cînd omul se socoteşte mai învăţat, mai talentat, mai corect şi mai plăcut înaintea lui Dumnezeu decît mulţi şi chiar decît toţi oamenii. Unii, din mîndrie diabolică, nu mai cred în Dumnezeu. Alţii, hulesc şi batjocoresc Sfînta Scriptură, Biserica, Crucea, icoanele, sfintele slujbe şi pe sfinţii slujitori. Iar alţii, tot din mîndrie, se rup de Biserică, nu vor să mai asculte de preoţi şi se duc la tot felul de secte, căci mîndria este izvorul tuturor sectelor.

Smerenia este cel mai bun leac pentru creştinii de astăzi, pentru mîntuirea noastră. Vom putea scăpa de mîndrie prin mai multă rugăciune, ajutată de post, prin citirea cărţilor sfinte şi prin deasă spovedanie la duhovnici iscusiţi.

Postul Mare este cale bună de nevoinţă, de smerenie, de pocăinţă şi împăcare cu Dumnezeu. Să ne pregătim pentru a-l străbate cu folos şi cu bucurie, şi să-L rugăm pe Bunul nostru Mîntuitor să ne scape de păcatul cel greu al mîndriei şi să ne îmbrace în veşmîntul cel dumnezeiesc al smereniei, al rugăciunii curate şi al iubirii, care ne asigură tuturor mîntuirea sufletelor. Amin.

Viaţa şi nevoinţa Cuvioşilor Părinţi Ioan Casian

şi Gherman din Dobrogea (28 februarie)

Aceşti cuvioşi sfinţi de neam străromân s-au născut prin anii 365-368 de la venirea mîntuirii prin Hristos-Domnul, în Dobrogea, numită pe atunci Sciţia Mică, la un loc ce păstrează din vechime pînă azi numele "podişul Casian" şi "peştera lui Casian". Localitatea Casimcea din judeţul Tulcea îi poartă, de asemenea, numele părintelui Ioan Cassian. Părinţii şi strămoşii lor erau creştini din primul secol, fiind botezaţi în numele Prea Sfintei Treimi poate chiar de Sfîntul Apostol Andrei şi de ucenii lui, care au semănat cuvîntul Evangheliei lui Hristos în jurul Mării Negre şi în Sciţia Mică.

Insufleţit de o arzătoare sete de desăvîrşire duhovnicească Cuviosul Cassian pleacă la Locurile Sfinte însoţit de prietenul său Gherman, frate nu prin naştere, ci în duh. Au fost călugări într-o mănăstire din Betleem şi apoi au ajuns la comunităţile din delta Nilului, adîncindu-se de acolo tot mai mult în pustie. Apoi Cuvioşii Ioan şi Gherman, urmînd un grup de 50 de monahi, hotărîră să-şi caute liniştea la Constantinopol, sub ocrotirea Sfîntului şi marelui Ioan Gură de Aur. Aceasta se petrecea pe la anii 401. De îndată ce îi văzu marele între patriarhi, desluşind cu o tainică privire calitatea sufletelor lor, reuşi să-l convingă pe Gherman să primească prin mîinile lui preoţia, iar Casian diaconia. Cuvioşii Casian şi Gherman au fost trimişi în misiune la Roma de cler şi popor, însoţindu-l pe episcopul Paladie ca să încunoştiinţeze pe episcopul Romei, Inocenţiu I, printr-o scrisoare, privind suferinţele Sfîntului Ioan Gură de Aur.

Sfîntul Casian petrecu astfel zece ani la Roma şi în acest timp a fost hirotonit preot. De aici a mers la Marsilia, în sudul Galiei, unde a întemeiat, pentru bărbaţi, mănăstirea Sfîntului Victor, pe mormîntul unui martir din secolul al III-lea; iar pentru fecioare, aceea a Mîntuitorului, pe la anul 415. El îşi încredinţă în pace sufletul său lui Dumnezeu către anul 435. Cunoscut ca sfînt de cei din vremea lui, el este cinstit de toţi călugării Bisericii Apusene ca Părinte al lor şi unul dintre cei mai mari învăţători. Sfintele sale moaşte sînt păstrate pînă în ziua de astăzi în mănăstirea Sfîntului Victor din Marsilia.

După o aspră şi îndelungată nevoinţă duhovnicească, ajungînd la măsura sfinţeniei, Cuviosul Părintele nostru Gherman a răposat la Roma, prin anii 405-415, dîndu-şi sufletul cu pace în mîinile lui Hristos, plin de zile şi de harul Duhului Sfînt. Pentru viaţa lui aleasă, Sfîntul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a trecut în ceata Sfinţilor Părinţi, la 20-21 iunie 1992, cu data de prăznuire la 29 februarie, iar cînd nu sînt ani bisecţi, la 28 februarie.

Cu ale căror sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi. Amin.

Alte gânduri privind Duminicile Triodului pregătitoare intrării în Postul Mare

In pregătirea postului Paştelui, duminicile se citesc, în ordine, pericopele cu Zacheu vameşul, cu femeia canaaneancă şi cele ale Triodului: a fariseului şi vameşului păcătos, a întoarcerii fiului risipitor şi a judecăţii din urmă (Matei 25,31-46). Intâmplarea cu Zacheu ne vorbeşte despre setea de Dumnezeu, cea cu femeia canaaneeancă despre nădejdea şi insistenţa în Dumnezeu. Din Duminica Vameşului şi a Fariseului în primul rând învăţăm, cum spune părintele Cleopa, despre smerenie, arma împotriva duşmanului nostru numărul unu: mândria de sine care, sub nenumăratele sale forme – egoismul, jignirea, onoarea, vanitatea, dorinţa de laudă şi recunoaştere, competiţia, revanşa, răzbunarea, neascultarea, înfruntarea, cearta, duşmănia, mânia, judecarea celuilalt, lăcomia etc etc, trec observate sau neobservate şi ne împiedică să iubim, nu lasă blândeţea, rabdarea, dăruirea, înţelegerea celuilalt, facerea de pace, ajutorul aproapelui. Practic fariseul suntem noi. Ne considerăm buni creştini, mergem la biserică, ţinem posturile şi sărbătorile, avem faceri de bine; toate în echilibru cu eul nostru, toate din prisosul nostru, păstrând pentru noi întâietatea lucrurilor, bunurilor şi activităţilor care sunt în folosul nostru şi dăruind timp şi atenţie celorlalte în măsura în care considerăm că nu ne deranjează, că nu trec o anume limită de comoditate şi disponibilitate. Pentru orice facem, de pare umbrit găsim o scuză, de pare bun şi însorit căutăm lauda. Smerenia, în schimb, dă de o parte interesul primordial pentru persoana noastră şi deschide uşa credinţei, a dragostei de semeni şi de Dumnezeu. Smerenia ne ajută să ne vedem şi celelalte slăbiciuni, acoperite cu atâta grijă de respectul nostru pentru sine, pentru persoana noastră; ne ajuta să le vedem şi să le înlăturăm, să ne despătimim (căci ele ne împing la mii de păcate mici pe care le facem zilnic fără a le lua în seamă). De aceea Domnul spune despre vameşul care cerea milă, dându-şi seama de greşelile şi neputinţele sale din care vedea unele, ghicea altele şi se înspăimânta de cele pe care nu le putea cuprinde şi pentru care suntem condamnaţi deşi rămân neştiute de noi (ca legile juridice ale societăţii care ne pedepsesc, indiferent dacă avem sau nu habar de ele): “Vă spun că mai degrabă omul acesta s-a pogorât acasă socotit neprihănit decât celălalt.” Parabola ne învaţă al doilea pas: avântul credinţei lui Zacheu şi nădejdea femeii canaaneence descoperă că suntem nepregătiţi. Incepe să ne pară rău, ne smerim, ne căim căci simţim că am făcut multe greşale (deşi nu ştim exact ce), care ne fac nevrednici a-L urma pe Domnul.

Părintele Kallistos spunea despre cele trei personaje ale parabolei Duminicii Fiului Risipitor că ele pot reprezenta trei faţete ale propriului nostru suflet (fiul – păcătosul care s-a risipit şi se căieşte cerând iertare de la Dumnezeu; tatăl – cel care iubeşte, iartă şi dăruieşte cu gândul la mila lui Dumnezeu; fratele – cel care are mândria virtuţilor şi îl trage la răspundere pe Dumnezeu). Parabola atinge punctul culminant în momentul când fiul “şi-a venit în fire”, adică s-a întors către sufletul său, în care este întotdeauna Domnul şi pe care îl uitase; momentul când şi-a dat seama de nebunia şi deşertăciunea acţiunii sale, a îmbrăcat haina smereniei şi şi-a mărturisit greşeala, gata să-şi schimbe viaţa. El este primit cu dragoste. Iată al treilea pas al urmării pe Dumnezeu: după setea lui Zacheu şi insistenţa Canaaneencii, după smerenia şi intuiţia păcatelor avută de vameş, acum păcatul este identificat cu exactitate şi este luată hotărârea de a se schimba cu tot riscul (metanoia – cuvântul grecesc pentru pocăinţă, care înseamnă căinţă şi schimbare); Domnul stă la capatul drumului, în pragul casei, aşteptând cu braţele deschise.

Duminica Lăsatei Secului de carne, a Infricoşatei Judecăţi se referă la dragostea aproapelui: “Adevărat vă spun că, oridecâte ori aţi făcut aceste lucruri unuia din aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie Mi le-aţi făcut”. Noua viaţă (al patrulea pas în procesul de apropiere de Dumnezeu, acum după întoarcerea acasă a fiului risipitor) începe să lucreze şi ea se manifestă prin dragoste, adică eliberarea de jugul eului propriu care ca o perdea nu lăsa să-l vedem pe aproapele. Ştim cele două mari porunci: “Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu to cugetul tău. Aceasta este cea dintâi şi cea mai mare poruncă. Iar a doua, asemenea ei, este: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Matei 22, 37-39). De asemenea ştim că măsura supremă a credinţei noastre este primirea harului lui Dumnezeu care este dragostea faţa de semeni. Putem adăuga şi gândul despre libertatea care a fost dată dintru început omului de către Dumnezeu. Dar “libertatea înseamnă responsabilitate”, scria undeva Eliade. Cu atât mai mult libertatea spiritului descătuşat de patimi aduce responsabilitatea faţă de semeni, dăruirea faţă de ei şi faţă de Dumnezeu (“Mie Mi-aţi făcut”, spunea Iisus).

Cu toate aceste pregătiri şi anticipări intrăm în greaua încercare a postului, pentru a parcurge în lupta cu noi înşine, drumul pe care l-am învăţat în toate cele cinci duminici pregătitoare. Duminica Lăsatului secului de brânză este Duminica Izgonirii lui Adam din rai. Deci de aici începem hăţaşul nostru, cărarea printre stânci şi mărăcini. Postul nu este însă o simplă abstinenţă ca o încercare a trupului şi spiritului sau ca o ofrandă adusă lui Dumnezeu ci este o călătorie spre Sărbătoarea Luminii care este Paştele, cea mai mare sărbătoare a creştinătăţii. Postul din fiecare an înseamnă în acelaşi timp şi o nouă treaptă pe drumul nostru continuu al vieţii noastre către Dumnezeu. Este bine ca fiecare post să se termine cu spovedania şi împărtăşania. Să ne ajute Bunul Dumnezeu să trecem cu bine şi prin acest Post şi să ajungem curaţi la bucuria sfântă a Invierii Domnului.