Biserica Ortodoxa Sacramento

In Sfanta cetate a Ierusalimului, la Sfantul Munte Athos sau in alte locuri incarcate de istorie crestina, icoane vestite impodobesc vechile bazilici sau marile catedrale, unele dintre ele fiind recunoscute ca „facatoare de minuni”, grabnic ajutatoare nenumaratilor pelerini care au ingenuncheat inaintea lor. Imparati si imparatese, boieri si domnite, oameni cu dregatorii inalte, ca si oameni de rand, impreuna cu cete nesfarsite de arhierei, monahi, preoti cu credinciosii lor au batut drumurile in trecut, ca si-n vremurile mai noi, pentru a ajunge pe urmele Mantuitorului, ale Prea Curatei Sale Maici, ale Apostolilor sau Sfintilor. Au fost cazuri cand imparatii au renuntat la tron si si-au sfarsit viata in linistea si simplitatea unei manastiri athonite sau in alte chinovii din cuprinsul Rasaritului Ortodox.
Icoana Maicii Domnului din biserica satului Radaseni, din tinutul Falticenilor, fara sa aiba faima icoanelor si locurilor celebre ale lumii, are totusi o istorie minunata, plina de talc, care vorbeste „iara si iara” despre milostivirea fara margini a Sfintei Fecioare, izvorul atator minuni.

Toiagul cu galbeni

La Manastirea Rasca, catre sfarsitul veacului al XIX-lea, staretea ieroschimonahul Veniamin Piticariu, Arhimandrit si Cavaler, originar din satul Mihaiesti, situat foarte aproape de Radaseni. Dorea sa lase in urma sa o icoana pictata la Sfantul Munte.

Din osteneala sa si a obstii a pus deoparte galben cu galben, i-a asezat intr-un baston gol pe dinauntru si a plecat spre Sfantul Munte. Drumurile erau lungi si nesigure, dar hotii nu-si inchipuiau ca un toiag ar putea ascunde o comoara. A luat corabia spre Constantinopol, dar o furtuna naprasnica a fost cat pe ce sa duca vasul la fund. Monahul a scapat cu viata, dar bastonul s-a pierdut in valurile involburate. Trist si sarac, parintele Veniamin s-a dus la Muntele Athos, fara sa-si implineasca dorinta. Pe drumul spre casa, avea sa se petreaca o minune: asteptand corabia la Istanbul, si-a vazut toiagul intr-o dugheana cu obiecte gasite in mare. Vrand sa-l cumpere, stapanul dughenei i-a spus ca-i prea greu, pentru ca a stat prea mult in apa si ca nu-i este de nici un folos. Nu stia taina bastonului, dar pana la urma i l-a dat. Cu comoara reintoarsa ca prin minune, Veniamin Piticariu s-a intors la Athos si a comandat icoana mult dorita, la un pictor de la Schitul Lacu. Era anul 1891.

Iata infatisarea icoanei, asa cum este descrisa intr-o lucrare tiparita in anul 1901, la Falticeni: „Icoana mare a Maicii Domnului facatoare de minuni e zugravita la Sfantul Munte Athos, de un pictor renumit. Sfanta icoana e prea frumoasa, imbracata peste tot cu argint bun si aurita peste tot, la Liov, in Galitia, cu pret de 1200 lei aur. Are juvele, sta sub geam de sticla cu privaz aurit. Este proprietatea parintelui Ieroschimonahul Veniamin Piticariu, arhimandrit si egumen al Sfintei Manastiri Rasca”. Titlul sfintei icoane este: „Aceasta Sfanta Icoana a Maicii Domnului se numeste Portarita”. Jos, pe argint, scrie: „Aceasta icoana s-a facut si s-a impodobit cu spesele mele - Veniamin Piticariu - 1892. Sfanta Icoana este o copie artistica de pe chipul Sfintei Icoane Portarita, de la Sfantul Munte Athos, de la Manastirea Iviru”.

Icoana isi alege loc

Revenind in tara, Arhimandritul Veniamin a daruit icoana manastirii sale. In 1921, in timpul unei mari secete, icoana a fost adusa in procesiune de la Rasca pana la Radaseni. La sfarsitul rugaciunilor pentru ploaie, icoana n-a putut fi dusa mai departe. Aceasta traditie este confirmata de multi batrani din satul Radaseni, martori ai acestei minuni, ca si de Arhimandritul Cleopa Ilie, vestitul misionar, legat sufleteste de satul Radaseni, inca din vremea staretiei sale la Sihastria.
Vazand semnul ceresc, Arhimandritul Veniamin Piticariu a hotarat sa daruiasca Icoana Precistei bisericii Sfintii Apostoli Petru si Pavel din Radaseni, cu dorinta de a fi ingropat si el alaturi de acest locas, lucru ce s-a implinit un an mai tarziu, in 1922, cand Dumnezeu l-a chemat intru Imparatia Sa. Trupul sau adus de la Manastirea Rasca a fost asezat langa biserica, aproape de pretiosul dar lasat satului Radaseni.
Intr-un mic medalion de argint asezat la gatul Maicii Domnului, se gasesc trei particele din moastele Sfantului Gheorghe, ale Sfantului Haralambie si ale Sfantului Ioan cel Nou de la Suceava, insotite de o mica insemnare care aminteste ca donatia a fost facuta de Arhiereul Narcis Cretulescu, prieten al Arhimandritului Veniamin Piticariu.

Minuni

Asa a ramas la Radaseni o icoana vestita, a carei istorie inceputa la Athos s-a continuat intr-un sat cu oameni evlaviosi, intarind si mai mult credinta lor, indemnandu-i sa ramana fideli dreptei invataturi si s-o cinsteasca in chip deosebit pe Maica Luminii din icoana cea luminata.
Umbriti de milostivirea Sa, radasenii au devenit in ultimii zece ani ctitori ai multor manastiri si biserici. Amintim aici de paraclisul Sf. Ioachim si Ana de la Sihastria, construit de ei in vremea staretiei Arhimandritului Cleopa Ilie, de ajutorul pe care l-au dat la Icoana, Pocrov, Agapia Veche, Vorona si-n alte locuri.
Asa se explica prezenta in satul Radaseni a numerosi ierarhi, clerici monahi si de mir, pelerini cu totii la icoana Maicii Domnului, care priveste spre noi cu nemarginita bunatate si implineste cererile facute catre Ea din adancul inimii, cu smerenie si cu frica de Dumnezeu.
Biserica in care se afla primeste mereu oameni apasati de nevoi si necazuri. In duminici si sarbatori, ca si-n zile de rand, slujitori ai Bisericii, dar si nenumarati credinciosi ingenuncheaza inaintea acestei Sfinte Icoane, punandu-si nadejdile in mijlocirea Maicii Domnului. La resfintirea bisericii „Sfintii Apostoli Petru si Pavel” din 16 iulie 1995, trei arhierei, 40 de clerici si aproximativ 30.000 de credinciosi au transformat tarnosirea intr-o sarbatoare a intregului tinut.
Biserica din Radaseni pastreaza intre odoarele ei de pret si un epitaf pictat de vestitul iconar Irineu Protcenco de la Sihastria, din vremea in care satul avea o stransa legatura cu aceasta manastire. Tot in aceeasi perioada, Arhimandritul Cleopa Ilie a slujit Sfanta Liturghie de mai multe ori in sat si chiar randuiala inmormantarii sau parastasului pentru unii credinciosi ravnitori. Asa a inceput sa se teasa firul acestei istorii. In fiecare zi, icoana adauga alte si alte minuni, pe care oamenii credinciosi le stiu si le marturisesc.
In randuiala de sfintire a icoanelor Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu se spune: „...Binecuvanteaz-o cu binecuvantarea ta cea cereasca si-i da ei puterea si taria facerii de minuni. Fa-o vindecatoare si izvor de tamaduiri tuturor celor ce in dureri se vor pleca in fata ei si vor cere de la Tine ajutor prin Nascatoarea de Dumnezeu...”.
In puterea icoanei din Radasaeni se afla intreaga implinirea acestei rugaciuni facute cu atata staruinta, in cetatea cea neingenuncheata a Ortodoxiei, la Sfantul Munte Athos, in 1891.
Scrisu-s-a de noi aceasta sfanta istorie... arhim. Timotei...

( inceput de pagina ...)

Fiindca a inceput postul Craciunului, cum se impaca acesta cu sarbatoarea
americana de Thanksgiving? Cum ar trebui procedat?

__________________________________

RASPUNSUL BISERICII: Absolut "DA", trebuie sa postim.

Postul Nasterii Domnului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos

Timp de 40 de zile, crestinii ortodocsi sunt in perioada de post a Craciunului. Din punct de vedere al alimentatiei, este un post mai usor fata de cel al Pastelui, fiind mult mai multe zile in care poate fi consumat peste. Abia dupa aceste 40 de zile de post si rugaciune, crestinii se pot bucura pe deplin de Nasterea Domnului.

Ieri a inceput postul Craciunului iar, timp de 40 de zile, crestinii ortodocsi vor consuma numai produse de origine vegetala. Practicat, de mii de ani, transmis din generatie in generatie, a devenit parte integranta a
vietii crestinului practicant. Motivat sentimental si religios de exemplul lui Iisus Hristos, precum si de evenimentele legendare din viata Bisericii Crestine, postul se tine in diferite perioade ale anului, avand durate si
grade de severitate diferite, in functie de evenimentul la care se face referinta.

Postul Craciunului are 40 de zile, incepand la data de 15 noiembrie si se incheie pe 24 decembrie. Astfel, ziua de ieri a fost ultima in care crestinii au mai putut manca alimente "de frupt", cand a fost "lasatul secului". Din punct de vedere al alimentatiei, este un post mai usor fata de cel al Pastelui, avand multe dezlegari la peste, ulei si vin.Astfel, pot fi
mancat peste si preparate din peste in toate zilele de sambata si duminica cuprinse intre 21 noiembrie si 20 decembrie inclusiv, pe 21 noiembrie, de sarbatoarea Intrarii in biserica a Maicii Domnului, in zilele de praznuire a
unor sfinti cu cinstire mai larga in toata lumea ortodoxa, precum 30 noiembrie (Sf. Ap. Andrei), 4 decembrie (Sf. Varvara), 5 decembrie (Sf. Sava), 6 decembrie (Sf. Nicolae), 9 decembrie (Zamislirea Sfintei Fecioarei Maria), 18 decembrie (Sf. Cuvios Daniil Sihastrul), 20 decembrie (Sf. Ignatie Teoforul).

Postul Craciunului este mai usor si datorita faptului ca sunt accesibile mai multe alimente, avand in vedere ca abia a trecut toamna si cele mai multe gospodine au umplut camarile cu zacusca sau alte alimente de acest gen.
Afara de dezlegare la peste si produse din peste, in zilele mentionate mai sus poate fi consumat si vin si ulei. Abia dupa aceste 40 de zile de post si rugaciune, crestinii se pot bucura pe deplin de Nasterea Domnului de pe 25
decembrie.

( inceput de pagina ...)

Biserica Ortodoxa Romana sarbatoreste astazi pe Sf. Cuv. Paisie de la Neamt

15 noiembrie 2005

In viata monahala din zona Neamtului, isihasmul a fost promovat in a doua parte a secolului al XVIII-lea de Sf. Paisie de la Neamt, praznuit de Biserica Ortodoxa Romana in fiecare an, la data de 15 noiembrie. Nascut in orasul Poltava, din Ucraina, Sf. Paisie a mers la manastire la varsta de 16 ani. Dupa cativa ani a venit in Tara Romaneasca si a stat o perioada de timp la manastirile din partile Buzaului si Vrancei. A plecat apoi la Sfantul Munte Athos, unde a fost tuns in monahism si unde a vietuit timp de 17 ani. In 1769, a venit in Moldova stabilindu-se la Manastirea Neamt. Sf. Cuvios
Paisie de la Neamt a trecut la cele vesnice la data de 15 noiembrie 1794. Despre cele mai importante momente din viata Sfantului Cuvios Paisie de la Neamt a vorbit parintele conf. univ. dr. Ion Vicovan, prodecanul Facultatii
de Teologie Ortodoxa 'Dumitru Staniloae', din Iasi: 'In primul rand, s-a remarcat printr-o vocatie monahala autentica timpurie. Dupa cum se cunoaste, dupa cei patru ani de scoala pe care i-a urmat la Kiev, la celebra Academie
duhovniceasca, intemeiata de mitropolitul moldovean Petru Movila, a intrat in monahism, pentru ca mai apoi sa treaca in Tara Romaneasca, in partile Buzaului si Vrancei, sub indrumarea duhovniceasca a Cuv. Vasile de la Poiana
Marului, care il va si tunde in monahism, dandu-i numele de Paisie. La Muntele Athos va avea loc acest act de mare importanta in viata duhovniceasca a Sf. Paisie, care va deveni Velicicovski, ceea ce inseamna 'cel mare'.
In al doilea rand, s-a remarcat printr-o evlavie deosebita la Sf. Parintii. Tocmai asa se explica si plecarea sa la Sf. Munte Athos, in anul 1746, unde va vietui vreme de 17 ani pentru a cunoaste viata duhovniceasca de acolo si pentru a invata si a putea citi si traduce pe Sf. Parinti de limba greaca. Aici va incepe aceasta opera de traducere, care va fi
continuata cu mai mult succes la Manastirea Dragomirna, unde se va stabili dupa revenirea de la Muntele Athos si va atinge culmea, gloria, in perioada nemteana, dupa 1779, pana la sfarsitul vietii sale pamantesti, 1794'.

Sf. Cuvios Paisie de la Neamt este cel care a introdus isihasmul in viata de obste. De asemenea, pe parcursul intregii vieti, Sf. Cuvios Paisie a desfasurat o intensa activitate filantropica. El a introdus isihasmul in viata de obste. Daca isihasmul initial a insemnat liniste individuala, personala, in practicarea rugaciunii lui Iisus, pe cat posibil el a introdus
in obste aceasta practica isihasta pentru toata lumea si prin randuiala slujbelor pe care o preluat-o de la Muntele Athos de a se sluji de Tipicul cel Mare sau al Sfantului Sava. O alta calitate deosebita a fost aceea ca a pus un accent aparte pe activitatea social-filantropica peste tot unde a mers, incat intreaga sa activitate, traire, cunoastere a operelor si a
vietii Sf. Parinti, marturisirea gandurilor, slujba de noapte, in special, a facut ca acest curent sa primeasca numele de 'paisianism' si sa fie cunoscut atat in Moldova cat si in Tara Romaneasca, dar a trecut si in spatiul din
Rusia de astazi, intr-un numar insemnat de manastiri unde, pana astazi, vietuind dupa modelul sau de traire duhovniceasca'. La Manastirea Neamt, praznuirea Sf. Cuvios Paisie se face in fiecare an, intr-un mod deosebit, pe
data de 15 noiembrie, lacasul sarbatorind al treilea hram. Avem si aici in America o manastire cu acest hram. Se gasea
lana Sebastolopol, California. Acuma s-a mutat in Alaska.

( inceput de pagina ...)

Sinaxar 6 Decembrie

În aceasta luna, în ziua sasea, pomenirea celui între sfinti Parintelui nostru Nicolae, arhiepiscopul Mirei Lichiei, facatorul de minuni.

[Sfantul ierarh Nicolae] Cel între sfinti Parintele nostru Nicolae a trait pe vremea împaratilor Diocletian si Maximian. Mai întâi a stralucit prin vietuire calugareasca; iar pentru viata lui îmbunatatita a fost facut arhiereu. Dar pentru ca sfântul propovaduia cu îndrazneala credinta în Hristos a fost prins de mai-marii cetatii, a fost batut si chinuit, apoi aruncat în temnita, împreuna cu alti crestini. Când marele si binecredinciosul împarat Constantin a ajuns, cu voia lui Dumnezeu, împarat al romanilor, au fost eliberati din legaturi toti cei închisi si, odata cu acestia, si Sfântul Nicolae, care s-a dus în Mira. Nu dupa multa vreme a fost adunat de marele Constantin cel dintâi sinod de la Niceea, la care a luat parte si minunatul Nicolae.

Sfântul Nicolae a facut multe minuni asa cum arata Istoria vietii sale. A izbavit de la moarte pe trei barbati napastuiti pe nedrept. Pe când acestia erau în închisoare au aflat de timpul când aveau sa fie omorâti si au chemat pe sfânt în ajutor; i-au pomenit si de binefacerile ce le facuse cu altii, cum izbavise de moarte pe alti trei barbati din Lichia. Iar Sfântul Nicolae, cel grabnic spre ajutor si gata spre aparare, s-a aratat în vis împaratului si eparhului; pe eparh l-a mustrat pentru ca a defaimat împaratului pe cei trei barbati, iar împaratului i-a aratat si i-a dovedit ca barbatii aceia sunt nevinovati si ca din pizma au fost pârâti ca au uneltit împotriva lui. Si asa i-a izbavit Sfântul Nicolae de la moarte.

Pe lânga acestea a facut înca si alte minuni. A pastorit dumnezeieste poporul ortodox si ajungând la adânci batrâneti, s-a mutat catre Domnul.

Dar Sfântul Nicolae nici dupa moarte nu si-a uitat turma sa. Ca în fiecare zi face cu îmbelsugare bine celor ce au nevoie si-i izbaveste de tot felul de primejdii si nevoi, Caci si acum, ca si atunci, Acelasi Dumnezeu lucreaza prin sfântul Sau minunile Sale cele fara de numar.

( inceput de pagina ...)

Mesajul Parintelui Naghi la implinirea unui an de slujit la Misiunea " Invierea Domnului"

Sa multumim lui Dumnezeu pentru toate.

In zilele acestea se implineste anul de cand Dumnezeu ne-a ingaduit prin chemarea Inalt Prea Sfintitului Parinte Arhiepiscop NICOLAE sa purcedem la pastorirea credinciosilor Misiunii Ortodoxe Romane Invierea Domnului din Sacramento. Scanteia divina care a luminat aceasta chemare ne-a adus bogate daruri pentru care nu suntem vrednici indeajuns a multumi lui Dumnezeu pentru toate binefacerile si bucuriile duhovnicesti revarsate asupra noastra, in acest AN de alese impliniri, Inalt Prea Sfintiei Sale care m-a invrednicit cu aceasta onoare si incredere, intarind acest inceput cu prezenta sa, cat si voua dreptcredinciosilor crestini cu a caror dragoste si semne bune am fost intampinat, de la inceput.
De mare bucurie duhovniceasca m-ati facut partas prin adevarata dragoste crestina cu care am fost primit si omenit in casa voastra, de vorbele bune pe care mi le-ati transmis, de frateasca voastra incredere cu care m-ati onorat. Timpul inca ne este la indemana si ne aduce aminte despre ospitalitatea voastra cand am gasit salas in casa voastra, cand flamand am fost, m-ati saturat, cand insetat am fost, mi-ati potolit setea, cand bolnav am fost, m-ati ingrijit, cand V-am cautat nu m-ati ocolit, cand la munca V-am chemat, cu dragoste ati urmat chemarea, cand la spital am vizital bolnavi fara nici o retinere de timp ati fost cu mine, pe bolnavi din Romania ati ajutat, pentru sinistrati ati daruit. Si cand rememorez toate acestea, cu mare cutremur observ ca cele mai sfinte cai ale Domnului nostru Iisus Hristos si conditiile spre mantuire, cu nadejde le-ati asezat in viata voastra considerandu-le indispensabile unei trairi adevarate.
De Biserica Domnului nostru Iisus Hristos ati avut grija. La cele ce am aflat aici, cu mare bucurie le-ati inmultit: primul dar a fost chiar de la Inalt Prea Sfintitul Parinte Arhiepiscop Nicolae si Parintele Arhim. Nicodim prin frumoasa evanghelie ferecata in coperti aurite; apoi am aflat aici un rand de vesminte iar acum avem sase; au fost daruiti 3 noi prapori; o trusa de impartasit; un autorurism Honda '93 in excelente conditii . Avem o pagina de web asupra careia se desfasoara, cu jertfa mare de timp, o lucrare permanenta. La sala in care se tin temporar slujbele pana la constructia unei biserici, cu timp si fara timp, multi si-au adus obolul daruind bani, timp si munca lor pana s-a ajuns la situatia de acum, fapte pilduitoare care ne umplu de bucurie sfanta si speranta. Si lucrarile vor continua cu ajutorul lui Dumnezeu.
Pentru toate acestea, stiute si vizibile, se cuvine sa aducem adanca multumire lui Dumnezeu care ne-a binecuvantat cu aceste nenumarate nemeritate daruri tuturor celor care au stat impreuna lucratori spre marirea Bisericii lui Ilristos.
Cu adanca multumire
Paroh (temporar)
Pr. Gh. Naghi

( inceput pagina ...)

LEGENDA MARTISORULUI

Demult, prea demult s-a întâmplat aceasta. Pe atunci cerul era cer, vazduhul era vazduh, iar Soarele avea chip mândru de tânar si cobora la hora-n sat la toate sarbatorile mari si venea printre fete si flacai si cu totii se bucurau de prezenta lui. Dar tot pe atunci mai exista si un smeu, care la pândit pe Soare si l-a închis într-o temnita întunecoasa a lui, pe care a zabrelit-o si a ferecat-o. Si sarmanul Soare nu mai lumina pamântul cum îl lumineaza astazi. Lumea toata se întristase. Pasarile din padure au amutit. Îsi uitasera ciripitul. Izvoarele nu mai murmurau. Nu se mai auzea cântecul fetelor si râsetele copiilor. Toate s-au topit în jale mare. Nimeni nu îndraznea sa înfrunte zmeul groaznic si înrait. Numai zmeul se bucura de isprava lui.

În sat, pe acea vreme, se afla un om de treaba. Era harnic si întelept. Gospodaria lui era mai mare ca la cei mai buni gospodari. Acest om chibzuit mai avea si un fiu în plina tinerete, frumos si puternic ca nimeni altul. El mai avea un suflet curat si bun, de sa-l pui la rana. Si despre el se mai spunea ca-i placea frumosul. Frumosul din natura si din noi - oamenii, caci calatorise mult si vazuse multe. Vorbea putin, dar cu tâlc. Dar mai avea si un dar neântrecut de nimeni. Cânta frumos, ca nu te-ai mai fi putut satura ascultându-l. Satenii îl iubeau si l-au numit Radu cel Voinic.

S-a aflat în sat ca acest flacau s-a hotarât sa salveze Soarele pentru lume, caci rabdarea margini nu are. Si l-au petrecut cu totii: mamele, surorile, prietenii, fratii si tatii si l-au blagoslovit la plecare, rugându-l pe Dumnezeu, ca sa-l ajute în drumul greu.

A mers vara, toamna întreaga, iarna aspra pâna când gasi castelul groaznicului zmeu. Pornira între ei lupta crâncena pe viata si pe moarte. Se izbeau cu necrutare unul în altul, împroscând cu sudoare si sânge zapada alba si cristalina. Tare era zmeul. Tare se tinea si voinicul. Pline de rani le erau piepturile, bratele si umerii. Pâna la urma tot voinicul mai voinic se dovedi. Si hainul zmeu a fost rapus. Istovit de forte, se prabusi la pamânt. Radu a sfarâmat peretii negri ai temnitei si l-a scos la iveala pe Soare, care îndata si-a luat zborul si si-a ocupat locul lui de dinainte. De atunci se uita spre noi si râde din albastrul fara de sfârsit al cerului.

A reânviat natura. Oamenii s-au bucurat, dar voinicul n-a apucat sa vada primavara. Sângele din rani îi picura încet în zapada. Ultima picatura de sânge a cazut din bratul tânarului în luna martie, în cea dintâi zi. Si-a închis ochii tânarul. Si au plâns fetele la disparitia lui, iar lacrimile lor picurau încet în zapada. Si topindu-se zapada unde cadeau lacrimile, albe flori au rasarit din fiecare lacrima. Ghiocei au fost numite aceste flori, ale caror petale erau albe ca zapada. Si de atunci fetele, în amintirea izbândei obtinute de voinic, împletesc martisoare. E un ciucas împletit dintr-un fir alb si unul rosu. De atunci oamenii poarta martisoare, începând cu prima zi a lui martie, care delimiteaza anotimpul rece, acel alb, de acel cald, ce este rosu. Începând cu acea zi, timp de o luna, oamenii îsi daruiesc unul altuia martisoare- simbol al primaverii. Firul rosu mai înseamna dragoste pentru tot ce e frumos si bun, pentru toate calitatile de care dispune voinicul. E culoarea sângelui varsat de el pentru lume. Iar alb înseamna zapada, sanatate, frumusete sufleteasca, ghiocel gingas si fraged- prima floare a primaverii si lacrimile care au curs din ochii fetelor în amintirea tânarului numit Radu cel Voinic.

( inceput pagina ...)

Lumina Cea Neasemanata

Mai ieri ne ingrijoram la vestea sosirii luptelor celor duhovnicesti, de la inceputul Postului. Câteva zile doar ne despart de cutremurul si tânguirea Golgotei. Si iata acum toate au trecut, au ramas in urma. Bucuria pascala si lumina Invierii se revarsa peste noi cu imbelsugare. Mirele Hristos ne-a poftit pe toti la ospatul Sau de nunta... Dar, pâna sa ajungem aici, a trebuit sa calatorim pe o cale strâmta, insa foarte sigura, bine batatorita, pentru ca pe ea au calatorit multi inaintea noastra; aceea pe care ne-a aratat-o pas cu pas Sfântul si marele Post. Mai intâi ne-am pregatit cu grija, ca pentru orice lucru mare din viata si pentru ca sa fim siguri ca vom ajunge fara gres la tinta dorita. Apoi am declarat fatis, cu indrazneala, razboi diavolului, cu rugaciune si cu post; cu rugaciune staruitoare si aspre nevointe, cu curatire de pacate si cu lucrarea virtutii, calauziti necontenit de invataturile Sfintilor Parinti si de pilda vietii lor desavârsite si intariti de harul Sfântului Duh.

Sfintele Patimi ale Domnului ne-au aratat mai deplin rostul pregatirii noastre: de a ne impotrivi din rasputeri raului si a ne lasa scrisi cu Degetul Tatalui Ceresc. Caci mântuirea este marele dar pe care ni-l face Mântuitorul Hristos, prin Sfintele Sale Patimi, si nu rod al ostenelilor noastre. Nu exista alta cale pentru a ajunge la marea bucurie a Invierii. Pe ea trebuie sa calatorim toata viata, caci Pastile din acest an si din fiecare an este numai o arvuna, o repetitie pentru Pastele cel vesnic. De aceea, Sfântul Ioan Gura de Aur zice la Pasti: "A trecut vremea Postului, dar n-a trecut si rostul postului". Va veni insa vremea când calatoria pe calea cea strâmta se va fi sfârsit pentru totdeauna. Când va fi trecut putina osteneala si vom fi ancorat in limanul odihnei celei vesnice. Cu ochii mintii atintiti necontenit spre acest tarm, sa ne ducem mai departe calatoria. Putina este osteneala... Gândurile de fata, un tovaras smerit pe aceasta cale.

( inceput pagina ...)

PREDICA LA INCEPUTUL POSTULUI MARE

Întoarceti-va la Mine cu toata inima, cu post, lacrimi si tânguiri! (Ioil II,12)

Frati crestini,

Iata-ne ajunsi în pragul marelui post: este ultima duminica care ne pregateste pentru nevointa postului, numita a izgonirii lui Adam si a Evei din rai. Dar pentru ce ni se aminteste tocmai astazi de izgonirea lui Adam din rai? Pentru ca sa ne arate noua cât de rea este neînfrânarea de la mâncare si ce urmari grozave are pacatul lacomiei.
Dar izgonirea lui Adam din rai mai are si alt înteles. Sfintii nostri parinti ne spun ca, dupa ce au fost scosi afara din rai, Adam si Eva au plâns 40 de zile la poarta raiului cu multa cainta, batându-si pieptul si facând rugaciuni cu multa jale, ca sa li se ierte pacatul si sa fie iarasi primiti înauntru. Am auzit si din cântarile de la strana cum Adam se jeluia la poarta raiului si cu lacrimi amare zicea: ,,Vai mie, ca femeia si sarpele m-au amagit, facându-ma sa pierd fericirea raiului vai mie ce voi face, cu ce lacrimi voi plânge înaintea Ta, Ziditorule, ca sa-mi daruiesti mie fericirea cea dintâi?!"
De mâine intram în postul cel mare al sfintelor patimi. Departe, departe începe sa se zareasca Crucea rastignirii. Fiul lui Dumnezeu, Mieluselul cel nevinovat, voieste sa se rastigneasca, din dragoste mare pentru salvarea noastra. De acum, Biserica, mireasa lui Hristos, îsi dezbraca astazi podoabele si vesmintele stralucitoare, îndemnând pe toti fiii sai si aducându-le aminte ca au sosit zilele înfrânarii, ale înnoirii sufletesti ale pocaintei, asa cum striga proorocul Ioil: ,, Întoarceti-va la Mine cu toata inima, cu post, lacrimi si cu tânguiri!?
Pe la sfintele manastiri, în aceste zile se cânta o duioasa si miscatoare cântare, numita ,, La râul Babilonului!? Este vorba de psalmul 137. Acest psalm aminteste poporului evreu de soarta zbuciumata a trecutului sau pâna în zilele noastre. Acesta, din cauza neascultarii de poruncile Domnului, a fost luat si dus în grea robie între neamuri pagâne. Doua au fost robiile cele mai principale: robia din Egipt, care a durat 430 de ani, si robia din Babilon, care a tinut 70 ani. Acolo au suferit mult, caci împaratul Nabucodonosor îi silea sa se închine idolilor, îi punea la munci grele, iar cei care nu se supuneau erau aruncati în cuptoare aprinse cu foc, asa cum s-a întâmplat cu cei trei tineri Anania, Azarie si Misail, sau cu marele prooroc Daniil, care a fost aruncat într-o groapa cu lei.
În acest timp de grea prigoana, bietii oameni îmbatrâneau asteptând sa-i scoata cineva, dar nimeni nu i-a scos din mâna cea tare a tiranului împarat. Chinuiti de dorul patriei lor, de cetatea Ierusalimului, de frumusetile Sionului unde era zidita biserica Domnului Savaot, poporul evreu se aduna pe malul unui râu care era hotarul imperiului pagân si acolo plângea cu lacrimi nemângâiate, dupa tara în care s-a nascut si dupa slava Ierusalimului pierdut. Atât de întristati erau evreii, încât nimeni nu-i putea mângâia si opri din suspinul lor. Uneori se apropiau de ei boierii Babilonului acolo unde plângeau si-i rugau sa le cânte din cântarile Sionului, asa cum cântau ei în tara lor.
Cuprinsi de multa întristare, raspundeau cu totii într-un glas: ,,Cum vom cânta cântarea Domnului în pamânt strain ??. 70 de ani si-au amestecat lacrimile cu apele Babilonului, iar oasele le-au ramas în pamânt strain pentru ca mult suparasera pe Dumnezeu. Aceasta s-a întâmplat înainte de venirea Domnului Iisus Hristos, care s-a nascut din Fecioara Maria, din neamul lor, ca sa-i mântuiasca pe ei si întreg neamul omenesc, fiindca El era Mesia cel asteptat de proorocii lor. Dar ei n-au vrut sa-L recunoasca.
De aceea mai târziu, dupa ce au rastignit si pe Fiul lui Dumnezeu, omorând mai întâi o multime de prooroci, au patit-o si mai rau, caci armata romana i-a trecut prin foc si sabie si i-a împrastiat pe tot pamântul facându-i sclavii popoarelor. Dupa aproape 2000 de ani, unii dintre ei au ramas tot în ratacirea lor, caci si astazi asteapta pe Mesia ca sa-i izbaveasca si sa-i adune pe toti la un loc. La Ierusalim au ei un zid care a mai ramas din vechile ruine, unde se aduna si astazi când si când si plâng ca la râul Babilonului; acolo suspina, se tânguiesc, cerând de la Dumnezeu pe Mesia si izbavirea lor. Dupa atâta timp si dupa ce atâtia frati ai lor au cunoscut pe Domnul Hristos si s-au trezit, ei refuza mereu pe Fiul lui Dumnezeu; caci bine le-a spus Domnul Hristos în fata: ,,Ma veti cauta voi si nu ma veti mai gasi caci unde ma duc Eu voi nu puteti veni ! "
Dar sa-i lasam pe ei în pribegia si necredinta lor si sa ne întoarcem la neamul nostru crestinesc, caci acesta este poporul cel ales de Dumnezeu prin Fiul Sau Iisus Hristos, în al carui nume ne-am botezat, ne-am pecetluit cu botezul Sfintei Treimi: Tatal, Fiul si Sfântul Duh. Cei botezati, toti crestinii de pe întregul pamânt sunt poporul cel ales al lui Dumnezeu. Acesta este noul Israel. Noi aici însa, suntem cu totii în tara straina pe pamântul acesta. Aici am cazut robi în fel de fel de pacate si ne framânta multime de griji si gânduri rele.
Vrajmasul sufletelor noastre ? diavolul ? ne-a înstrainat de Dumnezeu, ne-a îndepartat de biserica si rugaciune, de post si spovedanie. De aceea suntem chinuiti cu tot felul de boli sufletesti si trupesti; caci o multime de crestini a ajuns sa-si lepede credinta pentru cine stie ce nimicuri. Altii au trecut la sectanti, iar altii insulta cu ura si dusmanie pe Dumnezeu, pe Fiul Sau Iisus Hristos, pe Maica Lui, Biserica, Crucea si icoanele, înjurând cu ura infernala. Unii se dau necuratului în orice moment pentru lucruri de nimic. Altii traiesc numai în judecati cu o ura înversunata, iar altii se pândesc si se urmaresc ca fiarele prin jungla. Si asa, crestinii nostri înoata în mocirla tuturor pacatelor, caci foarte bine ne asemanam si noi cu poporul evreu care a fost luat în robia Babilonului din cauza multimii pacatelor si îndepartarii de Dumnezeu.
De aceea, frati crestini, sa ne aducem aminte ca aici pe pamânt nu suntem decât calatori, ca avem un scurt popas de facut, în timpul celor câtiva ani de zile pe care îi traim aici. Noi însa trebuie sa cautam mereu împaratia cerurilor, dreptatea lui Dumnezeu, vesnica fericire a sufletului, gradina raiului cea pierduta de stramosii nostri. Biserica ne cheama astazi sa ne faca cunoscut ce sa facem ca sa ajungem în acea tara minunata.
În primul rând, sa nu mai ascultam de satana care ne ispiteste si ne atrage în cursele pierzarii. Sa pasim apoi peste râul Babilonului, adica peste obiceiul cel vechi al pacatului si peste toate faradelegile care curg ca un râu înspumegat pe pamânt, care sa înece toata lumea. Acest râu al faradelegilor îl formeaza toate placerile amagitoare ale lumii, care au puterea si vraja satanica a ne robi lui Faraon ? diavolul. Daca reusim sa trecem peste acest râu blestemat al placerilor lumesti, sa fugim cât mai departe de tara pacatelor si de hotarul ei, ca sa ne simtim cât mai în siguranta.
Drumul spre aceasta tara ni l-a aratat însusi Domnul Hristos caci El a zis: ,,Eu sunt Calea, Adevarul si Viata!?. Prin sfânta Biserica pasim cu încredere si curaj dupa Domnul vietii noastre. În drumul nostru întâmpinam desigur multe obstacole; diavolul, care este tatal minciunii, ne iese înainte si începe sa ne înfatiseze viata într-o alta forma. El vorbeste prin gura lumii, care si-a facut o multime de crezuri despre viata. Cum ai început sa mergi mai des la biserica, îi si ridica diavolul pe unii împotriva ta si îi auzi zicând, chiar pe unii din casa cu tine, ca doar ce pacate mari ai facut de te duci mereu a biserica, doar n-ai omorât pe nimeni, ca la biserica merg numai pacatosii, ce vrei, sa te faci calugar ?
Asemenea si alte vorbe le spune diavolul prin gura lumii. În ziua de astazi, cine nu stie sa desfrâneze, sa se îmbete, sa joace si sa cânte diavolului, sa stea numai prin restaurante si localuri de petrecere, acela este socotit prost, un om care traieste degeaba sau, mai bine zis, un om pierdut, care nu stie sa petreaca. Lumea zice chiar ca acel om nu este nici crestin ortodox, ci e un sectant. Cum te-ai lasat de pacate, nu mai esti crestin ortodox, esti sectant, asa învata diavolul pe lume. De aceea calea aceasta a lui Dumnezeu este vorbita de rau. Pe omul care apuca sa mearga drept pe ea, cu credinta, cu nadejde si dragoste, pe acela, în lumea acesta, îl asteapta crucea si suferinta, Golgota, ca pe Mântuitorul care ne-a învatat s-o urmam. De aceea Sfânta Biserica ne cheama astazi ca sa ne lamureasca cu privire la rostul si foloasele postului.
Noi, conducatorii sufletesti ai poporului în aceasta zi, trebuie sa facem lucrul comandantilor de ostire înaintea luptelor, sa vorbim si sa aratam însemnatatea luptei ce se va da. Sa lamurim cugetele, sa întarim inimile si sa aratam si roadele biruintei. Multa lume nu stie ce însemnatate are postul. Spun unii ca ar fi porunca pusa de preoti si nu face parte din poruncile lui Dumnezeu, ca de aceea a spus Domnul Hristos: ,,ca nu spurca ce intra în gura, ci ce iese din gura? (pe aceasta o stiu toti). Dar observam chiar din Sfânta Evanghelie de astazi, ca Mântuitorul n-a desfiintat postul, n-a spus sa nu mai posteasca nimeni, ci a aratat cum trebuie tinut postul si care este adevaratul post placut lui Dumnezeu. Vedem ca însusi Mântuitorul a postit 40 de zile în pustia Carantaniei, unde a fost ispitit de diavol.
Altadata, Domnul Hristos lauda postul si arata si puterea lui când spune ucenicilor ca unele soiuri de draci nu se pot scoate decât cu post si rugaciune. De aceea sfintii parinti zic ca postul este poarta iar epitrahilul este usa mântuirii; adica prin poarta aceasta strâmta de care vorbeste Mântuitorul vor intra virtutile sfinte în sufletul si trupul omului, îmblânzindu-le si sfintindu-le. De altfel, atâtia sfinti prooroci si marturisitori prin post si rugaciune au dobândit mari binefaceri de la Dumnezeu. Sfântul Vasile cel Mare spune ca atât de batrâna este porunca postului încât ea este de o vârsta cu omul.
Înainte de orice alta porunca, Dumnezeu i-a poruncit lui Adam în rai sa posteasca, adica sa nu manânce din pomul oprit, acela al cunostintei binelui si raului. Adam si Eva, cât au pazit porunca, au mostenit raiul, iar când au mâncat, au pierdut raiul si veselia de acolo. Prin caderea acestei porunci s-a prefacut veselia în lacrimi, mintea s-a îngrosat, trupul a murit si toata natura s-a rasculat împotriva omului, caci a intrat moartea.
Dumnezeu a creat trei feluri de fiinte desavârsite care au diferite vieti, potrivit diferitelor însusiri ale naturii lor; adica: îngerul, omul si animalul. Îngerul este o fiinta cu totul duhovniceasca. Animalul este o fiinta cu totul materiala, nu are suflet, viata lui e cu totul trupeasca. Omul este o fiinta compusa dintr-o substanta duhovniceasca si alta trupeasca, din trup si suflet. Când omul traieste dupa trup, degenereaza din nobletea sa si cade în conditia animalului, asa cum observam în lume la multi oameni, care în zadar se numesc oameni, deoarece se tavaleste în noroi ca porcii, din cauza betiei, sau urla precum câinii, traind în desfrânari. Iata oameni cazuti în rândul animalelor sau, mai rau, ca nu vezi un câine beat sau un porc.
Când omul traieste dupa duh, dupa suflet, el îsi mentine demnitatea si se înalta la starea unui înger. Când omul urmeaza voia trupului, ascultând de poftele lui si îndeplinind toate placerile, se zice ca traieste ca un animal. Adevarul este ca viata curata si nevinovata, pe care Dumnezeu o cere de la crestini în timpul postului, consta în abtinerea de la pacate, precum si în abtinerea de la carne si celelalte bucate de dulce. Acesta este postul cel adevarat, sa posteasca si trupul, si sufletul.
Abtinerea de la pacat este postul sufletului, iar abtinerea de la bucate este postul trupului. Postul trupesc nu trebuie despartit de cel duhovnicesc, adica, daca omul posteste la mâncare dar în schimb înjura, da raului si alte pacate, un astfel de post e ca un trup fara suflet. Deci abtinerea de la pacate este sufletul postului care-i da tot meritul si desavârsirea. De aceea Domnul Hristos a mustrat pe fariseii cei ipocriti care posteau pâna li se usca gura si îsi posmogeau fetele de slabiciune, dar în schimb erau plini de mândrie, de îngâmfare, slava desarta si tot felul de pacate.
Adevaratul post este ca sa ne abtinem de la tot felul de patimi, de vicii rele. Caci la ce ne serveste sa nu mâncam carne, daca osândim pe fratele nostru, vorbindu-l de rau, dusmanindu-l si pârându-l. La ce ne foloseste sa nu bem vin, daca varsam sângele fratilor nostri. Ce ne foloseste daca vom mânca numai seara, iar toata ziua am petrecut-o pe la spectacole, la filme, în procese, pe la tribunale si în tot felul de pacate rele. Trebuie sa stim ca si sufletul si trupul au o hrana si un post al lor.
Trupul are postul lui oprindu-l de la unele bucate, iar sufletul rational, substanta duhovniceasca, are hrana potrivita cu natura sa. Aceasta hrana este cuvântul lui Dumnezeu: rugaciunile, citirea psaltirii, cântarea sfânta religioasa. Omul nu traieste numai ca animalul, mâncând si bând; el cugeta, iubeste, se roaga, gândeste. Ceea ce hraneste cugetul lui, iubirea lui, este Cuvântul lui Dumnezeu. De aceea si Mântuitorul când a fost ispitit de satana în pustie si i-a zis sa faca pietrele pâini, Domnul Hristos i-a raspuns: ,,Nu numai cu pâine va trai omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu!"
Iata deci care este secretul mântuitor al sufletului si al trupului. Pentru aceasta cei mai multi din crestinii nostri la fel ca si fariseii de care pomeni Domnul Hristos în Evanghelia de astazi, se abtin de la mâncaruri, ba unii nu manânca zile întregi, în schimb în loc sa se hraneasca cu Cuvântul lui Dumnezeu întarindu-se, sa prinda aripi si sa se ridice mai sus de cele pamântesti, ei se hranesc cu lucrurile diavolului, cu minciuni, cu vorbiri desarte, cu povestiri, spun fel de fel de glume, stau numai cu ochii în televizor ascultând tot felul de cântari lumesti si programe imorale, cu bârfirea pe limba crezând ca-i poate mântui numai abtinerea de la pacate. Greseala mare este aceasta.
Sfintii nostri parinti aseamana postul cu o scara cu 40 de trepte. O scara ce urca pe om prin înfrânare, de la pamânt la cer. La ospatul cel de jos al scarii sta saracul Adam, omul ? noi ? iar de la cel de sus priveste Domnul Iisus Hristos spre noi. Jos plângem noi cu stramosul Adam si cu Eva, noi toti pacatosii iar sus asteapta Milostivul Dumnezeu si priveste sa vada lupta noastra, lucrarea noastra, dragostea noastra, cum urcam noi pe aceste scari, pe aceste trepte ale postului. Fiecare dintre aceste trepte ale scarii reprezinta o zi.
În aceste 40 de zile ale sfântului post sa nu fie una sa o petrecem fara de folos. Într-o zi fa milostenie, într-o zi fa pace între cei ce se dusmanesc, într-o zi deschide ochii sufletului unui necredincios, în alta zi însoteste un mort la groapa în alta zi scrie ceva de mâna, o rugaciune, o cântare sfânta, o învatatura sfânta, si împarte cu cel nestiutor tot felul de fapte bune, împreuna cu postul, cu rugaciunea si cu smerenia. Si asa sa urcam zi de zi pe scara aceasta pâna acolo sus la Stapânul nostru, unde ne vom bucura de milostivirea lui Dumnezeu. Dar sa stiti ca postul are cei mai multi dusmani, mai multi decât celelalte fapte bune.
De aceea el e socotit de lume si chiar de unii crestini ca ceva învechit si fara de folos. Cel putin sectantii care s-au despartit de Biserica nu respecta postul deloc.
Trei sunt principalii dusmani ai postului: diavolul, lumea si trupul. Diavolul ne sopteste ca si lui Adam: ,,Omule, postul nu este o porunca, te poti mântui si fara post, caci nu spurca ce intra în gura, n-a zis oare Hristos asa!??. Al doilea dusman este lumea care ne amageste zicând: ,,Nu mai posti, femeie, ca te faci de râs, cine mai posteste azi, fii serioasa, nu te mai lua dupa babe !?. Trupul e al treilea dusman. Auzind ca este vorba de post începe dinainte sa se întristeze, sa se mânie asupra noastra zicând: ,,O, cât o sa ma chinuiesti cu bucate de acestea saracacioase, nu vezi ca sunt bolnav, fata mi se îngalbeneste si nu mai pot. Doar sunt tânar acum, am eu vreme sa postesc mai la batrânete!?.
Iata, asa se lasa crestinii biruiti de aceste ispite de la cei trei dusmani: trupul, lumea si diavolul. Mai ales daca stam si ne gândim câti nu au de întâmpinat greutati si batjocuri din cauza postului de la multi, în multe locuri. Sfintii cei mai iscusiti ne spun ca în trei rânduri ispiteste diavolul pe om; înainte de a face binele, în timpul savârsirii lui si dupa ce a facut binele.
Întâi diavolul se trudeste în multe chipuri sa nu reusim sa facem fapta buna. Daca totusi începem sa o facem, el ne întinde curse, ca sa facem rau acea fapta buna, sau amestecata cu raul si daca totusi am împlinit facând fapta buna asa cum o cere Dumnezeu, diavolul cauta sa ne arunce în pacatul mândriei si asa sa pierdem tot ce am lucrat, cum am auzit în Sfânta Evanghelie de astazi ca acei farisei fatarnici, care posteau de ochii lumii, si-au luat plata cuvenita lor. Mai gasim unele persoane si între crestini care ajuneaza câte o vineri pâna seara, apoi vin la biserica cerând anafura în gura mare, ca ei au ajunat pâna atunci, sa stie toata lumea.
Unele persoane chiar nu mai tin seama nici de rânduiala Bisericii, ca poate în vinerea aceea a fost dezlegare în calendar, fiind harti si nu trebuia sa ajuneze. Ele se apuca sa posteasca si când nu trebuie, sa ajuneze sâmbata si duminica, si Cartea Sfânta, sfintii parinti spun ca acei care ajuneaza sâmbata si duminica sa se afuriseasca, cazând sub blestem. Iata de ce trebuie sa stiti ca sunt unii crestini care se iau dupa babe fara credinta si zic ca postesc postul Maicii Domnului, iar aceasta consta în a posti câte o zi din saptamâna, adica a ajuna chiar sâmbata si duminica. Înca o data precizam ca sâmbata si duminica nu este voie sa se ajuneze; nu cunoastem decât o singura zi de ajunare a sâmbetei, Sâmbata cea mare, în postul Pastelui, când Domnul Hristos este îngropat, asa cum tinem rânduiala noi crestinii.
Multi crestini fac ajunari, citesc psaltirea si multe fapte bune, iar diavolul vine si el cu mândria sa i-o aseze în cap. Se apuca astfel ca fariseul sa se laude , ca dau zeciuiala, ca postesc de doua ori pe saptamâna, asa ca sa stie toata lumea. Astfel sunt multi crestini si chiar oameni batrâni care se lauda la altii. Acestia îsi iau plata pentru laudele lor aici pe pamânt fiindca s-au mândrit cu ele. Trebuie sa tinem seama ca dupa sfânta pravila, dupa canoane si dupa învataturile sfintilor parinti, postul nu este pentru toti la fel: vorbim desigur despre postul de bucate, caci în ceea ce priveste postul duhovnicesc ? oprirea de la pacate si fapte rele ? acesta este pentru toti la fel. Vedem ca nici sfintii parinti n-au tinut postul la fel, unii puteau mai mult, altii mai putin. Postul de bucate poate fi îndulcit pentru cei care sunt bolnavi de anumite boli mai grave, nu de orice boala, cum au luat-o unii, ca daca te doare putin capul când postesti te descurajezi imediat si te apuci sa manânci ca nu poti. Numai acei care sufera de plamâni, de ficat, de stomac, de anemie, operatii, diabet si unde se cere regim special, numai pentru acestia mâncarea este o doctorie, dar si aceasta cu dezlegarea duhovnicului.
În acest caz pot sa manânce mâncarurile care le priesc; dar si acestia, asa cum am spus, dupa ce fac dezlegare, dupa ce se spovedesc, dupa ce se împartasesc si în timpul acesta sa puna dragoste mare si fierbinte pentru Domnul. Acestia sa tina si ei cât pot si în schimb sa se pazeasca de faptele cele rele si sa înmulteasca faptele cele bune. Ceilalti care au stomacul sanatos si n-au suferintele pe care le-ati auzit, n-au nici o îndreptatire ca sa nu posteasca.
Trebuie sa tinem seama ca daca e vorba de post, postul este un canon si daca vrem sa facem pocainta cu adevarat, sa aratam si noi Domnului Hristos ca-L iubim si ne pocaim, ne chinuim cu ceva, suferim si simtim ceva. Altfel nu este pocainta asa cum ar trebui. Sa ne gândim câta suferinta au provocat Domnului cuiele si sulita pe care le-a rabdat.
Cei care vor mânca legume vor trage cele mai mari foloase sufletesti si trupesti, caci postul nu omoara pe nimeni. Din contra, sa stiti ca toate bolile au iesit în lume din cauza nepostirii si a îmbuibarii. Mâncarea usoara prelungeste viata omului. Omul cumpatat traieste mult. Citim în vietile sfintilor ca pustnicii, care traiau cu verdeturi si cu mâncare saraca, au avut o viata lunga. Asa de pilda sfântul Pavel Ieremitul a trait 113 ani, sfântul Antonie cel Mare a trait 105 ani, sfântul Arsenie cel Mare, 120 de ani, sfântul Teodor, 105 ani, sfântul Ioan Tacutul, 104 ani ,sfântul Macarie a trait 100 de ani si exemplele ar putea continua.
Iata o dovada vie ca a posti si a ne înfrâna si a trai în cumpatare nu ne pagubeste nici trupeste, nici sufleteste. Când e vorba sa se faca dezlegare la cei bolnavi, sa nu se înteleaga ca desfiintam postul ci sa ne aducem aminte ca boala, suferinta pe care o poarta de ani de zile unii este tot un fel de post. Multi o duc cu aceasta suferinta pâna la moarte. Sa nu întelegem postul gresit, pazirea postului, si sa facem cum a facut o crestina fara întelepciune. Aceasta din cauza unor medicamente îsi otravise o fetita de 6 anisori. Doctorul i-a spus sa-i dea lapte si imediat îsi va reveni. Dar femeia, prea fixa în ideile ei despre sfântul post, n-a vrut sa-i dea lapte copilului pentru ca era într-o vineri, si copilasul a murit chinuindu-se în bratele ei. Iata neîntelepciune.
Sa fim întelepti cum ne învata Sfânta Biserica, sa avem întelepciune, ca de aceea au lasat sfintii parinti în Biserica, cuvântul acesta care se zice prin gura preotului: ,,Sa luam aminte, cu întelepciune!?. Sa nu o luam dupa capul nostru si dupa învataturi straine. Sa stim cu totii ca sunt patru posturi pe an, apoi miercurile si vinerile asa cum scrie în calendar si trei ajunari: ajunul Craciunului, ajunul Bobotezei si ajunul din Vinerea Patimilor, precum si a doua zi, sâmbata daca doreste cineva. Mai avem apoi zile de întristare, dar nu cu ajun, mâncându-se de post în orice zi ar cadea la ,,Taierea Capului Sfântului Ioan Botezatorul? ? 29 august ? si ,,Înaltarea Sfintei Cruci? ? 14 septembrie .
Mai departe ne aminteste Sfânta Evanghelie de astazi, zicându-ne: ,,Sa nu ne adunam comori pe pamânt, unde le strica si le fura hotii, ci sa ne adunam comori în ceruri , unde nu se strica si nimeni nu le poate fura; caci unde este comoara noastra, acolo va fi si inima noastra?. Ne face atenti ca în acest timp al postului, avem fericita ocazie sa ne îmbogatim cât mai mult, sa ne facem comori în împaratia cerului.
Comoara din cer pe care o putem face de aici de pe pamânt în timpul postului, consta din tot felul de fapte bune: osteneli, metanii, închinaciuni, citirea psaltirii, ajunari si post, milostenii, cercetarea bolnavilor, îngroparea mortilor care nu au pe nimeni, împartirea la oamenii saraci duhovniceste, cele ce sunt de trebuinta, sa dai de pomana o icoana, o candela, o carticica de rugaciuni; iar pe cei lipsiti de cele trebuincioase trupului, sa-i ajutam cu cele necesare: lemne de foc, hrana, îmbracaminte, încaltaminte si de toate.
Sa luam aminte, trebuie bine cautati cei care merita ajutor. Nu mai dati nici un ban la cei care va ies în cale pe la poarta bisericii si se strecoara si prin biserica caci acestia care o fac pe nenorocitii au poate mai mult decât dumneavoastra care munciti din greu sa va câstigati existenta. Tot ceea ce faceti bun cu sfânta osteneala, sa faceti cu sufletul zâmbind de bucurie si cu multa flacara de credinta si dragoste în numele Scumpului nostru Mântuitor Iisus Hristos, care s-a jertfit pentru noi. Sa ne grabim sa facem cât mai mult caci viata noastra trece ca norii pe cer. Zilele aluneca grabite ca frunzele pe apa, iar noi ne apropiem de amurgul serii, de mormânt, de unde nu ne mai întoarcem niciodata.
Sa nu uitam ca poate mâine va suna trâmbita sa ne adune pentru judecata. Sa nu uitam ca Domnul Hristos ne-a rascumparat cu Scump Sângele Sau. Sa ne întoarcem acasa, sa ne întoarcem la biserica lui Hristos ca fiul ratacit prin pocainta si rugaciuni, caci aici pe pamânt suntem doar în treacat.
Sculati-va sa mergem la Hristos! Preotii asteapta în pragul bisericilor, clopotele suna sa ne scoale din somn si sa venim în casa lui Dumnezeu. Necazurile, urgiile ne vorbesc despre Dumnezeu si ne spun sa ne întoarcem înapoi la calea mântuirii si a adevarului vesnic; caci, iata, vine noaptea, vine moartea si nu se mai poate face nimic.
În Abibisinia este un oras numit Harar, foarte vechi întemeiat. Viata acestui oras e pasnica si simpla. În zorii zilei siruri lungi de locuitori ies pe cele cinci porti mânând cirezi de vite spre pasunile de pe dealuri si se înapoiaza seara încarcati cu câte ceva; unii cu cereale, altii cu lemne sau nutret. Dar la asfintitul soarelui când se închid portile, portarul striga cu glas de rasuna vaile: ,,Saile! ? grabiti-va se închide poarta!? ? La putin timp dupa aceasta strigare poarta se închide. Cei ramasi afara trebuie sa astepte pâna dimineata, daca vor mai ajunge aceasta dimineata, deoarece noaptea umbla tâlharii si fiarele salbatice si cei mai multi ramasi afara sunt aflati morti.
Asa e si cu mântuirea noastra. Mântuitorul Hristos zice: ,,Intrati pe poarta cea strâmta care duce la viata ? postul si toate virtutile?. Intrarea aceasta trebuie sa o facem pâna nu vine noaptea. Ziua este pe sfârsite, nori negri încep sa apara pe cerul mântuirii, fiare salbatice îngrozitoare se vor napusti asupra celor ce n-au vrut sa vina sa intre în cetatea cea salvatoare. Întunericul se lasa din ce în ce mai greu si va veni vremea când toti cei ce n-au vrut sa auda strigatul de salvare vor ramâne afara în primejdia pierzarii vesnice.
Vor ramâne cu ucigasii, cu vrajitorii, cu mincinosii, cu fiarele apocaliptice si închinatorii la idoli. Atunci vor striga disperati si ei, vor bate în zadar la portile bisericilor dar va fi prea târziu, prea târziu. Domnul Hristos, în Evanghelia de astazi, chiar de la începutul ei ne pune o conditie foarte importanta: ,,Daca veti ierta oamenilor greselile lor si Tatal vostru va ierta gresalele voastre. Daca nu veti ierta oamenilor greselile lor, nici Tatal vostru nu va ierta gresalele voastre?.
Sa nu ne înselam, ca orice fapta buna am face nu primim iertare daca nu iertam pe cei ce ne-au gresit. Suntem datori sa cerem iertare la cei carora le-am gresit, sau ne-au gresit; facând noi gestul acesta frumos, smerit si placut înaintea lui Dumnezeu si a aproapelui, chiar daca el nu vrea sa ne ierte, sa-l iertam noi din toata inima si atunci vom primi iertare de la Dumnezeu. Acesta este lucrul cel mai principal din Evanghelia de astazi care ne va da valoare la toate celelalte fapte pe care le vom face.

( inceput pagina ...)

SFANTA IMPARTASANIE

Sfanta Impartasanie este de mare folos omului, daca se impartaseste cu adevarat cu credinta, cu pregatire si cu dezlegarea duhovnicului. Ca cel ce se apropie cu nevrednicie, osanda isi ia, ca foc este care arde pe cei nevrednici

- Cine se poate imparatsi ?

- Cine are viata curata, neprihanita; cine are stiinta gandului sau curata, cine nu are impedimente canonice si este dezlegat de duhovnic, poate sa se impartaseasca, iar cine nu este marturisit si dezlegat de duhovnic si n-a facut canonul dat, nici nu se poate apropia de impartasanie. Ca si o data in an de se va impartasi, ca Iuda este, care o data s-a impartasit si a intrat satana in el si l-a vandut pe Domnul.

Daca nu-i vrednic cineva, nici o data pe an sa nu se impartaseasca. Ai vazut ce zice in Cuvantul 53, Sfantul Ioan Gura de Aur : " ... Si voi preotilor, care dati Preacuratele Taine, nu mica munca zace asupra voastra, daca stiti pe cineva nevrednic, de-l veti impartasi cu aceste preainfricosatoare si preasfinte si dumnezeiesti Taine.

Si daca te temi tu, o preotule, ca cel ce vine la tine este sachelar, adica general, sau ipat, adica prefect, sau voievod sau cel ce este cu coroana pe cap, adica imparat, si te temi ca se va supara ca nu-i dai Impartasania, daca te temi tu, adu-l la mine ! Tot trupul meu il voi da sa-l arda, mai inainte de a da Trupul cel Preasfant si Preacurat celui nevrednic. Tot sangele meu il voi varsa mai inainte de a da Sangele, atat de infricosat si Preasfant la cel ce nu-i vrednic ".

Iar daca s-a curatit si s-a pregatit dupa randuiala canonica a Bisericii lui Hristos prin marturisire, si a facut canonul cuvenit, sa se apropie cu frica si cutremur.

- Ce ne puteti spune de impartasania copiilor pana la varsta de sapte ani ? Necesita spovedanie ?
- Copiii cei nevinovati pana la varsta de cinci ani, este bine sa-i impartasiti, daca se poate, si in fiecare Dumimica. Iar copiii de 6 - 7 ani mai ales acum, este bine sa fie spovediti si apoi impartasiti, ca astazi copiii vad si aud multe sminteli, in casa, la televizor si peste tot, nefiind supravegheati de parinti.

La fel si despre cei batrani si bolnavi zice Sfantul Simeon al Tesalonicului : " Cei batrani si bolnavi, care nu au impedimente canonice, este bine sa se impartaseasca mai des si in sarbatorile mari ".

Totdeauna, inainte de a te impartasi, dupa ce ti-ai facut metaniile, dupa ce ai parasit pacatul si ti-ai facut canonul dat de preot, inainte de a te impartasi trei zile cel putin n-ai voie sa bei vin nici sa mananci de dulce sau cu untdelemn. Iar in afara postului, fara spovedanie, fara canon si fara o saptamana de post sau macar trei zile nu te poti impartasi. Cel putin trei zile inainte de a te impartasi sa nu mananci cu untdelemn si sa nu bei vin; numai mancare uscata. Asa este randuiala cu Sfanta Impartasanie, fratilor.

- Spuneti-ne ceva despre impartasania calugarilor, despre deasa impartasanie.

- Calugarii din manastiri, daca au duhovnic bun, sa se spovedeasca cat mai des. La noi spovedania, cum vedeti, e o data pe saptamana, vinerea. Da, am calugari foarte treji, care vin de doua-trei ori pe saptamana la marturisire : " Parinte, n-am fost la Utrenie; parinte, am ramas in urma cu canonul; parinte, am mancat inainte de masa ", sau te miri ce. Daca il mustra constiinta, el vine, ii pui mana pe cap, il dezlegi si se usureaza.

Asa ca si calugarii batarni si bolnavi se pot impartasi o data pe saptamana; ceilalti, daca le da voie duhovnicul, se pot impartasi, cel mai rar, la patruzeci de zile, cel mai potrivit, o data pe luna.

- Dar avem vreun temei la Sfintii Parinti pentru impartasania la patruzeci de zile ?
- Da, avem la Sfantul Simeon al tesalonicului. El zice ca o data la patruzeci de zile fiecare sa se pregateasca si sa se impartaseasca, daca n-are vreo oprire canonica. Este pacat care te opreste douazeci de ani de la impartasanie.

In caz de moarte, daca vezi ca omul este gata, ii dai impartasania. Nu-l mai poti opri in caz de moarte; iar daca nu moare si mai traieste, face in continuare canonul dat. Asa sa stiti.

- Se poate impartasi cineva fara sa se spovedeasca ?

-Nu. Niciodata. Si in caz de moarte si de altceva, nu. Intai spovedania si apoi sa se impartaseasca.
- Dar de cate feluri este Sfanta Impartasanie ? In cate feluri ne putem impartasi ?

- Impartasirea cu Preacuratele Taine este cea mai infricosata, cea mai buna si cea mai sfanta. A te impartasi cu Trupul si Sangele Domnului, zice Mantuitorul : Cine mananca Trupul Meu si bea Sangele Meu, intru Mine petrece si Eu intru dansul.

CELE CINCI FELURI DE IMPARTASIRI

Ne putem impartasi cu adevarat in cinci feluri, in Biserica lui Hristos.

Prima impartasire si cea mai importanta este cea cu Trupul si Sangele Domnului.

A doua cale de impartasire, dupa Marele Vasile, este impartasirea duhovniceasca pe calea rugaciunii celei ganditoare a inimii. Poti sa vii in biserica si chiar daca esti oprit de preot sa te impartasesti pe cativa ani, te poti impartasi de o mie de ori pe zi si mai mult, pe alta cale, pe calea rugaciunii. Daca vii in biserica si zici rugaciunea " Doamne Iisuse Hristoae, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul ", cu toata inima, de cate ori ai suspinat dupa numele lui Iisus, de atatea ori te-ai impartasit, ca si cel ce a luat cu lingurita Sfintele Taine.

Aceasta este impartasirea pe calea rugaciunii celei ganditoare a inimii, cu care omul poate reusi sa se impartaseasca de multe ori pe zi, nu numai o data, cu aceeasi putere cu care se impartaseste si cel cu lingurita din Sfantul Potir.

Al treilea fel de impartasire este pe calea lucrarii poruncilor lui Hristos. Mantuitorul a spus sa postim, ne-a aratat cum sa postim; a zis sa ne rugam, ne-a aratat cum sa ne rugam; a spus sa primim pe cel strain, sa adapam pe cel insetat, sa hranim pe cel flamand, sa cercetam pe cei inchisi si sa iertam pe cei ce ne gresesc.
Cand facem aceste porunci, ne impartasim pe calea lucrarii poruncilor lui Hristos. Acesta este al treilea fel de impartasire. Si cu aceasta te poti impartasi de multe ori pe zi, de cate ori ai lucrat poruncile lui Hristos.

Auzi ce spune dumnezeiescul Maxim in Filocalie : " Hristos sta ascuns in poruncile Sale. Cine face o porunca il primeste pe Hristos. Si nu numai pe Hristos, ci toata Sfanta Treime ". Si auzi ce spune Scriptura : Cel ce Ma iubeste pe Mine si are poruncile Mele, si le pazeste pe ele, Eu si Tatal vom veni si lacas la dansul vom face.

Clar ! Nu numai Fiul, ci si Tatal vine. Si unde-i Tatal si fiul pe toata Sfanta TReime o primeste acela care lucreaza poruncile lui Dumnezeu, macar de ar fi oprit de la Sfanta Impartasanie de vreun preot. Intelegeti ? Acesta-i al treilea chip de impartasire pe cale lucrarii poruncilor.

A patra impartasire este prin auz. Cum ? Eu sunt oprit de preot pe atatia ani de la impartasire, fie ca sunt femeie sau barbat. Dar merg la biserica si ascult cu evlavie Sfanta Liturghie, Apostolul, Evanghelia, Heruvicul, Axionul, si predica preotului. Daca ascult cu evlavie cuvantul Domnului, de cate ori am luat un inteles duhovnicesc prin auz, de atatea ori m-am impartasit cu Hristos.

Aceasta este impartasirea prin urechi, al patrulea fel de impartasire. Si Apostolul spune clar : Credinta vine prin auz si auzul prin cuvantul lui Dumnezeu. Tu primesti cu lingurita pe Hristos; eu il primesc prin urechi, cand ascult cu evlavie Sfanta Liturghie, cantarile si predica preotului. Si ma impartasesc de mii de ori pe zi, fara sa stii tu.

Tu poate, daca nu te-ai pregatit bine, spre osanda primesti Sfanta Impartasanie. iar eu, daca stau cu credinta, ca vamesul, in Biserica si ascult cu evlavie slujba, ma impartasesc prin urechi. Acesta este al patrulea fel de impartasire.

Al cincilea fel de impartasire este pe calea miridelor, a particelelor ce se scot pentru noi la Sfanta Liturghie. De aceea nu putem pune la Sfanta Liturghie pe cei betivi, pe cei ce injura, pe cei ce traiesc necununati, pe sectari, pe cei ce se sinucid. Pentru ca acea particica care se scoate, reprezinta fata acelui suflet.
Aceste particele se sfintesc la Sfanta Epicleza, prin invocarea Duhului Sfant si, la sfarsitul slujbei, dupa ce s-a pus in potir partea cu Iisus, si se zic cuvintele : " Plinirea paharului credintei Duhului Sfant ", apoi se pun si particelele ce se scot pentru credinciosi. In dumnezeiescul Sange din Sfantul Potir este Trupul si Sangele lui Hristos viu.

Din prescura a patra se scot particele pentru vii, din a cincea pentru morti si le trage in Sfantul Potir. Din aceste particele ca faina, ce s-au adapat cu dumnezeiescul Sange in Potir, atatea mii si milioane de suflete au primit impartasirea si comuniunea direct cu Iisus Hristos, cu Trupul si Sangele Lui.

Acestea patru din urma sunt cai de impartasire, pe calea lucrarii faptelor bune, dar nu inlocuieste pe cea dintai. Numai o impartasire temporara si in caz de ceva, tot trebuie sa se impartaseasca cu Trupul si Sangele Domnului, cu Preacuratele Taine.

Iata asa ne putem impartasi in cinci feluri in Biserica Universala.

- Daca un neoprotestant se impartaseste pe cele patru cai, dar nu se impartaseste cu Trupul si Sangele Mantuitorului, poate avea nadejde de mantuire ?

- Nu ! Nu are nici o valoare, pentru ca este rupt de Biserica lui Hristos si nu are Darul preotiei. Acela ii sectar, om ratacit. Asa-i, mai baiete ! Nu putem noi schimba ceea ce a intemeiat Hristos pentru toata lumea. El a zis : Luati, mancati, acesta este Trupul Meu; beti dintru acesta toti, acesta este sangele Meu ... ( Ioan 6,53 )
De ce v-am spus despre Sfanta Impartasanie ? Este bine sa va pregatiti, mama. Fratiile voastre de la tara, macar in posturi si macar o data la patruzeci de zile sa va impartasiti.

( inceput pagina ...)

Duhovnic si ucenic. Cugetari

Domnul nostru Iisus Hristos a dat puterea legãrii si dezlegãrii pãcatelor dupã Sfânta Sa Înviere, chiar în ziua Învierii Sale, zicând cãtre ucenicii sãi: "Luati Duh Sfânt! Cãrora veti ierta pãcatele, vor fi iertate, si cãrora le veti tine, vor fi tinute" (In. 20, 22-23). Prin aceasta a împlinit Domnul Hristos o fãgãduintã pe care a dat-o mai întâi Sfântului Apostol Petru, când i-a zis: "Si-ti voi da cheile împãrãtiei cerurilor, si oricâte vei lega pe pãmânt vor fi legate si în cer si oricâte vei dezlega pe pãmânt vor fi dezlegate si în cer" (Mt. 16, 19). Apoi, tot în Sfânta Evanghelie de la Matei avem o fãgãduintã datã de Domnul Hristos ucenicilor Sãi, când le-a zis la fel: "Oricâte veti lega pe pãmânt vor fi legate si în cer si oricâte veti dezlega pe pãmânt vor fi dezlegate si în cer" (Mt. 18, 18), iar fãgãduinta aceasta a împlinit-o în ziua Învierii Sale. Deci, în lumea aceasta existã oameni pe care Domnul Hristos i-a rânduit sã fie iertãtori de pãcate. Pentru a primi cineva iertarea pãcatelor trebuie sã meargã la oamenii lui Dumnezeu, hotãrâti pentru iertarea pãcatelor. Iar ca sã poatã primi iertarea pãcatelor, în conditiile în care merg la duhovnic, trebuie sã-si mãrturiseascã pãcatele, sã se mãrturiseascã în primul rând pe ei însisi ca pãcãtosi, sã-si recunoascã partea de vinã, în aceasta fãcând o dovadã cã recunosc cã au gresit înaintea lui Dumnezeu si cã sunt vinovati înaintea lui Dumnezeu si cã doresc sã fie iertati de pãcatele pe care le-au fãcut. Preotul care primeste mãrturisiri de pãcate si care are puterea iertãrii pãcatelor se numeste preot duhovnic; se numeste duhovnic, spre deosebire de preotul care nu este duhovnic si care n-are aceastã calitate de a asculta spovedanii si de a da iertare de pãcate. Duhovnicia nu se dã o datã cu hirotonia, ci se dã printr-o rânduialã numitã hirotesia de duhovnic. Preotul primeste puterea iertãrii pãcatelor si primeste calitatea de ascultãtor de mãrturisiri. Acesta este duhovnicul din punctul de vedere al dreptului bisericesc si din punctul de vedere al situatiei lui fatã de cei care nu au aceastã situatie, chiar preoti fiind.
Ce inseamna sa fii ucenic?
Sã fii ucenic înseamnã sã te lasi îndrumat si modelat. Asta-i situatia de ucenic: sã te pleci cu mintea, sã nu stii tu mai multe decât cel care te îndrumeazã. Sã faci ceea ce a zis Domnul Hristos: sã mergi pe urmele Lui, sã-l urmezi pe cel care te îndrumeazã. Sfântul Apostol Petru, de pildã, la Pescuirea Minunatã, a zis cãtre Domnul Hristos: „Toatã noaptea ne-am trudit si n-am prins nimic, dar pentru cuvântul Tãu arunc mreaja în mare si pentru cã zici Tu" (Lc. 5, 5). Asta înseamnã sã fii ucenic. De aceea a putut fi Sfântul Apostol Petru ucenic, pentru cã s-a plecat cu mintea. Pãrintele Arsenie Boca zicea cã noi avem mintea care discutã cu Dumnezeu, în loc sã se supunã fãrã discutie. O astfel de minte avea Sfântul Apostol Petru la Cina cea de Tainã, când a zis: "Doamne, Tu sã-mi speli mie picioarele?" Si a auzit de la Domnul Hristos: "Ceea ce fac Eu acum tu nu întelegi, dar mai târziu vei întelege" (In. 13, 6-7). S-a împotrivit mai departe si atunci a zis Domnul Hristos: „Dacã nu te voi spãla, nu ai parte cu Mine" (In. 13, 8). De unde întelegem cã ucenicia este plecare de minte. Dacã nu te pleci cu mintea, dacã stii tu mai bine, dacã ai tu opinii care te scot de sub ascultarea fatã de duhovnic, în cazul acesta sau duhovnicul nu-i duhovnic, sau ucenicul nu-i ucenic. Sau amândouã, ne invata Parintele Teofil de la Manastirea Brancovenu

Raportul Preotului pentru Anul 2005

Februarie 19, 2006

Anul care a trecut a adus bisericii noastre un spor de duhovnicie, o mai mare grija pentru nevoile spirituale ale credinciosilor si o grija noua pentru noi toti si, acelasi timp, si o mare bucurie: achizitionarea unui teren pentru construirea unei noi biserici, mai mare si mai apropiata de geniul arhitectural romanesc, asa cum o vedem noi in duh.

Realizarea acestei prime trepte – cumpararea trerenului - s’a facut cu mult entuziasm din partea Consiliului Parohial si a credinciosilor nostri si Dumnezeu ne-a stat in ajutor pentru ca El cunoaste inima fiecaruia dintre noi si stie ca Il iubim si ca ceea ce facem este pentru slava Lui si a neamului nostru. In zona Washingtonului, toate natiunile lumii, crestine si necrestine isi au o biserica sau alt locas de inchinaciune in legea lor, numai noi Romanii nu avem decat aceasta mica Biserica in care ne inghesuim pentru a ne ruga, iar acum, in plus, avem si un si teren gol care ne cheama pentru zidirea cea mare.

Nu vreau sa spun ca o biserica mai mare este mai propice pentru duhovnicie si iubire – biserica noastra, asa micuta cum este ea, e plina de prezenta Sfantului Duh si de a sfintilor lui Dumnezeu. Dar ea a devenit neincapatoare si mai este, in plus, si demnitatea romaneasca in joc.

In trecut, bisericile erau ridicate de domnitori sau de boieri bogati si credinciosi care isi legau viata si averea de cate o manstire pe care o zideau si o inchinau lui Dumnezeu, Maicii Domnului, sau vreunui alt sfant. Astazi,vremurile sunt diferite si o biserica sau o manastire se zidesc de catre poporul cel credincios, de saraci. De cele mai multe ori ele se zidesc cu banutul vaduvei sarace. Dar la temelia lor sta credinta, puterea de sacrificiu si de daruire a acestor oameni, asa cum suntem si noi aici, straduindu-ne sa lasam urmasilor nostri o biserica in care sa sintetizam geniul romanesc al construirii de lacasuri sfinte, arta sacra a icoanelor si bucuria celor care vor veni dupa noi si care vor putea spune: Iata aceasta Biserica. Ea a fost zidita de bunicii nostri, de parintii nostri care au fost imigranti si au vrut sa ne lase noua amintirea peste veacuri a ceea ce ei au crezut, au iubit si s’au ostenti sa ne lase si noua, in acesta forma concreta, invatatura lor spirituala.

Astazi Consiliul Parohial, va va prezenta toate aceste lucruri sub forma de rapoarte, cifre, schite si imagini ca sa intelegeti toata stradania noastra de anul trecut si sa va implicati toti in stradania care urmeaza anul acesta care abia a inceput. Sa fiti toti binecuvantati spre rodirile cele bune, spre slava lui Dumnezeu si a credintei noastre stramosesti.

In anul care a trecut, am cautat sa mentinem in toti credinciosii nostri un duh al credintei adanci, al dragostei de Dumnezeu si al iubirii intre noi, pacea inimii si a sufletului. Daca privim la rezultate, am reusit in aceasta intentie. Daca cineva simte ca nu am facut destul, va cer iertare in numele meu si al Consiliuilui Parohial.

Anul acesta am avut 37 botezuri de copii noi nascuti si un botez de adult convertit la ortodoxie de la o alta religie. Acesti copii au venit pe lume intr’o vreme deosebita ca expectatie: Ei s’au nascut in anul in care visul nostru de a avea un teren si o biserica noua se conturase pana la concretizarea lui in cumpararea terenului. Si copii care se nasc in anul in curs vor fi binecuvantati sa vada inceputul construirii unei parti din complexul bisericesc. Ei vor putea marturisi ceea ce vor vedea cu ochii lor ca parintii lor si bunicii au fost cei care au ridicat biserica noua.

Am avut, de asemenea, 6 casatorii, din care, unele perechi au deja cate un copil. Aceasta nastere de prunci este cea mai mare binecuvantare pe care Dumnezeu o varsa peste tinerii casatoriti. Dumnezeu sa le ajute tuturor sa creasca si sa-si faca o familie crestna stabila si pazita de orice rele dinauntru si din afara.

Din vechea generatie, am pierdut pe Matei Cazan unul din ctitorii bisericii noastre Sfanta Cruce. Dumnezeu sa-l odihneasca intre sfintii lui si sa-l rasplateasca pentru devotiunea pe care a avut-o constant fata de biserica.

Pe planul activitatii am cautat sa ajutam pe cei in nevoie, dandu-le mancare – in fiecare Marti distribui mancare celor in nevoie; unor noi veniti le-am gasit pe cineva care sa-i adaposteasca un timp, pana ce au putut gasi o casa, uneori, cand a fost cu putinta le-am gasit si cate o masina ca donatie sau temporar, tot ce ne-a poruncit Mantuitorul sa facem pentru cei in nevoie, sau bolnavi, sau batrani, am facut dupa putinta noastra.

Toate aceste lucruri au fost posibile, ca si cumpararea terenului bisericii, prin generozitatea credinciosilor si prin stradania Consiliului Parohial. Acest Consiliu a lucrat din greu, au umblat pe la oficialitati si avocati, au dat mult din timpul lor liber si din inteligenta lor spre a realiza ceea ce s’a facut pana acum. Dumnezeu sa le rasplateasca insutit, caci vrednici sunt de rasplata divina. Nu vreau sa pomenesc nume, pentru ca as nedreptati pe unii. Am lucrat toti strans uniti si, chiar daca uneori – foarte putin - s’a lucrat sectar - ne-am ajutat unii pe altii si am ajuns la armonie deplina.

Multumesc corului condus de d-na Viorica Cucu. Toti sunt prezenti la datoria slavirii lui Dumnezeu si ma sprijin pe acest cor la toate Sfintele Liturghii. Multumesc lui Cornel, Gelu, Tomoiaga, Marian, Bogdan, Andrei si d-lui Dr. Russu, care ma ajuta la strana la Vecernie si Utrenie sau la altar si in multe alte imprejurari in care am nevoie de ei. Sa le tina Maica Domnului credinta neatinsa si daruirea fata de biserica neintrerupta.

Desi am avut o interventie chirurgicala, nu am lipsit, din aceasta cauza, de la nici o slujba. Dumnezeu m’a ajutat sa scap cu bine si imediat ce m’am intors de la spital, am putut savarsi slujbele obisnuite. Datorita acestui fapt, numai trei Duminici nu s’a savarsit Sf. Liturghie in biserica noastra in acest an: Cea din jurul lui 4 Iulie, cand toti preotii ne intalnim la Vatra si doua Duminici din concediul meu. Slava lui Dumnezeu care pe toate le potriveste spre buna noastra randuire.

Ca si anul trecut, am avut serbarea de Craciun cu cadouri pentru copii, cu poezii care au bucurat inimile parintilor.

BULETINUL PAROHIAL a continuat sa apara in tot mai multe exemplare. Este un buletin care cauta sa pastreze un echilibru just intre partea administrativa obligatorie si partea teologica duhovniceasca prin care ne apropiem de Dumnezeu. Acest Buletin merge la comunitatile romanesti din 14 tari.

Multumesc fostului Comitet pentru tot devotamentul si socotinta cu care a lucrat pe durata anului trecut si doresc Noului Comitet sa fie tot asa de bun si de eficient ca cel de anul trecut. Ca preot eu si ca Arhierei, IPS Nathaniel si PS Irineu, ca si dumneavoastra, ca membri ai bisericii si care

i-ati ales, am investit in acest comitet toata incredera noastra, le-am delegat puterea si dreptul de a lucra in numele nostru si nu ne-am inselat. Aceeasi incredere o vom delega si noului Comitet Parohial pe care il vom alege in ultima parte a adunarii noastre. Pentru ca si Dumnezeu ne acorda noua desavarsita incredere in lucrarea sfanta a zidirii casei Lui si in lucrarea zidirii bisericii de inimi, caci o biserica formala fara implicarea inimii noastre si a credintei va constitui o cladire frumoasa, poate, dar pustie, caci nici inimile noastre nu vor fi acolo, nici Dumnezeu si sfintii Lui nu-si vor face simtita prezenta acolo. Duhul lui Dumnezeu nu va lucra intr’o astfel de biserica.

Doresc tuturor un an mai bogat si mai plin de realizari duhovnicesti si materiale, caci toate vin de la Dumnezeu si fara El nimic nu se face.

Propun sa pastram un moment de reculegere in amintirea lui Matei Cazan. (Cu sfintii…)

Urez Adunarii Generale lucrare spornica pana la sfarsitul acestei sesiuni si pe tot anul 2006. Amin.

Preot Gh. Calciu

( inceput pagina ...)

Draga Cristian,
>
> Sunt bulversat de stirea pe care mi-ai dat-o si nu ma pot obisnui cu acest > gand: un preot si om plin de idealuri si de daruri cu care Dumnezeu il > harazise cum pe putini alti a putut sa ajunga la neputinta rostirii gandurilor sale. Cand s'a intamplat aceasta?
> Nu-mi ramane decat sa ma rog pentru Parintele Naghi ca Dumnezeu sa-l intremeze spre a putea spune, daca nu si a-si scrie ideile pe care - sunt convins- le pastreaza inca in mintea lui putin incetosata de boala. Sa dea Domnul ca sa-l restabileasca in minte si in vorbire ca sa poata da din nou stralucirea pe care totdeauna a pus-o in tot ce spune si scria. Te rog sa-i spui parintelui ca ma rog pentru el. Sunt convin ca te va
> intelege, pentru ca noi ne-am inteles totdeauna, nu numai prin vorbe, ci si prin Duhul lui Dumnezeu care salasluieste in noi.
> Sa-l intoarca Dumnezeu prin puterea si mila Lui macar partial la ceea ce parintele Naghi a fost si va mai fi. Amin.
> Parintele Calciu

( inceput pagina ...)

Gânduri duhovnicesti despre Pasti si Inviere

Preot Gh. Calciu

Sfintele Pasti, când pråznuim Invierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, este o sårbåtoare solemnå. Bucuria ei este de altå naturå decât cea pe care o simtim la Nasterea lui Iisus, când ne stråduim så facem din inima noastrå pesterå spiritualå în care pruncul Iisus se va naste. Acolo, la Cråciun, ståm uimi¡i în fa¡a minunii prin care Dumnezeu cel neîncåput, cel fårå de început, cel care a fåcut lumea aceasta minunatå si cerul, si påmântul se mårgineste pe sine într’un prunc micu¡ si fragil, culcat într’o iesle, încålzit numai de prezen¡a animalelor si de dragostea Maicii Sale si a lui Iosif logodnicul.

Parcå la Cråciun încå nu L-am integrat înlåuntrul nostru pe Hristos, încå este Pruncul minunat venit din cer, avem un oarecare sentiment de exterioritate fatå de Dumnezeu Fiul. De Pasti, prin postul de ispåsire si prin faptul vå L-am våzut pe Dumnezeu între noi, având chipul si statura noastrå, suferind ca noi, sângerând, chemându-si Tatål din ceruri, rugându-se pentru cei ce-l chinuiau – virtual, am fost si noi printre printre aceea - bucuria noastrå este mai interioarå, Iisus ne-a integrat prin suferin¡å si prin iertare.

Oamenii sunt mai linisti¡i de Invierea Domnului, mai interioriza¡i. Invierea aduce o bucurie mai linistitå, nu trebuie så alergåm asa cum încercam de Cråciun så ajungem la Pestera Nasterii. Dumnezeu Omul este în noi, în suferin¡a noastrå, în pocåin¡a noastrå, în purificarea noastrå prin post si prin reconvertire. Slujbele frecvente si mai lungi, durerea inimii noastre pentru påcatele såvârsite, deniile si privegherile ne înal¡å treptat spre o apropiere de Dumnezeu. Si duhul nostru este mai râvnitor cåtre pocåin¡å si mai sârguincios spre rugåciune.

Când eram copil posteam cu osârdie, desi nu era usor pentru noi copiii, dar îngerul nostru påzitor ne ferea de ispita oalelor cu lapte din cåmarå si de smântâna atrågåtoare. Si chiar dacå mai greseam, stiam cå pårintele ne va ierta la spovedanie, cåci noi nu aveam nici o îndoialå cå interven¡ia pårintelui pe lângå Dumnezeu era fårå gres. De altfel, pårintele stia toate påcatele noastre încå înainte de a le mårturisi noi; legåtura lui cu cerul si cu îngerii nostri påzitori era foarte strânså si nimic din cele ascunse ale noastre nu-i erau necunoscute.

La înjumåtå¡irea postului, Miercuri, mama ne chema pe cei mai mici – cei mari erau la lucrarea câmpului, a viei, etc. si ne punea så numåråm ouåle. In anii buni, putinile erau pline cu ouå albe, de cele mai multe ori aveam peste trei sute de ouå; în anii mai slabi aveam peste 200. Cea mai tainicå treabå pe care o fåcea mama era în serile de Martie, când la lumina unei lumânåri, cerceta ouåle alese de ea pentru a le pune la closcå. Ouåle cu bånu¡ le punea de o parte. Din ele urma så iaså puii care vor face ouåle pentru Pastele anului urmåtor. Ce tainå a vie¡ii cunostea mama, cu câtå convingere fåcea ea cruce peste ouåle care vor scoate pui. Tare mi se pårea mie cå treaba pe care o fåcea mama semåna într’un fel pe care nu-l în¡elegeam, cu Invierea.

Pe urmå erau spovedaniile. Pårintele împår¡ise satul în trei grupe: copiii, care erau spovedi¡i mai la începutul postului, de obicei, mergeam pe rând cu toatå clasa si cu învå¡åtorul, flåcåii si fetele care urmau la mijlocul postului si båtrânii care veneau la urmå. Asa cum am spus, nu era chip så ascunzi de pårintele ceva. Dacå evitai så spui o ceartå sau un mic furtisag, pårintele te si întreba: «Dar cearta cu cutare cum a fost?»

Mergerea la spovedanie avea un ritual specific satului noatru. Pårintele ne anun¡a în bisericå: «Cei care veni¡î la spovadå så sti¡î cå asta înseamnå cå aduce¡î un dar pe altarul unde se va såvârsi jertfirea lui Iisus si acest dar este chiar sufletul vostru. Prin spovedanie va curå¡i¡i de påcate. Så nu veni¡î la altar cu un suflet mânjit de tot felul de necurå¡enii si, mai ale, împåca¡i-vå cu vråjmasii vostri. Sti¡î cå eu cunosc certurile dintre voi si când vå voi spovedi si voi întreba daca te-ai impåcat cu cutare, ce-mi vei råspunde. Ia asculta¡î ice zice Mântuitorul! Si pårintele citea din Biblie mai frumos decât domnul învå¡åtor: «Deci dacå î¡i vei aduce darul tåu la altar si acolo î¡i vei aminti cå fratele tåu are ceva împotriva ta, lasa-¡î darul acolo, înaintea akltarului si mergi mai întå\âi de te împacå cu fratele tåu sî numai dupå aceea înoarce-te sî adu-¡î darul tåu.(Mt. 5: 23-24). Copiii mei, så nu aduce¡î la altarul Domnului un suflet împu¡it de urå sî de vråjmåsie,a vråjmas îi vei fi lui Hristos.
Aså cå, în zilele când ne venea rândul la spovedanie, to¡i, mari si mici, ne ceream iertare de la pårin¡i, de la bunici, între noi, de la vecini si de la vråjmasî, se în¡elege. Cå pe urmå venea rândul vråjmasului si ne-ar fi spus ca nu am venit så ne luåm «iertåciune» de la el.

Duninca împårtåsirii înså era cea mai miscåtoare. Inainte de a pleca de acaså la bisericå spåla¡i curat îmbråca¡î mergeam întâi la pårin¡î si la bunici, le sårutam mâna si ziceam cu inima sdrobitå de pårere de råu: «Iartå-må, Mamå!, Iartå-må, tatå, sau bunicule, bunicå !» Ei råspundeau: «Domnul så te ierte! Apoi noi: Si de-al doilea. Ei: Domnul så te ierte! Si iar noi: Si de-al trerilea. Ei : Domnul så te ierte. Ei ne sårutau pe crestetul capului sî noi le sårutam mâna sî apoi plecam la împårtåsit. Pe drum, pe oricine întâlneam – copil, matur, båtrân, repetam acest înål¡åtor ritual. Când intram în biserica, parcå pluteam în aer de bucurie ascunså si de curå¡enie sufleteascå.
Ne întorceam de la spovedanie mai usori, pe de o parte, fiindcå pårintele ne usurase spovedania si, pe de alta, pentru cå scåpasem de o spaimå, de spaima faptei savârsite si nemårturisite. Asta era încå o minune care ¡inea de Pasti,

In Såptåmâna Mare era denie în fiecare searå. Dar cele mai tulburåtoare seri erau cea de Joi si cea de Vineri. Joi se citesc cele 12 Evanghelii. Insiruirea patimilor Mântuitorului, unele subliniate prin repetare, judecata la cei doi arhierei – Ana s î Caiafa - judcata la Pilat, oare cine si-ar putea re¡ine lacrimile auzind chinurile Domnului? Copii fiind ne supåram pe Iudeii care strigau, la toate întrebårile lui Pilat: «Råstigneste-L! Råstigneste-L!» In noaptea de Joi, flåcåii aprindeau un foc în curtea bisericii, simbolizând focul la care se lepådase Apostolul Petru de Hristos

Vinerea era prohodul Mântuitorului. Pårintele si cu învå¡åtorul satului organizau pe cei care cântau la prohod, în trei grupe: prima era cea a copiilor de scoalå primarå. Invå¡åtorul alegea cei mai buni coristi si timp de o lunå de zile, dupå orele de claså, fåcea repeti¡ie cu noi. Numai în Såptåmâna Mare fåceam repeti¡ia în bisericå, spre a ne mai usura emo¡ia pe care to¡i avem în seara prohodului. A doua grupå era cea a fetelor mari, a treia, cea a flåcåilor. In biserica noastrå mai era o grupå: cea a Rusilor. In sat erau încå trei biserici crestine, în afarå de cea româneascå, si o geamie. Era Biserica bespopove¡ilor (ruså fårå popå), cea a popove¡ilor (cu popå) si cea a duhobor¡ilor, care nu credeau în Sfântul Duh si fåceau cruce numai cu douå degete. Rusii ortodocsi nu aveau biserica lor de limbå ruså. Pårintele îi poftea sa vinå la biserica noastrå, så cânte la Prohod ca o echipå separatå, în limba ruså si, în Noaptea Invieri, så cânte «Hristos a înviat din mor¡i. »Cu sim¡ul lor muzical, Rusii fåceau o schipå foarte bunå, spre invidia noastrå. In special o tânårå – Stefana lui mos Lovin – avea o voce atât de frumoaså, încât nimeni nu o invidia: to¡i o admiram. La ocolirea bisericii, mergeam to¡i cu lumânårile aprinse, solemni si linisti¡i, nimeni nu vorbea, to¡i eram påtrunsi de tragismul momentului în care Hristos era pus în mormânt.

In Noapte Invierii, pårin¡ii ne sculau din somn aproape de miezul nop¡ii. Desi de cu searå îi rugam pe pårin¡i så nu ne lasea så dormim, ci så ne scoale cu zorul, desteptarea ne era foarte grea. Dar cum ne sculam, ca så ne sperie somnul, mama avea lângå patul nostru un lighian si o canå mare de apå foarte rece, pe fundul cåreia tremurau în undele apei douå ouå: unul rosu si altul alb. Oul rosu simboliza sånåtatea trupului si a sufletului, iar cel alb, cura¡enia inimii. Ne primeneam, ne curå¡am de gânduri rele si alergam, în cele din urmå, înviora¡i, la bisericå. Acolo, aceleasi grupuri de cântåre¡i de la prohod sedeam la locurile noastre, asteptând cu înfrigurare momentul în care toate candelele si lumânårile vor fi stinse, iar biserica se va scufunda într’un întuneric adânc. Numai o lumini¡å micå, în altar, va stråluci ca o promisiune de la mormântul lui Iisus. Cu acea lumini¡å, preotul va iesi pe usile împåråtesti chemând cu glas mare: Veni¡i de lua¡i luminå! In bisericå se fåcea o învålmåsalå nesgomotoaså si echipele de cântåre¡i izbucneau într’un triumfåtor Hristos a înviat din mor¡i, cu moartea pre moarte cålcând si celor din mormânturi via¡å dåruindu-le!

Ieseam afarå, unde preotul citea sfânta Evanghelie a Invierii rostind stihurile tulburåtoare: Precum se stinge fumul så se stingå, precum se topeste ceara de para focului, asa så piarå påcåtosii de la fa¡a Lui, iar drep¡ii så se veseleascå. Si dupå fiecare stih, noi cântam: Hristos a înviat! si Hristos vascresi!

Oamenii aduceau cozonaci, ouå rosii, carne pråjitå slåninå si peste pråjit în cosuri mari si se asezau pe douå rânduri în jurul bisericii. Preotul venea cu busuiocul si crucea si o galeatå cu apå sfin¡ita pe care o ducea crâsnicul si stropea ofrandele cu aghiama: rodul vinului, al grâului si al animalelor. In urma lui veneau doi flåcåi cu o cuverturå mare pe care o ¡ineau de cele patru col¡uri si oamenii aruncau din cosul lor ceea ce pregåtiserå pentru preot: ouå
rosii, cozonac, peste, carne, slåninå. Dupå terminarea tuturor acestor tradi¡ii, pårintele împår¡ea din ofrande tuturor celor care lucraserå alåturi de el, cântåre¡ului, crâsnicului, clopotarului, etc. Spre bucuria noastrå, nu ne uita niciodata si pe noi copii de scoalå care cântam la prohod si la Inviere.

In toatå Såptåmâna Luminatå, nimeni nu iesea la lucrarea câmpului, nimeni nu muncea to¡i duceam o via¡å curatå, cåutând så påstråm în noi neîntinatå bucuria învierii.

De Duminca Tomei, ne încredin¡am si noi cu Apostolul Toma cå Iisus înviase, iar Luni, de Pastele Blajinilor, ne duceam to¡i la cimitir. Acolo mamele asterneau lângå mormintele adormi¡ilor familiei covoare românesti frumos colorate, pe care asezau ouå rosii, cozonac, peste (nu uitati cå tråiam în Deltå Dunårii) si alte bunåtå¡i. Preotul venea ceva mai târziu så sfin¡eascå ofrandele care erau pentru pomenirea mor¡ilor. Rostea o ectenie la fiecare mornânt. Nu era înso¡it decât de cântåre¡ si de noi copii de scoalå. Cea mai mare parte din ofrandele primite, preotul ni le dådea nouå, copiilor spre marea noastrå bucurie. Fiecare familie îl primea pe preot cu cântarea Hristos a înviat pentru mor¡î, cântat într’o tonalitate minorå.

Fårå îndoialå cå stiam cine sunt blajinii si de ce pråznuiam noi acest al doilea Paste pentru ei. Blajinii erau mor¡ii nostri care locuiau pe lumea cealaltå. Dunårea, ca orice fluviu mare, nu se sfârsea la locul de vårsare. Am våzut si noi cu ochii nostri cum bra¡ul Sfântul Gheorghe pe malul cåruia era asezat satul nostru, când ajungea în Marea Neagrå, nu se risipea în apa såratå a mårii, ci despica apa pânå departe, råmânând intactå si albå. Acolo, în mijlocul mårii, era o bulboanå. To¡i pescarii de pe mare confirmau acest adevår. Apa Dunårii se repezea în bulboanå dipårând în adâncul fårå fund. Nu era nici un fund acolo, fiindcå Dunårea trecea ca printr’o poartå în cealaltå lume unde blajinii asteaptå cu înfrigurare, în fiecare primåvarå, o veste de la noi cå Hristos a înviat. De aceea, cojile de ouå rosii mâncate în prima zi de Pasti nu se aruncå, ci se strâng într’un servet. Cu acest servet, copii merg la Dunåre si aruncå în apå cojile de ouå spunând: Merge¡i în ¡ara blajinilor sî vesti¡i-le cå Hristos a înviat! Cojile de ouå fac, pânå în ¡ara blajinilor exact o såptâmânå si o zi. Astfel le fåceam noi bucuria blajinilor nostri si, Luni, dupå Duminica Tomei, ne mai veseleam încå odatå cu ei de Invierea Domnului.

Frumoasele vermuri ale copilåriei! Tot satul, tineri, båtrâni sî copii, aveam o inocen¡å pe care nimic nu ne-o putea råpi: nici pacatele, nici neîn¡elegrile dintre oameni, nici råutatea vråjmasului. O inocen¡å pe care ne=o înnoiam de douå ori pe an: la Cråciun si la Pasti. Biserica era pewntru noi scåldåtoare din Vitesda, în care ne vindecam de fiecare datå când intram în ea, cåci îngerii Domnului tulburau mereu apa vindecåtoare si nu numai cel care intra primul se vindeca, ci to¡i ne vindecam si ne înnoiam sufletul, mintea si inima.

Cine ne va curå¡i pre noi de tulburårile în care tråim daca ierarhii nostri sunt neîmpåca¡i între ei? Dacå ierarhii si teologii Sibiului, în prima såptåmânå din postul mare, în înfrå¡ire cu presa anticrestinå scriau articole oribile împotriva noului Mitropolit al Ardealului de Nord.Când minciuna sî calomnia era pâinea lor de zi si de noapte împotriva fratelui lor întru ierarhiceascå slujire? Si iaråsi, la înjumåtåtirea postului, Mitrtopolitul Moldovei arunca cel mai bun monah, învå¡åtorul mul¡imilor de Români din toatå ¡ara, afarå din mânåstirea pe care o ctitorise pe pâmântul mostenit de la stråmosi si ridicatå cu ostenealå duhovniceascå si cu bånu¡ul våduvei legat cu trei noduri de batistå spre a-l dårui mânåstirii spre zidire si spre îngrijirea de orfani si bolnavi?

Fi-vor ei socoti¡î drept rugåtori pentru popoe? Ajunge-va cândva rucåciunea lor ca så intre în urechile Domnului? Sau plânsul monahal si al credinciosilor va intra mai curând în urechile Domnului Dumnezeu împotiva ierarhilor? Cât despre masca¡ii pe care i-au adus la mânåstire acoli¡ii Ierarhului Moldovei, mânia Domnului va coborî peste cei ce i-au chemat, cåci iatå ce spune dumnezeiescul Apostol Pavel: Dacå cineva dintre voi are o pârå împotriva altuia, îndråzneste el så se plângå înaintea celor nedrep¡i si nu în fa¡a celor sfni¡i?...O spun spre rusinea voastrå. Oare între voi nu este nici un om în¡elept care så judece între frate sî frate? Ci frate cu frate se judcå si aceasta în fa¡a necredincisilor? Dar voi însivå face¡ii nedreptate si aduce¡i pagubå; si aceasta chiar fra¡ilor… (1 Cor. 6: 1-…8)

Auzi¡i, preo¡i, auzi¡i ierarhi ! Sfin¡ii sunt aceia care vor judeca lumea. Sfin¡i¡i-vå deci, ca så nu cåde¡i sub judecatå!
( inceput pagina ...)

Patriarhul Teoctist vazut din America.

Moartea Patriarhului a lasat în durere o seama de credinciosi iar pe altii i-a lasat indiferenti, ca sa nu ne miram prea mult, ca pe unii i-a bucurat. Este aproape firesc (si nefiresc pentru crestini) asemenea sentimente contrare. Dar daca te gândesti la societatea (nefiresc) de“pestrita” în care suntem nevoiti ca sa traim, nu ne mai poate mira nimic. Ceea ce creeaza mirare totusi este faptul ca se uita repede un des citat din Sf. Scriptura care ne aminteste tuturor ca suntem trecatori pe acest tarâm si ne vom prezenta, si noi într-o zi, în fata Dreptului Judecator pentru a ne “încasa” plata pe care o meritam, buna sau rea, dupa cum ne-am pregatit-o de acum. Iar cel ce este nevinovat în fata lui Dumnezeu, “poate arunca primul piatra” ne spune Sf. Scriptura. Si cum nevinovat a fost gasit atunci de demult si acuma întotdeuna singur Domnul nostru Iisus Hristos, oare cu ce drept ne substituim Celui Drept sa aruncam cu pietre atunci când nu este cazul si cu atât mai mult în cineva care nu mai este ca sa poate raspunde? Este usor sa Va imaginati cele ce vreau sa marturisesc.
Cu acest trist si neasteptat eveniment al mortii Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române au aparut o sumedenie de articole în presa din România si de aiurea în care, în general, oameni cu bun simt, îsi exprimau regretul, cum era si firesc pentru aceasta, la urma urmei, grea pierdere. Altii însa, fara nici un fel de menajamente sau poate cumva o vaga idee, ivita printre rânduri, ca se poate, din întâmplare, sa nu cunoasca întregul adevar asupra unui om plecat prea repede sau prea târziu din aceasta viata. Este doar apanajul lui Hristos sa cunoasca întrergul adevar despre toti. Si daca va avea nevoie de ajutorul lui AB, I-o va cere negresit. Dar dati-mi voie sa ma îndoiesc. Si atunci de ce atâta înversunare la unii, sa-l catalogheze în vre-o unitate securistica sau legionara numai de ei stiuta. A fost Dl. AB coleg de celula comunista sau cuib legionar cu raposatul Patriarh? A cercetat el toate informatiile care exista, toate arhivele împrastiate prin lume, toate marturiile razlete despre personalitatea celui în cauza? NU. Si atunci de unde tonul atât de categoric – de parca nimic nu s-ar mai putea adauga la cele ce a binevoit sa puna el pe hârtie. Iar ziarul, ca si oricare ziar, îi lanseaza aberatiile împroscând cu noroi pe Patriarh - fiindca acuma este vorba de moartea lui – si pe oricine se iveste la orizont si asupra caruia vrea sa-si verse, cu sete proletara, naduful si noroiul gândurilor sale.
Draga Domnule AB si dragi frati români de pretutindeni. Nu am competenta necesara si nici Patriarhul Teoctist nu are nevoie de serviciile mele, nici ca avocat nici ca aparator al memoriei sale. Istoria este mai dreapta decât ne imaginam si va spune adevarul si despre el si despre noi toti. Ca Patriahul o fi gresit cumva cu ceva, cândva, nu este nici o îndoiala. A avut el vreodata pretentia ca tot ceea ce a facut, a fost perfect? A sustinut el undeva, cândva ca a fost fara de greseala? Însa a aparat, prin bunatatea lui pe oricine era sau se considera nedreptatit si a încercat, într-un fel sau altul, sa ajute.
Dar oameni buni, trebuie sa existe un minim bun simt si un minim echilibru în tot ceea ce afirmam. Mai ales în scris. Se vede extrem de urât de aici din America si de ori unde din lume ne-am afla, atotstiinta afisata ostentativ, fara o minima unda de îndoiala ca poate totusi nu stim chiar totul în lumea asta si altcineva poate adauga ceva,…cândva. Astfel, ne facem usor de râsul lumii!
As mai vrea sa va marturisesc o scurta istorioara povestita mie de regretatul Parinte Gh. Calciu Dumitreasa. A fost deseori în România dupa `89 si dragostea sa netarmurita pentru Neamul Românesc nu se pune la îndoiala nici o clipa. Si nu cunosc pe cineva sa fi dorit cu mai multa ardoare împacarea Exilului cu Tara prin Biserica mai mult decât el. Atunci c&