Evocare "Familia Dragalina in slujba neamului "

Slujitori ai Neamului – Familia Dragalina, în marturii din istorie si din arhiva familiei

Evocare de Opritsa Dragalina Popa
4 Martie, 2007

“Sarmana-i tara fara de eroi. Dar vai de tara care cere-eroi” spune Galileo Galilei în piesa lui Bertolt Brecht. 340.00 de morti, 300.000 de raniti si peste 100.000 de prizonieri a fost pretul jertfei României în Marele Razboi. Statistica jertfei este aproape dubla în cel de al Doilea Razboi Mondial, eroi toti, cazuti în lupta pentru România Mare si pentru stavilirea comunismului.

Nascut într-un veac în care sarmana Românie tânjea dupa eroi – Generalul Ioan Dragalina a fost un simplu si viteaz ostas, care a luptat pentru apararea gliei stramosesti, pentru întregirea neamului, si pentru demnitatea numelui de român. A cazut pe câmpul de lupta, strapuns de gloantele unei mitraliere germane.

Nu l-am cunoscut. A murit acum 90 de ani, în ziua de 9 Noiembrie 1916 - stil nou (24 octombrie-stil vechi), ziua în care 26 de ani mai târziu, aveam sa vad eu lumina zilei. Nu l-am cunoscut.

Dar îl cunosc bine. L-am vazut prin ochii Tatei, care i-a evocat adesea aminitrea luminoasa. Vorba trista a Tatei îi rechema duhul blând printre noi, o mângâiere în vremurile întunecate ale teroarei communiste. I-am auzit graiul dulce banatean izvorînd din scrisorile pe care ni le-a lasat, i-am vazut sufletul nobil în testamentul lui transfigurat de dragoste pentru familie, i-am mângâiat cu privirea fata în zeci de fotografii. Traieste în scrierile Tatei, traieste si acum în sufletul meu, traieste aici --- azi în evocarea mea.

Cu perfida si tenace blândete, negura uitarii se strecoara încercând sa cuprinda în cercul ei de întuneric figura înaintasilor nostri. Este datoria noastra sa aprindem farul amintirei, sa-l atintim asupra pâclei trecutului, si sa smulgem icoana stramosilor nostri din geana de umbra care-i înghite. De aceea as dori sa pot atinti o raza de lumina asupra imaginii încetosate de vreme a bunilor si strabunilor mei.

A fost odata, ca nicio-data… …pe pamântul binecuvantat al Banatului, o straveche familie de graniceri români, pentru care neamul, tara, familia si religia au fost întotdeauna cuvinte sfiinte. N-avem data biografice decît de pe la 1750 cînd Nicolae Dragalina, care luptase împotriva turcilor si fusese rascumparat din prizonierat, se întoarce acasa, la Borlova, un orasel situat la 12 km sud-est de Caransebes, si-si dedica viata Domnului, devenind preot.

Lui Nicolae, Domnul i-a dat opt baieti, printre care Anton, administrator al padurilor de granita, Ioan - agronom, Alexandru si Ionas, amandoi preoti. Ionas, la rândul sau are cinci copii – al doilea fiu fiind istoricul banatean Patriciu Dragalina, nascut la Borlova în 27 februarie 1849, acum 158 de ani.

Patriciu studiaza geografia în Germania, la Gotha, si apoi se stabileste la Caransebes ca professor si director al Institutului Pedagogic. La vârsta de 30 de ani se însoara cu Eliza, o vara de-a treia, mireasa la 15 ani. Portretul matusei Elizei, acum pierdut, a stat straja ani de-a rândul la capul patului meu de copil, la Bucuresti. Seman (sau semanam) leita cu ea.

Unchiul Patrichi (cum îi spuneau în familie) a fost un profesor devotat, si un scriitor prolific, publicând manuale scolare, articole de istorie si geografie, si lucrarea Istoria Banatului de Severin, un tratat în trei volume. A murit târziu, dupa razboi, în 1917. Istoria Banatului de Severin este si astazi citata ca o lucare de capatâi.

Alexandru, nepotul preotului Nicolae, cel rascumparat de la turci, si tatal viitorului General Ioan Dragalina, urmeaza scoala de Cadeti la Olmütz, în Boemia, si scoala de ingineri geodezi la Viena. Ofiter în armata austro-ungara, dimisioneaza în 1859 si împreuna cu sotia sa, Marta Lazaroni, trece Carpatii pentru a se stabili în România. Sufletul, mintea si bratul lui de român nu puteau sluji un stapân strain. La Râmnicu Vâlcea este numit Staroste, adica administrator al tinuturilor de granita. Marta însa vrea sa nasca în casa parinteasca si se întoarce la Caransebes în asteptarea primului copil. Ioan Dragalina, viitorul General, vede lumina zilei la Caransebes, în ziua 16 decembrie 1860, primul din patru copii.

Ioan urmeaza scoala de cadeti din Timisoara, apoi pleaca la Viena pentru cursurile Academiei de Razboi. Ca si tatal sau, studiaza în paralel scoala de ingineri geodezi. La 26 de ani se însoara cu Elena Giurginca. Elena are 17 ani si este dragostea lui cea mare. Scrisorile adresate ei, fie de pe front fie din strainatate, sunt pline de dor si de o tandra duiosie. Un an mai târziu, Ioan, dimisioneaza din armata autro-ungara, trece Carpatii si este primit în armata româna cu gradul de sub-locotenent. Citim în foaia de notare a tânarului ofiter: “… foarte constiincios… lucreaza cu inteligenta… foarte folositor corpului. …Conduita si tinuta foarte buna. Cunoaste foarte bine regulamentele si le aplica cu discernamânt. In rezumat un foarte bun ofiter…” Disciplinat, modest, cinstit, inteligent, Ioan avanseaza repede în grad: în 1893 este capitan, în 1899 - maior, si în 1908 locotenent-colonel. Dumnezeu îi da sase copii, doi baieti, Corneliu si Virgiliu (tatal meu), si patru fete, Aurora, Elena, Cornelia si Viorica.

In aprilie 1908, la vâsta de 48 de ani, Ioan Dragalina este numit comandantul Scolii Militare de Infanterie de la Bucuresti. Profesor excelent, cu vaste cunostiinte de strategie si tactica militara, cu dragoste si întelegere fata de elevi, bunicul meu se devoteaza educatiei noi generatii de ofiteri. Elevii îl numesc “Tata Dragalina”. Un contemporan consemneaza: “Ca un parinte îndrepta si sfatuia cu o rabdare fara pereche, explicând cele mai grele lucruri în forma cea mai simpla, cu o naturalete si o rara modestie. ‘Tata Dragalina’ nu venea sa se impuna si sa porunceasca, ci sa convinga, sa încurajeze, sa îndrepte”.

Nu numai atât, dar într-un timp în care în România domneste nepotismul si interventia, Ioan Dragalina accepta si promoveaza ofiterii numai pe baza de merit. Iata un exemplu citat în revista Lumea Militara din 1935: un deputat intervenise pe lânga bunicul meu cu rugamintea sa-i admita odrasla în Scoala Militara un baiat, slabut la învatatura. Dragalina îi raspunde în dulcele grai banatean: “Nu-i cu putinta, stimate domnule deputat. Sa vina baiatul la concurenta si de-o fi sa stie carte, o intra în scoala, de nu, nu va fie cu banat, nu voi da locul celui cu stiinta, chiar de-o fi fecioras de cioban, dupa fata tatâne-sau.” Promotie dupa promotie de ofiteri ies din mâna lui bine pregatiti. Pentru ridicarea nivelului stiintific al scolii si pentru ordinea si disciplina instituita în învatamintul militar, Ioan Dragalina este decorat cu ordinul Steaua României, clasa V-a.

Dragalina are o familie numeroasa – sase copii – nu are avere si nici nu si-o doreste. Are doar solda de militar, credinta nestramutata în Dumnezeu, si încrederea în fortele sale proprii. Singurele bunuri pe care încearca sa le lase copiilor sunt cinstea, harnicia, religia, si dorinta de a face bine. Permiteti-mi sa citesc un fragment din scrisoarea bunicului meu scrisa Tatei, cînd Tata implineste 21 de ani, la 16 ianuarie 1911. Vorbele bunicului au si astazi aceeasi prospetime, aceeasi putere morala si poate aceeasi însemnatate, pe care o aveau acum aproape o suta de ani: “….Scumpul meu fiu, O zi mare este ziua de astazi pentru tine. Astazi împlinesti 21 ani si devii, dupa legile tarii, major. Stapîn absolut pe toate faptele tale. De azi înainte nu mai stai sub îndrumarea parinteasca. Singur îti croiesti drumul care va trebui sa te duca la telul ce ti-ai impus (….) Dar daca majoratul te pune în rândul oamenilor maturi si-ti da drepturi civice, de care pâna ieri nu te bucurai, apoi tot el îti impune si obligatiuni mari si hotarâtoare. (…)

Esti la începutul carierii tale. O cariera pe cât fumoasa si nobila tot pe atât de grea si spinoasa. Nu însa pentru cei care’si pun toata vointa si capacitatea în a merge înainte! Cunostiintele dobândite în decursul anilor tai de studii ti-au asigurat o urcare normala pe scara ierarhica. Nu este destul atât. Astazi se cere o munca încordata si cunostiinte absolut la înaltimea progresului. Si cum stiinta progreseaza cu pasi uriasi, vai de acela care pierde o zi fara a se tine la curent cu progresele ei.

Ocupându-te zilnic pentru a-ti îmbogati capitalul stiintific si îndeplinindu-ti cu sfiintenie toate obligatiile ce decurg de gradul si functiunea ce ocupi, prin o purtare ascultatoare, prietenoasa si supusa fata de cei mari, egali si inferiori, poti cu usurinta sa mergi departe si sa-ti asiguri viitorul.

Prin aceasta nu am vrut sa-ti recomand slugarnicie, conduita dubioasa si fatarnicie, caci ar fi nedem de un barbat, care trebuie sa se respecte.

Nu pot sfârsi aceste recomandatii fara a-ti arata recomandatiunea, singura zestre, ce mi-a dat tatal meu, Dumnezeu sa-l ierte, pe patul de moarte, înainte de a parasi caminul parintesc pentru a ma duce la regiment (…), dupa absolvirea scolii militare. Aveam 19 ½ ani…

“Fii cinstit, mi-a spus, caci cinstea este singurul apanaj al unui barbat demn! Munceste ca si când ai de trait un veac. Roaga-te lui Dumnezeu ca si când moartea bate la usa!”

Infine, draga Virgilica, primeste binecuvântarea mea izvorâta din adâncul inimii si Dumnezeu sa-ti calauzeasca pasii tai ca sa fi fericit.”

In aprilie 1911, Ioan Dragalina este avansat colonel si numit commandant al Regimentului 34, Constanta. Blând si drept, stie sa se apropie de soldati, le întelege firea, le vorbeste vorba, si vegheaza ca ei vegheaza ca ei sa fie tratati cu demnitate si dreptate. Nu pedepeste decît foarte rar.

Colonelul Socrate Nicolescu, commandant de pluton la Constanta, relateaza un caz în care un soldat, framântat de soarta familii, lasate fara sprinjin, dezertase. Cu dosarul de dare în judecata în mâna, comandantul Dragalina îl cheama pe soldat si pe colonelul Nicolescu în cabinetul lui: “De ce ai dezertat soldat fungind din cazarma?” Soldatul tace rusinat cu ochii în pamânt. …. “Esti însurat?”...”Da,” raspunde soldatul. “Ai copii?” “Da, am doi copii.” “Cât timp ai stat acasa, ai lucrat sa le dai de mâncare?” “Da,” raspunde din nou soldatul….. Atunci Dragalina fara sa mai continue interogarea, îi spune: “Ei bine! Daca s-a întîmplat asa te iert, si rog pe domnul sublocotenent sa-si retraga actul de dare în judecata. Asta nu înseamna ca mai poti repeta gresala. Daca te vei purta bine, vei capata concediu ca sa poti sa-ti mai ajuti familia.”

Disciplina si ordinea erau întotdeauna strâns împletite cu blândete si întelegere. In arhiva Tatei gasim urmatoarea nota din carnetul de zi a viitorului General: “Disciplina militara trebuie altoita pe convingere, tinînd cont în executarea ordinelor de puterile omenesti.” Dragalina nu vorbea de la catedra, ci încerca sa-i convinga pe subalterni prin exemplul personal. “Cît mai putine vorbe despre disciplina,” îsi sfatuia el ofiterii, “si cît se poate de mult pilda si fapta.” Pentru remarcabilele rezultate ale Regimentului din Constanta, Ioan Dragalina e decorat cu ordinul Coroana României, clasa IV-a.

In 1914 izbucneste Primului Razboi Mondial. Timp de doi ani, România îsi mentine neutralitatea. In 1915 Dragalina este avansat la gradul de General de Brigada. Pe Valea Prahovei face mari lucrari de fortificatie. Un an mai târziu, în august 1916, tara noastra intra în razboi de partea Antantei (Franta, Rusia, si Marea Britanie) împotriva Puterilor Centrale (Germania, Austro-Ungaria, Imperiul Otoman si Bulgaria). Antanta promite României îndeplinrea aspiratilor ei de veci: întregirea neamului, eliberarea Transilvaniei, a Banatului, Basarabiei si a Cadrilaterului de sub dominatia straina. Hotarârea de a intra în razboi în slujba unei cause atît de nobile, îsi gaseste un adânc ecou în inima tarii. Trup si suflet tara este alaturi de ostasi.

Un vechi cântec al diviziilor române, ce flutura atunci pe buzele tarii, aduce marturie dorintei sfinte si nestramutate a românilor de a zdrobi hotarele nedrepte, hotare ce desparteau frate român de frate.

“Treceti batalioane române Carpatii, la arme cu frunze si flori
V-asteapta izbânda, v-astepata si fratii cu inima la trecatori.
Ardealul, Banatul, Crisana ne cheama, nadejdea e numai în noi
Saruta-ti copile parintii si fratii s-apoi sa mergem la razboi.”

Generalui Dragalina preia comanda Divizia I-a de infanterie. Trupele diviziei sunt amplasate pe frontiera de vest, pe o distanta uriasa, de la izvoarele Argesului pâna la Calafat. Imediat pleaca pe teren si executa personal recunoasteri în defileul Dunarii. Studiaza fortele si pozitia inamicului. Pregateste strategic batalia, îsi petrece timpul în mijlocul unitatilor, si-si încurajeaza soldatii, reamintindu-le de datoria lor fata de tara. Armata austro-ungara este mult superioara fortelor noastre: soldatii lor sunt mult mai bine echipati; au mai multa experienta fiind caliti în doi ani de lupte. Impotriva unor formidabile tunuri si mitraliere, curajosii soldati români se bat în opinci si obiele, cu armament inferior, pusti si baionete,

In dimineata zilei de 15 august 1916, începe primul iures de atac al românilor pe frontiera, la Portile de Fier, între Gura Vaii si Vârciorova. Trupele române sub comanda Generalului Dragalina încearca sa cucereasca înaltimile Predealul Mare, Vârful Feregaru si Meterezele lui Tudor. In amurg, dupa lupte înversunate, românii nostri elibereaza primele fâsii de pamânt românesc. Este prima mare victorie. Izbânda ridica moralul soldatilor. Intreaga tara sarbatoreste momentul.

Dupa batalie, Dragalina pleaca sa controleze unitatile si în drum zareste un ostas cazut în lupta. Se opreste. “Grupul de calareti care-l însoteste se opreste si el. Dragalina descaleca, se apropie de trupul neînsufletit al eroului si se descopera. Il priveste cîteva clipe, îi desprinde mâna înclestata pe arma, si dupa ce i-o saruta, i-o aseaza pe piept. O lacrima se desprinde din ochii Generalului. Este prinosul pretuirii sale pentru cei ce se jertifisera întru victoria primei lupte.”

Ragazul este scurt si dusmanul porneste cu înversunare la contra-atac, încercînd sa respinga ofensiva românilor. Românii lupta cu eroism si dîrzenie. Pierderile sunt mari dar încercarile inamicului esueaza. Strategia Generalului Dragalina, de a ataca si ocupa culmile muntilor, reuseste. In 19 august tunurile românesti domina înaltimile Alion, Ozoina si Dranic, tintind sub focul lor întreaga vale de jos a Cernei. In zilele urmatoare, armatele române intra în Orsova si elibereaza orasul. Dupa victorie Generalul Dragalina se adreseaza trupelor: “V-ati purtat vitejeste copii …Un asemenea neam de viteji nu piere...” Luptele vor continua crâncene pîna la începutul lui octombrie dar românii îsi vor mentine pozitiile. Victoriile din Valea Cernei si de la Orsova însufletesc si otelesc ostirea si înalta inima întregii natiuni. Inaintarea inamicului prin Valea Cernei si prin celelalte trecatori ale Carpatilor fusese stavilita.

La vest însa, dincolo de munti, trupele germane se regrupeaza. Desi mult mai dificila, mai exista o posibilitate de patrundere în Tara Româneasca: prin trecatoarea salbateca a Vaii Jiului. Inamicul încearca acum sa-si croiasca drum prin acest defileu. Generalul Erich von Falkenheyn, commandant al Armatei 9-a germane si austro-ungare, începe o ofensiva masiva în Valea Jiului. In dimineata zilei de 11 octombrie, 1916 Generalul Ioan Dragalina primeste ordin sa se prezinte de urgenta la Craiova, unde este numit comandantul Armatei I-a. Cu o zi înainte ca Dragalina sa preia comanda, în ziua de 10 octombrie, inamicul ataca trecatorile Vulcan si Lainici, încercând sa-si croiasca drum spre câmpiile Olteniei. Situatia militara este extreme de grava. In carnetul lui personal, noul commandant, îsi descarca sufletul înclestat de îngrijorare, apasat de enorma responsabilitate pe care o poarta, si-i cere ajutor Celui de Sus: “Câte si câte idei negre nu mi-au trecut prin cap, tulburându-mi mintea. Capul sus Dragalina! Nu te lasa sclavul gândurilor rele. Cu trupe multe oricine stie sa lupte. Arata ca stii si cu putine sa faci mult. Increde-te în Dumnezeul parintilor tai si în steaua ta ce întotdeauna te-a luminat. Doamne fii cu mine!” Iar de la fiul sau Corneliu îsi ia ramas bun cu resemnare înteleapta si tandrete parinteasca: “Te imbratiseaza cu dragoste si te binecuvânteaza al tau tata, care se duce sa-si faca datoria ca un vechi ostean.”

Dragalina studiaza situatia si concepe un plan curajos de lupta: pentru a învinge, lupta trebuie dusa în munti. Orice confruntare pe teren deschis înseamna sinucidere, dusmanul având o superioritate numerica si tehnica covârsitoare. Statul Major aproba planurile de lupta si stabileste ziua ofensivei: 14 octombrie. Ordinul de zi al Generalului Dragalina din 11 octombrie, 1916 a ramas în analele militare ale României ca un model de forta morala si patriotism. Ordinul este citit trupelor trei zile la rând si face apel la curajul si onoarea de român al fiecarui luptator. Permiteti-mi sa citez un fragment: “Ofiteri si soldati ai Armatei I-a române, din acest moment am luat comanda armatei si cer imperios la toti, de la General la soldat: în primul rând …. apararea cu viata a sfântului pamânt al tarii noastre, apararea vetrei stramosesti, a ogorului si a cinstei numelui de român. Cer la toti cea mai deplina ascultare si cea mai stricta executare a ordinelor…Trupa care nu înainteaza, sa moara pe loc…
Ofiteri si soldati ai Armatei I-a! Aparati cu viata voastra pamântul sfânt al Olteniei si al Tarii!.. Dumnezeu, Maestatea Sa Regele si Tara vor rasplati pe viteji. Cu Dumnezeu înainte! Victoria e a noastra!”

Serviciile de recunoastere, hartile, si informatiile referitoare la teren si la pozitiile trupelor române si dusmane sunt insuficiente, fragmentare si adesea contradictorii. Generalul Dragalina decide, cum îi este obiceiul, sa plece personal în recunoastere, sa patrunda pîna în primele linii, sa vorbeasca cu fiecare commandant, sa coordineze atacul cu fiecare conducator de pluton. In dimineata de 12 octombrie pleaca cu o masina în Valea Jiului. La un post înaintat de ajutor sanitar, zareste o fetiscana, îngrijind cu abnegatie soldatii raniti. Este îmbracata subtire si vântul de toamna e taios. Dragalina opreste masina si o întreaba cum o cheama. “Ecateria Teodoroiu”. “O adevarata eroina” spune Dragalina emotionat si-i cere ordonantei sa-i aduca din masina mantaua cu trese de General. Apoi, cu blandetea unui parinte, i-o pune pe umeri, o saluta, si pleaca mai departe în munte. Zece luni mai târziu, Ecaterina Teodoroiu, Eroina de la Jiu, avea sa moara, împuscata în piept, în fruntea plutonului pe care-l comanda ca sublocotenent.

Insotit de cânele lui credincios Leu, de maiorul Constantin Militiate si de cololnelul Toma Dumitrescu, Generalul îmbracat într-un simplu cojoc de oaie, îsi continua recunoasterea. La Bumbesti vorbeste soldatilor si ofiterilor, îmbarbatîndu-i pentru lupta ce-i asteapta. Sufletul lui este alaturi de bravii români, care curând vor porni la atac sub ploaia de gloante a inamicului. Isi încheie cuvântarea catre ofiteri cu cuvintele: “Luati soldatii, caci ei sunt copiii cinstiti ai neamului, si mergeti sa aparati cu sacrificul vietii glia patriei strabune.”

Apoi patrunzînd adânc în defileu trece podul din apropierea Mânastirei Lainici, pozitia cea mai avansata a frontului românesc. Calugarii îl spovedesc si-l impartasesc înanite de plecare. Dar drumul înapoi peste pod, s-a închis. Din vest, o mitraliera germana rapaie neîncetat. Sunt numai doua solutii: sa ramâna pe loc si astfel sa fie rupt de restul trupelor, sau sa caute sa-si croiasca drum printre gloante. Generalul hotaraste sa se întoarca. Citez din amintirile Tatalui meu: “Masina trece în viteza podul, dar cînd sa iasa din focul mitralierelor, se izbeste de un cal mort, virând spre stânga. Astfel ramâne pentru un timp expusa focurilor, care acum vin din spate. Colonelul Dumitrescu înconjoara cu bratul capul Generalului. O clipa mai târziu, un glonte dum-dum îi izbeste bratul stâng sub umar si imediat al doilea îl loveste în omoplat. Masina se urneste, si trece în dreptul unei stânci salvatoare. Dar Generalul ranit, zace cu capul pe pieptul Colonelului Dumitrescu. Sângele îi curge prin suba de oaie si prin mâneca mantalei.

La Gura Sadului, la postul sanitar, rana este curatata si bandajata. Bratul este complet zdrobit. Pornesc mai departe catre Târgul Jiu, unde la primarie, medicii îi fac o injectie si-i dau un pahar de lapte. Generalul este întins pe o brancarda si Leu, câinele lui credincios, cu botul pe labe, sta nemiscat alaturi de el. In aceeasi zi este evacuat la Craiova. Dragalina insista sa fie tinut la current cu situatia de pe front: ‘Militiade,’ îi spune maiorului … ‘datoria…Viata tarii e mai scumpa decît a mea.’ Medicii încearca sa-i crute puterile: ‘Dar ia spune doctore, cum as putea fi vindecat mai repede, pentru a ma întoarce în lupta, pastrându-mi bratul sau taindu-l?’ ‘Prin amputarea bratului vindecarea ar fi mai grabnica,’ raspunde medicul. “Ei bine, taie-l doctore, o sa-mi ajunga si un singur brat.”

Vrea sa ramâna cît mai aproape de front, sa conduca batalia pe care o concepuse. Daca ar fi fost un simplu soldat, doctorii i-ar fi taiat imediat bratul. Dar, din nefericire, o telegrama a Marelui Cartier General ordona ca Generalul Dragalina sa fie transportat de urgenta la Spitalul Militar Regina Maria de la Palatul Regal din Bucuresti. Acest ordin este sentinta lui de moarte. Se pare ca firele blanii de oaie din cojocul pe care îl purta îi declanseaza infectia. In Primul Razboi Mondial infectiile puteau fi mortale – înca nu se descoperise penicilina sau sulfamidele.

Linia caii ferate Craiova-Bucuresti este simpla, nu dubla, si blocata de tot felul de vagoane cu trupe si marfare cu amunitie. Trenul se poticneste, se opreste des. Abea în seara lui 13 octombrie, o zi si jumatate dupa ce fusese împuscat, ajunge la Bucuresti. Acolo – alta întirziere. Chirurgul palatului, Doctorul Toma Ionescu, este în Moldova si Doctorul Gerota, care-l suplineste, încearca sa-i salveze nu viata, ci bratul, care se mai tine în cîteva fire de muschi. Desinfecteaza rana, îi scoate glontele din omoplat, si-i pune bratul în ghips. Abea pe 16 octombrie, patru zile dupa ce fusese ranit, chirurgul Toma Ionescu îi amputeaza bratul, la o palma sub umar.

Starea Generalului se îmbunatateste. Ioan Dragalina urmareste îndeaproape situatia de pe front. In 14 octombrie se declansase contra-ofensiva conceputa de el si condusa conform planurilor si ordinelor lui. Dusmanul este respins. Inamicul începe o retragere generala din tot defileul Jiului. In curând retragerea se transforma în panica si fuga. Românii îi urmaresc de aproape, iau sute de prizonieri, tunuri, mii de obuze, mitraliere. Nemtii încoltiti ucid 1.400 de cai pe care-i arunca într-un vad. Asa cum scrisese Generalul în ordinul sau de zi: “Victoria este a noastra!” Pe patul de suferinta, Dragalina primeste din mâna Regelui Ferdinand cea mai înalta decoratie de razboi a tarii, Ordinul Mihai Viteazul. Sub ferestrele Palatului Regal, transformat in spital, izbucneste o demonstratie spontana de mândrie nationala si profunda recunostiinta. Pe când el zace ranit, fiii sai lupta pe front: Corneliu în Dobrogea -- Virgiliu pe Dunare.

A patra zi dupa operatie, Generalul se simte bine: sta în scaun, înconjurat de familie, povesteste si glumeste cu aghiotantul lui Ion G. Bratianu. Ultima pagina a jurnalului sau de zi este plina de optimism si mândrie pentru eroismul fiului sau Corneliu, care calare, cu sabia în mâna, condusese la victorie o batalie în Dobrogea. Corneliu fusese grav ranit. Citez din jurnalul bunicului: “In ziarul Dimineata de azi, (…) citesc la rubrica Eroii Nostri, ca fiul meu, Capitanul Dragalina, a fost citat cu ordin de zi, fiind ranit în lupta crâncena sustinuta cu dusmanul pe care l-a pus pe fuga. E cea mai fericita zi din viata mea. Sa traiesti, sumpul meu fiu. Dumnezeu sa te aibe în paza lui.”

Cea mai fericita zi – dar si ultima. Seara, temperaturea creste brusc la 39 C de grade (102.2 F). S-a declansat septicemia. Corneliu, ranit de un glonte în piept, lînga inima, paraseste spitalul si vine sa fie alaturi de tatal sau. Ceas de ceas, la capatâiul ranitului medicii, familia, si prietenii îl vegheaza. Regele Ferdinand sta de paza la usa.

Generalul cere sa-l vada pe Leu, câinele lui credincios cu care facuse razboiul. Leu intra fara zgomot, apropiându-se cu grija de pat si pune usor capul lui mare si greu pe perna ranitului. Generalul îl mângâie: “Luati-l” si câinele se retrage cu capul în jos. Leu stia ceea ce familia nu vroia sa creada. Acasa, Leu, abatut, zace cu capul pe lazile Generalului. (Nu si-a revenit niciodata din adânca-i tristete. Cîteva luni dupa moartea stapânului, Leu a sarit brusc la un ofiter, latrând -- si ofiterul i-a strapuns inima cu sabia.)

In seara zilei de 24 octombrie la orele 8:15 Generalul Dragalina primeste sfânta împartasanie: “Cornel, îi se adreseaza Generalul fiului sau cel mare, îndreapta-ma cu fata spre Banat. Tu sa le spui ca am murit cu ei în gând!”

La 10:40 se stinge, în etate de 56 de ani si 10 luni. Prin moartea lui armata româna pierde pe unul dintre cei mai valorosi si încercati comandanti. “Moartea lui Dragalina este pentru noi, pentru natiunea româneasca o pierdere ireparabila,” scrie Ministrul de Externe Take Ionescu. “Samânta de eroi, mai încolteste înca pe sfântul nostru pamânt.”

In testamentul Generalului gasim cîteva fraze simple, calde, pline de dragoste pentru familia lasata în urma:
“Baietilor, iubitilor mei fii, Corneliu si Virgiliu, pe lânga binecuvântarea mea, le las biblioteca si armele mele si îi rog a se multumi cu atât cît nu mi-a fost dat în toata munca ce am desfasurat sa agonisesc mai mult.
Las un nume cinstit si nepatat, caci toata viata mea am jertfit-o pentru a-mi îndeplini serviciul credicios. Si pe cât cu putinta mi-a fost posibil, n-am cautat sa ma abat cu nimic de la calea binelui si a dreptatii. Nici-odata nu am avut altceva în vedere decit îndeplinirea cinstita a datoriei. Sarac am intrat în armata si sarac parasesc aceasta lume. Doresc din toata inima ca si ei sa urmeze calea pe care am mers si sa nu se abata niciodata dela datorie, iar cinstea sa le fie mai presus de toate. Astfel am cautat sa fiu si astfel doresc sa fie si ei.
In schimb rog pe Dumezeu sa le dea puterea sa fie asa si binecuvântarea mea îi va însoti pretutindeni.”

La Biserca Alba din Bucuresti, drapata în întregime în valuri negre, Regele Ferdinand îngenunchiaza în fata sicriului si cu ochii împaienjeniti de lacrimi, rosteste o rugaciune. Apoi sculându-se, saluta cu mana la chipiu pe “viteazul General,” asa cum l-a numit cînd i-a atârnat în piept ordinul Mihai Viteazul. Prezenti în Biserica sunt toate somitatile tarii: Principele Carol -- viitorul rege, Vintila Bratianu -- Ministrul de Razboi , Ion I. C. Bratianu -- Presedintele Consiliului de Ministrii, scriitorul Barbu Stefanescu-Delavrancea, Mihail Cantacuzino -- Ministrul Justitiei, Take Ionescu -- Ministrul de Externe, Henry Catargi- Maresalul Palatului, generali, ofiteri, atasatii militari ai misiunilor ruse, franceze, engleze, italiene, sârbesti.

Pe un afet de tun de-a-întregul cernit, tras de sase cai si urmat de mai marii tarii, de reprezentanti ai regimentelor lui, de familia îndurerata, si de Leu, câinele credincios, cortegiul funerar îsi croieste drum prin marea multime de pe Calea Victoriei, catre Cimitirul Eroilor (Belu Militar) si locul de veci. “Generalul care a aparat cu mintea lui de cugetator, cu energia lui de soldat, si cu calda lui inima de Banatean Oltenia, nu mai este,” scria marele istoric Nicolae Iorga (…) “Cu pietate fiecare va privi ultimul lui drum între noi. Caci lacrimile – le-am inspravit!Dar mâine, cînd Banatul lui parintesc va fi carne din trupul României biruitoare, cînd colo departe’n Caransebes va flutura steagul supt care el si-a varsat sîngele, vom ridica pe locul unde el a fost daruit neamului statuie de bronz întru pomenirea curatei figuri de erou care se ascunde acum vederilor noastre.”

Fiii Generalului Dragalina i-au urmat pilda si si-au pus sufletul, mintea si bratul în slujba României: Tata, Virgiliu Dragalina, a luptat în Primul Razboi Mondial si s-a pensionat cu gradul de comandor de marina. Corneliu Dragalina, General, Comandant de Corp de Armata, a luptat în Primul si în cel de al Doilea Razboi Mondial. Pe frontul de rasarit armata condusa de el a înaintat pâna la Stalingrad. Avea sub comanda patru divizii de infanterie cu un total de peste 64,000 de bravi. Unul dintre acestia a fost bravul parinte Adrian Fageteanu, voluntar, ranit la Stalingrad pe când comanda o grupa de tunuri, acum sihastru, undeva spre cer dincolo de Mânastirea Lainici.

Dupa catastrofa de la Stalingrad, posturile de radio sovietice urlau: “L-am prins pe Generalul Dragalina si-l trimitem cu picioarele goale în Siberia.” Nu l-au prins nici-odata. La 16 decembrie 1942, Generalul Ion Antonescu l-a rechemat de pe front, si l-a numit Guvernatorul Bucovinei. Soldat sau guvernator, Unchiul Corneliu s-a comportat cinstit si drept, un bun crestin. In aprilie 1944 a eliberat neconditionat prizonierii bosniaci, muntenegreni evrei si sârbi capturati de nemti, închisi în lagarul de la Ghiorda, langa Timisoara. In vara anului 1944 a suspendat portul Stelei lui David la evreii din Cernauti, ca sa nu-i puna în pericol de executie de catre fascisiti. A intervenit si a obtinut aprobarea Maresalului Ion Antonescu pentru evacuarea evreilor din Cernauti, evrei care urmau sa fie arestati sub ordinul lui Hitler, si deportati peste Bug. Astfel, dupa cum descrie în 2001 Teodor Wexler, fruntas al comunitatii evreiesti din România, Corneliu Dragalina a salvat 14,750 de suflete. In anul 2002, în aula Academiei Române, acelasi Teodor Wexler, reprezentant al Fundatiei Filderman, si-a început prelegerea cu cuvintele: “Permiteti-mi sa-mi plec cu respect fruntea fata de memoria acelor mii de români, care prin curaj si credinta crestina, au salvat în anii celui de al doilea razboi mondial circa 400,000 de evrei.” Printre acei curajosi si adevarati crestini, Teodor Wexler îl numeste pe Generalul Corneliu Dragalina.
Desi urmarit de securitate, evacuat din casa lui de la Timisoara, amenintat de un ofiter de securitate ca “o sa-i vina rândul,” unchiul Corneliu nu a fost arestat. In primii ani dupa razboi, pavaza i-au fost numele istoric, eroismul si abnegatia cu care si-a slujit tara în doua razboaie, cinstea si onoarea cu care s-a comportat. N-a facut politica si nu s-a alaturat nici-unei miscari, nici de stânga, nici de dreapta. Au fost zvonuri ca a luptat în munti cu partizanii: n-a fost asa. Primise de la un grup din rezistenta un corn de vânatoare din bronz, cu inscriptia: “Când din corn tu vei suna, partizanii se vor aduna.” Cornul a ramas mut si atârna azi pe frontispiciul caminului nostru din California. Unchiul Corneliu, militar cu mare experienta, realizase cu durere ca o lupta împotriva comunistilor sustinuti de hoardele sovietice cotropitoare, o lupta inegala si disperata, fara armament, fara informatii, si fara ajutor din afara, nu poate duce decât la un masacru. Avea prea mult respect si prea mare dragoste pentru conducatorii rezistentei ca sa-i încurajeze intr-un act fara sperante de izbânda. In 11 iulie 1949, se stinge din viata; interventie divina care i-a crutat demnitatea si onoarea, înaintea unui val masiv de arestari. Securitatea si marea noastra prietena, Uniunea Sovietica, împortriva careia luptase cu eroism dar mai ales cu succes pe Don si la Stalingrad, nu l-ar fi iertat.
“Sarmana-i tara fara de eroi – Dar vai de tara care cere-eroi” – astazi, mai mult de cât oricînd, dupa anii grei ai comunismului, România tânjeste dupa oameni întelepti, drepti si însufletiti de dragoste de patrie, “copii cinstiti ai neamului,” cum i-a numit bunicul meu, care sa arate tinerei generatii libere drumul catre viitor, asa cum odinioara ne-au calauzit eroii nostri.

IMG_1060.JPG	IMG_1061.JPG	IMG_1062.JPG	IMG_1063.JPG	IMG_1064.JPG
IMG_1065.JPG	IMG_1066.JPG	IMG_1067.JPG	IMG_1068.JPG	IMG_1068.png
IMG_1069.JPG	IMG_1070.JPG	IMG_1071.JPG	IMG_1072.JPG	IMG_1073.JPG
IMG_1074.JPG	IMG_1074.png	IMG_1075.JPG	IMG_1075.png	IMG_1077.JPG