HOLLY RESURECTION ROMANIAN ORTHODOX CHURCH

MISIUNEA ROMÂNĂ ORTODOXĂ INVIEREA DOMNULUI

9091 ALDER AVE , SACRAMENTO CA 95829

Mail Address (Adresa poştală): P.O.Box 1488, Carmichael, CA 95609-1488

Preot: Teodor Alin Gîrlonţa (tel. 916 375 9978)

Preşedintele Consiliului Parohial: Petre Sîrb

www.invierea-domnului.org

V E S T I T O R U L

Iunie 2009

Un material de lectură şi meditaţie de suflet care nu trebuie să  lipsească din nici o familie creştină

În cuprins: Calendarul religios şi laic al lunii; predica păr. Cleopa şi Sofian Boghiu; Soborul Sfinţilor Apostoli, Sfinţii Ioan cel Nou, Ioan Botezătorul, Petru şi Pavel, Ghelasie; biserica Mihai Vodă; Sfânta Liturghie la începuturi; istorioară; sinodul pan-ortodox; noua locaţie.

Sfânta Treime (a doua zi după Pogorârea Sfântului Duh)

Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi.

Calendarul lunii

Marţi, 2 iunie: Sf. Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava.

Joi, 4 iunie:  Sfinţii Mucenici Zotic, Atal, Camasie şi Filip de la Niculiţel.

Sâmbătă, 6 iunie: Cuv. Ilarion. Sâmbăta morţilor – Moşii de vară.

Duminică, 7 iunie: Pogorârea Sfântului Duh (Rusaliile). Duminica a 8-a

 după Paşti ( Toate ale Praznicului) Fapte 2, 1-11; Ioan 7, 35-53 şi

 8,12 (Iisus, Apa Vieţii).

Luni, 8 iunie: Sfânta Treime.

Duminică, 14 iunie: Sf. Prooroc Elisei. Duminica 1-a după Rusalii (A

          Tuturor Sfinţilor) Evrei 11, 33-40 şi 12, 1-2; Matei 10, 32-35 şi 37-38

şi 19, 27-30 (Urmarea lui Hristos). Lăsata Secului pentru Postul

Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel.

Luni, 15 iunie: Sf.Muc.Isihie. Începutul Postului Sfinţilor Apostoli Petru

şi Pavel.

Vineri, 19 iunie: Sfântul Apostol Iuda (Levi), fratele vitreg al Domnului.

Duminică, 21 iunie: Sf.Muc.Iulian. Duminica 2-a după Rusalii (A Sfinţilor

Români). Romani 2,10-16; Matei 4,18-23 (Chemarea primilor

Apostoli).

Luni, 22 iunie: Sf. Ier.Grigore Dascălul, Mitropolitul Ţării Româneşti

Miercuri, 24 iunie: Naşterea Sf. Ioan Botezătorul (Sânzienele, Drăgaica).

Dezlegare la peşte.

Duminică, 28 iunie: Sf.Muc.Chir şi Ioan. Duminica a 3-a după Rusalii.

Rom. 5, 1-10; Matei 6, 22-33 (Despre grijile vieţii).

Luni, 29 iunie: Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel.

Marţi, 30 iunie: Soborul Sfinţilor Apostoli; Sf. Ier.Ghelasie de la Râmeţi.

Date memorabile

1 iunie 1475: Prima menţiune documentară a oraşului Craiova.

5 iunie 1779 – S-a născut în Avrig, Transilvania, Gheorghe Lazăr, întemeitorul Şcolii Româneşti de la “Sfântul Sava”din Bucureşti. A murit în 1823.

5 iunie 1871 – S-a născut în Botoşani, marele istoric român Nicolae Iorga, critic literar, documentarist, dramaturg, poet, enciclopedist, memorialist, ministru, parlamentar, prim-ministru, profesor universitar, membru al Academiei Române. A absolvit Universitatea din Iaşi într-un singur an cu diploma "magna cum laude" (1889) şi a continuat studiile universitare la Paris, Berlin şi Leipzig, obţinând doctoratul în 1893 la numai 23 de ani. A murit asasinat în 1940.

6 iunie 1948 – Întronizarea Patriarhului Justinian Marina al Bisericii Ortodoxe Române.

11 iunie 1948 - Naţionalizarea principalelor întreprinderi industriale, miniere, bancare, de asigurări şi de transport din România.

15 iunie 1889 – A murit marele poet Mihai Eminescu (n.15 ianuarie 1850, Ipotesti).

19 iunie 1983 - A fost inaugurat podul rutier de la Agigea, cu o lungime totală de 300 m, circulaţia desfăşurându-se pe patru benzi.

19 iunie 1987: Foarte marea şi frumoasa Biserică Sfânta Vineri - Hereasca, cu hramul "Cuvioasa Parascheva" (datând din 1645) din Bucureşti a fost demolată. Prin grija preotului paroh, Gheorghe Bogdan, cea mai mare parte din bunurile sacre ale bisericii au fost salvate, fiind duse în custodie la Mănăstirea Cernica şi muzeul Hereşti. Pe locul bisericii a fost construit blocul 105 B (19-20). O nouă şi mare biserică cu acest hram a fost construită în Drumul Taberei în 2007.

21 iunie -  Father’s Day (USA and Canada)

22 iunie 1963 – A murit Maria Tănase, regina cântecului popular românesc (n.1913).

30 iunie 1939 – Întronizarea Patriarhului Nicodim Munteanu al Bisericii Ortodoxe Române.

26-27 iunie 1940 – Ultimatumurile Uniunii Sovietice date guvernului român, pentru luarea Basarabiei şi nordului Bucovinei şi ocuparea cu trupe ruseşti a oraşelor Cetatea Albă, Chişinău şi Cernăuţi.

13 iunie 1941 - În noaptea de 12 spre 13 iunie au fost deportaţi din Basarabia şi Bucovina de Nord în Siberia aproape 250 000 de oameni.

22 iunie 1941 - Declansarea operaţiunii "Barbarossa" de către trupele germane. Trupele româneşti intră alături de ei în Uniunea Sovietică cu intenţia de a elibera Basarabia.

Din Predica părintelui Cleopa

la Duminica Întâia după Rusalii

(A tuturor sfinţilor), 22 iunie 2008
Minunat este Dumnezeu întru Sfinţii Săi, Dumnezeul lui Israel (Psalm 67, 36)

Iubiţi credincioşi,

Aţi auzit în Sfînta şi dumnezeiasca Scriptură zicîndu-se: Prin sfinţii care sînt pe pămîntul Lui, minunată a făcut Domnul toată voia întru dînşii (Psalm 15, 3). Tocmai de aceea, noi, creştinii ortodocşi, cinstim pe sfinţii lui Dumnezeu, ştiind că Dumnezeu săvîrşeşte în chip minunat voile Sale cu dînşii. Trebuie de la început să vă spun că Biserica Ortodoxă face deosebire între adorare, care se cuvine numai lui Dumnezeu, şi venerare sau cinstire, pe care o dăm sfinţilor şi îngerilor Lui, care slujesc la mîntuirea sufletelor noastre. La aceasta ne învaţă şi Sfîntul Apostol Pavel zicînd: Îngerii nu sînt oare toţi duhuri slujitoare, trimişi ca să slujească pentru cei ce vor fi moştenitorii mîntuirii? (Evrei 1, 14). Iar scopul cultului sfinţilor este de a lăuda pe Dumnezeu prin ei, după mărturia Sfintei Scripturi care ne îndeamnă la aceasta zicînd: Lăudaţi pe Dumnezeu întru sfinţii Lui (Psalmi 159, 1).

Aşadar, noi cinstim pe sfinţi şi aducem laudă lui Dumnezeu direct şi indirect. Mîntuitorul nostru Iisus Hristos ne arată că cine cinsteşte pe sfinţi, pe El Îl cinsteşte, căci a zis: Cine vă primeşte pe voi, pe Mine Mă primeşte (Matei 10, 40). Noi venerăm pe sfinţi, pentru că ei sînt prieteni ai lui Dumnezeu, după mărturia Mîntuitorului care a zis către sfinţii Săi ucenici: Voi sînteţi prietenii Mei (Ioan 15, 14). Şi în alt loc al dumnezeieştii Scripturi ni se arată că sfinţii sînt prietenii lui Dumnezeu, zicînd: A crezut Avraam lui Dumnezeu şi i s-a socotit lui spre dreptate şi prietenul lui Dumnezeu s-a chemat (Iacob 2, 23; Romani 4, 3; Facere 15, 6; Psalmi 138, 17; Isaia 41, 8).

Noi cinstim pe sfinţii lui Dumnezeu şi cerem ajutor lui Dumnezeu prin ei, căci: Sfinţii vor judeca lumea (I Corinteni 6, 2). Prin sfinţi nu înţelegem pe cei ce se numesc creştini doar cu numele; ci pe cei care s-au desăvîrşit prin fapte bune şi au urmat întru totul lui Hristos. Căci Mîntuitorul numai Apostolilor şi celor asemenea lor a zis: Adevărat grăiesc vouă, că voi cei ce aţi urmat Mie, la înnoirea lumii, cînd Fiul Omului va şedea pe scaunul slavei Sale, veţi şedea şi voi pe douăsprezece scaune, judecînd cele douăsprezece seminţii al lui Israel (Matei 19, 28).

Cinstim pe sfinţii lui Dumnezeu căci ei, prin puterea lui Dumnezeu, fac minuni mari preaslăvite, după cum au făcut Moise, Ilie, Daniel, Sfinţii Apostoli Petru, Pavel, Ioan Evanghelistul şi toţi ceilalţi apostoli şi sfinţi despre ale căror fapte şi minuni arată Sfînta Scriptură şi Sfînta Tradiţie a Bisericii lui Hristos. Cinstim pe sfinţi şi le cerem ajutor în necazuri căci ei se roagă pentru noi şi rugăciunea lor este primită de Dumnezeu. Ascultă ce zice Dumnezeu lui Abimelec, regele Gherarei, cînd acesta, din neştiinţă, voia să ia de soţie pe soţia lui Avraam: Dă înapoi femeia omului aceluia, că este prooroc şi se va ruga pentru tine, şi vei fi viu. Iar de nu o vei da înapoi, să ştii bine că ai să mori şi tu şi toţi ai tăi (Facere 20, 7).

Iată ce zice Sfîntul Apostol Pavel: Mulţumesc Dumnezeului meu, ori de cîte ori îmi amintesc de voi, căci pururea în toate rugăciunile mele, mă rog pentru voi toţi, cu bucurie (Filipeni 1, 3-4). Altă dată zice: Mulţumim lui Dumnezeu totdeauna pentru voi toţi şi vă pomenim în rugăciunile noastre, aducîndu-ne aminte neîncetat înaintea lui Dumnezeu şi Tatăl nostru de lucrul credinţei voastre (I Tesaloniceni 1, 2-3). În alt loc iarăşi zice: Pentru aceasta ne şi rugăm pururea pentru voi, ca Dumnezeul nostru să vă facă vrednici de chemarea Sa (II Tesaloniceni 1, 11). Şi iarăşi: Nu încetez a mulţumi pentru voi, pomenindu-vă în rugăciunile mele ca Dumnezeu... să vă dea vouă duhul înţelepciunii... (Efeseni 1, 16-17). Sau: Aceasta şi cerem în rugăciunea noastră: desăvîrşirea voastră (II Corinteni 13, 9). Acelaşi Apostol Pavel îi scrie şi lui Timotei: Mulţumesc lui Dumnezeu, pe Care Îl slujesc, ca şi strămoşii mei, într-un cuget curat că te pomenesc neîncetat, zi şi noapte, în rugăciunile mele (II Timotei 1, 3).

Deci, fraţii mei, cîtă datorie avem noi de a cinsti şi a ne ruga sfinţilor şi îngerilor, dacă ei sînt prietenii lui Dumnezeu (Ioan 15, 14), cetăţeni ai casei lui Dumnezeu (Efeseni 2, 19), slugi ale lui Dumnezeu (II Timoteni 1, 3); Psalmi 102, 21; 103, 5; Luca 16, 22; Evrei 1, 7) şi au putere de la Dumnezeu ca să facă mari şi înfricoşate minuni (Ieşire 7, 10; Evrei 11, 29; 11, 35; Luca 9, 1-2). Îngerii au vestit oamenilor zămislirea şi naşterea Mîntuitorului (Matei 1, 20-21; Luca 1, 30); Învierea Domnului (Matei 28, 5-7); Înălţarea la cer şi a doua venire (Fapte 1, 11); zămislirea Sfîntului Ioan Botezătorul (Luca 1, 13-17) şi alte nenumărate taine ale lui Dumnezeu către neamul omenesc.

Sfinţii şi îngerii, se roagă pentru noi (Ieşire 32, 31-32); aud rugăciunile noastre (II Petru 1, 15; Daniel 10, 11; Luca 16, 27); duc rugăciunile noastre înaintea lui Dumnezeu pentru noi (Apoc. 5, 8-14). Sfinţii au posibilitatea în cer de a sluji la Dumnezeu pentru oameni şi a contribui la mîntuirea acestora. Acest lucru ni-l arată luminat dumnezeiasca Scriptură, zicînd: Şi cînd a luat cartea, cele patru fiinţe şi cei douăzeci şi patru de bătrîni au căzut înaintea Mielului, avînd fiecare alăută şi cupe de aur pline cu tămîie, care sînt rugăciunile sfinţilor (Apocalipsă 5, 8).

Aşadar, fraţii mei, prea întunecat la minte şi prea orbit la înţelegere să fie cineva ca să nu înţeleagă cît de mare este datoria noastră, a creştinilor, de a ne ruga, de a cinsti şi de a chema în ajutor pe sfinţii şi îngerii lui Dumnezeu, în rugăciunile noastre care le facem zi şi noapte înaintea lui Dumnezeu.

Să punem o întrebare. Este cunoscut numărul sfinţilor? Dar al îngerilor? Nimeni nu ştie numărul sfinţilor şi al îngerilor. Despre numărul lor spune Sfînta Scriptură: Număra-voi pe ei şi mai mult decît nisipul se vor înmulţi (Psalm 138, 18). Arătînd şi stăpînirea lor asupra diavolilor şi a patimilor zice: Foarte s-a întărit stăpînirea lor". Necunoscut este şi numărul îngerilor lui Dumnezeu cum ne arată Sfînta Scriptură: Cine poate să numere oştile sale? (Iov 25, 3; Psalm 67, 18; Daniel 7, 10).

Dacă poate mult rugăciunea stăruitoare a unui drept care se lucrează (Iacob 5, 16), oare cît poate rugăciunea milioanelor de sfinţi înaintea lui Dumnezeu, care L-au mărturisit înaintea oamenilor şi şi-au pus sufletul pentru El? Dacă numai un prieten al lui Dumnezeu, Avraam, a avut atîta trecere la Dumnezeu, ca să mijlocească pentru Lot, nepotul său, împreună cu cei din Sodoma şi Gomora (Facere 18, 30-33; 19, 1-28) apoi cîtă trecere au înaintea lui Dumnezeu toţi sfinţii care L-au iubit, I-au slujit şi şi-au pus sufletul pentru dragostea Lui?

De aceea, fericiţi şi de trei ori fericiţi sînt acei creştini care cinstesc pe sfinţii lui Dumnezeu, le cer ajutor în rugăciuni şi îi pun mijlocitori către Dumnezeu în această viaţă de pe pămînt. De asemenea, amar de acei creştini rătăciţi de la adevărata credinţă, care nu cinstesc şi nu pun rugători pe sfinţi şi pe îngeri către prea veşnicul şi înduratul Dumnezeu. Unii ca aceştia vor avea multă ruşine şi amară durere cînd va veni Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, înconjurat de toţi îngerii şi sfinţii Lui, ca să judece viii şi morţii şi să răsplătească fiecăruia după faptele sale (Zaharia 14, 5; Matei 16, 27; Psalmi 61, 11; 27, 6; Proverbe 24, 12; Romani 2, 6; Ieremia 17, 10; 32, 19; Înţelepciunea lui Sirah 17, 18; Matei 25, 31).

Biserica Ortodoxă cinsteşte în chip deosebit pe sfinţi şi îngeri, rînduindu-le în calendar cîte o zi anuală de prăznuire, slujbe speciale la biserică, rugăciuni şi icoane pictate cu chipul şi numele lor. Celor mai renumiţi dintre sfinţi, precum: Maica Domnului, Sfîntul Ioan Botezătorul, Sfinţii Apostoli, Sfinţii Trei Ierarhi Vasile, Grigorie şi Ioan Gură de Aur, Sfinţii Ierarhi Nicolae şi Spiridon, mari făcători de minuni, Sfinţii Mari Mucenici Gheorghe şi Dimitrie, Varvara şi Ecaterina şi mulţi alţii se bucură de un cult deosebit. Slujba lor este mai bogată, cu priveghere, cu litie şi acatist, iar sărbătorile lor se prăznuiesc cu multă evlavie. În numele sfinţilor mari se zidesc biserici, devenind astfel protectorii acestor locaşuri şi localităţi. De asemenea, majoritatea credincioşilor noştri poartă nume de sfinţi, pe care le primesc din botez şi sînt încredinţaţi de mici în grija sfinţilor respectivi, cărora le cer ajutor în toate încercările vieţii.

Dar, întrucît o mare parte din sfinţi şi cuvioşi au rămas necunoscuţi, nefiind trecuţi în vechile sinaxare şi martirologii creştine, Biserica Ortodoxă a rînduit ca o dată pe an, prima Duminică după Rusalii să fie închinată în cinstea tuturor sfinţilor, cunoscuţi şi necunoscuţi, de la Hristos pînă astăzi. Această cinstire comună a tuturor sfinţilor o săvîrşim în Duminica de astăzi, denumită "Duminica Tuturor Sfinţilor". Între aceştia, se cinstesc mai multe sute de sfinţi şi cuvioşi români, cei mai mulţi necunoscuţi.

După ce am arătat la început de ce trebuie să cinstim pe sfinţi, să vedem acum cine poate fi cinstit ca sfînt? Sfinţii fiind creştini desăvîrşiţi în rugăciune, în smerenie, în înfrînare şi mai ales în dumnezeiasca dragoste, mulţi dintre ei primeau daruri duhovniceşti deosebite încă din viaţă. Astfel unii aveau darul rugăciunii inimii, cea mai înaltă rugăciune creştină. Alţii aveau darul lacrimilor, al înfrînării, al tăcerii duhovniceşti, al smereniei şi al desăvîrşitei iubiri pentru toată zidirea. Alţi sfinţi se învredniceau de daruri miraculoase, văzute, ca: vindecarea bolilor, cunoaşterea celor viitoare, înţelegerea gîndurilor, izgonirea duhurilor necurate. Încă şi după mutarea din trup moaştele lor rămîn întregi, nestricate şi fac vindecări miraculoase cu cei bolnavi. De aceea moaştele sfinţilor sînt venerate de credincioşi, care primesc sănătate, binecuvîntare şi ajutor.

Deci sfinţi pot fi cei care au dreapta credinţă, care duc pe pămînt viaţă cu totul sfîntă, cei care iubesc desăvîrşit pe Dumnezeu şi pe oameni, cei care se roagă neîncetat cu adînc de smerenie şi sînt gata să-şi dea şi viaţa pentru Biserică. Semne ale sfinţeniei sînt darurile facerii de minuni.

De aceeaşi cinstire se bucură în Biserică şi în casele credincioşilor noştri Sfinţii Îngeri. Mai ales Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil sînt deosebit de cinstiţi, iar prin sate şi oraşe se află numeroşi creştini care le poartă numele şi biserici înălţate în cinstea lor.

Sfinţii în Biserica Ortodoxă se împart în mai multe cete, şi anume: Ceata apostolilor care au vestit Evanghelia lui Hristos pe pămînt; ceata proorocilor şi a drepţilor Vechiului Testament; ceata ierarhilor şi a învăţătorilor a toată lumea, care au apărat Biserica şi dogmele credinţei ortodoxe; ceata mucenicilor, adică a celor ce şi-au vărsat sîngele pentru dreapta credinţă în Hristos; ceata Cuvioşilor Părinţi, adică a sfinţilor călugări şi sihaştri purtători de Dumnezeu, care s-au nevoit prin mînăstiri prin peşteri şi pustietăţi, în post şi neîncetată rugăciune. Ultima ceată este ceata fericiţilor şi a tuturor drepţilor, care au bineplăcut lui Dumnezeu pe pămînt, ca orfani, văduve, copii nevinovaţi, călugări şi preoţi evlavioşi, credincioşi dreptmăritori, care au răbdat cu bărbăţie necazurile, bolile şi ispitele vieţii pămînteşti.

Dar cei mai sfinţi în împărăţia lui Dumnezeu sînt: Preasfînta Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioară Maria, care se bucură de un cult deosebit de supravenerare, şi Sfîntul Ioan Botezătorul. După învăţătura şi iconografia ortodoxă, Maica Domnului şi Sfîntul Ioan Botezătorul stau înaintea Preasfintei Treimi, de-a dreapta şi de-a stînga Mîntuitorului şi se roagă neîncetat pentru mîntuirea lumii.

Toţi sfinţii din cer cunoscuţi şi necunoscuţi, împreună cu cetele îngerilor cereşti, formează în cer biserica biruitoare. Iar totalitatea credincioşilor dreptmăritori de pe pămînt, care se luptă cu ispitele de tot felul ce vin de la diavolul, de la lume şi de la trup, formează aşa numita biserică luptătoare.

Sfinţii şi îngerii din cer au misiunea de a slăvi neîncetat pe Dumnezeu şi de a se ruga pentru biruinţa bisericii luptătoare de pe pămînt, ajutînd cel mai mult la mîntuirea sufletelor omeneşti. După cuvîntul Mîntuitorului: Bucurie mare se face în cer pentru un păcătos ce se pocăieşte! (Luca 15, 10), trebuie să înţelegem cît de mult se bucură sfinţii toţi şi îngerii pentru fiecare păcătos care se pocăieşte.

Dar să vorbim cîteva cuvinte şi despre sfinţii români care au odrăslit pe pămîntul ţării noastre din primele secole creştine şi pînă în zilele noastre. Deşi se afirmă că Biserica Ortodoxă Română nu a canonizat oficial, de-a lungul istoriei sale, decît foarte puţini sfinţi locali, din cauza vitregiei veacurilor, reamintim că la noi, mai întîi poporul şi credincioşii canonizau pe sfinţi şi îi cinsteau după cuviinţă, iar Biserica îi recunoştea mai tîrziu de la sine. Însă trebuie să ştim că avem şi noi, din mila lui Dumnezeu, destui sfinţi, preoţi aleşi, ierarhi purtători de Hristos, voievozi apărători ai creştinismului, în frunte cu Ştefan cel Mare, şi mulţi oşteni martiri, care s-au jertfit pentru a apăra credinţa ortodoxă pe pămîntul ţării noastre.

De la primii episcopi sfinţi ai Tomisului din secolul al IV-lea, pînă la Sfinţii Ierarhi Calinic de la Cernica (m. 1868), şi Iosif cel Nou de la Partoş (m. 1656), canonizaţi în anii 1955-1956; de la sfinţii mucenici Zotic, Atal, Camasie şi Filip, din secolul IV, descoperiţi în anul 1971 la Niculiţel-Dobrogea, pînă la marele domn martir Constantin Brîncoveanu cu cei patru fii ai săi, tăiaţi cu sabia pentru Hristos la 15 august 1714; de la primii cuvioşi călugări din Dobrogea şi Munţii Buzăului, începînd cu Sfîntul Ioan Cassian (c. 360 - c. 435), pînă la Cuviosul Iacob Hozevitul (m. 1960) şi cuviosul sihastru anonim descoperit în mai 1968 în incinta Mînăstirii Neamţ şi Cuviosul Paisie de la Neamţ (m. 1794), recent canonizat, constatăm că avem sute şi sute de sfinţi autohtoni, mulţi necunoscuţi de noi, care sînt scrişi în calendarul sfinţilor din cer şi se roagă lui Dumnezeu pentru noi toţi.

Biserica lui Hristos este Biserica sfinţilor şi a martirilor. Ea a fost întemeiată pe jertfa Domnului de pe Cruce, pe învăţătura Apostolilor şi pe sîngele a peste zece milioane de martiri. Biserica dintotdeauna a născut sfinţi, a fost slujită de sfinţi. Biserica şi astăzi cere sfinţi, păstori cît mai sfinţi şi credincioşi cu viaţă sfîntă.

Dintre aceştia facem parte şi noi. Dar ca fii ai lui Dumnezeu după har şi fii ai Bisericii luptătoare de pe pămînt, sîntem datori să fim "următori lui Hristos", să trăim duhovniceşte pe pămînt, să ne facem vrednici de Împărăţia Cerurilor. Ca fii sufleteşti ai sfinţilor care ne-au născut în Hristos sîntem datori să le urmăm credinţa lor dreaptă, să le urmăm viaţa lor sfîntă, dragostea lor pentru Dumnezeu, rîvna lor pentru Evanghelie, evlavia lor pentru sfînta rugăciune. Nu ne putem mîntui, dacă nu imităm după putere viaţa sfinţilor. Adică smerenia cuvioşilor, bărbăţia mucenicilor, rugăciunea sihaştrilor, sfinţenia drepţilor, curajul şi statornicia în credinţă a înaintaşilor, răbdarea părinţilor care ne-au născut, blîndeţea mamelor care ne-au crescut.

Să rîvnim cu stăruinţă acestor mîntuitoare virtuţi creştine. Noi nu ne socotim sfinţi, dar trăim şi ne mîntuim în Biserica sfinţilor. Ei ne sînt părinţi, rugători, ajutători în necazuri şi modele de urmat. Să părăsim mîndria, răutatea şi necredinţa care ucid sufletul şi să cerem ajutorul tuturor sfinţilor din cer, în frunte cu Maica Domnului, pe care îi cinstim astăzi. Ei aveau totul curat şi sfînt: şi trupul, şi mintea, şi cuvîntul, şi simţurile, şi sufletul. De aceea făceau minuni, de aceea izgoneau diavolii, de aceea trupurile lor rămîn nestricate şi vindecă mulţi bolnavi.

Deci, să ne pocăim de păcate, să imităm pe sfinţi, să ducem viaţă curată şi să le cerem întotdeauna ajutorul prin această scurtă rugăciune: "Toţi Sfinţii, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi!" Amin.

Duminica Rusaliilor (7 iunie)

Tălmăcirea icoanei: Sfinţii Apostoli stau în cerc, ca în jurul Muntelui Sion, reprezentând comunitatea strânsă a primii Biserici, în jurul Trupului lui Hristos. Pe capul Apostolilor sunt limbile de foc ale Sfântului Duh. În centrul Apostolilor este un loc gol: acela este locul Domnului Iisus Hristos, Care este capul nevăzut al Bisericii. Al doisprezecea Apostol sus în dreapta, lângă Sfântul Apostol Petru care este la stânga, reprezentat cu o frunte largă, este Sfântul Apostol Pavel. Inăuntrul semicercului este figura simbolică a unui rege, pe un fundal întunecat: el reprezintă lumea oamenilor care este plină de păcat; ţine un văl pe care este scrisă învăţatura Apostolilor, a Bisericii, care îl va scoate din păcatul lui Adam şi ajuta spre mântuire.

Din predica părintelui Sofian Boghiu la Pogorârea Sfântului Duh

În duminica numită Duminica Rusaliilor (Duminica Mare) sau Duminica Cincizecimii, prăznuim minunea Pogorârii Duhului Sfânt peste Apostolii Domnului şi, de asemenea, ziua întemeierii Bisericii creştine în lume.

Înainte de înălţarea Sa la cer, Mântuitorul a poruncit ucenicilor Săi să nu se despartă de Ierusalim, ci să aştepte împlinirea făgăduinţei Tatălui ceresc, adică primirea Duhului Sfânt. Şi li s-a spus că atunci vor fi îmbrăcaţi cu putere de sus, vor fi luminaţi şi întăriţi să predice Evanghelia în toată lumea, să înveţe toate neamurile şi să le boteze în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh şi astfel să-I fie martori până la marginea pământului (Fapte 1,8) şi până la sfârşitul veacului. Făgăduinţa s-a împlinit în Duminica Cincizecimii, când, într-adevăr, S-a coborât Duhul Sfânt peste Sfinţii Apostoli “ca o suflare” de vânt, sub chipul limbilor “ca de foc”, şi a revărsat în ei o putere nouă, necunoscută lumii până atunci, care a făcut din pescarii simpli şi fricoşi, de până atunci, cei mai devotaţi Apostoli şi cei mai neînfricaţi misionari.

Atunci, pentru prima dată în istoria lumii, S-a arătat cu putere, în public, Sfântul Duh - Duhul Adevărului, pe Care lumea, prin simţurile, prin puterile şi prin luminile ei, nu-L poate primi, deoarece nu-L vede şi nu-L cunoaşte, pentru că nu ştie de unde vine şi unde merge (Ioan 3, 8), cum spune însuşi Mântuitorul Hristos.În Simbolul credinţei noastre creştine noi mărturisim despre Sfântul Duh că El este “Domnul de-viaţă-Făcătorul, Care din Tatăl purcede, Cela ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi mărit, Care a grăit prin prooroci”. El este veşnic. El ia parte cu Tatăl şi cu Fiul la cele două creaţii: 1. La Facerea lumii “Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor” (Facere 1, 2); 2. La refacerea spirituală a lumii - săvârşită prin întruparea Mântuitorului - Sfântul Duh lucrează la renaşterea şi sfinţirea omului şi a lumii. El este Mângâietorul, Duhul Adevărului, Izvorul harului şi Vistierul bunătăţilor.

De-a lungul istoriei zbuciumate a Vechiului Testament Duhul Sfânt a grăit prin Prooroci, pregătind omenirea pentru venirea Mântuitorului în lume. Noul Testament adevereşte că Sfântul Duh este mereu prezent în viaţa pământească a Mântuitorului. Astfel, când Iisus Hristos se întrupează, Duhul Sfânt Îi este premergător - la Buna Vestire a Fecioarei. Când Domnul Hristos se botează, Duhul Îi este mărturisitor. Când Iisus Domnul învaţă pe oameni şi săvârşeşte minuni, Duhul Sfânt îl însoţeşte. După înviere şi mai ales după înălţare, Duhul Sfânt Îi este urmaş, continuând în lume lucrarea de luminare, de sfinţire şi de îndumnezeire a oamenilor.

Duhul Sfânt ne renaşte prin Taina Sfântului Botez; prin El devenim, din oameni trupeşti, oameni duhovniceşti. Prin El, Care este Duhul înfierii, devenim fiii lui Dumnezeu prin har. Prin Sfântul Duh ne iartă Dumnezeu păcatele când ne mărturisim. Prin Sfântul Duh pâinea şi vinul din Sfântul Potir devin Trupul şi Sângele Mântuitorului nostru, cu care ne împărtăşim. Prin Sfântul Duh, trupurile noastre împreună cu sufletele devin biserici ale Dumnezeului Celui viu. El mângâie, luminează, inspiră, învaţă, însufleţeşte, întăreşte şi sfinţeşte pe toţi credincioşii. El este Sfânt şi sfinţeşte viaţa noastră prin cele şapte Sfinte Taine. El este atotînţelept şi bun şi ne călăuzeşte viaţa prin cele Şapte daruri ale Sale, care sunt: înţelepciunea, înţelegerea, sfatul, puterea, cunoştinţa, evlavia şi frica de Dumnezeu (Isaia 11, 1).

Prin lucrarea tainică a Duhului Sfânt, oamenii lumii acesteia, bărbaţi, femei şi copii, atât de diferiţi ca neam, ca rasă şi ca stare socială, pot deveni o comuniune sfântă. Pot deveni mădularele Sfintei Biserici, care este Trupul tainic al Mântuitorului Hristos, unit prin legătura dragostei, a păcii şi a sfinţeniei. Şi, după cum sufletul vede prin ochi, aude prin urechi, vorbeşte prin intermediul limbii şi este prezent în toate mădularele trupului împărtaşindu-le viaţa şi acordându-le tuturor simţirilor ceea ce li se cuvine, tot aşa şi Duhul Sfânt prin Sfinţi face minuni: prin unii învaţă adevărul, prin alţii sporeşte ştiinţa, prin unii ocroteşte bunele tradiţii, prin alţii păstrează buna cuviinţă şi cinstea în familii, prin alţii stinge vrajba dintre oameni şi-i împacă.

Ştiut este că prin Taina Sfântului Botez şi prin Taina Sfintei Mirungeri am primit fiecare, în pruncia noastră, simţul de orientare spre bine, am primit voia liberă îndreptată spre împlinirea poruncilor dumnezeieşti. Dacă în vremea încercarilor şi a ispitelor ascultăm de acest îndemn lăuntric spre bine, care este glasul lăuntric al Sfântului Duh, şi facem binele, nu răul, ferice de noi. Dacă însă nu ascultăm îndemnul Lui spre bine, ne împotrivim acestui gingaş îndemn şi, în loc de bine, alegem răul, vom avea de suferit.

Chemându-L în ajutor, mai ales în vremea ispitelor şi a necazurilor, conlucrând cu El şi ostenindu-ne spre bine, vor încolţi şi vor creşte în noi roadele Sfântului Duh, care sunt: dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea (poftelor), curăţia (trupească şi sufletească) (Galateni 5, 22). Dar dacă, în loc de bine, alegem răul, Duhul Sfânt se va depărta de la noi şi în locul Lui va pune stăpânire pe sufletul nostru duhul celui rău, care poartă cu sine boldul păcatului şi al morţii şi întărâtă în noi poftele urâte ale trupului, care amărăsc viaţa şi ne despart de Dumnezeu. Aceste pofte sunt: necurăţia, desfrâul, înverşunarea, fermecătoriile, vrajbele, certurile, invidia, mânia, dezbinările, uciderile, beţiile, ospeţele cele necuviincioase şi altele asemenea acestora, bine ştiind, cum spune Sfântul Apostol Pavel, că “cei ce fac unele ca acestea, nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu” (Galateni 5, 19-21).

Noi toţi avem nevoie de Dumnezeu şi de împărăţia Lui, chiar dacă uneori, de-a lungul vieţii noastre, nu ne dăm seama de aceasta. Împărăţia lui Dumnezeu - cum o defineşte Sfântul Apostol Pavel - înseamnă pe scurt: “Dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt”(Romani 14, 17)… Calea către această împărăţie este lungă, ea începe de aici de pe pământ şi continuă sus, în ceruri. Şi, ca orice călătorie, nu este lipsită de surprize şi primejdii. Este greu să mergem singuri pe această cale, căci putem slăbi sau ne putem rătăci. Avem nevoie de o călăuză sigură, de îndrumare temeinică, de îmbărbătare şi ajutor pe această cale spre împărăţia lui Dumnezeu. Din mila lui Dumnezeu, avem o asemenea călăuză sigură şi încercată, o instituţie sfântă, străveche şi puternică, Biserica, întemeiată pe Jertfa Mântuitorului, pe mărturisirea Apostolilor, pe sângele martirilor, pe experienţa şi învăţăturile bogate ale Sfintei Scripturi şi ale Sfintei Tradiţii… Să ne folosim cu smerenie de puterile şi de luminile ei! Să cerem, să primim şi să ne folosim cu dragoste de influenţele ei binefăcătoare, pentru curăţirea noastră de păcate, pentru luminarea şi înnoirea noastră, pentru ocrotirea şi îmbărbătarea noastră pe calea vieţii cinstite, curate şi paşnice, pe calea mântuirii noastre, supunând voia noastră cea pătimaşă voii lui Dumnezeu şi începând toate rugăciunile noastre cu chemarea în ajutor a Sfântului Duh, Mângâietorul, Care este împăratul ceresc - Duhul Adevărului şi Sfinţitorul vieţii noastre -, şi să ne rugăm, zicând: “Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului, Care pretutindenea eşti şi toate le plineşti, Vistierul bunătăţilor şi Dătătorulede Viaţă, vino şi te sălăşluieşte în noi şi ne curăţeşte de toată întinăciunea şi mântuieşte, Bunule, sufletele noastre”. Amin.

(http://logos.md/2007/05/27/predica-la-praznicul-pogorarii-sfantului-duh/)

Soborul Sfinţilor, slăviţilor şi întru tot lăudaţilor Apostoli (30 iunie)

Sfinţii Apostoli au fost: Sfîntul Apostol Petru, păstrătorul cheilor Împărăţiei cerurilor (care a fost frate cu Andrei cel întîi chemat, din Betsaida Galileei, fiul lui Iona, din seminţia lui Simeon şi a propovăduit Evanghelia în Iudeea, Antiohia, Pont, Galaţia,  Capadochia, Asia, Bitinia şi Iliric. S-a pogorît pînă la Roma şi a binevestit Cuvîntul lui Dumnezeu în toată Italia; a fost spînzurat pe cruce cu capul în jos la Roma de împăratul Nero); Sfîntul Apostol Andrei, cel întîi chemat (care a fost ucenic al Sfîntului Ioan Botezătorul şi apoi al Domnului, a propovăduit în Bitinia, Sciţia Mare şi Mică – Dobrogea de azi, Tracia, Elada şi Pelopones, unde a fost răstignit de antipatul Egheat în cetatea Patras din Ahaia din Grecia; este patronul nostru al românilor şi al scoţienilor; crucea Sfântului Andrei pe care a murit este în formă de X); Sfîntul Apostol Iacov, fiul lui Zevedeu, cel numit de Domnul "fiul tunetului" (care era fratele Sfîntului Ioan Evanghelistul, şi împreună cu el şi cu Petru au fost cu Domnul pe muntele Tabor la Schimbarea la Faţă şi în grădina Ghetsimani la rugăciunea Lui de sânge; a tunat ca un tunet pînă la marginile pămîntului pentru că a propovăduit Cuvîntul lui Dumnezeu la toată Iudeea şi, după aceea, în Spania; a fost ucis cu sabia de Irod Agripa); Sfîntul Apostol şi Evanghelist Ioan, Cuvîntătorul de Dumnezeu, Părintele Binecuvântării, a fost apostolul cel iubit Domnului, care s-a rezemat pe pieptul Lui şi a stat lîngă Sfînta Cruce cu Preasfînta Născătoare de Dumnezeu. El s-a învrednicit a se numi fiu al ei, iar în vremea cinstitei adormiri a Maicii Domnului; a propovăduit Evanghelia lui Hristos în Efes şi în toată Asia; în insula Patmos a dictat ucenicului său Prohor Evanghelia şi Apocalipsa; spiritul său a fost inspirat de cele înalte întcmai ca vulturul cu care este simbolizat de Biserică în icoane şi fresce; a murit foarte bătrân la Efes în Asia, fiind îngropat de viu); Sfîntul Apostol Filip (din aceeaşi cetate cu Petru şi cu Andrei, mare cunoscător al cărţilor profeţilor şi al Legii celei vechi; el l-a adus la Hristos pe Natanail; a propovăduit în părţile Asiei şi a fost ucis de păgîni în Erapole, din Frigia, fiind răstignit cu capul în jos); Sfîntul Apostol Vartolomeu (care era din Galaad; a propovăduit în Siria şi în Asia de sus, uneori împreună cu Sfîntul Filip sau Sfântul Ioan, iar alteori, singur; a fost şi în India, unde a tălmăcit Evanghelia scrisă de Sfîntul Evanghelist Matei, în limba indiană; a mers apoi în Armenia, unde a fost răstignit pe cruce cu capul în jos, iar pielea trupului său a fost jupuită); Sfîntul Apostol Toma, care s-a numit şi "geamăn" (care era din Galilea; a pipăit rănile Domnului după învierea Lui; a propovăduit partenilor, midenilor, perşilor, ircanilor, bactrilor şi brahmanilor, pînă la cele de pe urmă părţi ale Indiei; a murit împuns cu suliţele); Sfîntul Apostol şi Evanghelist Matei, fratele lui Iacov al lui Alfeu (care a fost vameş; el a scris cel dintâi despre viaţa lui Hristos, adresându-li-se evreilor; a propovăduit în Etiopia şi în regiuni de canibali din Africa, unde, la Mirmeni, a murit muceniceşte); Sfîntul Iacov al lui Alfeu, Apostolul lui Hristos şi fratele Evanghelistului Matei (care a propovăduit în diferite ţări şi a murit răstignit pe cruce); Sfîntul Apostol Iuda, fiul Sfîntului Iosif din Nazaret (care a fost fratele vitreg al Domnului şi a fost primul episcop al Ierusalimului; numit Iacov de Sf.Ev.Luca, Levi şi Tadeu de Sf.Ev. Matei şi Marcu; a propovăduit în Iudeea, Galileea,  Samaria, Arabia, Siria şi Mesopotamia; a fost spînzurat pe o cruce de lemn, de către închinătorii de idoli şi lovit cu săgeţi în ţinuturile Araratului); Sfîntul Apostol Simon, cel din Cana Galileei (cel la a cărui nuntă Iisus Hristos a prefăcut apa în vin; s-a mai numit Zilot, pentru rîvna sa pentru Hristos; a propovăduit în Mauritania, Africa precum şi în Britania unde a fost răstignit); Sfîntul Matia (care a fost ales între Apostoli în locul lui Iuda Iscariotul care L-a vândut pe Domnul; a propovăduit în Etiopia, unde s-a sfîrşit muceniceşte). Al treisprezecelea Apostol este Sfîntul şi Marele Apostol Pavel, evreu şi cetăţean roman (care din prigonitor al ucenicilor Domnului a fost chemat să-I propovăduiască Cuvântul; a devenit cel mai râvnitor propovăduitor cutreierând multe ţări de la Ierusalim pînă la Roma; insuflat de Duhul Sfânt a tălmăcit multe din înţelesurile învăţăturii Domnului în epistolele sale; a stat în spatele Sfântului Luca la scrierea Evangheliei acestuia, a fost ucis cu sabia de către împăratul Nero).

Sf. Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava

(2 iunie)

S-a născut în cetatea Trapezunt, în jurul anului 1300. A fost martirizat în Cetatea Albă de către tătari pentru că nu a vrut să treacă la islamism. Sfintele sale moaşte au făcut minuni în biserica din Cetatea Albă şi apoi, după ce au fost aduse de Voievodul Alexandru cel Bun în 1402, la catedrala mitropolitană din cetatea de scaun a Sucevei, astăzi biserica Mirăuţi. De atunci, Sfântul Ioan este cinstit ca apărător al Moldovei, alături de Cuvioasa Paraschiva (ale cărei sfinte moaşte se află la Iaşi).  După depresurarea Vienei (1688), craiul polon Ioan Sobietki a jefuit Moldova, a dat foc la mânăstiri si a prădat odoare sfinte. L'a luat cu sila pe mitropolitul Dosoftei împreună cu racla Sfântului Ioan cel Nou ducându-i în captivitate la Zolkiev. Ocrotitorul Moldovei a rămas acolo o sută de ani, până la 13 Septembrie 1783, când au fost repatriate moastele Sfântului Ioan si depuse cu cinste în biserica catedralei mitropolitene din Suceava. În timpul primului război mondial - spre a fi ocrotite - au fost duse în capela română din Viena unde au rămas până la 25 Iulie 1918, când au fost readuse în tară. (Din cele scrise de Pimen Suceveanul, Sfântul Ioan cel Nou „de la Suceava”, în vol. „Sfinţi români şi apărători…”)

Naşterea Sfântului Prooroc, Înaintemergător şi Botezător Ioan

(24 iunie)

„Era în zilele lui Irod, regele Iudeii, un preot cu numele Zaharia din ceata preoţească a lui Abia, iar femeia lui era din fiicele lui Aaron şi se numea Elisabeta. Şi erau amândoi drepţi înaintea lui Dumnezeu, umblând fără prihană în toate poruncile şi rânduielile Domnului. Dar nu aveau nici un copil, deoarece Elisabeta era stearpă şi amândoi erau înaintaţi în zilele lor. Şi pe când Zaharia slujea înaintea lui Dumnezeu, în rândul săptămânii sale, a ieşit la sorţi, după obiceiul preoţiei, să tămâieze intrând în templul Domnului. Iar toată mulţimea poporului, în ceasul tămâierii, era afara şi se ruga. Şi i s-a arătat îngerul Domnului, stând de-a dreapta altarului tămâierii. Şi văzându-l, Zaharia s-a tulburat şi frică a căzut peste el. Iar îngerul a zis către el: Nu te teme, Zaharia, pentru că rugăciunea ta a fost ascultată şi Elisabeta, femeia ta, îţi va naşte un fiu şi-l vei numi Ioan. Şi bucurie şi veselie vei avea şi, de naşterea lui, mulţi se vor bucura. Căci va fi mare înaintea Domnului; nu va bea vin, nici altă băutură ameţitoare şi încă din pântecele mamei sale se va umple de Duhul Sfânt. Şi pe mulţi din fiii lui Israel îi va întoarce la Domnul Dumnezeul lor. Şi va merge înaintea Lui cu duhul şi puterea lui Ilie, ca să întoarcă inimile părinţilor spre copii şi pe cei neascultători la înţelepciunea drepţilor, ca să gătească Domnului un popor pregătit. Şi a zis Zaharia către înger: După ce voi cunoaşte aceasta? Căci eu sunt bătrân şi femeia mea înaintată în zilele ei. Şi îngerul, răspunzând, i-a zis: Eu sunt Gavriil, cel ce stă înaintea lui Dumnezeu. Şi am fost trimis să grăiesc către tine şi să-ţi binevestesc acestea. Şi iată vei fi mut şi nu vei putea să vorbeşti până în ziua când vor fi acestea, pentru că n-ai crezut în cuvintele mele, care se vor împlini la timpul lor. Şi poporul aştepta pe Zaharia şi se mira că întârzie în templu. Şi ieşind, nu putea să vorbească. Şi ei au înţeles că a văzut vedenie în templu; şi el le făcea semne şi a rămas mut. Şi când s-au împlinit zilele slujirii lui la templu, s-a dus la casa sa. Iar după aceste zile, Elisabeta, femeia lui, a zămislit şi cinci luni s-a tăinuit pe sine, zicând: Că aşa mi-a făcut mie Domnul în zilele în care a socotit să ridice dintre oameni ocara mea.” (Luca 5, 5-25).

Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel (29 iunie)

Pe Sfântul Petru Domnul l-a numit piatra pe care se va întemeia Biserica (Matei 16, 16-18) iar pe Sfântul Pavel, vas ales care să ducă numele Lui înaintea neamurilor, împăraţilor şi fiilor lui Israel (Fapte 9, 15).

Iată câteva cuvinte despre ei aşa cum au fost scrise în Proloage. Sfantul Apostol Petru, mai întâi, era pescar din Betsaida, la Marea Galileii şi se chema Simon, înainte de a se întâlni cu Domnul. Era frate cu Sfântul Apostol Andrei, "Cel dintâi chemat" la slujirea credinţei. Era cel mai vârstnic dintre cei doisprezece ucenici şi, deseori vorbea în numele Apostolilor, rugând pe Învăţătorul să le tâlcuiască înţelesul tainelor credinţei. Era o fire înfocată, cinstită şi plină de rodire pentru Hristos şi gata, oricând, la uitarea de sine. Cu toată dragostea pentru Iisus Hristos, nu şi-a putut învinge slăbiciunea, lepădându-se de trei ori de Domnul său, tocmai când Acesta era batjocorit şi purtat de la Ana la Caiafa. Dar, cu multe lacrimi şi cu mult zbucium, a ispăşit el întreita lui lepădare de Domnul, iar, la cea de a treia arătare a Domnului Înviat, ucenicilor Săi, Petru redobândeşte vrednicia de Apostol, mărturisind de trei ori dragostea lui către Mântuitorul. După Înălţarea la cer a Domnului şi după pogorârea Duhului Sfânt, a început strădania, cea fără odihnă, pentru răspândirea credinţei… A străbătut drumuri lungi şi grele, propovăduind Evanghelia în Iudeea, în Antiohia şi în Pont, în Galaţia, în Capadochia şi în Bitinia, ajungând până la Roma … La anul 67, în ziua de 29 iunie, Sfântul Petru a îndurat moarte de Mucenic, în vremea prigoanei împotriva creştinilor, dezlănţuită de crudul împărat Nero. Pe colina Vaticanului, acolo unde astăzi se înalţă strălucita basilică ce-i poartă numele, verhovnicul Apostolilor a fost răstignit cu capul în jos, pecetluind, cu sângele său, credinţa şi dragostea lui faţă de Mântuitorul Hristos.

Sfântul Apostol Pavel a fost bărbat învăţat, fariseu şi rabin în religia evreilor, ucenic al lui Gamaliel şi cunoscător al întregii învăţături din vremea sa. Se numea Saul înainte de a veni la credinţă şi era de fel din Tarsul Ciliciei. Împuternicit de sinedriul din Ierusalim, Pavel a prigonit cumplit pe cei ce mărturiseau credinţa în Hristos şi propovăduiau Învierea Lui. Pe când călătorea, spre cetatea Damascului, spre a prinde pe creştinii de acolo, Saul a văzut pe Domnul, Care i S-a arătat în chip minunat, şi a crezut în El, lepădând rătăcirea în care trăise până atunci. Din clipa aceea, Saul s-a dovedit un neînfricat propovăduitor al credinţei creştine şi sub noul nume de Pavel, a fost unul din cei mai mari Apostoli ai lui Hristos. El a dus vestea cea bună a Evangheliei Domnului printre popoarele păgâne, binevestind în multe locuri din Răsărit, trecând prin Grecia, la Atena, la Corint, în Asia şi în Macedonia şi ajungând până la Roma. În lungile şi obositoarele lui călătorii, a îndurat nenumărate primejdii, a suferit bătăi, a fost întemniţat, a îndurat foamea şi setea. Nici o suferinţă nu i-a micşorat râvna de propovăduire a credinţei, nici o primejdie nu l-a înspăimântat. Prin toate cetăţile, pe unde a trecut, a întemeiat obşti creştine, de care s-a îngrijit tot timpul, sfătuindu-le şi îndrumându-le prin epistolele, pe care le trimitea către fraţi, când se afla departe, epistole din care ni s-au păstrat patrusprezece, ca un adevărat tezaur al vieţii lui Hristos, ca o adevărată ştiinţă a mântuirii. Sfântul Apostol Pavel a fost numit "Apostolul Neamurilor", ca unul ce a vestit cel mai mult pe Hristos, printre popoarele păgâne din acele timpuri, iar sfârşitul său a fost cu moarte de mucenic tăindu-i-se capul cu sabia, în aceeaşi zi cu Sfântul Petru şi sub acelaşi împărat Nero, la marginea Romei, pe drumul ce duce de la Roma spre mare.

Să cinstim necontenit pe aceşti doi mari ctitori ai credinţei noastre. Cât vor dura cerul şi pământul, faptele şi măreţia Sfinţilor Apostoli nu se vor şterge din istoria mântuirii. Să-i chemăm în rugăciunile noastre şi să fim recunoscători. Prin credinţă, suntem de-a pururea ucenicii Apostolilor. Prea Sfinţilor Petru şi Pavel, cei dintâi dintre Apostoli, rugaţi-vă pentru noi. Amin.

Sfîntul Ierarh Ghelasie de la Rîmeţ (30 iunie)

Sfîntul Ierarh Ghelasie a fost sihastru pe valea pîrîului Rîmeţ din Munţii Apuseni şi, apoi, egumen al Mănăstirii Rîmeţ din judeţul Alba în sec. XIV. În tradiţia locului se spune că avea doisprezece ucenici cu care împreună se ruga şi postea, săvîrşind sfintele slujbe cu mare osîrdie şi frică de Dumnezeu. A fost un mare părinte duhovnicesc al sihaştrilor din Munţii Rîmeţ, precum şi al sătenilor din Ţara Moţilor. Pe mulţi bolnavi i-a vindecat cu rugăciunile sale. O dată când însetau ucenicii s-a rugat şi a aflat un izvor în poiana mânăstirii care se cheamă de atunci Izvorul Cuviosului Ghelasie şi mulţi săteni încă iau apă din el pentru sănătate şi binecuvîntare. În ceasul cînd se întorcea asinul de la munte cu trupul muribund al Sfîntului Ghelasie, au început clopotele de prin sate să sune singure. A fost îngropat lîngă zidul bisericii şi mulţi bolnavi se vindecau la mormîntul lui. Este primul Arhiepiscop al Transilvaniei atestat cu numele, conform inscripţiei descoperite în 1978 care era datată 1337 vorbind despre Arhiepiscopului Ghelasie şi zugravul Mihul de la Crişul Alb (de pe internet)

Mihai Viteazul şi biserica Mihai Vodă din Bucureşti

[Mihai Viteazul urcase, datorită destoiniciei sale, de la rangul de Bănişor de Mehedinţi, la cel de mare postelnic, mare agă şi în fine, la vârsta de 35 ani, mare Ban al Craiovei, sub domnitorul Alexandru cel Rău. Cronicaru Radu Popescu spune că domnitorul a descoperit un complot împotriva sa între boierii cei mari  în iunie 1953 şi a hotărât executarea lor. Deoarece Mihai avea legături cu ei, Alexandru cel Rău s-a temut că, având os domnesc, ar fi fost şi el periculos, aşa că l-a condamnat la a i se tăia capul. “Au trimis cu urgie şi l-au adus la Bucureşti şi, trecând pe lângă biserica Albă (este vorba de Biserica Alba Postăvaru, care a fost demolată cu ocazia construirii complexului de clădiri din jurul Casei Poporului),  în vremea Liturghiei s-au rugat armaşilor să-l lase să asculte sfânta liturghie şi, lăsându-l, au intrat !n bisearică şi rugându-se s-au făgăduit lui Sfântul Nicolae, fiind hramul, că de-l va mântui să-I facă mânăstire în numele lui, precum au şi făcut”… Cronicarul maghiar Szamoskozy scrie mai mult. Se spune că Mihai s-a rugat şi la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului. L-au dus apoi pe malul înalt al Dâmboviţei, la Izvor, unde era locul de excuţie. Când călăul a ridicat paloşul braţul a început să-I tremure. A mai încercat o dată şi încă o dată dar n-a avut putere şi atunci, de spaimă a aruncat paloşul. Văzând aceasta, mulţimea a strigat pentru iertare. Când a ajuns domn, Mihai a ridicat pe locul de execuţie o mânăstire în 1591. Ea s-a numit multă vreme mânăstirea Mihai Vodă şi in zidurile sale mândre de fortăreaţă s-au adăpostit Arhivele Statului începând din sec. XIX. Mânăstirea a fost demolată în 1984, rămânând doar biserica. Iată mai jos ce scrie Sorin Preda despre această biserică.]

În simplitatea ei, Biserica "Mihai Vodă" e superbă. Veşmântul imaculat al varului se întretaie cu roşul molcomit al brâului de cărămizi lăcuite. Turlele arămii şi poarta de stejar ghintuit sporesc impresia de monumentalitate severa, neostentativă. Când vii dinspre Splaiul Dâmboviţei, abia o zăreşti printre construcţiile butucănoase şi încremenite din Piaţa Unirii. E un miracol. În ultima clipă, Ceauşescu s-a răzgândit să o dărâme. Decupată din temelie şi pusă pe şine cu nişte cricuri imense, biserica a fost mutata şi ascunsă în spatele unor blocuri cenuşii şi pântecoase. Eroismul unor oameni, ieşiţi în stradă cu piepturile goale, nu a reuşit să salveze nici Mânăstirea Văcăreşti, nici Sfânta Vineri. Nimeni nu poate şti de ce buldozerele s-au oprit chiar la poarta Bisericii "Mihai Vodă". Dumnezeu a înţepenit mâna distrugătoare a Faraonului. Se spune că în preziua demolării, Ceauşescu ar fi avut un vis cumplit. Asta l-a făcut să renunţe. Pe şoptite şi cu fereală, oamenii au comentat în fel şi chip întâmplarea, au văzut în salvarea bisericii un semn de mântuire şi de speranţă. Dumnezeu le rânduieşte pe toate şi veghează odoarele cele sfinte. Nici nu se putea altfel: la "Mihai Vodă" se află moaştele a 23 de sfinţi, o icoană făcătoare de minuni şi, mai ales, parte din Acoperământul Maicii Domnului. Indiferenţi şi grăbiţi, lăsăm în urmă veacuri de istorie şi bogăţii pe care alţii nici nu visează să le aibă.

Minunea de la "Mihai Vodă". Părintele Adrian Beldianu e convins că şi astăzi se săvârşesc nenumărate minuni. Una dintre ele s-a petrecut sub ochii lui, pe 18 aprilie 1994, când s-a târnosit biserica. "În ziua aceea, aveam multe de făcut. Alergam dintr-un loc în altul, cu ochii la ceas. Nu era timp de pierdut. La un moment dat, am zărit un grup de credincioşi adunaţi în jurul unei lăzi. M-am apropiat în grabă, cu gând să-i cert, când am zărit icoana. Stătea în ladă şi nimeni nu o putea lua de acolo. Am încercat şi eu. Icoana era fierbinte, ca scoasă din foc, şi primul gând lumesc a fost că cineva o uitase lângă nişte lumânări aprinse. Nici vorba de lumânări. Era semn că trebuie restaurată şi pusă la loc de cinste. Asta am facut şi, spre surprinderea mea, doamna muzeograf Irina Predescu va descoperi, sub trei straturi succesive de imagini, icoana originală a Maicii Domnului, adusă de la Athos acum 500 de ani de către Ioan Monahul, pe cheltuiala sa. Pictată dupa Odighidria lui Rubliov, icoana era darul de mulţumire făcut de părinţii athoniţi către marele voievod Mihai Viteazu, prea puţin cunoscut de către noi în râvna lui ortodoxă. Dincolo de valoarea ei istorică, Axionita (aşa numesc credincioşii această icoană de la Muntele Athos) din biserica noastră continuă să uimească şi astăzi. În praznice, icoana se îmbujorează şi pare că priveşte pe fiecare credincios în parte. Sunt ani când, scoasă la Prohod, icoana devine atăt de grea, încât patru bărbaţi zdraveni abia o clintesc din loc. În alţi ani, e uşoară ca fulgul. La icoană şi-au găsit vindecarea mulţi bolnavi, dar şi mai mulţi s-au ostoit sufleteşte, Axionita fiind ajutătoarea oamenilor singuri şi aflaţi la vreme de mare necaz…”

În Athos, Mihai Viteazu e considerat sfânt… A ridicat mânăstiri şi biserici: în Schei, la Făgăraş, la Alba-Iulia. A înfiinţat episcopia de Huşi. A fost apărător al creştinismului şi în bătălii purta după sine cort de slujire - paraclis de războinic. A murit ca un martir, rostind un psalm din Psaltire - dăruit credinţei, fără să se opună sau să protesteze, prigonitorii lui crezând, aşa cum se zvonea, că se va încorona la Constantinopol ca Împărat al Răsăritului. Părintele Beldianu e convins că Mihai a fost un sfânt al neamului şi nu întâmplător călugării athoniţi de la celebra mânăstire Simon Petra l-au pictat în pronaosul bisericii, aşteptând canonizarea lui. E vremea răbdării. Mai devreme sau mai târziu, Mihai îşi va ocupa locul pe care îl merită…  Mergem la Athos ca să ascultăm muzica românească, tocmită pe note de Macarie Protosaltul, de Filotei Monahul sau de celebrul Cucuzel, privim chipul lui Mihai pictat la Simon Petra, în timp ce ctitoria sa de la Bucureşti rămâne pe mai departe stingherită de blocuri, singură şi aproape necunoscută. Ca de obicei, suntem săraci, pe un munte de bogăţie.

(Din articolul Comori nestiute la Biserica "Mihai Voda" din Bucuresti al lui Sorin Preda, rubrica Spiritualitate, Formula AS, Arhiva, Anul 2002, Numărul 503)

Dezvoltarea Sfintei Liturghii în primele secole (Partea I-a)

Sfânta Liturghie este un organism spiritual viu, în continuă evoluţie, şi nu o relicvă a istoriei . Mulţi creştini ortodocşi cred că Sfânta Liturghie a fost de la început aşa cum o cunosc ei astăzi. Dar, cu toate că în ultimele secole Liturghia nu a cunoscut schimbări semnificative, aceasta nu înseamnă că forma ei de azi este fixă şi neschimbabilă. În decursul veacurilor ea a evoluat de la simplitatea originară la bogăţia de azi. Dar această evoluţie nu a însemnat o îndepărtare de la adevăr, aşa cum încearcă să argumenteze unii eterodocşi, ci o creştere firească, expresie a lucrării Duhului Sfânt în Biserică, o dezvoltare a elementelor esenţiale pe care le găsim de la început în structura Liturghiei.

Sfânta Liturghie a fost întemeiată de Mântuitorul Iisus Hristos la Cina cea de Taină când "a luat pâinea şi, binecuvântând, a frânt-o şi a dat ucenicilor săi zicând: Luaţi mâncaţi acesta este trupul Meu. Şi luând paharul şi mulţumind le-a dat zicând: Beţi dintru acesta toţi, Că acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor" (Mt. 26, 26-28). Sfinţii Evanghelişti Marcu şi Luca precum şi Sfântul Pavel precizează că Mântuitorul a lăsat Bisericii porunca expresă de a oficia Sfânta Liturghie: "Să faceţi aceasta întru pomenirea Mea" (Mc. 14, 22-24; Lc. 22, 19-20, 1 Cor. 11, 22-25).

Liturghia apostolică era mult mai simplă, însă cuprindea elementele esenţiale care se vor păstra până astăzi. După pogorârea Duhului Sfânt, primii creştini, urmând porunca Mântuitorului, "stăruiau în învăţătura apostolilor şi în împărtăşire, în frângerea pâinii şi în rugăciuni" (FA 2,42) adică în slujirea Sfintei Liturghii care, încă de la început, a fost centrul vieţii Bisericii, Taina actualizării lucrării mântuitoare a lui Hristos şi a unirii depline cu El.

Deşi în Noul Testament nu avem o descriere amănunţită a Liturghiei pe care o săvârşeau Sfinţii Apostoli şi urmaşii lor, putem totuşi ca, în lumina informaţiilor patristice ulterioare, pornind de la citatul de mai sus (Fapte 2,42) şi de la alte texte nou-testamentare, să reconstituim structura acesteia. Remarcăm faptul că slujba era mult mai simplă însă cuprindea elementele esenţiale care se vor păstra până azi şi anume: adunarea în Biserică – (vezi 1 Cor 11,18);  "învăţătura apostolilor"- lecturi şi predici (vezi şi 1 Tes 5,27; Col 4,16; Fapte 20,7 şi11; 1 Tim 4,13; 1 Cor 16,26) având în centru împărtăşirea cu Dumnezeu Cuvântul prin cuvânt - această parte se va dezvolta în Liturghia Cuvântului sau a catehumenilor (prima parte a Liturghiei care cuprinde citirea Evangheliei); "frângerea pâinii şi rugăciuni" – este ceea ce se va numi, mai târziu, Liturghia Euharistică sau a credincioşilor (partea a doua a Liturghiei).

Se făceau rugăciuni pentru diferite categorii de credincioşi (1 Tim 2,1). Probabil creştinii îşi dădeau şi sărutarea păcii dacă "sărutarea sfântă" pomenită de Sfântul Pavel (Rom 16,16; 1 Cor 16,20; 2 Cor 13,12; 1 Tes 5,26) este o aluzie la acest act liturgic.

Frângerea pâinii era înţeleasă ca o actualizare, prin lucrarea Duhului Sfânt, a Cinei celei de Taină. Ca urmare se împlineau actele principale făcute de Hristos la această Cină: "a luat" – aducerea darurilor de pâine şi vin (1 Cor. 11,23 –26);  "a binecuvântat" – rugăciunile de mulţumire şi sfinţire a darurilor (1 Cor. 14,16) rostite cu voce tare de întâistătătorul adunării euharistice la care credincioşii răspund cu Amin exprimându-şi astfel adeziunea;  "a frânt" – frângerea propriu-zisă a pâinii prefăcută în Trupul lui Hristos;  "a dat" – împărtăşirea generală cu Trupul şi Sângele Domnului.

(Din articolul Preotului Florin Botezan de pe site-ul http://www.biserica-berna-

fribourg.ch/liturghie2.html)

Din Pateric

A fost întrebat avva Agathon: ce e mare? truda trupească sau paza celor lăuntrice? Şi a răspuns: omul e ca pomul. Truda trupească sunt frunzele, şi paza celor lăuntrice rodul. Căci aşa spune Scriptura, „tot pomul care nu dă roadă se va tăia şi se va arunca în foc“(Matei 3, 10.), e vădit că toată truda noastră e pentru roade, adică paza minţii. Dar e nevoie şi de apărarea şi dichisul frunzelor, adică osteneala trupească.

Istorioară despre urări

Circulă pe internet următoarea istorioară americană: Cineva a auzit la aeroport pe un tată şi fiica sa vorbind la despărţire. S-au îmbrăţişat pentru ultima oară şi bătrânul spuse: “Te iubesc şi îţi doresc destul”. La care tânăra răspunse, cu aceeaşi mare emoţie în glas: “Tată, viaţa noastră împreună a fost mai mult decât destulă. Iubirea ta este tot ceea ce am nevoie, Îţi doresc şi eu destul, dragă tată”. S-au sărutat şi tânăra a plecat. Bătrânul a ocupat în avion un loc lângă persoana care povesteşte. Se uita pe geam şi plângea încetişor. Plin de curiozitate, povestitorul l-a întrebat: “Iertaţi-mă, aţi spus la revedere cuiva pe care ştiţi că nu o s-o mai vedeţi niciodată?” “Da, sunt bătrân şi fiica mea locuieşte departe. Am multe probleme şi adevărul este că următoarea întâlnire va fi probabil la moartea mea”. Povestitorul a mai întrebat: “Când v-aţi luat rămas bun, aţi folosi expresia ‘Îţi doresc destul’. Pot să vă întreb ce înţeles are?” Bătrânul a zâmbit: “Aceasta este o urare care ne-a fost transmisă din generaţie în generaţie. Părinţii mei o adresau tuturora. Când spunem ‘Îţi doresc destul’ îi urăm celui drag o viaţă plină de lucruri bune care să-l susţină şi dea putere.” Apoi, bătrânul a început să recite înţelesul urării: “ Îţi doresc destul soare ca să-ţi păstreze lumină în suflete indiferent de norocul zilei.  Îţi doresc destulă ploaie ca să te bucuri când iese din nou soarele.  Îţi doresc destulă suferinţă ca până şi cea mai mică bucurie să pară foarte mare. Îţi doresc destul succes ca să-ţi satisfacă efortul. Îţi doresc destulă pierdere ca să apreciezi ceea ce posezi. Îţi doresc destule La revedere ca să ai puterea să treci prin adio-ul cel de pe urmă…”

            “Se spune că durează un minut ca să întâlneşti pe cineva, o oră ca să îl apreciezi, o zi ca să-l iubeşti dar o întreagă viaţă ca să îl uiţi. Tuturor prietenilor mei şi celor dragi, şi tuturor oamenilor care au intrat în viaţa mea cândva de-a lungul drumului meu pe acest pământ Vă doresc destul.” 

Pregătiri intense pentru „al optulea Sinod”,

o analiză a revistei PRESA ORTODOXĂ

“În ultima perioadă au circulat prin agenţiile de presă „de nişă”, într-un mod destul de discret, ştiri despre un preconizat sinod “pan-ortodox.” Aflam, astfel, din aceste ştiri, că agentul mobilizator al acestei vaste acţiuni este Patriarhia Ecumenică, făcând apel la întâi-stătătorii ortodocşi să participe, în luna iunie a.c., la întâlniri pregătitoare ale sinodului preconizat a se desfăşura la sfârşitul anului 2009. Întâlnirile ar urma să aibă loc în Rhodos, declarat (fără vreun temei istoric) „centru al Ortodoxiei”, datorită faptului că acolo s-au ţinut şedinţele pregătitoare Conferinţei Bisericilor Europene (CEE) precum şi Simpozionul dedicat Sfântului Apostol Pavel din octombrie 2008, precedenta întrunire a întâi-stătătorilor ortodocşi. Temele întâlnirii pregătitoare din iunie a.c., după cum sună comunicatul oficial din partea Patriarhiei Ecumenice, sunt grăitoare prin sine însele: (1) Diaspora ortodoxă - definirea jurisdicţiei asupra populaţiei creştine ortodoxe din afara graniţelor naţionale (Patriarhia Ecumenică pretinde că, potrivit canoanelor în vigoare, înainte de creşterea fenomenului migraţiei, credincioşii din afara graniţelor ţării natale îi aparţin). (2) Modul de recunoaştere a statutului de biserică autocefală. (3) Modul de recunoaştere a stării de biserică autonomă. (4) Dipticele, adică regulile recunoaşterii canonice mutuale între bisericile ortodoxe. (5) Stabilirea unui calendar comun al sărbătorilor. (La ora actuală, sărbătorile cu dată schimbătoare [calculate după Paşti] se ţin de către toţi ortodocşii în aceeaşi zi, iar cele cu dată fixă [de ex., Naşterea Domnului] se sărbătoresc la o distanţă de 13 zile, unii după calendarul nou, alţii după calendarul vechi). (6) Impedimentele şi canonicitatea sfinţeniei căsniciei. (7) Problema postului în lumea contemporană. (8) Relaţiile cu alte confesiuni creştine. (9) Mişcarea ecumenică. (10) Contribuţia Ortodoxiei în afirmarea idealurilor creştine de pace, fraternitate şi libertate…

În 1923 a avut loc prima întrunire cu titlul de „pan-ortodoxă”, (deşi lipseau reprezentanţi ai mai multor Biserici Ortodoxe surori) sub oblăduirea Patriarhului Meletie (Metaxakis), care a produs în Biserică o mare tulburare prin introducerea noului calendar, acceptat de unele Biserici Ortodoxe locale, printre care şi a noastră. Patriarhul Athenagoras anunţa mai apoi, într-o pastorală din 1968, „apropiata bucurie a unui Mare Sinod ce va avea ca scop reînnoirea Bisericii, precum şi stabilirea unităţii tuturor bisericilor creştine”. Prima întrunire „pre-sinodală” de importanţă mai mare a avut la Chambessy, în anul 1976…

Vedem, aşadar, că tentativele inovatoare şi ecumeniste în sens sincretist, alături de cele ce vor să politizeze profund Biserica, au deja o istorie în spate. Planurile de slăbire a Bisericii prin instituţionalizarea adaptării la duhul lumesc, prin dezrădăcinarea marilor izvoare de viaţă ale tradiţiei (posturile, marile praznice, căsătoria), precum şi promovarea „dialogurilor ecumenice” vădit păgubitoare pentru ortodocşi arată că toate acestea fac parte dintr-o serie de acţiuni concertate cu acelaşi scop - înrobirea Bisericii de către puternicii acestei lumi. Cu atât mai mult în zilele noastre… căci nu este întâmplător faptul că al doilea summit G20 va avea loc în toamna anului 2009, fiind urmat, după cum se preconizează, de acest „mare sinod pan-ortodox”.

(Din articolul apărut în revista “Presa Ortodoxă”, nr. 4/2009, pe site-ul http://www.razbointrucuvant.ro/2009/05/19/)

Schimbare în viaţa Parohiei noastre,

Sfânta Înviere a Domnului, Sacramento

De duminică, 14 iunie 2009, ne vom aduna pentru Sfânta Liturghie, într-un alt loc decât pe Alder Avenue. Locul propus este o biserică americană greco-catolică, Saint George’s Melkite-Greek Catholic Church, de pe Strada Bell nr. 1620 (puţin la sud de intersecţia lui Arden cu Bell; Bell este o stradă paralelă cu Watt şi se află între Fulton şi Howe). Aşa cum românii ardeleni, pentru a se apăra de presiunile celor de la putere, au cerut sprijinul Scaunului Papal, păstrând credinţa veche, aşa şi cei din Ţara Sfântă, ortodocşi de origine arabă, au cerut protecţia Papei împotriva puterii islamice. Aceasta este originea credincioşilor de la Biserica lui Father Mark de pe Bell. O biserică frumoasă cu 80 scaune, ca a noastră ortodoxă, în care se simte evlavia şi dragostea de Dumnezeu. Liturghia va începe la orele 13:00 (1:00 p.m.).

Să nu vorbească de rău pe nimeni, să nu fie gata de ceartă, ci cumpătaţi, plini de blândeţe faţă de toţi oamenii (Epistola către Tit 3, 2)

Iisus a chemat mulţimea la Sine, şi a zis: „Ascultaţi, şi înţelegeţi: Nu ce intră în gură spurcă pe om; ci ce iese din gură, aceea spurcă pe om.” (Matei 15, 10-11)

Fără credinţă, fără Dumnezeu, omul devine un animal raţional care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri. (Petre Ţuţea)