HOLLY RESURECTION ROMANIAN ORTHODOX CHURCH

MISIUNEA ROMÂNĂ ORTODOXĂ INVIEREA DOMNULUI

Temporar la St. George’s Melkite-Greek Catholic Church, 1620 Bell St.)

Mail Address (Adresa poştală): P.O.Box 1488, Carmichael, CA 95609-1488

Preot: Teodor Alin Gîrlonţa (tel. (tel. 916 333 3218)

Preşedintele Consiliului Parohial: Petre Sîrb

www.invierea-domnului.org

V E S T I T O R U L

Septembrie 2009

Un material de lectură şi meditaţie de suflet care nu trebuie să lipsească din nici o familie creştină

În cuprins: Calendarul religios şi laic al lunii; predica Părintelui Cleopa; Naşterea Maicii Domnului (8 sept.); Înălţarea Sfintei Cruci (14 sept.); alţi Sfinţi sărbătoriţi în septembrie; despre icoane; ştiri din ţară; istorioare, cugetări.

Naşterea Maicii Domnului

Tropar: Naşterea ta, de Dumnezeu născătoare Fecioară, bucurie a vestit la toată lumea că din tine a răsărit Soarele dreptăţii, Hristos Dumnezeul nostru, şi dezlegând blestemul a dat binecuvântare şi stricând moartea ne-a dăruit viaţă veşnică.

Calendarul lunii

Marţi, 1 septembrie: Cuv.Simion Stâlpnicul (Incep. Anului Bisericesc).

Sâmbătă, 5 septembrie: Sf. Prooroc Zaharia, tatăl Sf. Ioan Botezătorul.

Duminică, 6 septembrie: Sf.Muc.Macarie. Duminica a 13-a după Rusalii.

1 Cor. 16,13-24; Matei 21,33-44 (Pilda lucrătorilor celor răi).

Luni, 7 septembrie: Sfinţii cuvioşi Simeon şi Amfiohie de la Pângăraţi.

Marţi, 8 septembrie: Naşterea Maicii Domnului.

Miercuri, 9 septembrie: Sfinţii Părinţi Ioachim şi Ana. Sf.Cuv. Chiriac

de la Tazlău.

Duminică, 13 septembrie: Cuviosul Ioan de la Prislop. Duminica dinainte

Înălţării Sfintei Cruci. Galateni 6, 11-18; Ioan 3, 13-17 (Convorbirea

Domnului Iisus cu Nicodim).

Luni, 14 septembrie: Inălţarea Sfintei Cruci (Post).

Marţi, 15 septembrie: Sf.Ierarh Iosif cel Nou de la Partoş.

Duminică, 20 septembrie: Sf. Mc.Eustasie. Duminica după Înălţarea

Sfintei Cruci. Galateni 2, 16-20. Marcu 8, 34-38; 9.1 (Luarea Crucii

şi urmarea lui Hristos).

Marţi, 22 septembrie: Sf. Ierarh Teodosie de la Mânăstirea Brazi.

Miercuri, 23 septembrie: Zămislirea Sf. Ioan Botezătorul.

Sâmbătă, 26 septembrie:Adormirea Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan.

Sf. Voievod Neagoe Basarab.

Duminică, 27 septembrie: Sf. Ierarh Martir Antim Ivireanul. Duminica a

18-a după Rusalii. 2Cor. 9, 6-11; Luca 5, 1-11(Pescuirea minunată).

Date memorabile

Luna Septembrie îşi trage numele de la luna a şaptea. La vechii Romani anul începea o dată cu agricultura în martie şi avea zece luni. Pompilius, al doilea împărat al Romei în anul 700 înainte de Hristos, a introdus cele două luni de inactivitate de iarnă, ianuarie şi februarie, precum şi o lună artificială, Intercalaris, care să rezolve problema ajustării anuale a calendarului după anul solar care măsoară 365 zile şi câteva zecimale. Iulius Cezar, în anul 46 înainte de Hristos, a introdus calendarul iulian, eliminând luna Intercalaris, prin distribuirea zilelor acestei luni, proporţional în toate celelalte 12 luni ale anului şi stabilind regula anilor bisecţi (luna de sărbătorire a lui a devenit iulie iar a lui Octavian Augustus care i-a urmat a devenit august). Calendarul modern, Gregorian (făcut sub papa Grigore XIII în 1582 şi adaptat în România în 1923, cu 13 zile diferenţă faţă de cel iulian), a fost necesar pentru o nouă ajustare după anul solar. Caragiale nota în Calendarul său despre luna septembrie: Ploi mari. Dâmboviţa se umflă. Primăria profită de ocazie pentru a o declara navigabilă, şi a publica licitaţie pentru luarea în monopol a navigaţiei dâmboviţene pe 10 ani.

1 septembrie 1939 – A început al doilea război mondial: nemţii intră în Polonia.

3 septembrie 1469 – S-a sfinţit mânăstirea Putna, în prezenţa Domnitorului Ştefan cel Mare şi Sfânt. Are clopotul cel mai vechi din ţară (1484) de 1,5 tone, numit “Buga”, dăruit de Ştefan. După cum scria Mihail Eminescu a sunat de la sine în noaptea de 12 - 13 octombrie 1777, când turcii l-au ucis mişeleşte, la Iaşi, pe Grigore al III-lea Ghica pentru că protestase împotriva răpirii Bucovinei de către austrieci.

6 septembrie 1817 – S-a născut la Iaşi istoricul şi eminentul om de stat Mihail Kogălniceanu (a murit la Paris in 1891), unul din principalii oameni ai Unirii.

8 septembrie 1866 – S-a născut George Coşbuc la Hordou-Rodna (a murit la Bucureşti în 1919). “O luptă-i viaţa/ Deci te luptă/ Cu dragoste de ea/ Cu dor”…

9 septembrie 1743 - Rescriptul împărătesei Maria Terezia prin care s-a dat dreptul copiilor de iobagi români din Transilvania de a frecventa şcoala.

9 septembrie 1850 - California a devenit cel de-al 31-lea stat American.

13 septembrie (1848) – Ziua Pompierilor Militari din România. Pompierii conduşi de căpitanul Zăgănescu au murit pe Dealul Spirii în lupta cu trupele otomane în 1848.

13 septembrie 1724 - Sfinţirea Mânăstirii Văcăreşti, ctitorie a familiei Mavrocordat - cel mai valoros ansamblu arhitectonic în stil brâncovenesc, cea mai mare mânăstire din Balcani; închisoare comunistă; ca urmare a sistematizării, întregul ansamblu al Mânăstirii Văcăreşti a fost criminal dărâmat în 1984.

20 septembrie 1459 - Prima menţiune documentară a cetăţii Bucureştilor, într-un hrisov al lui Vlad Ţepeş redactat în slavonă, limba oficială de cancelarie a Ţării Româneşti.

26 septembrie 2002 - Timişoara a devenit primul oraş din România cu un sistem de iluminare stradală inteligentă: pe perioada nopţii, când traficul scade foarte mult, are loc o reducere a nivelului de iluminanţă, fără a afecta însă siguranţa circulaţiei, astfel încât consumul de energie electrică se reduce cu până la 30 la sută

Din Predica părintelui Cleopa

la Duminica Înălţării Sfintei Cruci

( Despre semnul Fiului Omului )

Atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului (Matei 24, 30)

Iubiţi credincioşi,

Unul din marile semne care vor vesti a doua venire a Domnului şi Mîntuitorului nostru Iisus Hristos pentru judecată va fi şi arătarea Sfintei şi de viaţă făcătoarei Cruci. Ea se va arăta pe norii cerului, adusă de îngerii lui Dumnezeu cu mare şi negrăită slavă, a cărei strălucire va întrece de mii de ori lumina soarelui. Această arătare a semnului Fiului Omului, adică a Sfintei Cruci, va aduce mare şi nespusă bucurie tuturor binecredincioşilor creştini care au cinstit-o şi s-au închinat ei, altarul cel sfinţit cu sîngele lui Hristos. Însă mare spaimă şi cutremur va aduce peste cei răi şi necredincioşi care n-au cinstit semnul Fiului Omului, adică Sfînta Cruce.

Cu o mie de ani înainte de întrupare, Duhul Sfînt a arătat că Sfînta Cruce este semnul de biruinţă al lui Hristos Dumnezeu, pe care îl va da creştinilor ca pe o puternică armă prin care creştinii vor birui pe nevăzuţii vrăjmaşi. Iată ce zice psalmistul: Dat-ai celor ce se tem de Tine, Doamne, semn ca să fugă din faţa arcului (Psalm 59, 4). Preasfîntul Duh a arătat, în acea vreme, că prin însemnarea Sfintei Cruci creştinii vor atrage asupra lor lumina feţei lui Dumnezeu, după cum scrie: Însemnatu-s-a peste noi lumina feţei Tale, Doamne (Psalm 4, 6). Sfînta Evanghelie ne spune că la plinirea vremii, înainte de înfricoşata Judecată de apoi, se va arăta Sfînta Cruce venind pe norii cerului, cum citim: Atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului şi vor plînge toate neamurile pămîntului şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului cu putere şi cu slavă multă (Matei 24, 30). Da, fraţii mei, toate popoarele pămîntului vor plînge la arătarea Crucii lui Hristos pe cer şi la vederea venirii Lui să judece lumea. Ce vor zice atunci cei ce L-au răstignit pe Hristos? Ce vor zice atunci bătrînii şi fariseii şi toată adunarea iudeilor, la vederea Dreptului Judecător şi a Sfintei Cruci venind pe norii cerului? Ce vor zice atunci sectanţii care defaimă Sfînta Cruce, cînd vor vedea semnul Fiului Omului venind pe norii cerului? Ce vor zice toţi cei ce se numesc creştini, dar înjură şi hulesc Crucea lui Hristos?

Dumnezeieştii Părinţi ai Bisericii zic că împreună cu Crucea Domnului se vor arăta pe cer şi celelalte unelte şi semne ale pătimirii lui Hristos precum: suliţa, piroanele, cununa de spini, buretele, trestia, bicele şi frînghiile. Iar unii din Sfinţii Părinţi zic că odată cu arătarea Sfintei Cruci pe cer se va însemna Crucea pe feţele tuturor drepţilor, cum citim în Apocalipsă: Îngerii se sfătuiesc între ei unii cu alţii şi zic: "Să însemnăm pe robii lui Dumnezeu pe frunţile lor" (Apocalipsa 7, 3). După semnul Sfintei Cruci care va fi pe frunţile celor drepţi, vor cunoaşte îngerii pe cei aleşi ca să-i adune, după mărturia Apostolului, "întru întîmpinarea Domnului în văzduh". După acest semn va cunoaşte Păstorul oile Sale cuvîntătoare. Voievodul va cunoaşte pe ostaşii Săi, Judecătorul pe drepţii Săi, Părintele pe fiii Săi.

Despre plînsul popoarelor păgîne şi al sectelor la arătarea Crucii pe cer scrie şi fericitul Augustin, zicînd: "Atunci se vor tîngui şi vor plînge toate seminţiile pămîntului, văzînd pe pîrîşul lor Crucea. Căci Crucea îi va mustra pe ei şi cu arătarea sa se va cunoaşte păcatul lor şi vor mărturisi nebunia lor şi robirea lor, dar fără de folos. Vor plînge pentru că acolo nu va mai fi cu putinţă să se pocăiască, nici să scape de dreptatea lui Dumnezeu, nici de hotărîrea blestemului. Crucea care mai înainte era semn al dragostei şi al păcii, nădejdea celor păcătoşi, mîngîierea celor scîrbiţi, scăparea celor deznădăjduiţi, atunci cînd se va arăta pe cer, va fi semn al tuturor pedepselor şi îngrozirea tuturor păgînilor şi necredincioşilor, spaima înfricoşată a celor păcătoşi spre pierzarea celor care au fost hulitori ai Crucii.

Sfîntul Apostol Pavel, zice: Cuvîntul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mîntuim, este puterea lui Dumnezeu (I Corinteni 1, 18). Acest adevăr îl vor cunoaşte toţi păgînii şi necredincioşii cînd vor vedea Sfînta Cruce, semnul Fiului Omului, venind pe norii Cerului cu slavă şi strălucire negrăită. Atunci vor cunoaşte necredincioşii şi sectanţii că Sfînta Cruce este arma prin care Iisus Hristos, Mîntuitorul nostru a zdrobit porţile iadului, a deşertat cămările cele dedesubt ale lui şi a deschis porţile cele cereşti; a surpat prin ea puterea vrăjmaşului şi boldul morţii şi a pierdut închinarea la idolii cei fără simţire.

Acesta este semnul Fiului Omului, semnul purtător de biruinţă cu care Atotţiitorul Dumnezeu al creştinilor a supus şi tras la adevărata închinare a cinstitului şi slăvitului Său nume toată lumea creştină. Prin semnul Crucii se pleacă înaintea Lui tot genunchiul, al celor cereşti, al celor pămînteşti şi al celor de dedesubt (Filipeni 2, 10). Crucea este numită "Semnul Fiului Omului". Ea este pomul mîntuirii şi al vieţii, fiindcă pe el, Hristos viaţa noastră a adus mîntuirea lumii: a întins mîinile Sale spre noi să ne îmbrăţişeze prin acest pom; a plecat capul Său să ne sărute şi să Se plece întotdeauna la rugăciunile noastre. Din acest pom a izvorît balsamul Preasfîntului Său Sînge, ca să vindece rănile noastre sufleteşti nevindecate.

Deci de mare folos ne este să avem mare evlavie şi să cinstim Crucea lui Hristos, pînă cînd încă răsuflăm aerul acesta. Să ne întoarcem cu toată inima către semnul Fiului Omului, pe care L-a sfinţit cu Preasfînt Sîngele Lui şi să zicem din toată inima noastră: "Tu, Doamne, care Te-ai ostenit să mă cauţi şi să mă afli, şi Te-ai răstignit ca să mă izbăveşti de robia diavolului, mă rog şi mă cuceresc Ţie, pentru Crucea aceasta pe care ai fost întins şi pironit şi ai suferit cu atîta iubire de oameni pentru a noastră mîntuire, pe care stropind-o cu sudorile Tale, cu lacrimi şi Sîngele Tău, deasupra căreia ai rugat pe Tatăl pentru iertarea vrăjmaşilor Tăi, ai făgăduit tîlharului raiul şi Ţi-ai dat duhul Tău Tatălui Tău, mă rog Ţie şi cer de la Tine să se facă nouă, în ziua judecăţii, Crucea Ta, unealtă a vieţii şi nu a morţii şi pierzării; să ni se facă cheia raiului în ceruri, ca să împărăţim cu Fiul în veci".

Iubiţi credincioşi,

Dacă citim cu atenţie Sfînta Scriptură, învăţăturile Sfinţilor Apostoli, Vieţile Sfinţilor şi cuvintele Sfinţilor Părinţi putem găsi mii de minuni care s-au făcut cu semnul Fiul Omului, adică cu Sfînta Cruce.

Dintre acestea multe, la sfîrşitul acestei predici vom aminti măcar una care s-a întîmplat în părţile Indiei. Într-un oraş de acolo unul din creştini s-a mutat din alt oraş şi a uitat în casa unde stătuse, o Cruce pe care era zugrăvit chipul Domnului nostru Iisus Hristos. Această Cruce, găsind-o un închinător de idoli, a arătat-o multor oameni din partea locului de o credinţă cu el, zicînd: "Acesta este Dumnezeul creştinilor". Răspîndindu-se vorba aceea printre locuitori, a ajuns vestea pînă la mai marele lor, care a chemat pe acela ce găsise Crucea şi i-a poruncit să i-o arate. Şi erau de faţă ca la trei sute de bărbaţi în jurul dregătorului. Deci, luînd-o el în mîinile sale şi uitîndu-se la ea cu luare aminte a întrebat pe ai săi, dacă cu adevărat este Dumnezeul creştinilor. Iar unul a răspuns: "Da, Acesta este cu adevărat!" Atunci a zis eparhul: "Acesta este Dumnezeul care ajută creştinilor, un osîndit şi un spînzurat?" Şi au scuipat toţi Crucea şi au înapoiat-o în mîinile aceluia care o adusese.

Dar, o preaslăvită minune! Îndată ce omul acela a luat Crucea în mîinile sale de la eparh, capul Mîntuitorului care era plecat spre dreapta pe Cruce a început a se întoarce spre stînga şi a privit cu ochii vii şi deschişi la toţi cei care erau de faţă. Deci cuprinzîndu-se toţi de mare frică, au căzut la pămînt afară de acela care ţinea Crucea în mîinile sale. După un timp, venindu-şi toţi în simţire, sculîndu-se ca dintr-un somn adînc, a strigat eparhul cu glas mare: "Cu adevărat, mare este Domnul creştinilor!" Apoi a zidit o mică biserică în locul acela şi a împodobit-o, a pus în ea Crucea cea făcătoare de minuni a lui Hristos şi au început să cinstească şi să i se închine cu toată evlavia. Iar dregătorul acela împreună cu fiul său au primit Sfîntul Botez de la un preot creştin şi, trăind cu mare evlavie în credinţa cea dreptmăritoare a lui Hristos, la adînci bătrîneţe s-a odihnit în Domnul.

Deci, fraţii mei creştini, dacă păgînii aceia, numai de la închipuirea Mîntuitorului pe Cruce au pătimit acest fel de spaimă, încît au rămas fără glas ca nişte morţi, ce vor pătimi la înfricoşata Judecată de apoi, păgînii, sectanţii şi necredincioşii care hulesc semnul Crucii lui Hristos, cînd o vor vedea venind pe norii cerului cu negrăită slavă şi vărsare de lumină şi prea mare strălucire? Oare nu vor zice: "Acesta este lemnul care era iudeilor sminteală şi elinilor nebunie. Acesta este lemnul prin care Hristos a zdrobit porţile iadului şi a descuiat cămările cele dedesubt şi a deschis porţile cereşti şi a surpat toate puterile iadului şi ale morţii?"

În încheierea acestei predici, vă rog să cinstiţi Sfînta Cruce cu mare evlavie şi să nu vă luaţi după oamenii cei rătăciţi de la adevărata şi dreapta credinţă, care nu se închină Sfintei şi de viaţă făcătoarei Cruci a Domnului. Fugiţi de aceşti oameni şi de învăţăturile lor, ţineţi minte că Biserica cea dreptămăritoare este mama noastră duhovnicească, care v-a născut la viaţă nouă prin apă şi prin Duh şi să nu vă rupeţi de ea, căci Biserica este Trupul lui Hristos (Efeseni 4, 5), ale cărui mădulare sînteţi. Amin.

Cuvânt la Naşterea Maicii Domnului (8 septembrie)

Crăiasă alegându-te/ Îngenunchem rugându-te,/ Înalţă-ne, ne mântuie/ Din valul ce ne bântuie; / Fii scut de întărire/ Şi zid de mântuire,/ Privirea-ţi adorată/ Asupra-ne coboară,/ O, Maică Preacurată/ Şi pururea Fecioară,Marie! ( Mihai Eminescu, Rugăciune )

Iubiţi fraţi de credinţă în Domnul Nostru Iisus Hristos,

Sărbătorim pe Maica Domnului azi ca şi în alte zile de praznic. Începutul anului bisericesc este patronat de praznicul de azi, iar sfârşitul de celălalt praznic mare, Adormirea Maicii Domnului. De fapt, dacă stăm bine să ne gândim, o sărbătorim în fiecare zi prin rugăciunile ce i le adresăm. Nici o fiinţă, cerească sau pământească, nu s-a învrednicit de atâta cinste! Aşa se explică faptul că în fiecare duminică auzim, la utrenie, cântarea "Ceea ce eşti mai cinstită decât Heruvimii şi mai mărită, fără de asemănare decât Serafimii”

Care este temeiul acestei cinstiri? Cine este aceasta care se naşte? Vom încerca în cele ce urmează să răspundem acestor întrebări. Există un fapt care domină toată viaţa Maicii Domnului: conştiinţa clară a solidarităţii cu toţi oamenii şi a slujirii planului lui Dumnezeu, pusă în evidenţă în câteva momente cu semnificaţie deosebită:

I. Momentul Bunei Vestiri. Dumnezeu, voind să se facă om pentru a ne mântui, cere consimţământul liber al omenirii al cărei sol a fost smerita Fecioară Maria. Nimeni nu va şti vreodată ce întorsătură ar fi luat planul pentru mântuirea lumii dacă în acel ceas unic Sfânta Fecioară n-ar fi dat sublimul ei consimţământ: "Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău!" (Luca 1, 38). Ea este conştientă că, prin consimţământul ei liber de a fi mama lui Dumnezeu-Mântuitorul, aduce slujire tuturor neamurilor pământurilor; de aceea va prooroci inspirată de Duhul Sfant: "Iată de acum înainte mă vor ferici toate neamurile"

II. Ceasul din noaptea Crăciunului, noapte în care Maica Domnului naşte pe Dumnezeu ascuns în faptură de prunc omenesc. Maica Domnului alăptează şi creşte, ca orice mamă adevărată, pe omul-Dumnezeu Iisus Hristos, singurul Mântuitor dăruit de Dumnezeu oamenilor. Cântarea ei, acum, se petrece înlăuntru: "Iar Maria păstra toate cuvintele şi se gândea la ele în inima sa ..." (Luca 2, 19). Trebuie să ne oprim câteva clipe asupra slujirii ei de mamă.

Se poate spune, fără pic de exagerare, că niciodată o mamă n-a fost mai clar conştientă de faptul că slujeşte lumea întreagă şi planul lui Dumnezeu, împlinindu-şi smeritele ei datorii. Toate mamele ar trebui să-şi crească pruncii cu delicateţea şi conştiinciozitatea Maicii Domnului. Să ştie, totodată, că refuzul de a avea copii şi de a-i creşte echivalează cu refuzul de a conlucra cu Dumnezeu, fiind un gest chiar de împotrivire lui Dumnezeu

Părintele Benedict Ghiuş atrage atenţia asupra sublimităţii icoanei Maicii Domnului cu Pruncul, întitulată "Dulcea sărutare": chipul Fecioarei-Mame de pe icoană arată inexprimabila dragoste dintre Dumnezeu şi oameni ...

III. Momentul Adormirii Maicii Domnului reprezintă deplinătatea slujirii ei faţă de oameni. Spun Sfinţii Părinţi: o taină de negrăită răsplătire are loc în ziua Adormirii Maicii Domnului, între Hristos şi Sfânta Lui Maică. Trupul ei a fost înviat din morţi şi mutat la cer întru slavă, ca şi trupul Mântuitorului, înainte de sfârşitul lumii şi de cea de a doua venire a Domnului! Putem spune că este un al doilea Paşte: Paştele Maicii Domnului!

Să ne amintim încă o dată toată slujirea Maicii Domnului în planul mântuirii. Ea a fost chemată sa dea trup de om lui Dumnezeu şi, născându-L, ea l-a introdus pe Dumnezeu în familia oamenilor. Ea l-a ajutat pe Dumnezeu să Se facă om şi să poată muri şi învia din marea Lui dragoste, pentru ispăşirea şi transformarea noastră şi a întregii lumi. Slujirea şi darul acesta n-au fost uitate de Mântuitorul Hristos. Îndumnezeirea omului, iată marea binefacere pe care, prin Iisus Hristos, omenirea o datorează Maicii Domnului.

Iubiţi credincioşi, de toate acestea ne aducem aminte cu deosebire azi, la naşterea ei şi o cinstim după cuviinţă. Şi cum să nu o cinstim pe cea prin care ne vine mântuirea? Pe cea care e rodul rugăciunilor sfinţilor ei părinţi, Ioachim şi Ana, prin lucrarea Domnului Însuşi, după cuvântul inspirat "înţelepciunea şi-a zidit sieşi casă". Ce fapte minunate poate rugăciunea, iubiţii mei! Cum atrage ea lucrarea lui Dumnezeu!
Cum să nu o cinstim pe cea pe care în primul rând Domnul a cinstit-o, prin salutul şi glasul Arhanghelului, prin al Elisabetei şi, mai apoi, prin izbucnirea femeii din popor care avea să spună Mântuitorului: "Ferice de pântecele care te-a purtat! ..." (Luca 11, 27)? Cum pot unii dintre creştini să fie atât de mărginiţi sau de rea credinţă încât să nu o cinstească? Frăţiile voastre, să nu plecaţi urechile la îndemnurile lor! Rămâneţi în biserica strămoşească, să aflaţi mântuire! "Cine vine la Biserica ta şi nu ia degrabă mântuire sufletului şi trupului, Prea Curată?" - spune o cântare din slujba Aghiazmei mici.

Slavă Domnului, prezenţa frăţiilor voastre aici arată că o cinstiţi! Aţi venit unii de departe, alţii mai de aproape, spre a vă exprima recunoştinţa faţă de Maica noastră, a tuturor, aici, în acest loc unde surorile noastre, care au purtat crucea grea a credinţei, dar întărite prin rugăciunile Prea Curatei, i-au zidit locaş de închinare !

Slavă Domnului, poporul nostru românesc are la mare cinste pe Maica Domnului, căci auzim frecvent rostirea: "Doamne, Maica Domnului!". Ne amintim, de asemenea de versurile închinate ei de poetul nostru cel de toate zilele, Mihai Eminescu (care, precum ştiţi, considera Biserica Ortodoxă drept Maica spirituală a neamului românesc), în minunata poezie Rugăciune, din care am evocat prima parte la începutul cuvântului nostru. Redăm acum a doua parte:

Noi ce din mila Sfântului/ Facem umbră pământului/ Rugămu-ne-ndurărilor/ Luceafărului mărilor/ Ascult-a noastre plângeri, / Regină peste îngeri,/ în neguri te arată/ Lumină dulce, clară, / O, Maică Preacurată/ Şi pururea Fecioară, Marie.

Adevărate file de Acatist! Slavă Domnului că avem o astfel de mijlocitoare către El! Atât de caldă şi de apropiată! Căci trebuie să observăm, iubiţi credincioşi, că, dacă pe Domnul îl iubim, ne şi temem de El, căci va fi judecătorul nostru nemitarnic, pe Maica Domnului doar o iubim. De ea nu ne temem, căci la judecată o vom avea apărătoare. De aceea cântăm adesea "Apărătoare Doamnă ... "

O fericim şi o cinstim, dar să nu uităm cuvântul Domnului spus cănd femeia din popor a fericit-o pe Maica Sa: "Fericiţi sunt şi cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc!" (Luca 11, 28). O spune şi Maica Domnului, ca singurul cuvânt de îndrumare ieşit din gura ei: "Să faceţi tot ce vă va spune El!" (Ioan 2, 5). Adică ce ne-a învăţat El să facem: să iubim, să iertăm, să fim milostivi. Să nu uităm, iubiţii mei, cu fiecare mână de ajutor pe care ne-o întinde Maica Domnului ne repetă neîncetat nemuritoarea ei chemare: "Oameni buni, faceţi tot ce v-a zis El să faceţi!". E ca şi cum ar zice: fiţi aproape de Dumnezeu, fiţi aproape unii de alţii! În aceasta se cuprinde toată Evanghelia. Altă cale de mântuire, altă cale de îndumnezeire nu există.

O, Maică Prea Curată, ajută-ne să împlinim cuvântul Fiului tău şi Dumnezeului nostru. Amin!

Cuvânt rostit la Mislea (fostă mânăstire, transformată în închisoare politică), în ziua de 8 septembrie 1997, de către Preotul Constantin Voicescu cu câteva ceasuri înaintea morţii sale (http://math.arizona.edu/~dumitras/dragos/A.html)

Înălţarea cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci a Domnului
(14 septembrie)

În ziua Înălţării Sfintei Cruci se citeşte din. 1 Cor. 1,18-24 şi din Ioan 19, 6-11, 13-20, 25-35. Evanghelia ne readuce în minte şi inimă evenimentele Răstignirii Domnului (“Deci Pilat, auzind cuvintele acestea, L-a dus afară pe Iisus şi a şezut pe scaunul de judecată, în locul numit pardosit cu pietre, iar evreieşte Gabbata. Şi era Vinerea Paştilor, cam la al şaselea ceas, şi a zis Pilat iudeilor: Iată Împăratul vostru. Deci au strigat aceia: Ia-L! Ia-L! Răstigneşte-L! Pilat le-a zis: Să răstignesc pe Împăratul vostru? Arhiereii au răspuns: Nu avem împărat decât pe Cezarul. Atunci L-a predat lor ca să fie răstignit. Şi ei au luat pe Iisus şi L-au dus ca să fie răstignit. Şi ducându-Şi crucea, a ieşit la locul ce se cheamă al Căpăţânii, care evreieste se zice Golgota, unde L-au răstignit, şi împreună cu El pe alţi doi, de o parteşi de alta, iar în mijloc pe Iisus.. Iar Pilat a scris şi titlu şi l-a pus deasupra Crucii. Şi era scris: Iisus Nazarineanul, Împăratul iudeilor! Deci mulţi dintre iudei au citit acest titlu, căci locul unde a fost răstignit Iisus era aproape de cetate. Şi era scris: evreieşte, latineşte şi greceşte. Deci arhiereii iudeilor au zis lui Pilat: Nu scrie: Împăratul iudeilor, ci că Acela a zis: Eu sunt Împăratul iudeilor. Pilat a răspuns: Ce am scris, am scris.”) iar Epistola ne vorbeşte despre propovăduirea Crucii (“Căci cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu. Căci scris este: “Pierde-voi înţelepciunea înţelepţilor şi ştiinţa celor învăţaţi voi nimici-o”. Unde este înţeleptul? Unde e cărturarul? Unde e cercetătorul acestui veac? Au n-a dovedit Dumnezeu nebună înţelepciunea lumii acesteia? Căci de vreme ce întru înţelepciunea lui Dumnezeu lumea n-a cunoscut prin înţelepciune pe Dumnezeu, a binevoit Dumnezeu să mântuiască pe cei ce cred prin nebunia propovăduirii. Fiindcă şi iudeii cer semne, iar elinii caută înţelepciune, însă noi propovăduim pe Hristos cel răstignit: pentru iudei, sminteală; pentru neamuri, nebunie. Dar pentru cei chemaţi, şi iudei şi elini: pe Hristos, puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu”).

Istoric, se comemorează momentul important al aflării crucii pe muntele Golgota în anul 326. Impărăteasa Elena, în vârstă de 78 ani, a pus oameni să sape în locul presupus al Mormântului Domnului. Au dat atunci de stânca Golgotei (sau Muntele Căpăţânei, unde tradiţia spune că în adâncuri era îngropat craniul lui Adam) precum şi de crucea Domnului şi crucile tâlharilor, la est de peştera Sfântului Mormânt. Pe locul descoperirii creştea o floare deosebit de frumoasă cu un miros ales: busuiocul (în greceşte “Vasiliko”, adică “al regelui” sau “Basil” de la Basileus, adică “rege”). Episcopul Macarie a cerut unui convoi funerar să se oprească şi a atins corpul defunctului cu cele trei cruci: cea a Domnului l-a înviat. Atunci toţi au cântat Kyrie eleison (Doamne miluieşte) şi au înălţat crucea spre venerare; era data de 14 septembrie 326. Pe acel loc din Ierusalim împărăteasa Elena a început în acelaşi an construirea Bisericii Învierea Domnului (care se mai cheamă şi Biserica Sfântului Mormânt), pentru a găzdui mormântul Domnului şi Crucea. 58 ani a durat construcţia bisericii care era uriaşă. Biserica s-a terminat în anul Săpând). N-a durat însă decât 30 ani pentru că în anul 614 perşii au invadat Ierusalimul, au capturat Sfânta Cruce şi au ars Biserica. Împăratul bizantin Heraclius a învins pe perşi în anul 627 şi a recuperat Sfânta Cruce, reînălţând-o la 21 martie 630, când patriarhul Zaharia a reaşezat în mare solemnitate Crucea în Biserica Învierea Domnului pe care au reconstruit-o. În 638 însă califul arab Omar a cucerit Ierusalimul. Dacă acest calif în mare respect pentru locul creştinesc nu a atins Biserica, unul din urmaşii lui, califul nebun Hakim a bătut-o cu târnăcoape şi ciocane dărâmând-o complet. Împăratul bizantin Constantin Monomachos a dat bani creştinilor din Ierusalimul ocupat ca să înceapă refacerea pereţilor în 1048, stare incompletă în care cavalerii Primei Cruciade au găsit Biserica după recucerirea ierusalimului în 1099 şi au venit să cânte un Te Deum. Ei au continuat reconstrucţia. Mulţi au mai contribuit de-a lungul secolelor, mai ales ca incendii şi cutremure au produs dateriorări. În 1959 cele trei comunităţi creştine majore din Ierusalim (Catolicii, Grecii şi Armenii) s-au unit într-un mare effort de renovare. Iată cum lucrarea lui Dumnezeu a făcut ca, în ciuda tuturor calamităţilor naturale sau umane răuvoitoare, biserica cea mai importantă pentru creştinătate să se menţină vie şi activă. Pelerinii vizitează astăzi locul unde a fost răstignit Domnul Iisus, loc încorporat în această uriaşă biserică din Ierusalim. Acolo, între “Altarul Încoronării cu spini” şi “Altarul Împărţirii hainelor” o scară coboară spre un tunel boltit care duce la Cripta Sfintei Cruci amenajată în peştera unde Sfânta Împărăteasa Elena a găsit cele trei cruci. Era probabil un rezervor mare scobit în stâncă pentru adunat apă în care iudeii au aruncat crucile.

Troparul Zilei Înălţării Sfintei Cruci: “Mântuieşte Doamne poporul Tău şi binecuvintează moştenirea Ta. Biruinţă binecredincioşilor creştini asupra celui potrivnic dăruieşte şi cu crucea Ta păzeşte pe poporul Tău.” Important de subliniat: noi venerăm crucea, nu o slujim. Noi nu ne închinăm unui lemn ca păgânii, ci lui Hristos, Dumnezeu, Care a fost răstignit pe cruce.

Zămislirea Sf. Ioan Botezătorul (23 septembrie)

Această dumnezeiască zămislire a binevestit-o dumnezeiescul Arhanghel Gavriil către proorocul şi sfinţitul Zaharia, zicându-i: "Ascultată a fost rugăciunea ta". Aşa că din aceasta s-a cunoscut mai înainte dumnezeiasca şi fecioreasca naştere a Preacuratei Născătoarei de Dumnezeu, adică pentru minunea, şi a bătrâneţilor şi a sterpiciunii Elisabetei.

Când Domnul şi Dumnezeul nostru, unic Fiu şi Cuvânt al Tatălui, se pregătea să se pogoare din înaltul Cerului pentru a fi zămislit în chip feciorelnic în sânul Preacuratei Sfinte Maici a Domnului, voi să întărească şi să vestească această Minune între Minuni printr-una care să îi semene. De asemenea, pentru ca întru toate Sfântul Ioan Botezătorul să fie înaintemergătorul lui Hristos, cu şase luni înainte ca Arhanghelul Gavriil să se arate Maicii Domnului, acesta din urmă se arătă Marelui Prooroc Zaharia, în momentul în care acesta intra în templul Domnului ca să tămâieze şi să se roage pentru popor. Văzându-l, Zaharia fu cuprins de spaimă, dar Îngerul îl linişti spunându-i : "Nu-ţi fie teamă, Zaharie, rugile tale au fost ascultate, şi femeia ta Elisabeta îţi va dărui un fiu pe care îl vei numi Ioan. Vei avea multă bucurie şi veselie, şi mulţi se vor bucura de naşterea lui. Căci el va fi mare în faţa Domnului, şi se va umple de Duhul Sfânt încă din sânul mamei sale" (Luca 1, 13-15).

Dar Zaharia era bătrân, şi la fel şi femeia lui. De aceea el se îndoi pentru o clipă de adevărul cuvintelor Îngerului cum că acolo unde Dumnezeu voieşte, rânduiala firii se biruieşte. De aceea Gavriil îl înştiinţă că - pentru necredinţa lui, dar şi ca să înveţe să se folosească de graiul său numai pentru a-l preamări pe Domnul -, el va rămâne în muţenie până ce se va naşte pruncul. (Din Vieţile Sfinţilor – Sinaxar)

Adormirea Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan

(26 septembrie)

Printr-o frumoasă coincidenţă calendaristică sărbătorim în aceeaşi lună Zămislirea Sfântului Prooroc şi Botezător Ioan, vărul Domnului Iisus şi Adormirea Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan, ucenicul cel mai iubit al Domnului Iisus. Sfântul Ioan Evanghelistul (cunoscut şi sub numele de Sfântul Ioan Teologul) a fost fiul Salomeei (una din femeile mironosiţe) şi a lui Zevedeu, pescar, care era membru de oarecare importanţă în comunitatea evreiască, având acces la înaltul preot. Sfântul Ioan Evanghelistul împreună cu fratele său Iacob a fost ucenic al Sfântului Ioan Botezătorul, înainte de a-l urma pe Mântuitorul. Ceilalţi îi numiseră pe cei doi fraţi, “fii tunetului” pentru caracterul lor impetuos şi pentru că o dată când oamenii dintr-un sat samarinean nu L-au primit pe Domnul Iisus L-au întrebat: “Doamne, vrei să zicem să se coboare foc din cer şi să-i mistuie, cum a făcut şi Ilie?”. Atunci Domnul i-a temperat mustrându-i că asemenea gânduri sunt doar pentru duhurile rele: “Nu ştiţi, oare, fiii cărui duh sunteţi? Căci Fiul Omului n-a venit ca să piardă sufletele oamenilor, ci ca să le mântuiască.” (Luca 9,52-55).

Sfântul Ioan a fost de faţă la toate momentele importante din viaţa Mântuitorului, inclusiv la cele în care Domnul Iisus i-a ales de martori doar pe el, pe fratele său Iacov şi pe Sfântul Simon Petru (cum a fost vindecarea tainică a fiicei lui Iair, Schimbarea la Faţă de pe muntele Tabor şi rugăciunea Domnului în grădina Ghetsimani). A fost sub crucea Mântuitorului când ceilalţi ucenici se ascunseră de frica iudeilor; Domnul Iisus privind în jos de pe cruce i-a dat în grijă pe Maica Sa.

După munca sa de misionar creştin, Sfântul Ioan a fost exilat în insula Patmos de către Împăratul Domiţian între anii 90-95 A.D. şi acolo a avut revelaţia Cărţii Apocalipsei, scriind şi Evanghelia sa, pe când avea aproape o sută de ani. Sfântul Ieronim povesteşte că foarte bătrânul Sfânt Ioan, ajuns la vârsta neputinţelor, dorea să fie ajutat să meargă la adunările creştinilor dar acolo nu spunea mai mult decât merau aceleaşi calde cuvinte: "Fiilor, iubiţi-vă unii pe alţii".

În viaţa sa a fost eroul multor miracole. Adormirea sa a fost şi ea un miracol. Când trecuse de vârsta de o sută de ani şi era la Efes, Sfântul Ioan a pus pe şapte ucenici ai săi să sape un mormânt în formă de cruce. S-a aşezat apoi în mormânt şi ucenicii l-au îngropat de viu. Mai târziu, când mormântul său a fost deschis, trupul Sfântului Ioan nu mai era acolo. Aceasta aminteşte în mod enigmatic cuvintele Evangheliei: “Dar întorcându-se, Petru a văzut venind după el pe ucenicul pe care-l iubea Iisus, acela care la Cină s-a rezemat de pieptul Lui şi I-a zis: Doamne, cine este cel ce Te va vinde? Pe acesta deci, văzându-l, Petru a zis lui Iisus: Doamne, dar cu acesta ce se va întâmpla? Zis-a Iisus lui: Dacă voiesc ca acesta să rămână până voi veni, ce ai tu? Tu urmează Mie. De aceea a ieşit cuvântul acesta între fraţi, că ucenicul acela nu va muri; dar Iisus nu i-a spus că nu va muri ci: dacă voiesc ca acesta să rămână până voi veni, ce ai tu?” (Ioan 21, 20-23). Deci am putea interpreta cuvintele din Evanghelie fie că înţelesul era că Sfântul Ioan nu va muri până nu “va veni” Domnul, ceea ar putea fi faptul că, fiind încă în viaţă a avut viziunea Apocalipsei (venirii Fiului lui Dumnezeu la Judecata de Apoi), fie că înţelesul este “că nu va muri”, ceea ce ar putea fi faptul că a fost “răpit” din mormântul în care fusese îngropat de viu. Care este adevărul rămâne o taină a lui Dumnezeu. Un miracol după adormirea Sfântului Ioan: în fiecare an la 8 mai, mulţi ani la rând, din mormântul său s-a ridicat un praf cu care s-au vindecat mulţi bolnavi.

Sfinţii cuvioşi Simeon şi Amfiohie de la Pângăraţi

(7 septembrie)

Sfântul Cuvios Simeon de la Pângăraţi s-a născut la începutul secolului al XV-lea, într-un sat din apropierea oraşului Piatra Neamţ, în timpul domniei lui Alexandru cel Bun. A intrat din tinereţe în obştea Mănăstirii Bistriţa, unde a trăit în ascultare şi a sporit duhovniceşte. Cu binecuvântarea egumenului Mănăstirii Bistriţa şi, împreună cu încă doi ucenici ai săi, în 1432, s-a retras la poalele muntelui numit „Păru”, la 5 km depărtare de mănăstirea sa, lângă malul stâng al pârâului Pângăraţi. Aici, cuviosul şi-a făcut o chilie din bârne de brad, într-o poiană înconjurată de păduri seculare, şi trăia cu ucenicii săi, în necontenite rugăciuni şi în meditaţie la cele cereşti. Ajungând sihastru desăvârşit şi dascăl iscusit al rugăciunii inimii, mulţi monahi au venit de-a lungul timpului la el, aşezământul lui fiind cunoscut timp de 29 de ani sub numele de „Sihăstria lui Simeon”. Sfântul Voievod Ştefan cel Mare i-a dăruit, în 1461, bani şi ajutor să înalţe o mică biserică de lemn, cu hramul „Sf. Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de mir”. Biserica a fost sfinţită în acelaşi an, la 26 octombrie, de mitropolitul Teoctist I, care l-a hirotonit atunci preot pe Simeon. Astfel, Sf. Cuv. Simeon a devenit întemeietorul şi primul egumen al Mănăstirii Pângăraţi, ce s-a numit până în 1508 „Schitul lui Simeon”.

Viaţa sa curată l-a învrednicit pe Simeon de a primi darul vindecării bolilor şi al vederii înainte. Mulţi suferinzi veneau la chilia sa şi se făceau sănătoşi prin rugăciunea lui. Dregători din sfatul ţării, chiar şi domnitorul Ştefan cel Mare, veneau adesea la el să ceară binecuvântare şi sfaturi. În 1476, când turcii l-au învins pe Ştefan cel Mare în luptele de la Războieni, Cuviosul Simeon şi-a luat ucenicii, s-a rugat lui Dumnezeu pentru domn şi pentru ţară ca să-i scape din mâinile cotropitorilor, apoi au trecut peste Carpaţi, în Transilvania, stabilindu-se la Mănăstirea Caşiva. După puţin timp, în toamna aceluiaşi an, a trecut la cele veşnice, fiind îngropat de ucenicii săi la Caşiva.

Moaştele sale au fost cinstite de Sfântul Voievod Ştefan cel Mare, care le-a adus în Moldova. Ieromonahul Atanasie scrie că Ştefan voievod i-a adus sfintele lui moaşte într-o raclă cinstită şi le ţinea în vistieria sa cu cinste. „Apoi, luând o parte din sfintele lui moaşte, le-a oprit pentru blagoslovenie, şi cu aromate cu bune miresme, şi cu tămâie le tămâia totdeauna spre credinţa şi buna întărire a dreptei-credinţe a domniei sale, iar mai vârtos pentru dragostea şi căldura duhovnicească ce avea mai-nainte către dânsul; iar rămăşiţa sfintelor lui moaşte cu cuviinţă sfinţită şi cu cinste le-a îngropat în cetatea Sucevei”.

Sfântul Amfilohie de la Pângăraţi s-a născut în anul 1487, în partea de nord a Moldovei. Viaţa monahală şi-a început-o de foarte tânăr, la Mănăstirea Moldoviţa, de unde a venit la Pângăraţi, în anul 1508. Aici a fost ales stareţ, conducând obştea mănăstirii timp de 56 de ani. În timpul său, domnitorul Alexandru Lăpuşneanu a zidit la Pângăraţi o biserică în numele său, pe locul celei vechi de lemn, care fusese arsă de turci. Se spune că domnitorul a avut un vis în care i s-a cerut să meargă la Pângăraţi să zidească această biserică, sfinţită în 1560 de mitropolitul Grigorie. La bătrâneţe, fericitul Amfilohie a primit marele şi îngerescul chip al schimniciei sub numele de Enoh, iar în anul 1570 a trecut la cele veşnice. A fost cinstit încă din viaţă ca sfânt, iar monahii de la Moldoviţa şi Pângăraţi l-au prăznuit în fiecare an la data trecerii sale la Domnul.

(http://theologhia.wordpress.com/2008/06/13/din-lutul-neamtului-s-au-plamadit-inca-noua-sfinti/)

Sfântul Ierarh martir Teodosie de la Brazi (22 septembrie)

Sfântul mucenic TEODOSIE s-a născut în prima jumătate a secolului al XVII-lea în aproprierea Mănăstirii Brazi din părinţi răzeşi de la sfântul voievod Ştefan cel Mare. Părinţii săi l-au dus la slujbele care se oficiau aici. La vârsta de 18 ani el a intrat ca frate la aceasta mănăstire, iar metania de călugăr a primit-o la Mănăstirea Bogdana (azi în judeţul Bacău). Fiind un monah evlavios şi având şi o inteligenţă deosebită, cunoscând Sfânta Scriptură şi o parte din Scrierile Sfinţilor Părinţi, a fost ales Episcop în anul 1669 la Rădăuţi, unde mergea deseori la mormântul lui Ştefan cel Mare de la Mănăstirea Putna, unde ardea permanent o candelă. În anul 1671 a fost trimis să păstorească Episcopia Romanului, unde a activat până in anul 1674, când pentru activitatea sa pastorala si pentru înalta sa spiritualitate a fost ales Mitropolitul Moldovei, unde scaunul era vacant prin plecarea lui Dosoftei în Polonia.

Cronicarul Ion Neculce scrie în Cronica Moldovei că domnul Moldovei era Dumitraşcu Cantacuzino, una dintre cele mai decăzute figuri din istoria noastră. El a adus pe tătari în Moldova pentru a sta cât mai mult pe tron, plătind un bir mare provenit nu numai din impozitele mari asupra moldovenilor, dar şi din banii mănăstirilor. "Mitropolitul Teodosie s-a dus la Domnitorul Dumitrascu Cantacuzino zicând: Ce sunt acestea Măria Ta, au semeni lui Antihrist? Şi domnul s-a mâniat şi l-a scos din scaun cu necinste" şi l-a închis la Mănăstirea Sfântul Sava din Iaşi. Când s-a întors din Polonia Mitropolitul Dosoftei l-a scos din închisoare şi Mitropolitul Teodosie s-a retras la Mănăstirea Brazi, de care era legat sufleteşte de când a intrat ca frate la această mănăstire. Cum a ajuns aici a ridicat o biserica frumoasă cu hramul Sfântului Gheorghe, introducând reguli cu slujbe monahale de zi şi de noapte. A înzestrat mănăstiri cu terenuri arabile, vii, pomi fructiferi, păduri şi mori de apă. În vremea aceea era Vornic de Vrancea Cronicarul Miron Costin şi împreună au semnat multe documente ale vrâncenilor, urmaşi ai celor 7 feciori ai "babei Vrâncioaia", cărora Sfântul Voievod Ştefan cel Mare le dăduse "ocine", fiindcă "l-au slujit cu credinţă."

Cronicarul Ion Neculce scrie că în vremea aceea veneau tătarii ca lăcustele şi jefuiau pe moldoveni de tot avutul lor. Astfel, în anul 1694 o hoardă de tătari răzleţi au pătruns în Mănăstirea Brazi şi l-au chinuit cumplit pe Mitropolitul Teodosie ca să le dea odoarele şi banii, şi pentru că el nu a voit să le dea, l-au ucis tăindu-i cinstitul său cap. Era după "Ziua Crucii". Monahii împreună cu credincioşii de prin satele vecine l-au înmormântat in Biserica Sfântul Gheorghe, care era ridicată de Mitropolitul Teodosie.

Stareţul de la Mănăstirea Brazi, Teodosie Filimon, după anul 1959, când Mănăstirea Brazi a fost demolată de comunişti, a scris ca "atât în timpul meu, cât şi înainte de mine, monahii şi credincioşii veneau de aprindeau lumânări şi se rugau pentru împlinirea cererii lor la mormântul Sfântului Ierarh Mucenic Teodosie de la Mănăstirea Brazi". Viaţa Sfinţitului Mucenic Teodosie, râvna lui pentru ridicarea de sfinte lăcaşuri, smerenia sa, dragostea pentru buna rânduială a obştilor monahale, grija părintească faţă de păstoriţii săi, răbdarea tuturor suferinţelor şi prigonirilor nedrepte la care a fost supus, precum şi lucrarea lui încununată de jertfă martirică au făcut ca să fie întotdeauna cinstit cu evlavie de dreptmăritorii creştini. Sfântul Teodosie de la Brazi a fost canonizat în 2003.

(din Sinaxar)

Părintele Gherasim Iscu -

Duhovnicul care şi-a spovedit călăul

Grigore Iscu s-a născut la 21 ianuarie 1912, în comuna Poduri, judeţul Bacău. Părinţii săi, Grigore şi Elena, i-au insuflat din copilărie credinţa ortodoxă şi iubirea aproapelui. Grigore Iscu a pornit de tânăr pe drumul aspru al călugăriei, intrând ca frate de mânăstire la Bogdana, Bacău. Între anii 1925-1928 urmează cursurile seminarului monahal de la mânăstirea Neamţ, până când aceasta şcoală s-a desfiinţat, continuându-şi studiile la Liceul „Principele Ferdinand” din Bacău, apoi la seminarul de la mânăstirea Cernica. Ulterior s-a înscris la Facultatea de Teologie din Bucureşti, pe care o va absolvi, din cauza greutăţilor în 1942. În 1932 fratele Grigore a intrat în mânăstirea Tismana unde a fost hirotonit ca ierodiacon, apoi ieromonah cu numele de Gherasim. În data de 15 aprilie 1937 este numit stareţ al Mânăstirii Arnota, tot în Nordul Olteniei (Râmnicul Vâlcea). Aici a lucrat la refacerea mânăstirii, distruse de un incendiu, pănă în 1939, când a renunţat la stăreţie. Lăsând în urmă Arnota, părintele Gherasim intră în mânăstirea Cernica, în postul de bibliotecar-contabil la Seminarul Cernica. De aici pleacă la 1 aprilie 1942, fiind trimis de mitropolitul Olteniei, Nifon Criveanu, în Transnistria pentru ocrotirea ortodoxiei şi a românilor de peste Prut. În Transnistria a ctitorit biserici, fiind totodată preot, profesor de religie şi învăţător. La întoarcerea în ţară, în mai 1943, părintele Iscu se stabileşte din nou la mânăstirea Tismana, unde va fi numit exarh al mânăstirilor din eparhia Olteniei (iunie 1943 – aprilie 1945).

O dată cu instaurarea regimului comunist în România, începe prigonirea Bisericii şi a întregului neam românesc. Oamenii găsesc scăpare din calea arestărilor în munţi. Nuclee ale rezistenţei anticomuniste apar în toate zonele ţării. În Oltenia, membrii unui nucleu al Mişcării Naţionale de Rezistenţă, condus de generalul Ioan Carlaonţ, ajung în legătură cu stareţul Mânăstirii Tismana în toamna anului 1947, cerându-i găzduire pentru luptători şi hrană; totodată, încercaseră să monteze un aparat de emisie-recepţie în mânăstire. Pe fondul acestei colaborări intervine arestarea Părintelui la 26 septembrie 1948 pentru uneltire împotriva ordinii sociale.

În urma procesului intentat grupului de rezistenţă din Oltenia, se dă sentinţa şi în cazul Părintelui, care este condamnat la 10 ani temniţă grea. Începe executarea sentinţei la Penitenciarul Craiova, unde este anchetat brutal pentru a mărturisi faptele pentru care fusese arestat şi pentru a divulga numele celor din rezistenţă. Părintele suportă cu deosebit curaj ancheta şi torturile fără a trăda. Din Peniteciarul Craiova va fi mutat la Aiud în anul 1949. La Aiud Părintele este forţat să renunţe la hainele de călugărie (pe care a fost lăsat să le poarte în timpul detenţiei de la Craiova). În temniţă, Părintele înseninează inimile deţinuţilor prin puterea credinţei şi formează alături de Sfinţii Aiudului o rezistenţă de netrecut împotriva Întunericului. Cea mai importantă “armă” a lor fiind practicarea Rugăciunii inimii. Erau supuşi la cele mai grele şi umilitoare munci (cu predilecţie să cureţe closetele), brigadierii lor erau aleşi dintre cei mai păgâni oameni care s-au aflat la Canal şi care s-au pervertit până într-atât, încât se pretau la orice slugărnicie.

Între torţionarii Părintelui Iscu de la Canal s-a distins prin cruzime un oarecare Vasilescu, deţinut de drept comun care îmbrăţişase reeducarea fiind integrat ca torţionar (bătăuş inveterate) în brigada hoţilor. Preoţii închişi la Canal au servit drept exemplu de smerenie şi rezistenţă tuturor deţinutilor, dându-le putere să reziste şi să respingă reeducarea (spălarea creierelor). Cu riscuri enorme şi plătind faptele cu propriul sânge preoţii de la Canal oficiau în fiecare zi Sfânta Liturghie aducând astfel pe Hristos în mijlocul Infernului.

În timpul detenţiei de la Canal, Părintele Iscu s-a îmbolnăvit grav de tuberculoză şi a fost transferat la Spitalul Penitenciar Târgu Ocna. Părintele a fost repartizat în sinistra Cameră 4 Spital – camera în care erau deţinutii aflaţi pe patul de moarte. Chiar dacă se afla într-un spital penitenciar, asistenţa medicală era aproape inexistentă iar despre medicamente nici nu putea fi vorba.

Părintele Gherasim Iscu, în care strălucea harul lui Dumnezeu, şi-a cunoscut mai dinainte ziua morţii, anunţându-i pe cei apropiaţi data şi rugând să-i fie spălat trupul (după rânduială). Înainte de a părăsi această lume, Părintele Iscu a făcut un gest care le-a arătat celor prezenţi măsura sfinţeniei sale. Acel deţinut, Vasilescu, torţionarul de la Poarta Albă ajunsese şi el la Târgu Ocna cu plămânii mâncaţi de cavernele tuberculozei. În 25 decembrie 1951 Părintele Iscu a cerut să fie ridicat din pat şi dus la căpătâiul lui Vasilescu – aflat în aceeaşi cameră. Cu cea mai mare dragoste creştină i-a spălat faţa, l-a sărutat şi i-a dăruit iertarea păcatelor. Vasilescu s-a spovedit atunci victimei sale de la Canal şi, primindu-L pe Hristos în trup şi în suflet, a căpătat liniştea de care avea nevoie. Părintele Iscu a fost aşezat apoi în pat şi, la rugămintea sa, au fost citite rugăciunile, apoi a plecat la Domnul auzind cântări îngereşti.

În aceeaşi noapte – a Sărbătorii Naşterii Domnului – Părintele Iscu şi Vasilescu au plecat împreună la Domnul împăcaţi. Asemeni tâlharului care pe Cruce Îl cunoaşte pe Dumnezeu şi se căieşte pentru faptele sale, aşa pleacă şi Vasilescu din lumea aceasta – de mână cu Sfântul Gherasim Iscu. Trupurile lor au fost aruncate noaptea, cum obişnuiau comuniştii să-şi ascundă crimele, în gropile comune de lângă Penitenciarul Târgu Ocna. Moartea Părintelui Iscu a fost transpusă în versuri de către Aurel Constantin Dragodan, deţinut politic şi apropiat al părintelui: “Cu faţa ca de ceară,/ Cu trup firav ca de sfânt bizantin,/ Părintele Gherasim a fost dus într-o seară,/
Învăluindu-ne cald în surâsu-i blajin./ Zile de boală din carne i-au rupt/ Şi-acum doar o piele-i înfăşoară osul,/ Dar tainic el spune Rugăciunea inimii neîntrerupt:/ Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine, păcătosul.”

Această pildă a închisorilor se regăseşte astăzi spre veşnică amintire în Acatistul Sfinţilor Români din Închisori. Iscosul şi Condacul 9 mărturisesc sfinţenia grupului de credincioşi închişi la Târgu Ocna, amintind de Valeriu Gafencu – Sfântul Închisorilor – şi de cutremurăătoarea minune a iubirii creştine înfăptuită în chip strălucit de Părintele Gherasim:

Condacul al 9-lea: Lumina a răsărit în temniţa suferinzilor de la Târgu Ocna, căci ca un soare a strălucit într-însa, senin la suflet şi chip, sfântul temniţelor româneşti, mângâierea suferinzilor şi lauda nevoitorilor, cel ce în trezvie şi rugăciunea inimii petrecând, darul Duhului Sfânt a agonisit, şi sfârşitul mai dinainte cunoscându-şi, cu bucurie s-a mutat la Domnul, cântând: Aliluia!

Icosul al 9-lea: „Iubiţi pe cei ce vă prigonesc” a poruncit Hristos, iar voi, Sfinţilor, cuvântul Lui întocmai l-aţi împlinit, că la Târgu Ocna în noaptea Naşterii Domnului un preot muribund a cerut să fie dus la cel care cumplit îl chinuise, şi mângâindu-l cu blândeţe i-a spus: „Te iert din toată inima şi cred că Hristos, Care-i mai bun decât noi, te va ierta şi El”. Iar acela, căindu-se, cu lacrimi s-a mărturisit, şi în aceeaşi noapte amândoi la Domnul cu pace au plecat, iar noi minunându-ne de puterea dragostei vă lăudăm zicând: [...]Bucuraţi-vă, Sfinţilor Mărturisitori, care în temniţa Golgota neamului românesc aţi suit!

IPS Patriarhul Teoctist: “…să avem pilda Sfântului Nicodim şi a altor mari părinţi din această mânăstire, care şi-au dat sufletul pentru credinţă, aşa cum este şi neuitatul stareţ al mânăstirii, părintele Arhimandrit Gherasim Iscu. A murit în închisorile comuniste apărând credinţa şi dând mărturie de anii grei, de cele cinci decenii pe care le-am străbătut pentru a ne salva credinţa.”

(din http://sfintiiinchisorilor.wordpress.com/about/parintele-gherasim-iscu)

Despre cinstirea icoanelor

Mulţi sectanţi acuză pe creştinii ortodocşi că se închină la idoli, la lemne (icoane şi cruce), aducând drept argument că nicăieri în Biblie nu scrie de icoane şi deci nu s-au folosit vreodată icoane. Argumentul lor este greşit denotând ignoranţă. O rezistenţă asemănătoare au avut-o iconoclaştii în secolel VII-IX şi Victoria împotriva lor este comemorată de Biserica noastră în Duminica Ortodoxiei, prima duminică din Postul Paştelui, pentru că este foarte importantă.

Sfântul Ioan Damaschinul aminteşte pe evreii care se închinau cortului cel sfânt, cu zugrăveli felurite, de pe vremea lui Moise ("Cortul să-l faci din zece covoare de in subţire răsucit şi din materii vopsite în albastru, purpuriu şi cărămiziu; pe el să faci heruvimi lucraţi cu măiestrie", Exod 26,1). Deci imagini zugrăvite poruncite de Dumnezeu (vezi şi Exod 25,22). Descoperiri arheologice recente au găsit sinagogi datând câteva secole înainte de Hristos care aveau scene biblice pictate pe pereţi.

În primii ani ai creştinismului s-au folosit simboluri grafice în mormintele şi catacombele unde se ascundeau credincioşii (crucea, peştele, păunul, pastorul şi porumbelul). Istoricul Eusebiu (sec.IV e.n.) scrie despre un grup statuar pe care îl văzuse în preajma casei femeii cu scurgere de sânge vindecate de Iisus (Matei 9, 20-22): o femeie îngenuncheată şi un bărbat cu o manta pe umeri întinzând mâna a binecuvântare peste femeie. El menţionează de asemenea portrete ale Mântuitorului şi ale Sfinţilor Petru şi Pavel.

Tradiţia spune că prima icoană a fost făcută de Sfântul Apostol Luca şi a fost aceea a Maicii Domnului cu Pruncul. Dar înainte de aceasta, chiar în timpul vieţii Mântuitorului, s-a petrecut episodul cu Avgar, cârmuitorul Edesei din Siria, despre care povestesc Proloagele. Acesta era bolnav de lepră neagră care îl oprea să iasă din casă datorită urâţeniei cumplite a trupului. A auzit de vindecările făcute de Domnul Iisus şi a trimis pe Anania să Îl roage să vie în Edesa, o cetate unde toţi îl vor primi cu cinste şi nu îl vor prigoni ca în Ierusalim. Anania avea şi misiunea sa îl zugrăvească pe Domnul ca Avgar să poată să se bucure măcar de imaginea Lui. Anania s-a străduit să Îl picteze dar fără succes. Mântuitorul citindu-i gândul l-a chemat, a citit scrisoarea lui Avgar şi a scris un răspuns, în care promitea că un apostol al Său îl va vizita pe cârmuitorul Edesei după Înălţare. De asemenea, spălându-Se pe faţă S-a şters cu o mahramă, pe care I-a rămas chipul imprimat şi pe care i-a dat-o lui Anania. Primind mahrama, Avgar s-a vindecat de lepră şi, mai târziu, când l-a vizitat Sfântul Apostol Tadeu, a dărâmat idolii din cetate. Mahrama, icoană a chipului Domnului nostru Iisus Hristos, nefăcută de mâna omului, a fost adusă în 944 la Constantinopol şi a rămas în Biserica Maicii Domnului, numită a Farului.

În decursul secolelor au fost multe icoane ale Mântuitorului sau Sfintei Fecioare cu Pruncul Sfânt, găsite prin miracol şi nefăcute de mâna omului. La schitul romănesc Prodromu de la Muntele Athos este o astfel de icoană: Maica Domnului Prodromita. Sfântul Antipa Valaamskii (pentru că a adormit întru Domnul la Mânăstirea Valaam din Rusia, azi Finlanda) Atonitul (pentru că a trăit multă vreme la Sfântul Munte), de loc din Calapodeşti, judeţul Tecuci (1816-1882), a găsit o icoană a Maicii Domnului într-o chilie părăsită când s-a retras ca anahoret. Spălată, icoana a prins miraculos o extraordinară strălucire şi, purtată cu dragoste de Sfântul Antipa prin toate locurile pe unde mergea, făcea minuni (se află astăzi la Mânăstirea Valaam). În Chicago sunt două icoane ale Maicii Domnului care plâng (lacrimile sunt ca un ulei frumos mirositor).

În fine, câteva cuvinte despre o altă icoană, despre care povesteşte Sfântul Ioan Damaschinul, iconodulul. Turcii au cucerit localitatea Carsat, de lângă Damasc, şi au început să locuiască în Biserica Sfântului Mucenic Teodor Stratilat, pângărindu-o, băgând în ea toate dobitoacele, femeile şi copiii. Într-o zi, ca de distracţie, un turc a tras cu arcul în imaginea Sfântului Teodor, zugrăvită pe perete. Săgeata s-a înfipt în umărul drept al icoanei. Din umăr a curs sânge ca dintr-un om viu. Şi au murit în puţine zile toţi saracinii cu femeile şi copiii lor care locuiau în acea biserică, spun Proloagele, de "o moarte amară", ceea ce a înfricoşat foarte tare pe ceilalţi turci.

La fel mulţi protestanţi ne ironizează vorbind cu dispreţ de “fumul” din bisericile noastre, de cădelniţarea cu fum de tămâie care se face la Sfânta Liturghie. Cu acelaşi argument: că nicăieri nu se vorbeşte de aşa ceva în Biblie. Din nou – lipsă de lectură atentă. Iată în Vechiul Testament citim: “Căci, de la răsăritul soarelui şi până la apusul lui, mare este numele Meu printre neamuri şi în orice parte se aduc jertfe de tămâie pentru numele Meu şi prinoase curate, căci mare este numele Meu între neamuri”, zice Domnul Savaot (Maleahi 1,11). Mai citim în Apocalipsă: “Şi a venit un alt înger şi a stat la altar, având cădelniţă de aur, şi i s-a dat lui tămâie multă, ca s-o aducă împreună cu rugăciunile tuturor sfinţilor, pe altarul de aur dinaintea tronului. Şi fumul tămâiei s-a suit, din mâna îngerului, înaintea lui Dumnezeu, împreună cu rugăciunile sfinţilor. Şi îngerul a luat cădelniţa şi a umplut-o din focul altarului şi a aruncat pe pământ; şi s-au pornit tunete şi glasuri şi fulgere şi cutremur.” (Apocalipsă 8, 3-5).

România are 102 moaşte sfinte şi icoane făcătoare de minuni

România are 102 moaşte sfinte şi icoane făcătoare de minuni şi 16 izvoare tămăduitoare. Din acest punct de vedere ne aflăm pe locul cinci în lume, într-un top dominat de Grecia. Mai mult, în ţara noastră sunt patru biserici care păstrează bucăţi din crucea pe care a fost răstignit Domnul Iisus: Biserica Sf. Vasile de pe Calea Victoriei din Bucureşti, Biserica 40 de Mucenici din Sâmbăta de Sus, Mânăstirea Secu şi Biserica Episcopiei din Slobozia. Teologii spun că obiceiul păstrării moaştelor începe în primele secole ale erei creştine. O biserică nu funcţionează fără o bucăţică din corpul unui sfânt. Moaştele sunt închise în racle speciale şi se pun, în general, în pronaos. În ceea ce priveşte icoanele, ele pot face minuni. Un grup format din 45 de cercetători de la Institutul Oxford a venit, în 2004, special la Craiova, pentru a analiza câmpurile energetice emanate de icoana făcătoare de minuni de la Catedrala Episcopală 'Madona Dudu'. 'A fost uimitor ceea ce s-a întâmplat. Aparatele au luat-o razna pur şi simplu. Reacţia specialiştilor a fost ceva de genul: "Este aproape vie."

(din blog-ul părintelui Constantin Alecse)

Din Patericul egiptean

Au venit fraţii la Avva cerând cuvânt de folos şi le-a răspuns bătrânul: “Să socotim pe aproapele nostru mai bun decât noi; să-i cerem sfat în loc să-i dăm, iar lipsurile lui să i le completăm cu dragostea noastră. Faceţi aceasta şi vă mântuiţi!”

Într-o zi Avva Evloghie nereuşind să-şi ascundă tristeţea fu întrebat de un bătrân: “De ce eşti trist, avvo?” Răspuns-a acesta: “Încep să mă îndoiesc de judecata fraţilor cu privire la marile realizări ale lui Dumnezeu. E deja a treia oară când, arătându-le o bucată de pânză de in pe care am desenat un punct roşu şi întrebându-i ce văd, toţi mi-au răspuns: “Un punct roşu!”, dar nici măcar o dată: “O bucată de pânză!” (tot aşa mulţi dintre noi ne împiedecăm de tot felul de mici amănunte şi nu vedem armonia lăsată de Dumnezeu în viaţa noastră şi în jurul nostru).

Zis-a un sfânt: “Rugăciunea este apărarea celor vinovaţi, mângâierea celor întristaţi şi bucuria celor fericiţi”.

Zis-a iar un părinte: “Timpul înseamnă pentru Dumnezeu durata aşteptării între bătaia Sa la uşă şi fapta noastră de a deschide”.

Zis-a Avva Paisie: “Cel mai bine este ca omul să fie oală de lut, care este bună pentru toate şi se foloseşte de toţi în fiecare zi şi pentru mâncare şi pentru apă şi pentru orice lucru. Pe când vasul de aur se pune pe poliţe, se încuie în dulapuri, este râvnit de hoţi şi se foloseşte numai la zile mari sau o dată pe an. Oala de lut este vasul trebuinţelor zilnice, căci toţi o caută şi se folosesc de ea. Aşa şi omul smerit, care nu caută cinste şi dregătorie. El rămâne nebăgat în seamă între cei de jos dar pe toţi îi foloseşte, îi îndeamnă, îi ajută, îi odihneşte şi toţi îl caută şi se bucură de el. Mare dar e smerenia pentru călugări şi creştini!”

Ştiri religioase din ţară

Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a adresat Excelenţei Sale Dr. Olav Fykse Tveit, la 4 septembrie, un mesaj de felicitare cu ocazia alegerii sale ca Secretar General ales al Consiliului Mondial al Bisericilor. Excelenţa Sa Dr. Olav Fyske Tveit face parte din comunitatea luterană din Norvegia, iar în anul 2002 a fost ales membru şi moderator al Grupului de lucru din cadrul Forumului Consiliului Mondial al Bisericilor privind relaţiile între Israel şi Palestina. Înfiinţat în anul 1948, Consiliul Mondial al Bisericilor este o federaţie de Biserici şi comunităţi bisericeşti, care are în prezent 349 de membri din peste 110 ţări, reprezentând aproximativ 560 milioane de creştini: ortodocşi, anglicani, baptişti, luterani, metodişti, reformaţi şi alte denominaţiuni creştine. Biserica Ortodoxă Română este membră a Consiliului Mondial al Bisericilor din anul 1961.

Tot la 4 septembrie 2009, Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a primit la Reşedinţa Patriarhală, pe domnul Peter Wigglesworth, Secretar al Societăţilor Biblice Unite (SBU) pentru Europa şi Orientul Mijlociu. Domnul Peter Wigglesworth şi-a exprimat speranţa continuării colaborării rodnice pe care Societăţile Biblice Unite o au cu Societatea Biblică Interconfesională din România, încă de când aceasta a devenit membră (1994), în traducerea şi editarea Sfintei Scripturi pentru creştinii din România, menţionând, în mod special, sprijinul constant din partea Editurii şi Tipografiei Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române. Preafericitul Părinte Patriarh Daniel consideră că este necesară publicarea unei ediţii a Bibliei care să includă, pe lângă note şi explicaţii patristice şi liturgice, şi comentarii pastorale cu referire la viaţa cotidiană, care, în societatea din ce în ce mai secularizată de astăzi, ar fi de mare ajutor pentru credincioşi şi, în mod special, pentru cei tineri.

Tot la 4 septembrie 2009, la Reşedinţa Patriarhală, Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a primit pe Excelenţa Sa domnul Profesor Dr. Ali Bardakoglu, şeful cultului musulman din Turcia şi preşedinte al Departamentului pentru probleme religioase din această ţară. În timpul întrevederii, domnul Ali Bardakoglu a apreciat libertatea religioasă din România şi a mulţumit Preafericitului Părinte Patriarh Daniel pentru bunele relaţii pe care Biserica Ortodoxă Română le întreţine cu comunitatea musulmană din România, care se opune manifestărilor extremiste.

De pe site-ul Război întru cuvânt. Este citat Părintele Seraphim Rose:“Cunoaştem mulţi convertiţi ce se agaţă de «corectitudine» ca de un biberon şi cred că şi-ar mântui sufletele mai bine dacă ar fi puţin mai «incorecţi», dar mai smeriţi”. Biserica în cumpănă datorită asalturilor ecumenice; Patriahul Daniel vorbeşte favorabil despre tendinţa spre o unitate spirituală a lumii – evrei, creştini, musulmani, la începutul mileniului III ca o necesitate istorică; lumea se teme că Biserica ortodoxă îşi va pierde sensul. Vaccinurile împotriva febrei porcine mai periculoase decât însăşi boala.

Răspunsuri la întrebări: Sunt păcatele lumii de astăzi mai grave?
- dialog cu părintele Teofil Părăian, duhovnic la Mănăstirea „Sfinţii Martiri Brâncoveni“, Sâmbăta de Sus –

- Părinte, astăzi, păcate ca avortul şi homosexualitatea sunt legalizate, iar prostituţia este tolerată. Sînt mai grave păcatele lumii democratice decât cele ale lumii comuniste?
- Păcate au fost totdeauna. Numai că deosebirea este că acum păcatele sunt îndreptăţite de oameni, adică sunt justificate. Se socoteşte că eşti liber, că poţi face tot ce doreşti să faci. În epoca comunistă aceleaşi lucruri, pe care astăzi noi le ştim ca păcate şi le combatem ca păcate, erau socotite şi lucruri degradante, adesea pedepsite cu închisoare. Ori astăzi, nu numai că nu sunt pedepsite, ci sunt tolerate şi chiar afirmate. Adevărul este că cei care au credinţă în Dumnezeu nu trebuie să aibă în vedere nişte legalizări ale unor răutăţi, pentru că ştim că Dumnezeu nu vrea păcatul. Homosexualitatea e o răutate care nu-i firească, chiar dacă are omul libertatea să o împlinească, nu are binecuvântarea lui Dumnezeu pentru aşa ceva. Avortul este socotit ucidere, pornografia e socotită o necuviinţă din punct de vedere religios, aşa că, astăzi, într-o lume de concepţie creştină, se admit nişte păcate care, altădată, erau înfierate chiar daca nu ca păcate, ci ca lucruri degradante. Astăzi nu mai sunt nici păcate, nici lucruri degradante...

(Lumina, 9 martie 2008)

Istorioară

O fată tânără se ura pe sine pentru că a orbit. Era continuu nemulţumită de totul din jur, de greutăţile ei parcă tot mai mari, de faptul că Dumnezeu a uitat-o. O singură persoană aducea lumină şi pace în viaţa ei handicapată: iubitul ei pe care l-a cunoscut după ce vederea ei a intrat într-un complet întuneric. Cu sufletul tot fremătând fata îi spunea prietenului ei, în puţinele sale clipe de pace: “Dacă aş putea vedea lumea, m-aş mărita cu tine.” Într-o bună zi cineva a donat o pereche de ochi pentru ea. Intervenţia chirugicală a reuşit. Când au fost scoase bandajele fata a constatat că vede bine, nici măcar în ceaţă cum o avertizase prevenitor chirurgul. Vedea totul din jur şi se bucura. L-a văzut şi pe prietenul ei care cu iubire fusese tot timpul lângă ea încurajând-o. El a întrebat-o: “Ei, acum că vezi, ai vrea să fii nevasta mea?” Fata a privit cu surpriză la pleoapele lui închise şi şi-a dat seama cu spaimă că el era orb. Gândul că îl va vedea mereu aşa lângă ea, cu ochii aceia închişi şi morţi, o îngrozea şi i-a răspuns cu hotărâre: “Nu”. Atunci prietenul ei a izbucnit în plâns şi a ieşit din cameră. Câteva zile mai târziu fata a primit o scrisoare în care el îi scria: “Ai grijă de ochii tăi, draga mea, căci înainte de a fi ai tăi au fost ai mei”. Iată cum mintea noastră lucrează după ce ni se schimbă situaţia. Doar puţini îşi mai amintesc cum a fost viaţa mai înainte şi cine a fost alături în cele mai grele clipe. Aşa este cu dragostea lui Dumnezeu pe care o uităm după ce ne este bine şi am ieşit din necaz. Ca omul din anecdota celui care căuta un loc de parcare foarte presat de timp. “Doamne”, spunea el, “de mă ajuţi să găsesc un loc, ca să ajung la timp la spectacol, fac o donaţie de 50 dolari duminică la biserică”. Şi înebunit că, în ciuda târcoalelor pe toate intervalele uriaşului loc de parcare, nu găsea niciun loc gol, a promis: “Doamne, fac o donaţie de 100 dolari”. Şi pentru că alte zece minute au trecut fără să găsească nimic, a adăugat în panica cea mai mare: “Doamne, 15o dolari”. Deodată o maşină dă cu spatele să iasă şi eliberează un loc. Cu nespusă bucurie omul exclamă: “Doamne, nu mai îmi trebuie ajutor. S-a rezolvat”.

Cugetări despre mediu şi cele (sau cei) din jurul nostru

"Autenticul protector al mediului este acela care ştie că lumea nu este o moştenire de la părinţii săi, ci un împrumut de la copiii săi." (J.J. Audubon)

"Cea mai mare diferenţă dintre păsări şi oameni este capacitatea păsărilor de a construi cuiburile lor fără a schimba peisajul..." (Lao-Tzu)

"Frumuseţea nu este un atribut al lucrurilor în sine. Frumuseţea există doar în minţile celor care le contemplă." (Davis Hume)

"Una din cele mai grave boli pe lumea aceasta este să nu însemni nimic pentru nimeni..." (Maica Teresa din Calcuta)

“Doi oameni au o patrie dacă există undeva un mormânt al unui strămoş comun care a murit pentru ca ei să trăiască liberi” (Anonim)