HOLY RESURRECTION ROMANIAN ORTHODOX CHURCH

MISIUNEA ROMÂNĂ ORTODOXĂ INVIEREA DOMNULUI

9091 ALDER AVE , SACRAMENTO CA 95829

Mail Address (Adresa poştală): P.O.Box 1488, Carmichael, CA 95609-1488)

Preot: Teodor Alin Gîrlonţa (tel. 916 375 9978)

Preşedintele Consiliului Parohial: Petre Sîrb

www.invierea-domnului.org

V E S T I T O R U L

Mai 2009

Un material de lectură şi meditaţie de suflet care nu trebuie să  lipsească din nici o familie creştină

În cuprins: Calendarul religios şi laic al lunii; Predica Păr.Cleopa; Înălţarea; Sfinţii lunii; Mânăstirea Platina; Realitatea istorică a Învierii Domnului; Cuvinte de înţelepciune; Rugăciune; Istorioare cu tâlc; Ştiri din ţară.

Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan

Apostole al lui Hristos Dumnezeu, iubite, grăbeşte de izbăveşte pe poporul cel fără de răspuns, cerându-ne nouă Domnului pace şi mare milă.

Calendarul lunii

Duminică, 3 mai: Sf.Mc. Timotei şi Mavra. Duminica a 3-a după Paşti (a

Mironosiţelor) Ap. Fapte 6, 1-7; Marcu 15, 43-47 şi 16, 1-8.

Marţi, 5 mai: Sf. Muceniţă Irina din Tesalonic.

Vineri, 8 mai: Sf.Apostol şi Evanghelist Ioan, Sf.Cuv. Arsenie cel Mare.

Duminică, 10 mai: Sf.Ap.Simon Zlotul. Duminica a 4-a după Paşti (a

 Slăbănogului). Ap.Fapte 9, 32-42; Ioan 5, 1-15.

Luni, 11 mai: Sf.Metodie şi Chiril, apostolii slavilor.

Marţi, 12 mai: Sf.Muc. Ioan Valahul.

Duminică, 17 mai: Sf.Ap.Andronic. Duminica a 5-a după Paşti (a

 Samarinencii). Ap.Fapte 11, 19-30; Ioan 4, 5-42.

Joi, 21 mai: Sf. Impăraţi Constantin şi Elena.

Duminică, 24 mai: Cuv.Simeon. Duminica a 6-a după Paşti (a Orbului din

naştere). Ap.Fapte 16, 16-34; Ioan 9, 1-38

Luni, 25 mai: A treia aflare a capului Sf. Ioan Botezătorul.

Joi, 28 mai: Înălţarea Domnului (Ziua Eroilor).

Duminică, 31 mai: Sf.Ap.Ermie. Duminica  a 7-a după Paşti (a Sfinţilor

Părinţi de la Sinodul I ecumenic). Ap.Fapte 20, 16-18 şi 26-36; Ioan

17, 1-13.

Date memorabile

4 mai 1955 – A murit la Paris cel mai mare compozitor român, George Enescu (n.1881).

9 mai 1895 – S-a născut în Lancrăm-Alba, marele poet şi filosof Lucian Blaga (m.1961).

9 mai 1877 - Parlamentul a proclamat independenţa de stat a României. Ca urmare, la 20 iulie 1877, Divizia 4 română a trecut Dunărea şi a luat poziţie de luptă la Nicopole.

9 mai 1945 – Ziua Victoriei. Semnarea la Berlin a capitulării Germaniei hitleriste.

9 mai 1950 – Ziua Europei.  A început sărbătorirea din anul 1950.

9 mai 1979- La Copenhaga, Nadia Comăneci câştigă, pentru a treia oară consecutiv, titlul european absolut şi intră în posesia trofeului – performanţă unică în istoria competiţiei

9 mai 1990 - În Piaţa Universităţii, 68 de oameni fac greva foamei pentru susţinerea punctului 8 al Proclamaţiei de la Timişoara

10 mai 1881 – Carol I de Hohenzollern–Sigmaringen este încoronat Rege al României (1881–1914), după ce anterior fusese Principe al României (1866-1881).

10 mai -  Mother’s Day (USA and Canada)

14 mai 1981 - Primul zbor al unui român în cosmos: Dumitru Prunariu, cu nava Soiuz–40, pentru activitate la bordul staţiei orbitale "Saliut 6". Zborul a durat 7 zile şi 20.5 ore.

24 mai 1875– Înfiinţarea Partidului Naţional Liberal (Ion Brătianu, Mihai Kogălniceanu).

24 mai 1948 – Prea Fericitul Părinte Iustinian a fost ales Patriarh al României (al treilea din cei şase ai ţării: Miron Cristea, Nicodim Munteanu, Iustinian Marina, Iustin Moisescu, Teoctist Arăpaşu, Daniel Ciobotea)

25 mai – Memorial Day (USA)

27 mai 1600 – Mihai Viteazul devine domn al Ţării Româneşti, al Ardealului şi a toată Ţara Moldovei, realizând prima unire politică a celor trei ţări româneşti.

Din Predica părintelui Cleopa la Duminica Slăbănogului (Despre desfiinţarea Sîmbetei de către Hristos)

Nimeni deci să nu vă judece pentru mîncare sau băutură, sau cu privire la vreo sărbătoare,sau lună nouă, sau la sîmbete, care sînt umbre celor viitoare (Coloseni, 2, 16-17)

Hristos a înviat !

Iubiţi credincioşi,

Iisus Hristos a vindecat într-o zi de sîmbătă un slăbănog care zăcea de 38 de ani. Pentru aceasta s-au supărat iudeii căci Domnul a călcat porunca sîmbetei. De veţi asculta însă cu luare aminte cele ce vom vorbi astăzi, veţi înţelege luminat că serbarea sîmbetei nu este dată creştinilor, ci evreilor şi totodată veţi înţelege că atît Mîntuitorul, cît şi Sfinţii Apostoli au desfiinţat prin cuvînt şi faptă serbarea Sîmbetei.

Mai întîi voi arăta că de la Adam şi pînă la Moise, timp de 4108 ani, nici unul dintre patriarhii cei vechi nu au ţinut sîmbăta ca sărbătoare. Ca să ne dăm seama de acest mare adevăr, vom apela la mărturisirile Sfintei Scripturi, prin care vom arăta, că Dumnezeu făcînd pe om, nu i-a dat poruncă de la început, să serbeze vreo zi, ci numai l-a aşezat în grădina Edenului, adică în Rai, ca să-l lucreze şi să-l păzească (Facere 2, 15). Apoi i-a dat prima poruncă, de a nu mînca din pomul cunoştinţei binelui şi răului (Facere 2, 17). Ba, mai mult. După ce Adam a călcat porunca lui Dumnezeu şi a fost izgonit din Rai, nu a primit nici o poruncă de la Dumnezeu să serbeze vreo zi. Dimpotrivă, toată viaţa lui de acum devine o muncă continuă sub forma blestemului şi i se dă poruncă şi canon de la Dumnezeu care îi zice: În sudoarea feţei tale îţi vei mînca pîinea ta, pînă te vei întoarce în pămîntul din care eşti luat; căci pămînt eşti şi în pămînt te vei întoarce (Facere, 3, 19).

Nici o mărturie nu avem în Biblie care să ne arate că Adam, Noe, Avraam, Isaac, Iacov şi ceilalţi patriarhi aleşi de Dumnezeu pînă la Moise, ar fi serbat sîmbăta. Dar poate va zice cineva că Avraam a păzit poruncile lui Dumnezeu. Da, le-a păzit cu mare sfinţenie, de aceea a şi fost binecuvîntat de Dumnezeu să fie tată a multor neamuri. Dar nu porunca sîmbetei, ci iată care porunci a auzit Avraam: Ieşi din pămîntul tău, din neamul tău şi din casa tatălui tău şi vino în pămîntul pe care ţi-l voi arăta Eu (Facere 12, 1); altă poruncă: Iar legămîntul dintre Mine şi tine şi urmaşii tăi de după tine din neam în neam, pe care trebuie să-l păziţi, este acesta: toţi cei de parte bărbătească ai voştri să se taie împrejur (Facere 17, 10). Altă poruncă dată lui Avraam este aceasta: Să nu ţi se pară grele cuvintele cele pentru prunc şi pentru roabă: toate cîte-ţi va zice Sarra, ascultă glasul ei (Facere 21, 12), adică să izgonească pe roaba Agar cu fiul ei. Altădată porunceşte Dumnezeu lui Avraam: Ia pe fiul tău, pe Isaac, pe singurul tău fiu, pe care-l iubeşti, şi du-te în pămîntul Moria şi adu-l acolo ardere de tot, pe un munte pe care ţi-l voi arăta Eu (Facere 22, 2).

Aşadar, după cum vedem din cele arătate pînă aici, nici una din poruncile pe care le-a primit Avraam de la Dumnezeu nu se referă la serbarea sîmbetei. Primul loc unde se vorbeşte în Sfînta Scriptură despre Sabat, ca zi de odihnă, este la Ieşire, unde Moise vorbeşte poporului în pustie, zicînd: Iată ce a zis Domnul: Mîine este odihnă, odihna cea sfîntă în cinstea Domnului; ce trebuie copt, coaceţi, ce trebuie fiert, fierbeţi astăzi, şi ce va rămîne lăsaţi să rămînă pe a doua zi (Ieşirea 16, 23). Dacă vor zice vouă că în Decalog în porunca IV-a se scrie: Adu-ţi aminte de ziua Sîmbetei, ca să o sfinţeşti pe ea, şi prin aceasta, vor zice că sîmbăta a existat şi mai înainte de Moise ca sărbătoare, şi de aceea zice: "Adu-ţi aminte", apoi să le spuneţi că evreii, cînd au ajuns în pustia Sin au primit porunca cea pentru ţinerea Sîmbetei. Moise, pe muntele Sinai, le aduce aminte de această poruncă a Sabatului, pe care o primise înainte în pustia Sin, şi nicidecum că sîmbăta a fost de la Adam pînă la Moise.

Încă şi aceasta e bine să ţineţi minte, că sîmbăta nu s-a dat pentru toate popoarele lumii să se ţină ca sărbătoare, ci numai evreilor, ca amintire de binefacerile cele mari ale lui Dumnezeu, prin care El i-a scos din robia Egiptului. Acest adevăr îl arată Sfînta Scriptură, zicînd: Adu-ţi aminte că ai fost rob în pămîntul Egiptului şi Domnul Dumnezeul tău te-a scos de acolo cu mînă tare şi cu braţ înalt, şi de aceea ţi-a poruncit Domnul Dumnezeul tău să păzeşti ziua odihnei şi să o ţii cu sfinţenie (Deuteronom 5, 15). Deci celelalte neamuri nu au acest aşezămînt dat lor de la Dumnezeu de a serba ziua sîmbetei. Legea Veche a fost dată pentru un timp limitat, adică pînă era să vină Urmaşul, Căruia I s-a dat făgăduinţa (Galateni 3, 19). Deci sîmbăta n-a fost dată ca sărbătoare tuturor neamurilor, nici pentru toate timpurile. Legea cea Veche, împreună cu Sîmbăta, au încetat de a mai fi întru totul valabile în Legea Darului. Acest adevăr îl arată Sfîntul Apostol Pavel, zicînd: Trecut-a umbra Legii şi Darul a venit (Evrei 8, 5; Coloseni 2, 16-17); Cele vechi au trecut, iată toate sînt noi (Evrei 8, 13).

Această încetare a Legii Vechi a fost proorocită de sfinţii prooroci. Despre aceasta spune marele prooroc Ieremia: Iată vin zile, zice Domnul, cînd voi încheia cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda un legămînt nou. Însă nu ca legămîntul pe care l-am încheiat cu părinţii lor în ziua cînd i-am luat de mînă ca să-i scot din pămîntul Egiptului. Acel legămînt ei l-au călcat deşi Eu am rămas în legătură cu ei, zice Domnul. Dar iată legămîntul pe care-l voi încheia cu casa lui Israel, după zilele acelea, zice Domnul: Voi pune Legea Mea înăuntrul lor şi pe inimile lor voi scrie şi le voi fi Dumnezeu, iar ei Îmi vor fi popor (Ieremia 31, 31-33).

Să vedem acum în ce fel Iisus Hristos şi Sfinţii Apostoli au desfiinţat Sîmbăta Legii Vechi prin învăţătură şi fapte. Auzim pe Mîntuitorul, zicînd: Tatăl Meu pînă acum lucrează şi Eu lucrez (Ioan 5, 17). Cînd a zis Hristos aceste cuvinte? Cînd căutau iudeii să-L omoare, că dezlega sîmbăta (Ioan 5, 16). Deci, dacă Mîntuitorul lucra sîmbăta, arăta că şi Tatăl Său lucrează sîmbăta. Atunci care ar fi vina celor ce urmează lui Hristos care lucrează şi nu ţin sîmbăta? Dacă cineva ne-ar învinui că lucrăm sîmbăta, să audă unii ca aceştia, că şi iudeii căutau să-L omoare pe Iisus că dezleagă sîmbăta (Ioan 5, 18). Auzim pe Mîntuitorul zicînd: Dacă-Mi slujeşte cineva, să-Mi urmeze (Ioan 12, 26). Şi dacă Tatăl şi Fiul lucrează sîmbăta, cine poate învinui pe Dumnezeu că dezleagă sîmbăta?

Cine poate să învinuiască pe creştini că urmează lui Hristos, adică dacă lucrează sîmbăta şi fac ceea ce a făcut Hristos Domnul? Cîtă orbire au minţile acelea, care nu văd ce a făcut Hristos sîmbăta! Oare nu sîmbăta a vindecat Mîntuitorul pe slăbănogul din Evanghelia de azi? Dar nu numai că l-a vindecat, ci l-a pus şi la lucru, poruncindu-i să-şi ia patul şi să meargă cu el la casa sa (Ioan 5, 8-9). Vechiul Testament nu dădea voie să facă acest lucru (Ieremia 17, 21; Neemia 13, 15). Dar şi orbul din naştere a fost vindecat în zi de sîmbătă (Ioan 9, 14), şi omul cu mîna uscată a fost vindecat în ziua sîmbetei (Luca 6, 6-10; Matei 12, 10-13; Marcu 3, 1-5). Şi femeia cea gîrbovă tot sîmbăta a fost vindecată de Mîntuitorul (Luca 13, 14).

Ucenicii Domnului, urmînd pilda Învăţătorului Lor, mergînd sîmbăta prin lanurile de grîu, smulgeau spice şi le frecau în palme spre a le mînca (Marcu 2, 23-24; Luca 6, 1-3). Cînd fariseii şi cărturarii Îl învinuiau pe Iisus că nu păzeşte sîmbăta, El le răspundea că Fiul Omului este Domn şi al sîmbetei (Luca 6, 5) şi le zicea: Sîmbăta a fost făcută pentru om, iar nu omul pentru sîmbătă (Marcu 2, 27). Iată de ce marele Apostol Pavel zice: Nimeni deci să nu vă judece pentru mîncare sau băutură, sau cu privire la vreo sărbătoare, sau lună nouă, sau la sîmbete, care sînt umbră celor viitoare, iar trupul este al lui Hristos (Coloseni 2, 16-17).

Iubiţi credincioşi,

Pentru a vă încredinţa mai bine că Iisus Mîntuitorul nostru şi sfinţii Săi ucenici şi Apostoli, au desfiinţat sărbătoarea sîmbetei, citiţi Sfînta Scriptură în următoarele locuri: Porunca I - Matei 12, 1-3 şi 10-18; Porunca a 2-a, la I Corinteni 10, 14 şi I Ioan 5, 21; Porunca a 3-a, la Iacov 4, 12; Porunca a 5-a la Matei 15, 4; 19, 18; Marcu 7, 10 şi Efeseni 6, 1-2; Porunca a 6-a la Matei 19, 18; Marcu 10, 19 şi Romani 13, 9; Porunca a 8-a, la Matei 19, 18; Marcu 10, 19 şi Romani 13, 9 şi Porunca a 9-a Matei 19, 18; Marcu 10, 19 şi Romani 13, 9 şi Porunca a 10-a, la Romani 13, 9.

Vedeţi că nici într-o parte a Sfintei Evanghelii sau în vreo epistolă a Sfinţilor Apostoli, nu găsim lămurire sau măcar aluzie la porunca a 4-a, despre ziua sabatului? Acestea ne dovedesc clar că nu era obligatorie pe vremea Mîntuitorului şi a Sfinţilor Apostoli serbarea sîmbetei pentru cei ce credeau în Hristos. Iar ca să înţelegeţi că Duminica, ziua cea dintîi a săptămînii, a luat locul sîmbetei în Biserica creştină, să citiţi în Sfînta Scriptură în aceste locuri: Ioan 20, 1-15 şi 26 şi veţi vedea că Duminica, ziua întîi a săptămînii, a înviat Domnul; Duminica, a 8-a zi după înviere, s-a arătat Mîntuitorul Sfinţilor Apostoli fiind uşile încuiate, şi a fost pipăit în coastă de Toma (Ioan 20, 27); Duminică, în drum spre Emaus, Luca şi Cleopa au călătorit cu Domnul (Luca 24, 13-31) Duminică la Cincizecime s-a pogorît Duhul Sfînt (Leviticul 23, 15-16; Fapte 2, 1-4); Duminica frîngeau Apostolii pîinea, adică se împărtăşeau cu Sfintele Taine (Fapte 2, 46; 20, 7- 12); Duminica s-a descoperit Apocalipsa Sfîntul Ioan Evanghelistul (vezi Apocalisa 1, 10). În Duminici adunau creştinii ajutoare pentru sfinţi, după porunca marelui Pavel (I Corinteni 16, 1-2).

Dar spune undeva că Dumnezeu va lăsa altă zi de sărbătoare poporului Său? Auzi ce scrie Sfînta Scriptură: Drept aceea a lăsat Dumnezeu altă sărbătoare de odihnă poporului (Evrei 4, 9; 4, 11; 8, 13; Apocalipsa 14, 13). Aşadar în Noul Testament altă zi de odihnă este rînduită de Dumnezeu creştinilor, adică Duminica sau ziua întîia a săptămînii. După cum vedem, multă orbire sufletească era pe vremea Mîntuitorului la farisei, cărturari şi legiuitori, care, văzînd atîtea minuni şi semne care se făceau de către Mîntuitorul nostru în ziua sîmbetei nu cunoşteau că Hristos este Dumnezeu, care le dăduse poruncă să serbeze sîmbăta în pustie şi care acum a venit să dezlege şi să desfiinţeze sîmbăta, Legea Veche, şi să aşeze altă zi de sărbătoare neamului omenesc care va crede în El. Această orbire şi întunecare sufletească o au toţi sectarii, care, nevrînd a ţine ca zi de odihnă Duminica, ziua în care a înviat Domnul, se ţin de umbră şi defaimă Harul Noului Aşezămînt.

Iubiţi credincioşi,

În cele ce urmează, vom arăta şi mai luminat cele despre sîmbătă şi despre rătăcirea celor ce ţin de sîmbăta Legii Vechi, care a fost umbră şi închipuirii din Legea Harului. Iată ce doresc să vă spun în această privinţă. Cuvîntul "sabat", "sîmbătă", din evreieşte, înseamnă "odihnă". După ieşirea din Egipt, Dumnezeu a poruncit evreilor să prăznuiască ziua aceasta ca zi de amintire despre ziua a şaptea în care Dumnezeu S-a odihnit de faptele Sale după zidirea lumii (Facere 2, 2-3; Ieşirea 35, 2-3) şi îndeosebi pentru a le aminti evreilor despre izbăvirea lor din robia Egiptenilor (Deuteronom 5, 13-15).

Noi creştinii, asemenea prăznuim ziua a şaptea din săptămînă, însă nu sîmbăta cea veche, evreiască, ci pe cea nouă, creştină, adică ziua Învierii, cînd s-a săvîrşit înnoirea neamului omenesc. Dacă este cineva în Hristos, este făptură nouă (II Corinteni 5, 17; Galateni 6, 15); că a Lui făptură sîntem, zidiţi în Hristos Iisus spre fapte bune (Efeseni 2, 10). Prăznuim nu sîmbăta, ci Duminica, pentru că în această zi am fost izbăviţi, nu din robia egipteană, în care nici noi, nici părinţii noştri nu au fost vreodată; ci dintr-o robie generală şi mult mai grea, din robia diavolului de care scăpăm, după cum ne învaţă Sfîntul Apostol Petru, prin Învierea lui Iisus Hristos (I Petru 3, 21). În ziua aceasta şi nu sîmbăta sau în altă zi, Hristos a surpat prin moartea Sa pe cel ce are stăpînirea morţii, adică pe diavolul, şi a izbăvit pe acei pe care frica morţii îi ţinea în robie toată viaţa (Evrei 2, 14-15). În ziua aceasta şi nu în alta, Hristos S-a sculat pentru îndreptarea noastră (Romani 4, 25). Iar dacă Hristos nu a înviat, zadarnică este credinţa voastră, sînteţi încă în păcatele voastre (I Corinteni 15, 17).

În Rai pentru oameni toate zilele erau la fel, toate zile de fericire, fiind totodată şi zile de muncă pentru a lucra şi a păzi grădina Edenului (Facere 2, 15). Iar după căderea în păcat a primilor oameni şi alungarea lor din Rai, ei trebuiau, ca pedeapsă, să lucreze şi să se hrănească cu necazuri în toate zilele vieţii lor (Facere 3, 17), prin urmare şi în ziua sîmbetei. Şi într-adevăr, din Sfînta Scriptură nicăieri nu se vede că strămoşii noştri: Noe, Avraam, Isaac, Iacob şi alţii ar fi prăznuit ziua sîmbetei.

Numai pe timpul lui Moise după ieşirea evreilor din Egipt, Dumnezeu dă evreilor în pustie, pentru prima dată poruncă despre sîmbătă (Ieşirea 16, 23-26). Şi aceasta, pentru că evreii erau întotdeauna nemulţumiţi, să-şi amintească şi să mulţumească în ziua aceasta lui Dumnezeu, Care i-a scos din robia egiptenilor (Deuteronom 5, 12-15)… Trebuie să înţelegem că evreii erau obligaţi să prăznuiască sîmbăta. Altfel, ei cădeau sub blestemul legii (Deuteronom 26; 27). Noi creştinii nu mai sîntem sub lege, ci sub Harul lui Hristos, Care ne-a răscumpărat din acest blestem (Romani 6, 14). Sfîntul Apostol Pavel învaţă că: Hristos ne-a răscumpărat din blestemul legii, făcîndu-Se pentru noi blestem. Ce este legea? Pentru călcările de poruncă s-a adus legea, pînă cînd era să vină Sămînţa căreia i s-a dat făgăduinţa. Pentru aceea ne-a fost nouă legea învăţătoare spre Hristos, ca din credinţa în Hristos Iisus să ne îndreptăm. Iar dacă a venit credinţa, nu mai sîntem sub Învăţător, căci pe toţi fii ai lui Dumnezeu ne-a făcut, prin credinţa în Iisus Hristos (Galateni 3, 19-26). Domnul a desfiinţat vrăjmăşia în Trupul Său, legea poruncilor şi învăţăturile ei... (Efeseni 2, 15).

De ar zice cineva că sîmbăta este numită lege veşnică şi legătură veşnică (Ieşirea 31, 16-17) şi de aceea trebuie a se ţine ca sărbătoare veşnică, unul ca acela să ştie că Dumnezeu, fiind Creator şi Legiuitor, poate să strice nu numai toate legile Sale ci şi legăturile Sale, deşi a spus că le dă pînă în veac (I Regi 2, 30). De va cugeta cineva la cuvintele lui Hristos care a zis: Să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau proorocii, nu am venit să stric, ci să împlinesc (Matei 5, 17), va înţelege că El a ţinut şi sîmbăta. La aceasta trebuie să ştim că Hristos a ţinut sîmbăta pentru că era iudeu după trup şi trebuia să se supună legii ceremoniale a lui Moise pînă la înlăturarea acestei legi; pînă la încheierea cu oamenii a Legăturii noi din Sîngele Lui (Luca 22, 20), adică pînă la vremea suferinţelor Lui şi a strălucitei Sale învieri, cînd a venit sfîrşitul Vechiului Testament, prezis încă de marele prooroc Ieremia (Ieremia 31, 31-32). Atunci Hristos a stricat legea poruncilor cu dogmele Sale (Efeseni 4, 15). Pe temeiul că Hristos a ţinut sîmbăta, nu putem susţine că şi creştinii trebuie s-o cinstească. Hristos, ca iudeu, prăznuia sărbătorile evreieşti. Hristos, ca iudeu, a primit tăierea împrejur; sectanţii, însă, nu se taie împrejur. Pentru ce şi pînă cînd a cinstit Hristos sîmbăta, s-a lămurit mai sus.

Din textele aduse din Sfînta Scriptură nu se vede că şi creştinii sînt datori să prăznuiască ziua sîmbetei. Poate cineva ar zice că Hristos spunea ucenicilor Săi: Rugaţi-vă ca să nu fie fuga voastră iarna, nici sîmbăta (Matei 24, 20) şi că prin aceasta Hristos ar fi arătat sfinţenia sîmbetei. Trebuie să înţelegem că cuvintele acestea ale Domnului nu obligă deloc pe creştini să prăznuiască sîmbăta. Altfel, ar trebui să cinstim şi să serbăm şi iarna. Cuvintele acestea arată numai apropiata dărîmare a Ierusalimului şi greutatea pe care puteau s-o îndure ucenicii lui Hristos, dacă această dărîmare s-ar întîmpla iarna pe neaşteptate, cînd ei ar fi putut să moară de frig pe drumuri curînd, pînă la patimile şi învierea lui Hristos, cînd încă nu era pe deplin înlăturată sîmbăta cea veche şi în vremea cînd era greu să fugi din Ierusalim pentru că sîmbăta porţile oraşului se închideau.

Iată, deci, de unde se vede că Hristos a înlăturat sîmbăta…Călcînd sîmbăta, Hristos impunea şi altora să o calce. Vindecînd pe slăbănogul sîmbăta, Iisus îi spunea: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă. Şi îndată s-a făcut sănătos omul, şi-a luat patul şi umbla şi era acea zi sîmbăta.

Întrucît unii din creştini s-au rupt de Biserica lui Hristos şi cinstesc sabatul Legii vechi, în loc de Duminică, ziua Învierii lui Hristos, am căutat să vă explic la Evanghelia de astăzi ce însemnătate a avut sabatul iudaic, cît a fost respectat, cînd şi de ce a fost schimbat cu ziua Duminicii de Însuşi Hristos şi Sfinţii Săi Apostoli. Să împlinim cu sfinţenie poruncile Domnului din Sfînta Evanghelie, şi să nu urmăm sfaturile credincioşilor răzvrătiţi, care s-au lepădat de Biserică, de sfînta Duminică, de bucuria Învierii, de preoţi, de cruce şi de sfintele icoane şi cinstesc sîmbăta ca zi de odihnă. Să rămînem în casa Domnului şi în mîntuitoarea bucurie a Învierii lui Hristos. Căci mai mare este ziua Învierii decît ziua odihnei. Aici în Biserică se află lacul Vitezda, adică Taina Botezului prin care ne facem fii ai lui Dumnezeu după har, nou născuţi. Aici se află apa cea tămăduitoare de boli, adică Taina Spovedaniei, a pocăinţei cu lacrimi, prin care ne vindecăm sufletul de rănile păcatelor. Aici se săvîrşeşte Taina Sfîntului Maslu, prin care mulţi bolnavi se vindecă şi se uşurează. Să nu spunem "că nu avem om să ne arunce" în apa aceasta tămăduitoare. Preoţii Bisericii sînt cei ce ne botează, ne dezleagă de păcate, se roagă pentru mîntuirea noastră şi ne conduc pe calea mîntuirii. Să cinstim cu vrednicie, cu rugăciuni şi fapte bune sfînta zi a Duminicii ca să auzim şi noi cuvîntul cel mîntuitor al lui Hristos: "Iată te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai greşeşti ca să nu-ţi fie ţie ceva mai rău". Amin.

Hristos a înviat!

Înălţarea Domnului (28 mai)

(Fapte 1, 1-12; Luca 24,36-53)

Înălţarea lui Hristos este una dintre dogmele Bisericii incluse în Simbolul de Credinţă (Crezul) niceo-constantinopolitan. Ca şi Răstignirea şi Învierea, Înălţarea nu se prăznuieşte la o dată fixă. Ziua Înălţării variază de la an la an. Ea depinde de data Paştelui, fiind la a Patruzecea zi după Paşte, adică în joia de după Duminica Orbului.

În iconografia bizantină, Înălţarea este prezentată astfel: la milloc, în planul frontal, se află Maica Domnului, cu faţa, privind drept înainte, cu mâinile înălţate în rugăciune. Adeseori o putem vedea stând în picioare pe un scăunel. În spatele ei, în dreapta şi în stânga, se află câte un înger îmbrăcat în veşminte albe. Îngerii … cu stânga ridicată Îl arată, deasupra lor, pe Domnul înălţându-se.

Lângă îngeri se află Apostolii, şase de o parte şi şase de cealaltă. Apostolii din faţă, Pavel şi Petru, stau lângă Maica Domnului, Pavel în dreapta ei şi Petru în stânga. Capetele Sfinţilor Apostoli sunt îndreptate "în sus," privind cu uimire la Hristos, Care Se înalţă. Unii dintre ei fac gesturi vii cu mâna, pe care o ridică, arătându-L pe Hristos. Sfântul Pavel priveste ameţit, [uneori] cu mâna dreaptă în faţa ochilor. Acest gest aminteşte de experienţa lui de pe drumul Damascului, când a fost orbit de lumina lui Iisus (Fapte 9, 1-5).

În spatele Maicii Domnului, al îngerilor şi al Apostolilor, se află un munte cu măslini - reprezentat schematic - pentru a aminti privitorului că înălţarea s-a petrecut pe muntele Măslinilor. Deasupra muntelui, la mijlocul laturii de sus a compoziţiei, este reprezentat Hristos, într-o mandorlă circulară. Stă aşezat pe un curcubeu, binecuvântând cu mâna dreaptă şi ţinând un filacter în stânga. În afara mandorlei sunt doi, patru sau mai mulţi îngeri, care zboară, cu braţele întinse, atingând cu mâinile lor marginea exterioară a mandorlei - un gest de cinstire a lui Hristos. Aureola este utilizata numai în reprezentarea lui Iisus, a Maicii Domnului şi a Îngerilor.

Evanghelistul Marcu spune că Înălţarea s-a petrecut după ce Hristos le-a apărut celor unsprezece ucenici ai Săi şi "i-a mustrat pentru necredinţa şi împietrirea inimii lor, căci n-au crezut pe cei ce-L văzuseră înviat" şi le-a poruncit să răspândească peste tot cuvântul Evangheliei, spunând: "Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la toată făptura" (Mc. 16,15). După ce Domnul a rostit aceste cuvinte şi altele câteva, pe care Marcu le redă, "S-a înălţat la cer şi a şezut de-a dreapta lui Dumnezeu. Iar ei, plecând, au propovăduit pretutindeni şi Domnul lucra cu ei şi întărea cuvântul, prin semnele care urmau" (Mc. 76, 1,9-20). Acest pasaj ne oferă informaţia importantă că Înălţarea a avut loc în prezenţa ucenicilor, după cum arată şi icoana.

În icoană sunt prezenţi doisprezece Apostoli, în loc de unsprezece - numărul dat de Marcu. A fost inclus Sfântul Apostol Pavel, împlinind numărul celor doisprezece ucenici, chiar dacă el nu se afla împreună cu ceilalţi ucenici la Înălţarea Domnului. Sfântul Apostol Pavel apare în compoziţie pentru că Iuda Iscariotenul, unul dintre cei doisprezece ucenici de la început, îl trădase pe Iisus şi nu era acolo. Trebuie observat că, deşi Pavel nu s-a numărat printre ucenici în timpul vieţii lui Hristos pe pământ, ci a devenit unul dintre cei doisprezece după Înălţare şi după adunarea Sfinţilor Apostoli la Ierusalim în ziua Cincizecimii, el a fost prezent la întâlnirile Apostolilor, după aceste evenimente (vezi, de exemplu, Fapte 9, 26-28, 15, 6-25).

Troparul care se cântă în ziua sărbătorii Înălţării: "Înălţatu-Te-ai întru slavă, Hristoase Dumnezeule, bucurie făcând ucenicilor Tăi prin făgăduinţa Duhului Sfânt, încredinţându-se ei prin binecuvântare că Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii."

(din Textul semnat de Constantine Cavarnos pe www.crestinortodox.ro)

“Nimeni nu s-a suit în cer afară de Cel ce S-a pogorât din cer, adică Fiul omului, Care este în cer. Şi, după cum a înălţat Moise şarpele în pustie tot aşa trebuie să fie înălţat şi Fiul omului pentru ca oricine crede în El să nu piară ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 13-15). Această plecare definitivă a Domnului Iisus dintre ucenici reorientează atenţia - de la lucrurile din viaţa temporară pământească (vindecări, pilde, învăţături morale etc) la viaţa cea veşnică. “Domnul Iisus după ce a vorbit cu ei S-a înălţat la cer şi a şezut la dreapta lui Dumnezeu” (Marcu 16,19).

Înălţarea la cer a Mântuitorului a fost un fapt cu totul uimitor pentru ucenici. “Şi cum stăteau ei cu ochii pironiţi spre cer, pe când Se suia El, iată că li s-au arătat doi bărbaţi îmbrăcaţi în alb şi au zis: bărbaţi galileeni, de ce staţi şi vă uitaţi spre cer? Iisus Care S-a înălţat la cer din mijlocul vostru va veni în acelaşi fel cum L-aţi văzut mergând la cer”. De-acum deci ucenicii, care încă nu prinseseră rostul adânc al tuturor învăţăturilor Mântuitorului şi faptelor la care fuseseră martori (căci Îl întrebaseră cu naivitate socotindu-L un domn al propăşirii sociale şi politice a poporului iudeu: “Doamne în vremea aceasta ai de gând să aşezi din nou Împărăţia lui Israel?”), vor trebui să pornească la treabă. “După ce I S-au închinat, ei s-au întors în Ierusalim cu o mare bucurie. Şi tot timpul stăteau în Templu şi lăudau şi binecuvântau pe Dumnezeu (Luca 24,52-53).  Ca răspuns, coborârea Duhului Sfânt, peste alte zece zile, le va lumina priceperea, aşa cum s-a văzut imediat în lunga cuvântare a Sfântului Apostol Petru. “Şi după ce voi fi înălţat de pe pământ voi atrage la Mine pe toţi oamenii” (Ioan 12, 32), spusese Domnul. Iată lucrarea creştinismului a început (“Iar ei au plecat şi au propovăduit pretutindeni. Domnul lucra împreună cu ei şi întărea Cuvântul prin semnele care-l însoţeau. Amin”, mai scrie Sfântul Evanghelist Marcu, după relatarea faptului Înălţării).

Un fapt tulburător, cu adânci înţelesuri tainice, este acela că Fiul lui Dumnezeu S-a înălţat la cer în trup omenesc iar Îngerii Domnului le-au spus ucenicilor, martori oculari, că El Se va întoarce la Judecată “în acelaşi fel cum L-aţi văzut mergând la cer” Fapte 1,11), coborând din cer (1 Tes. 2,16). Prin Înviere şi Înălţare Hristos intră într-o nouă viaţă, nou pământ şi nou cer, spre a pregăti un loc aleşilor Lui pe care îi va lua la A Doua Venire  (Ioan 14,2).

                                    (din Horia Ion Groza, Treptele de văzduh ale sufletului)

Arătarea Sfintei Cruci la Ierusalim (7 mai)

Sfânta cruce s-a arătat pe cer deasupra Ierusalimului în dimineaţa zilei de 7 mai, 351 în timpul domniei împăratului Constanţiu, fiul Sfântului Constantin (prăznuit în 21 mai). În acea vreme, erezia arianismului conform căreia Hristos a fost un simplu om şi nu Dumnezeu, era cauza multor dispute şi scindări în interiorul imperiului. Chiar şi după primul Sinod Ecumenic de la Niceea din 325, mulţi au fost atraşi de falsele învăţături.

Constanţiu, conducătorul părţii estice a imperiului era adept convins al arianismului. Fraţii săi, Constantin al II-lea şi Constans, creştini ortodocşi evlavioşi, erau conducătorii părţii de vest. Ambii au fost ucişi în două bătălii prin anul 350, lăsându-l pe Constanţiu să domnească singur. Tot în acel an, 350, Sfântul Chiril (prăznuit în 18 martie) a devenit Patriarh al Ierusalimului şi a început lupta împotriva arianismului.

În luna mai a anului 351 a apărut deasupra Ierusalimului o cruce luminoasă, care se întindea de la Golgota până la Muntele Măslinilor, pe o distanţă de aprox. 9 km, fiind pe cât de lungă pe atât de lată, strălucind mai tare decât soarele. O mulţime de oameni au ieşit din casele lor şi de la munca lor îndreptându-se spre biserici pentru a aduce slavă lui Dumnezeu. Istoricul Sozomen scria că această minune a dus la convertirea multori păgâni şi iudei la creştinism. S-a mai păstrat şi o epistolă scrisă de Sfântul Chiril adresată împăratului, în care îi descria fenomenul miraculos, mustrându-l să se alăture credinţei creştine. Sfânta Cruce a rămas pe cer timp de 7 zile. Minunea dumnezeiască a Crucii deasupra Ierusalimului a întărit pe ortodocşi în credinţa lor. Aceasta este şi o reamintire a celei de-a doua veniri a Mântuitorului pe pământ când "semnul Fiului se va arăta pe cer" (Matei 24:30). (din Sinaxar).

Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan (8 mai)

Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan este cunoscut şi ca Sfântul Ioan Teologul şi ca Părintele Binecuvântării (sau Sfântul Ioan Bogoslovul). Sfântul Ioan a fost cel mai tânăr dintre Apostoli. El a scris Evanghelia sa mai târziu decât ceilalţi trei evanghelişti, pe când era foarte bătrân; i-a dictat-o împreună cu Apocalipsa ucenicului său Prohor pe când era în insula Patmos (între anii 90-95 A.D), unde fusese exilat de către Împăratul Domiţian, din localitatea Efes unde se stabilise către sfârşitul vieţii.  Sfântul Ioan a fost fiul pescarului Zevedeu şi al Salomeei mironosiţa. Fratele său a fost Sfântul Iacov, un alt apostol; pe ei doi Mântuitorul i-a numit Boanerghes, adică “fiii tunetului” (Marcu 3,17).  Evanghelia sa este cea mai adâncă şi ea demonstrează că Domnul Iisus este Fiul lui Dumnezeu, Mesia. În Evanghelie el se prezintă fără a-şi spune numele ci doar cu expresia smerită "ucenicul iubit al lui Iisus" (ştim că în icoana Cinei de Taină el este reprezentat stand cu capul pe pieptul Mântuitorului). Sfântul Ioan împreună cu fratele său Iacov şi cu cel dintâi dintre Apostoli a fost ales de Mântuitorul să fie martor la multe momente importante din activitatea Lui: a fost la vindecarea în taină a fiicei lui Iair, la Schimbarea la Faţă de pe muntele Tabor, la rugaciunea Domnului în grădina Ghetsimani. Ştim că, atunci când se afla pe cruce, Domnul i-a dat în grijă pe Maica Sa şi el a venerat-o ca un fiu. Şi Maica Domnului a locuit mult timp cu Sfântul Ioan la Efes. Este prăznuit la 8 mai (în amintirea faptului că mulţi ani, din mormântul lui, ieşea la acea dată, o pulbere albă, pe care creştinii o numeau mană şi care vindeca bolnavi), şi la adormirea sa în 26 septembrie.

Sfinţii Cuvioşi Părinţi Chiril şi Metodie (11 mai)

Metodie şi Constantin (Chiril după numele de mai târziu ca monah) s-au născut în Grecia, la Tesalonic, pe vremea împăraţilor iconoclaşti Leon Armeanul şi Mihail Travlul,  numit şi Valvos. Metodie slujea în cetele ostăşeşti şi, fiind cunoscut împăratului, a fost pus voievod şi trimis în părţile ce se mărgineau cu slavonii. Aceasta s-a făcut după rînduiala lui Dumnezeu, ca să înveţe limba slavonească, ca cel ce avea să fie mai în urmă, învăţător duhovnicesc şi păstor în vremea sa. El, petrecînd în rînduiala de voievod ca la zece ani, văzînd pe de o parte deşertăciunea gîlcevilor vieţii, iar pe de alta, supărîndu-se de prigonirea pe care o ridicase împăratul Teofil, luptătorul împotriva icoanelor, asupra celor dreptcredincioşi, a lăsat slujba de voievod şi toate cele frumoase ale acestei lumi şi, ducîndu-se în muntele Olimpului, s-a tuns în rînduiala monahicească. Lui i s-a alăturat fratele său Constantin (Chiril) care fusese la studii în Constantinopol, odată cu Mihail băiatul împăratului Teofil, unde învăţase gramatica, poezia, retorica, filosofia, aritmetica, astronomia, muzica şi toate meşteşugurile elineşti, încît era de mirare dascălilor săi pentru atîta isteţime a minţii sale şi se deprinsese şi cu alte limbi străine.

Dar Mihail, noul împărat, sub care încetase prigoana icoanelor, luîndu-l cu sila din mănăstire, l-a dus pe Constantin (Chiril) în Constantinopol, silindu-l să ia treapta preoţească. Acolo el le-a vorbit astfel musulmanilor saracini: “Mahomed, dătătorul vostru de lege, nu a pus vreo poruncă grea de purtat, neoprindu-vă de la mînie şi poftele cele fără de rînduială, ci mai ales v-a dat voie la toate. De aceea, toţi cu un gînd vă ţineţi de legea lui, ca una ce este dată după poftele voastre. Dar Mîntuitorul nostru Hristos n-a făcut aşa, pentru că, singur fiind preacurat şi izvor a toată curăţia, voieşte ca şi robii Lui să vieţuiască curat, ferindu-se de toate poftele, şi să se apropie cu curăţenie de Cel curat, căci în împărăţia Lui nu va intra nici un lucru necurat”.

Chiril a rugat pe fratele său, pe fericitul Metodie, ca pe cel ce ştia parte din limba slavonească, să meargă împreună cu dînsul la ascultarea apostolească, ca să lumineze pe cei necredincioşi cu lumina sfintei credinţe. Mai întîi a postit patruzeci de zile şi, ajutîndu-i darul Sfîntului Duh, a învăţat alfabetul slavonesc, care avea în sine treizeci şi opt de slove, ca să poată tălmăci cărţile din limba grecească în limba slavonească; la care lucru, cu ajutorul lui Dumnezeu, îi ajuta lui şi fericitul Metodie. Întîi a început a tălmăci Sfînta Evanghelie de la Ioan: La început era cuvîntul... şi celelalte. Ajungînd în părţile slavoneşti, pretutindeni au fost primiţi cu cinste de boieri şi de tot poporul, dar mai ales în Moravia, de domnul Rostislav, unde, îndată a poruncit să adune mulţi copii şi să-i înveţe pe ei alfabetul şi cărţile cele tîlcuite din nou: Ceaslovul, Psaltirea şi altele. Acolo au zăbovit patru ani şi mai mult, luminînd şi întărind în dreapta credinţă toate părţile slavoneşti. Ei, apoi, au tălmăcit toate cărţile trebuincioase spre rînduiala bisericească, din limba grecească în cea slavonă, precum Evanghelia, Apostolul, Liturghia şi celelalte. Şi au început a săvîrşi în limba slavonă dumnezeiasca Liturghie şi toată cîntarea bisericească.

Auzind despre aceasta mulţi arhierei şi preoţi, dar mai ales cei de la Apus, din limba latinească, au început a cîrti, că săvîrşesc Sfînta Liturghie într-o limbă străină, din nou luminată. Pentru că ziceau că se cade să se săvîrşească dumnezeiasca Liturghie numai în trei limbi, în care a fost scris titlul cel de pe Cruce: evreieşte, greceşte şi latineşte. Însă sfinţii învăţători slavoni au răspuns unora ca aceia: Dumnezeu plouă şi răsare soarele peste toţi. Iar David zice: Toată suflarea să laude pe Domnul. Şi iarăşi: Strigaţi Domnului tot pămîntul, cîntaţi Domnului cîntare nouă.., deoarece a venit Domnul ca să mîntuiască toate neamurile. Deci, toate neamurile, în graiul limbii lor, să binecuvinteze pe Domnul". (din Vieţile Sfinţilor)

Sfîntul Mucenic Ioan Valahul (12 mai)

Sfîntul Mucenic Ioan Valahul s-a născut în Ţara Românească în secolul XVII, într-o familie de creştini nobili şi bogaţi. În urma unei revolte împotriva turcilor din anul 1662, pe timpul voievodului Mihnea, Sfîntul Ioan a fost luat ostatec de turci. Apoi a fost cumpărat de un soldat păgîn, care l-a legat de un copac şi l-a bătut mult. Zdrobit de ruşine şi de durere, Ioan a tăiat pe păgîn în timpul somnului.

El a fost de îndată descoperit de alţi soldaţi şi dus la Constantinopol, înaintea vizirului pentru a fi judecat. Vizirul îl dădu pe fericitul Ioan femeii celui pe care îl ucisese el ca să facă ce va voi cu dînsul. Ea însă, i-a cerut să-i fie soţ, dacă Ioan se va lepăda de Hristos şi se va închina lui Mahomed. Atunci, Fericitul Ioan, s-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci, chemînd cu credinţă numele lui Hristos. Fiind aruncat în temniţă, mucenicul lui Hristos a fost cumplit bătut mai multe zile, în timp ce soţia turcului tăiat îl silea mereu să păcătuiască cu ea ca să nu mai fie chinuit.

Sfîntul Mucenic Ioan, refuzînd a face cumplitul păcat, îndată vizirul a poruncit să-i taie capul. Şi aşa s-a dus la Hristos, scăpînd de cursele cele înşelătoare ale acestei vieţi trecătoare, mutîndu-se în ceata sfinţilor mucenici. Pătimirea sa a avut loc la 12 mai 1662, la Constantinopol, iar după alţii în 1665. (din Vieţile Sfinţilor)

Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena (21 mai)

Constantin a luat stăpînirea împărăţiei după moartea tatălui său, cu învoirea a toată oastea, pentru că era iubit de toţi, ca o odraslă ieşită dintr-o rădăcină bună. Maxentie, amăgind cîţiva senatori din Roma, i-a răpit scaunul împărătesc, făcîndu-se astfel împărat al Romei cu puterea sa, fără voia poporului Romei şi a toată oastea. Apoi, întărindu-se în Roma, Maxentie a început a face multă răutate poporului; căci nu numai pe creştini îi gonea, ci şi pe păgînii săi îi muncea. El a omorît pe senatorii cei cinstiţi, jefuindu-le averile, batjocorind casele cele de neam bun şi vieţuind cu necurăţie; pentru că răpea femeile şi fecioarele senatorilor spre necurăţia lui, îndeletnicindu-se foarte mult la vrăji şi fermecătorii, făcîndu-se foarte aspru şi urît în toată Roma pentru tirania lui cea spurcată. Deci, romanii au trimis în taină la Constantin care era în Britania cu mama sa Elena, rugîndu-l să vină şi să-i scape de acel tiran.

Constantin, văzînd că puterea lui de oaste este puţină şi gîndindu-se şi la farmecele lui Maxentie, a început a se îndoi de biruinţă şi a se ruga adevăratului Dumnezeu, Care stăpîneşte cerul şi pămîntul, pe Care neamul creştinesc îl cinsteşte, ca să-i dăruiască chip de biruinţă asupra tiranului. Pe cînd cu osîrdie se ruga, i s-a arătat întru amiazăzi chipul Crucii Domnului, închipuit cu stele strălucitoare, mai mult decît soarele, iar deasupra acestui chip era următoarea scrisoare: "Cu aceasta vei birui". El a poruncit ca toată oastea sa să poarte semnul Sfintei Cruci pe toate armele, pe steaguri, pe coifuri şi pe paveze. Învingând în luptă Constantin a intrat în Roma, întîmpinat de tot poporul cu mare bucurie şi cinste. Spre pomenirea acelei preaslăvite biruinţe, a pus o cruce în mijlocul cetăţii Romei, pe un stîlp înalt de piatră şi a scris pe dînsa: "Prin acest semn mîntuitor, cetatea aceasta s-a eliberat de sub jugul tiranului".

El a mai avut un război împotriva Vizantiei şi altul cu tătarii la Dunăre şi mereu i s-a arătat pe cer semnul Sfintei Cruci, arma cea mîntuitoare şi, ca şi mai înainte, a avut biruinţă. De aceea, împăratul Constantin, cunoscînd puterea lui Hristos, Cel ce S-a răstignit pe cruce, a crezut în Hristos adevăratul Dumnezeu şi s-a botezat împreună cu maica sa, Elena, cea vrednică de laudă.

Cînd a intrat împăratul în scăldătoarea Sfîntului Botez suferea de lepră. După ce episcopul Sfîntul Silvestru l-a afundat de trei ori în numele Sfintei Treimi, deodată a strălucit o lumină mare din cer, mai mult decît razele soarelui, încît s-a umplut casa de negrăită strălucire. Atunci împăratul, îndată s-a curăţat de lepră, care, căzînd de pe trupul lui ca nişte solzi de peşte, a rămas toată în apă. Astfel a ieşit sănătos din scăldătoare, încît n-a mai rămas nici urmă din bubele ce au fost pe trupul lui. Apoi, îmbrăcîndu-se în haine albe după Sfîntul Botez, a povestit singur, zicînd: "Cînd m-am afundat în apă, am simţit o mînă de sus, întinzîndu-se şi atingîndu-se de mine".

După acestea, împăratul îndată a dat poruncă să nu îndrăznească nimeni a huli pe Hristos sau a supăra pe creştini. Deci, a zidit în curţile sale împărăteşti o biserică în numele Mîntuitorului Hristos şi a poruncit să se boteze fără întîrziere toţi cei ce vor voi să fie creştini; iar haine albe pentru botez să ia din vistieriile împărăteşti. În ceasul acela s-au botezat o mulţime mare de popor şi, din zi în zi, creştea şi se înmulţea Biserica lui Hristos, iar închinarea de idoli se împuţina.

În acea vreme răucredinciosul Arie, tulburînd cu eresul său Biserica lui Hristos, acest binecredincios împărat a voit cu dinadinsul să încerce cele pentru sfînta credinţă. Deci, a poruncit să se ţină în Niceea Sinodul cel mare a toată lumea, unde s-au adunat 318 Sfinţi Părinţi, care au alcătuit credincioasele dogme ale sfintei credinţe, iar pe Arie şi eresul lui l-au blestemat. Acest sinod care s-a ţinut în anul 325 în Niceea a fost întîiul sinod a toată lumea.

Împăratul Constantin a trimis apoi pe fericita sa maică, Elena, la Ierusalim cu multă avere, ca pe una ce era preaiubitoare de Dumnezeu, pentru căutarea cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci a Domnului. Ea, ducîndu-se la Ierusalim, a văzut acele Sfinte Locuri, le-a curăţit de spurcăciunile idoleşti şi a scos la lumină cinstitele moaşte ale mai multor sfinţi. Pe acea vreme era patriarh în Ierusalim Macarie, care a întîmpinat pe împărăteasă cu cinste cuviincioasă.

Fericita împărăteasă Elena, vrînd să caute Crucea Domnului cea făcătoare de viaţă, care era ascunsă de evrei, i-a chemat pe toţi şi i-a întrebat să-i arate locul unde este ascunsă cinstita Cruce a Domnului. Ei i-au arătat pe un bărbat bătrîn cu numele Iuda care ştia că era ascunsă sub un templu făcut de împăratul Adrian pentru zeiţa Artemida. Fericitul patriarh Macarie rugîndu-se, a ieşit în locul acela un miros de bună mireasmă şi îndată s-a arătat spre răsărit, Mormîntul şi locul Căpăţînii (Golgota), iar aproape de ele au aflat îngropate trei cruci şi împreună cu ele au aflat şi cinstitele piroane. Nepricepînd nimeni care ar fi fost Crucea Domnului nostru Iisus Hristos, s-a întîmplat în acea vreme, că duceau un mort la îngropare. Atunci patriarhul Macarie a poruncit celor ce-l duceau să stea, şi a pus una cîte una crucile pe cel mort, iar cînd a pus Crucea lui Hristos îndată a înviat mortul şi s-a sculat viu cu puterea dumnezeieştii Cruci a Domnului. Sfînta împărăteasă Elena a poruncit ca în Ierusalim, pe la sfintele locuri, să se zidească biserici începând cu Biserica Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, lîngă Sfîntul Mormînt, acolo unde s-a găsit Sfînta Cruce. A mai zidit o biserică şi în Ghetsimani, unde este mormîntul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, a cinstitei ei Adormiri. După ce a zidit şi alte optsprezece biserici, a venit la Constantinopol, aducînd o parte din lemnul Sfintei Cruci şi  piroanele cu care a fost pironit trupul lui Hristos. (Din Vieţile Sfinţilor)

Răspuns celor care nu cred în Învierea Domnului

Învierea Domnului nostru Iisus Hristos este punctul central al credinţei noastre creştine căci fără ea nu poate fi mântuire pentru noi. Fără ea duşmanii Bisericii pot nega esenţa divină a lui Iisus Hristos, că El este Fiul lui Dumnezeu (neînţelegând cum trebuie cele scrise în Filipeni 2, 9-11). De aproape două mii de ani se ridică voci care tăgăduiesc Învierea Domnului ca fapt istoric. Dacă există însă îndoieli în privinţa realităţii Învierii ele sunt spulberate în principal cu trei argumente: Iisus a murit pe cruce, mormântul Său a fost gol în dimineaţa zilei de Paşti şi ucenicii Lui şi alţii L-au văzut după învierea Sa din morţi. 

1. Domnul Iisus a murit pe cruce. Unii denigratori susţin că Domnul Iisus nu era de fapt mort când a fost îngropat, că era încă viu şi doar leşinase pe cruce (de durere şi suferinţă, sau dintr-un drog care se găsea în buretele cu oţet care I s-a dat – Marcu 15, 36). Ei aduc în sprijin argumentul că Pilat s-a mirat că Domnul a murit atât de repede (Marcu 15, 44), în timp ce cei doi tâlhari încă trăiau şi a trebuit să li se rupă fluierele picioarelor (Ioan 29, 32).

            Să ne amintim că pe când Mântuitorul se ruga în grădina Ghetsimani “sudoarea Lui s-a făcut ca picături de sânge care picurau pe pământ” (Luca 22,44). În termeni medicali acest simptom se numeşte hematidroză şi se produce sub un enorm stress psihologic: o serie de elemente chimice sunt eliminate în sânge, vasele capilare sub presiune se sparg şi picături de sânge apar în transpiraţie. Ca rezultat al acestei stări pielea corpului Domnului Iisus a devenit foarte fragilă încât când mai târziu a fost biciuit ea s-a rupt uşor sângerând abundent.

Cruzimea imaginată de Mel Gibson în filmul său despre patimile lui Iisus nu a fost departe de realitate. Biciuirea la romani era foarte brutală: de obicei pedeapsa era de 39 lovituri dar soldaţii întotdeauna depăşeau acest număr. Biciul avea şuviţe de piele cu bile metalice care produceau răni adânci şi contuzii. Bucăţi ascuţite de oase în împletitura biciului zgâriau pielea care cu loviturile următoare se sfâşia şi lăsa să se vadă muşchii dezgoliţi. Omul biciuit devenea astfel numai o rană de carne vie. Mulţi dintre cei biciuiţi mureau – suferinţa era atroce şi, datorită masivei pierderi de sânge, se producea un şoc hipovolemic. Inima se străduia să pompeze mai tare ca să alimenteze corpul cu puţinul sânge rămas, presiunea sangvină scădea şi producea leşin, rinichii nu mai produceau urină datorită lipsei de fluid, victima înseta de moarte. Domnul Iisus era deja într-o situaţie medical “serioasă” spre “critică” înainte de a fi pironit pe cruce.

            Piroanele pe care le foloseau romanii erau lungi de 5-7 inci (12.7-17.8 cm) şi erau bătute în încheietura mâinii (nu în palmă pentru că greutatea corpului atârnând ar fi rupt palma şi victima ar fi căzut). Pironul trecea prin nervul median (principalul nerv ducând la mână) şi producea o durere îngrozitoare (să ne amintim când ne lovim la cot şi ne doare – este tot un nerv principal atins, ulna nerve). În plus braţele de care atârnă greutatea corpului se lungesc cu  6 inci (15 cm) şi umerii se dislochează din articulaţii. Suferinţa este înfiorătoare.

            Atârnarea în poziţie verticală duce la asfixiere. Presiunea pusă pe muşchi şi diafragmă forţează pieptul să inhaleze aer. Pentru a putea expira aerul corpul are nevoie să iasă din această apăsare şi crucificatul se împinge în picioare pentru a relaxa muşchii tensionaţi. Dar mişcând picioarele pironul bătut în ele măreşte gaura rupând oasele tarsiene. Omul cedează încetul cu încetul, nu mai poate respira şi se asfixiază; bioxidul de carbon se acumulează în sânge crescându-i aciditatea şi provocând bătăi neregulate ale inimii. Domnul Iisus a mai apucat să strige cu glas de mare suferinţă “Părinte în mâinile Tale încredinţez duhul meu” (Luca 23, 46) şi inima Sa a încetat să mai bată.

            Înainte de a muri însă, şocul hipovolemic produce acumulare de lichid în jurul inimii (pericardită) şi în jurul plămânilor (pleurită). Din această cauză, când soldatul roman a străpuns cu suliţa plămânul drept şi inima a ieşit sânge şi apă (Ioan 19, 34). Soldaţii îşi ştiau bine datoria şi experienţa lor din lupte nu îi înşela: cunoşteau dacă un om a murit deja sau mai suflă. Domnul Iisus era mort; cei doi tâlhari nu erau şi au trebuit să le zdrobească fluierele picioarelor pentru ca să nu se mai poată impinge în picioare şi respira astfel că, în câteva minute, au murit asfixiaţi.

            Unii denigratori spun că de fapt crucificaţii nu erau fixaţi pe cruce cu piroane ci cu funii legate de mâini şi picioare (cum de altfel i-au zugrăvit mulţi pictori creştini din prerenaştere). Arheologii însă au confirmat procedeul crucificării prin pironire; în 1968 s-au găsit la Ierusalim rămăşiţele a vreo patruzeci de evrei pedepsiţi cu moartea de către romani ca urmare a răscoalei evreieşti din anul 70. Una din victime, Iohanan, fusese crucificat – în piciorul lui erau un piron de 7 inci şi aşchii de lemn de măslin din crucea pe care fusese crucificat. 

2. Mormântul era gol. Mai întâi, a fost El oare îngropat? Da, căci îngroparea este mărturisită de toţi evangheliştii. Mai cu seamă pentru istorici contează menţiunea din Evanghelia lui Marcu (cea mai timpurie, scrisă înainte de anul 37) şi cea din epistola Sfântului Pavel către corinteni (scrisă cândva în perioada anilor 55-57), căci cu cât mai aproape de eveniment sunt scrierile cu atât au şansa să fie cât mai veridice. Sfântul Marcu ne spune că tot sinedriul a votat pentru condamnarea lui Iisus (Marcu 15,1), dar Iosif din Arimatea care era membru nu fusese de faţă. El a cerut permisiunea de la Pilat să-L dea jos de pe cruce şi, ajutat de Nicodim, să-L îngroape. Istoricitatea acestor doi oameni nu este contestată. Deci trupul a fost pus în mormânt.

            A fost mormântul găsit gol în dimineaţa de Paşti? Un argument major al denigratorilor este că apostolii, inclusiv Petru, nu au pomenit aceasta în predicile lor. Totuşi Petru a zis, în cuvântarea sa din ziua cincizecimii, de Iisus “pe Care Dumnezeu L-a înviat” (Fapte 2, 24). Logic ucenicii nu aveau niciun motiv să fure trupul Domnului şi apoi să meargă de bună voie la martiraj şi moarte propovăduind o minciună. Iar autorităţile evreieşti nu l-ar fi furat nici ei pentru că ar fi fost împotriva teoriilor lor.

Cât de greu era de ieşit din mormânt sau de pătruns în el pentru a fura trupul? De obicei se săpa un şanţ coborând în pantă spre intrarea mormântului pe care se rostogolea o piatră ca un fel de disc. Ca să fie împinsă înapoi la deal trebuiau şase oameni vânjoşi. Era imposibil Domnului Iisus dacă ar fi fost totuşi, prin absurd, în viaţă, să deschidă dinăuntru şi să fugă, cu trupul său atât de distrus, cu umerii dislocaţi şi picioarele perforate.  Pentru a preveni accesul din afară au fost puşi străjeri soldaţi romani care ştiau că severa disciplină militară îi pedepsea cu moartea dacă nu păzeau bine. De ce oare evreii au cerut strajă? Poate că anticipau învierea, înţelegând prezicerile Domnului Iisus pe care până şi ucenicii Lui nu le înţelegeau (căci ei tremurau de frică şi dezorientare şi au fost surprinşi de înviere neştiiind ce să creadă). Unii se întreabă dacă străjile erau romane pentru că atunci când Pilat le-a zis arhiereilor şi fariseilor: “Aveţi strajă; mergeţi şi întăriţi cum ştiţi” (Matei 27,65), el se putea referi la soldaţii săi care erau de faţă sau la paza templului evreiesc. Răspunsul este: erau romani şi fuseseră temporar puşi la dispoziţia autorităţilor evreieşti aşa cum spun Sfântul Evanghelist Ioan care îi menţionează în capitolul 16 la arestarea Domnului şi Sfântul Evanghelist Matei când pomeneşte pe sutaşul care a crezut în Fiul lui Dumnezeu (Matei 27,54).

Categoric, din punct de vedere istoric, mormântul în care fusese pus trupul Mântuitorului nu mai conţinea trupul Acestuia. Unii vin cu argumentul discrepanţelor dintre relatările celor patru evanghelişti privind femeile mironosiţe şi descoperirea pe care au făcut-o.  Dar, de pildă, nimeni nu contestă faptul istoric al campaniei lui Hanibal de atacare a Romei, trecând Alpii, deşi cele două relatări existente se contrazic foarte tare. Un evanghelist spune că era încă întuneric, altul că se lumina – este ca deosebirea dintre un pessimist şi un optimist. Toţi spun despre Maria Magdalena chiar dacă nu coincid în lista femeilor mironosiţe sau în numărul îngerilor.  Sfântul Evanghelist Marcu povesteşte că femeile nu au spus nimănui despre descoperirea făcută la mormânt, ceilalţi trei povestesc contrariul – Sfântul Evanghelist Marcu a accentuat perioada de linişte pe care au trait-o femeile, copleşite de spaimă, uimire şi veneraţie în faţa divinităţii exprimate printr-o minune atât de mare. Faptul în sine însă, că toţi evangheliştii vorbesc că femeile au fost primele care au văzut mormântul gol şi nu Petru şi Ioan, pledează cu multă greutate pentru incontestabilitatea mormântului gol. Femeile erau socotite pe o treaptă socială foarte de jos în societatea iudaică a primului secol. Se cunosc recomandările rabinilor bătrâni: “Mai bine să ardeţi cuvintele Legii decât să le spuneţi sau arătaţi femeilor”.  Oricare dezvoltare de legendă ar fi portretizat în descoperitorii minunii învierii pe bărbaţi. De altfel Sfântul Pavel despre ei pomeneşte şi nu despre femei când doreşte să convingă auditoriul său ca să dea crezare celor spuse de el. Faptul că toţi evangheliştii au trecut peste amănuntul jenant că cei dintâi martori au fost femei dovedeşte autenticitatea istorică a relatării lor.  

            Un ultim amănunt: cele trei zile petrecute în mormânt. Ele au fost vineri începând după masă, sâmbătă toată ziua şi duminică dimineaţa. La evreii începutului de mileniu sferturi sau jumătăţi de zi contează ca o zi.

3. Domnul a apărut oamenilor după moarte. A fost văzut viu, a mâncat şi a unblat cu oameni, i-a lăsat să-I pipăie coasta. A apărut de cel puţin nouă ori, conform evangheliştilor: Mariei Magadalena (Ioan 20, 10-18), altor mironosiţe (Matei 28, 8-10), lui Cleopa pe drumul spre Emaus (Luca 24, 13-32), celor zece ucenici fără Toma (Ioan 20:19-23), celor 11 ucenici (Luca 24:33-49), celor şapte ucenici (Ioan 21,1-14), din nou ucenicilor (Matei 28, 16-20) şi în fine înaintea Înălţării de pe Muntele Măslinilor (Luca 24,50-52 şi Fapte 1,4-9). Sfântul Pavel care L-a văzut pe Domnul după Înviere (1 Cor,9,1) enumeră şi el: “S-a arătat lui Chefa, apoi celor doisprezece; în urmă S-a arătat deodată la peste cinci sute de fraţi, dintre care cei mai mulţi trăiesc până astăzi, iar unii au şi adormit; după aceea S-a arătat lui Iacov, apoi tuturor apostolilor; iar la urma tuturor, ca unui născut înainte de vreme, mi S-a arătat şi mie” (1 Cor, 15, 5-8). Epistola Sfântului Pavel este de netăgăduit pentru istorici. În ea el vorbeşte cu cuvintele Crezului Apostolilor:  “Vă aduc aminte, fraţilor, Evanghelia pe care v-am binevestit-o, pe care aţi şi primit-o, întru care şi staţi, prin care şi sunteţi mântuiţi; cu ce cuvânt v-am binevestit-o - dacă o ţineţi cu tărie, afară numai dacă n-aţi crezut în zadar căci v-am dat, întâi de toate, ceea ce şi eu am primit, că Hristos a murit pentru păcatele noastre după Scripturi; şi că a fost îngropat şi că a înviat a treia zi, după Scripturi” (1 Cor. 15, 1-4). Epistola e datată 55 sau 57 după Hristos; Sfântul Pavel spune că le-a dat Crezul în prima sa vizită în Corint (deci în anul 51), crez pe care l-a primit la rândul său în Damasc sau Ierusalim prin anii 32-38, la 2-8 ani după Învierea Domnului. Toate aceste mărturii, fiind aşa de devreme în timp, sunt cel mai puţin expuse eventualelor denaturări şi sunt deci demne de toată încrederea. Sfântul Pavel vorbea întodeauna cu dovezi şi el indică persoane ca martori. De fapt aşa a început biserica – primii creştini au crezut în Iisus fie că L-au văzut ei înşişi după moarte, fie că mărturia adusă era pe deplin verificabilă.

            Unii denigratori spun: este o legendă pentru că, dacă în Marcu nu este nici o apariţie (mulţi susţin că Evanghelia Sfântului Marcu se termină cu versetul 16,8), în Matei care a apărut puţin mai târziu sunt câteva apariţii, în Luca sunt mult mai multe şi în cea după Ioan care a apărut ultima sunt cele mai multe. Lor li se poate răspunde cu mărturia de mai sus a Sfântului Apostol Pavel din epistola către corinteni, care ca dată precede Evangheliile celor din urmă trei evanghelişti. Alţi denigratori se întreabă dacă apariţiile acestea nu au fost halucinaţii. Imposibil – la oameni atât de diferiţi ca origine şi stare socială, temperamente, vârste. Pentru a avea halucinaţii trebuie o minte fertilă, plină de anticpaţii, or ucenicii erau cuprinşi de spaimă, timoraţi de îndoială şi disperare.

            Pentru mai multe detalii recomandăm cartea lui Lee Strobel, The Case for Easter (Zondervan, 1998).

Mânăstirea de la Platina – Frăţia Sfântului Herman din Alaska

Frăţia aceasta de călugări s-a format în anul 1963 la San Francisco pe lângă catedrala rusească. A primit binecuvântarea Sfântului Ioan Maximovici, episcopul de-atunci al Californiei şi San Francisco-ului, şi s-a retras în anul 1969 în munţii din nordul Californiei unde a construit mânăstirea de la Platina pe muntele Noble Ridge (numele locului vine de la descoperirea de platină şi osmiu pe pârâul Beegum de către Don Noble în anii 1920). Fondatorii mânăstirii au fost doi călugări de mare râvnă duhovnicească: ieromonahii Herman Podmoşenski şi Seraphim Rose. Din anul 2000 mânăstirea este sub jurisdicţia Episcopiei Bisericii Ortodoxe Sârbe. Stareţ este acum părintele Gherasim. Adresa mânăstirii este: P.O.Box 70, 10 Beegum Gorge Road, Platina, CA 96076-0070 (tel. 530-352-4430), stherman@crl.com.  Mânăstirea are 22 monahi şi se întreţine singură din cărţile pe care le traduce şi publică în tiparniţa proprie. Ei scot o revista de mare spiritualitate, cu numere la fiecare două luni, numită Orthodox World (Lumea ortodoxă). Multe numere din revistă au fost dedicate monahismului din România iar cartea părintelui Ioanichie Bălan despre viaţa părintelui Cleopa a fost tradusă în engleză şi publicată la Platina, intr-o foarte frumoasă prezentare grafică, cu multe fotografii. Mânăstirea se ocupă şi cu educarea tinerilor. Deşi păstrează un regim sever monahicesc incepând de la 4:30 dimineaţa până noaptea cu rugăciuni, servicii religioase, munci, iar locul este ascetic, fără electricitate şi apă curentă, mânăstirea este ospitalieră şi vizitată tot timpul anului, în special la 2 septembrie, ziua pomenirii părintelui Seraphim.

Cărţile scrise de ieromonahul Seraphim Rose (născut sub numele de Eugene Dennis Rose la 13 august 1934 şi decedat la 2 septembrie 1982) sunt cunoscute în toată lumea şi au fost traduse şi în româneşte. Deşi necanonizat  este venerat de mulţi creştini ortodocşi ca sfânt în iconografii, liturghii şi rugăciuni (o icoană foarte frumoasă a lui a fost zugrăvită chiar în România, în Nordul Moldovei). Mormântul său se află în incinta mânăstirii şi vizitatorii spun că trupul său nu a putrezit şi răspândeşte o mireasmă de trandafiri, ca în cazurile sfinţilor. Multe evenimente miraculoase, vindecări de bolnavi şi apariţii ale părintelui au fost mărturisite de credincioşi din toată lumea, la puţin timp după moartea sa. De aceea, până la canonizare mulţi îl numesc “prea fericitul” (blessed).

Din înţelepciunea Părintelui Arsenie Boca

Dragostea lui Dumnezeu faţa de cel mai mare păcătos este mai mare decât dragostea celui mai mare sfânt faţă de Dumnezeu. * Ne-a adus Dumnezeu din nefiinţă la fiinţă, dar să ne mântuiască nu poate fără noi. *  Omul se roagă de Dumnezeu să-l scape de necazuri şi Dumnezeu se roagă de om să-şi schimbe purtările. * Când nu mai răspund oamenii la chemarea dragostei lui Dumnezeu, dau de asprimea dreptăţii Sale. * Caprele eu sunt; iar oile Dumnezeu le ştie. * Credinţa e un risc al raţiunii; dar nicidecum o anulare, ci, dimpotrivă, o iluminare a ei. * Aşa suntem şi noi în condiţiile vieţii acesteia - o candelă cu untdelemn şi fitil, dar încă neaprinsă. * Încercările şi neliniştile vremii au şi ele un rost: ne provoacă la găsirea sensului ce-l avem în Dumnezeu, ca ultimul reazim etern al liniştii, iar pe de altă parte ne conduc la găsirea de noi înşine. * Omul dă toată vigoarea tinereţii cui nu trebuie, iar bătrâneţea hârbuită umblă să o dea lui Dumnezeu. * Toţi cei ce umblă după plăceri, de orice fel, nu vor scăpa de primejdii, căci sub orice plăcere e încolăcit un şarpe. * Toate darurile închise în destinul nostru sunt îngrădite cu suferinţe, şi numai la atâtea daruri ajungem, prin câtă suferinţă putem răzbi cu bucurie. * Numai atâta mângâiere putem aduce între oameni, câtă amărăciune putem bea în locul celor ce vrem să-i mângâiem.* Majoratul părţilor (căsătorite) îl decide mintea, nu instinctul; credinţa, nu necredinţa; înfrânarea nu desfrânarea. * Faptul că Iisus a venit la nuntă cu ucenicii Săi dovedeşte că de la nuntă se începe prima minune dumnezeiască spre bine.* Când omul trăieşte în adevărata lui valoare, e subiect de istorie, pe când, dacă renunţă la dimensiunile sale divine, ajunge obiect de istorie, în rând cu oricare dintre obiecte; nu mai poartă un nume, ci poartă un număr. * Cunoaşterea are două momente mari: momentul morţii, când sufletul se dezleagă de necunoştinţă, şi momentul învierii, când se dezleagă şi trupul de necredinţă. * Trupul trăieşte, dacă e locuit de suflet; iar sufletul trăieşte, dacă e locuit de Dumnezeu.

Rugăciune de dimineaţă (de la Mitropolitul Filaret al Moscovei)

Dă-mi Doamne să întâmpin ziua ce vine în pace. Ajută-mă ca-n toate să mă încred în Sfîntă Voia Ta. În fiecare ceas al zilei arată-mi vrerea Ta. Binecuvintează faptele mele cu tot ce mă-nconjoară. Învaţã-mă să primesc tot ce-mi aduce ziua cu pace în suflet şi cu adâncă încredinţare că Tu orânduieşti toate. Îndreptează gândurile şi simţirile mele în tot ce vorbesc sau înfăptuiesc. Nu mă lăsa să uit că orice neprevăzut de la Tine vine. Învaţă-mă să acţionez cu înţelepciune şi hotărâre, fără ca să amărăsc sau stingheresc pe aproapele. Dă-mi putere să suport oboseala zilei ce acum începe cu tot ce ea va aduce. Condu voinţa mea, învaţă-mă să mă rog, roagă-Te Tu însuţi în mine. Amin.

Istorioară

Un om bătrân, plăcut Domnului, ţinea sfat într-o zi cu Dumnezeu şi L-a rugat: “Arată-mi Doamne cum sunt raiul şi iadul”.  Dumnezeu l-a luat pe bătrânul om sfânt şi l-a dus în faţa a două uşi mari. A deschis o uşă şi bătrânul a putut vedea o cameră mare cu o masă rotundă în mijloc la care şedeau oameni mulţi. În mijlocul mesei era un castron mare cu o ciorbă atât de gustoasă şi mirosind atât de îmbietor că-ţi lăsa gura apă. Dar mesenii erau toţi slabi şi pricăjiţi. Trişti foarte şi înfometaţi cât cuprinde. Fiecare avea un linguroi mare care era legat strâns cu curele de braţul lor. Cu el ajungeau la castronul cel din mijloc şi-l umpleau cu ciorbă. Dar când să-l ducă la gură, oricât s-ar fi străduit, coada linguroiului era prea lungă şi, în loc să se verse în gură, ciorba le curgea pe urechi, pe umeri sau pe spate. Tare s-a minunat omul cel sfânt de amărăciunea şi nenorocul lor şi i-a fost multă milă văzându-i cum plângeau amarnic de foame. “Acesta e iadul”, a zis Domnul.

Apoi au ieşit afară şi Dumnezeu a deschis cealaltă uşă. Înăuntru era exact la fel: o masă mare rotundă în mijloc, un castron uriaş cu ciorbă bună şi o grămadă de meseni în jur. Ei aveau aceleaşi linguroaie mari legate de braţ care ajungeau bine la ciorba din castron dar care erau prea lungi pentru a le atinge gura. Oamenii aceştia însă erau graşi şi frumoşi, veseli şi sfătoşi. Bătrânul L-a rugat pe Dumnezeu: “Doamne fă-mă să pricep de ce aici oamenii arată cu totul altfel şi sunt fericiţi”. “Apăi, e simplu”, a zis Domnul. “Cu inima lor bună, plină de grijă pentru seamănul lor, au învăţat să se hrănească unii pe alţii. Pe când cei din iad au rămas cu urâtul fiecăruia şi oricât meşteşug ar fi dobândit doar pentru ei, nu le-a folosit”.

Povestea şoricelului

Un şoricel privi prin crăpătura sa din perete şi îi văzu pe ţăran şi pe nevasta lui deschizând un pachet. “Ce mâncare să fi adus oare?” se întrebă şoricelul. Cu groază îşi dădu însă repede seama că era o capcană. Şoricelul se strecură cu mare grijă în curtea animalelor şi dădu alarma: “E o capcană în casă, e o capcană în casă!” Găina cotcodăci şi se înfoie, ridică apoi capul şi îi spuse: “Domnule Şoarece, văd bine că acest lucru te afectează dar pentru mine nu are nici o relevanţă. Nu pot permite ca acest lucru să mă pertube din activităţile mele zilnice”. Şoricelul se întoarse atunci spre porc şi îi spuse: “E o capcană în casă, e o capcană în casă!” Porcului îi fu milă de el dar răspunse: “Îmi pare foarte, foarte rău, Domnule Şoarece, dar tot ce pot să fac este să mă rog. Te asigur că te vei găsi în rugăciunile mele”. Şoricelul merse atunci la vacă şi îi spuse: “E o capcană în casă, e o capcană în casă!” Vaca îi spuse: “Vai! Domnule Şoarece, îmi pare foarte rău pentru tine, dar chiar nu este o urgenţă pentru mine”. Şi aşa, se întoarse şoricelul în casă,  cu capul plecat şi cât se poate de amărât, pentru a înfrunta de unul singur capcana pusă de ţăran. În chiar noaptea aceea se auzi în casă un zgomot… Cum ar fi zgomotul produs de o capcană în care s-a prins un şoricel. Nevasta ţăranului se repezi să vadă ce s-a prins. Pe întuneric, ea nu îşi dădu seama că în capacană îşi prinsese coada un şarpe veninos. Şarpele o muşcă de picior pe nevasta ţăranului. Ţăranul o duse la spital cât putu de repede dar când o aduse înapoi acasă ea mai avea încă febră. Oricine ştie că cel mai bun tratament împotriva febrei este o supă proaspătă de găină, aşa că ţăranul luă cuţitul şi tăie găina. Dar nevasta lui nu se mai însănătoşi, aşa că prietenele şi vecinele ei veniră să o îngrijească şi stăteau cu ea mai toată ziua. Pentru a le da mâncare ţăranul fu nevoit să taie porcul.  Nevasta ţăranului o duse tot mai rău şi, în cele din urmă, muri. La înmormântare veni multă lume iar ţăranul trebui să taie vaca pentru a-i hrăni pe toţi. Şoricelul se uita prin crăpătura sa din perete, cuprins de adâncă tristeţe.

Aşa că data viitoare când vei auzi că cineva se confruntă cu o problemă şi tu ai impresia că acest lucru nu te priveşte, adu-ţi aminte: când unul dintre noi este ameninţat, cu toţii suntem expuşi la risc. Suntem cu toţii implicaţi în această călătorie pe care o numim viaţă. Trebuie să avem grijă unii de alţii şi să facem un efort în plus pentru a ne încuraja şi ajuta unii pe alţii. Vieţile noastre se întreţes nu întâmplător. Desigur se poate pune întrebarea ce ar fi putut face găina, porcul şi vaca pentru a convinge pe ţăran să renunţe la capcană. Dar pentru aceasta este nevoie de o altă istorioară… (de pe internet).

Mother’s Day, Ziua Mamei

Cineva a spus: “Dumnezeu nu poate fi peste tot şi de aceea El a făcut mamele”. Napoleon Bonaparte a zis: “Destinul unui copil este întotdeauna opera mamei”. Iar Abraham Lincoln a mărturisit: “Tot ce sunt sau sper să fiu datorez mamei mele ca un înger”. În fiecare an în SUA în a doua duminică din luna mai sărbătorim mamele. În cea de a cincea poruncă creştinii găsesc cuvintele: “Cinsteşte pe tatăl şi pe mama ta, ca zilele tale să fie multe în ţara pe care ţi-o dă Dumnezeu”. Domnul Iisus a privit de pe cruce în jos spre Maica Lui şi spre ucenicul Lui, Ioan, şi i-a spus tânărului: “Iată mama ta”. Deşi Ziua Mamei nu este o sărbătoare a Bisericii, cinstirea adusă mamei este adânc înrădăcinată în tradiţia Bisericii Ortodoxe.  Ziua Mamei a fost propusă în 1907 de către Miss Anna Jarvis din Philadelphia (Pennsylvania) care-şi iubea mult mama. Să însoţim floarea, scrisoarea sau ce altceva îi dăruim mamei, cu rugăciuni pentru ea înaintea lui Dumnezeu şi a Maicii Domnului.

Ştiri din ţară

La 7 mai 2009 se împlinesc 10 ani de la prima vizită a unui Papă (Papa Ioan Paul al II-lea) într-o ţară majoritar ortodoxă. Cu acest prilej Preşedinţia României şi Arhiepiscopia Romano-Catolică de Bucureşti organizează o serie de manifestări aniversare, printre care şi o sesiune dedicată de Academia Română acestei aniversări.