HOLLY RESURECTION ROMANIAN ORTHODOX CHURCH
MISIUNEA ROMÂNĂ ORTODOXĂ INVIEREA DOMNULUI
(Temporar la Saint George’s Melkite-Greek Catholic Church, 1620 Bell St.)
Mail Address (Adresa poştală): P.O.Box 1488, Carmichael, CA 95609-1488
Preot: Teodor Alin Gîrlonţa (tel. 916 333 3218)
Preşedintele Consiliului Parohial: Petre Sîrb
www.invierea-domnului.org
V E S T I T O R U L
Iulie 2009
Un material de lectură şi meditaţie de suflet care nu trebuie să lipsească din nici o familie creştină
În cuprins: Calendarul religios şi laic al lunii; predica păr. Cleopa; Sfinţii lunii; Mama lui Ştefan cel Mare; Maica Alexandra; din istoria Bisericii Române; ştiri şi comentarii.
Sfântul Slăvitul Prooroc Ilie Tesviteanul
Cel ce a fost înger în trup, temeiul profeţilor, al doilea mergător înainte al venirii lui Hristos, Ilie slăvitul, care a trimis de sus lui Elisei dar, boalele goneşte şi pe cei leproşi curăţeşte; pentru aceasta şi celor ce-l cinstesc pe dânsul le izvorăşte tămăduiri.
Calendarul lunii
Miercuri, 1 iulie: Sf.Ier. Leontie de la Rădăuţi. Sf.Mc. Doctori fără de arginţi
Cosma şi Damian.
Joi, 2 iulie: Aşezarea veşmântului Născătoarei de Dumnezeu în Vlaherne;
Sfântul Voievod Ştefan cel Mare.
Sâmbătă, 4 iulie: Sf. Andrei Criteanul, Sf. Andrei Rubliov iconograful.
Duminică, 5 iulie: Cuv.Atanasie. Duminica a 4-a după Rusalii; Rom. 6, 18-
23; Ev. Matei 8, 5-13 (Vindecarea slugii sutaşului).
Sâmbătă, 11 iulie: Sf. Olga, împărăteasa Rusiei
Duminică, 12 iulie: Sf.Veronica. Duminica a 5-a după Rusalii; Rom. 10, 1-
10; Matei 8, 28-34; 9, 1 (Vindecarea celor doi demonizaţi din ţinutul
Gadarei)
Miercuri, 15 iulie: Sf.Cuv.Vladimir, Luminătorul Rusiei
Vineri, 17 iulie: Sf. Mare Muceniţă Marina.
Duminică, 19 iulie: Sf.Cuv.Macrina, sora Sf.Vasile cel Mare; Sf. Serafim
de Sarov. Duminica a 6-a după Rusalii, Rom. 12, 6-14; Matei 9, 1-8
(Vindecarea slăbănogului din Capernaum)
Luni, 20 iulie: Sfântul Măritul Prooroc Ilie Tesviteanul.
Miercuri, 22 iulie: Sf.Mironosiţă Maria Magdalena, întocmai cu Apostolii.
Sâmbătă, 25 iulie: Adormirea Sfintei Ana, mama Maicii Domnului
Duminică, 26 iulie: Sf.Mc.Ermolae. Duminica a 7-a după Rusalii, Rom.
15,1-7; Matei 9, 27-35 (Vindecarea a doi orbi în Capernaum)
Luni, 27 iulie: Sf.Mare Mucenic şi Tămăduitor Pantelimon.
Vineri, 31 iulie: Înainteprăznuirea scoaterii Sfintei Cruci, Sf.Iosif din
Arimatea (Lăsata secului pentru Postul Adormirii Maicii Domnului).
Date memorabile
4 iulie – Independence Day (USA). Declaraţia de Independenţă, 1776.
4 iulie 1950 – Prima emisiune a Europei libere.
6 iulie 1600 - Mihai Viteazul se întitulează "domn al Ţării Româneşti şi Ardealului şi a toată ţara Moldovei" - confirmarea documentară a unirii politice a celor trei ţări române.
9 iulie 1940 - În Transilvania de NE ocupată de Ungaria Horthysta, în urma Dictatului de la Viena, autorităţile maghiare organizează detaşamente de muncă formate din români.
10 iulie 2000 - 30 de milioane de oameni, din peste două mii de oraşe, au participat la un "Marş al lui Isus" pentru celebrarea celor 2000 de ani de creştinism.
11 iulie 1714 – Dimitrie Cantemir este ales membru de onoare al Academiei din Berlin.
14 iulie 1582 - A apărut "Palia de la Orăştie", prima traducere românească a unui text biblic ("Geneza" şi "Exodul"), tipărită de meşterul Şerban, fiul diaconului Coresi
14 iulie 1789 – Căderea Bastiliei, Ziua Naţională a Franţei.
15 iulie 1858 - Au fost tipărite în Moldova primele mărci poştale româneşti (vestitele "Cap de bour" într-o emisiune de doar patru timbre, azi în valoare de milioane de dolari).
15 iulie 2003 – S-a născut versiunea românească a lui Wikipedia (proiectul ro.wp).
16 iulie 1054 – A avut loc Marea Schismă dintre bisericile creştine occidentale şi bisericile orientale de rit bizantin (s-au despărţit catolicii de ortodocşi).
18 iulie 1864 – S-a înfiinţat Universitatea din Bucureşti.
19 iulie 1877 – În urma telegramei cifrate trimise de Marele duce Nicolae, comandantul suprem al armatelor ruseşti, principelui Carol al Principatelor Române, implorându-l să-l ajute căci fuseseră a doua oară la Plevna, trupele româneşti trec Dunărea intrând în Războiul de Independenţă.
20 iulie 1927 - Mihai I devine Regele Românilor în urma morţii regelui Ferdinand I.
22 iulie 1456 - Ioan Corvin de Hunedoara, voievod al Transilvaniei, poartă o strălucită victorie la Belgrad împotriva puternicei armate otomane conduse de Mahomed al II–lea, cuceritorul Constantinopolului. Ca urmare Papa Calixt al III-lea l–a elogiat ca fiind "atletul cel mai puternic, unic, al lui Hristos" .
24 iulie 1917 - Bătălia de la Mărăşeşti. Victoria armatei române comandate de generalul Eremia Grigorescu asupra trupelor germane conduse de generalul von Mackensen.
25 iulie 1941 - Este cucerită Cetatea Albă. Se încheie campania militară purtată de Armata Română, alături de cea germană, pentru eliberarea nordului Bucovinei şi Basarabiei
29 iulie 1848 – Ziua consacrată de Parlament (Legea Zilei Imnului, 99/1998) ca dată de naştere a Imnului Naţional al României, “Deşteaptă-te Române!”
31 iulie 1957 - A intrat în funcţiune primul reactor atomic românesc la I.F.A. Bucureşti.
Din Predica părintelui Cleopa la Duminica a şasea
după Rusalii (Despre păcatele săvîrşite cu gîndul )
Şi ştiind Iisus gîndurile lor, le-a zis: Pentru ce cugetaţi rele în inimile voastre? (Matei 9, 4)
Iubiţi credincioşi,
În multe locuri ale Sfintei şi dumnezeieştii Scripturi aflăm că Dumnezeu Cel Atoateştiutor ştie gîndurile oamenilor şi vede mai înainte toate cele ce vom face şi vom gîndi noi. Acest lucru îl arată şi psalmistul care zice: Cele nelucrate ale mele le-au cunoscut ochii Tăi (Psalm 138, 16). Prin proorocul Ieremia, Dumnezeu arată acelaşi lucru, zicînd: Eu sînt cel ce cerc inimile şi ispitesc rărunchii ca să dau fiecăruia după căile lui şi după roadele isprăvilor lui (Ieremia 11, 20; 17, 10; 20, 12). Proorocul David la fel zice: Cela ce cerci inimile şi rărunchii, Dumnezeule (Psalm 7, 9).
Aşadar, fraţii mei, nu trebuie să ne mirăm că Dumnezeu ştie gîndurile noastre, ci mai ales, să ne temem de Dumnezeu, fiindcă El nu numai că ştie gîndurile noastre, ci şi pedepseşte păcatele ce nu le vom mărturisi la duhovnic şi nu ne vom pocăi de ele, păzindu-ne mintea de gîndurile rele.
În Legea Veche se oprea păcatul numai din lucrare, nu şi din gînd. Aşa, de exemplu, zice: Să nu furi, să nu desfrînezi, să nu ucizi... (Ieşire 20, 13-15). Legea veche, avînd numai umbra lucrurilor viitoare (Evrei 10, 1; Romani 3, 20), avea nevoie de împlinirea şi desăvîrşirea ei, deoarece, după mărturia Sfintei Scripturi, Legea Veche nu a desăvîrşit nimic (Evrei 7, 19). De aceea a şi venit în lume Domnul şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, nu ca să strice Legea Veche, ci ca să o plinească şi să o desăvîrşească, adică să scoată păcatul din gînd, din rădăcină (Matei 5, 17; Romani 3, 31; 10, 4; Galateni 3, 24) Legea Darului nu opreşte păcatul numai din lucrare, ci şi din gîndire. Legea Veche se aseamănă cu o coasă care taie iarba pe deasupra pămîntului, iar rădăcinile rămîn, iarba iarăşi crescînd la loc. Legea Darului, Sfînta Evanghelie, scoate păcatul din rădăcină, adică din gîndire, căci după învăţătura Sfinţilor Părinţi, gîndurile sînt rădăcini ale faptelor (Sfîntul Nicodim Aghioritul. Paza celor cinci simţiri, 1826, p. 230).
Mîntuitorul, arătînd desăvîrşirea Legii Noi faţă de Legea Veche, zice: Aţi auzit, că s-a zis celor de demult: Să nu desfrînezi (Ieşire 20, 14); Eu însă vă spun că oricine se uită la femeie, spre a o pofti a şi săvîrşit adulter cu ea în inima sa (Matei 5, 27-28). În alt loc, Mîntuitorul arătînd greutatea păcatului cu gîndul, zice: Oricine se mînie pe fratele său vrednic va fi de osîndă (Matei 5, 22); şi iarăşi: Oricine urăşte pe fratele său, ucigaş de oameni este (I Ioan 3, 15). Iată dar că şi un singur gînd de ură asupra fratelui nostru ne face ucigaşi de oameni. De aceea Iisus Hristos, fiind Dumnezeu adevărat şi ştiutor al inimilor omeneşti şi al gîndurilor minţii, adeseori mustra pe farisei şi pe cărturari, văzînd în mintea şi inimile lor gînduri de ură, de zavistie, de viclenie, de făţărnicie, de slavă deşartă, de mîndrie, de desfrînare şi altele de acest fel.
Prin aceasta ne arată că El vede, judecă şi osîndeşte păcatele noastre, făcute cu gîndul înaintea Lui, dacă nu le vom mărturisi şi nu ne vom pocăi de ele. Sfinţii şi dumnezeieştii Părinţi, avînd în vedere că Dumnezeu pedepseşte păcatele cu gîndul, pururea îşi păzeau mintea şi inima de gîndurile pătimaşe şi rele, aducîndu-şi aminte că cuvîntul lui Dumnezeu este viu şi lucrător şi mai ascuţit decît orice sabie cu două tăişuri şi pătrunde pînă la despărţitura sufletului şi duhului, între încheieturi şi măduvă, şi destoinic este să judece simţirile şi cugetările inimii (Evrei 4, 12).
Sfîntul Efrem Sirul, avînd în vedere că gîndurile vor fi pedepsite în ziua cea mare a judecăţii de apoi, zice: "Nu vă aruncaţi în negrijă, fraţii mei, pentru păcatele cu gîndul că nu ar fi mari şi nu ar avea osîndă de la Dumnezeu. Dacă păcatele cu gîndul nu ar fi mari, apoi ar fi socotit Dumnezeu desfrînare întru poftă de femeie şi ucidere întru ură de frate? Dacă păcatele cu gîndul nu ar fi osîndite, nu era nevoie ca dreptul Iov să aducă jertfă în toate zilele înaintea lui Dumnezeu, pentru păcatele făcute cu gîndul ale feciorilor săi" (Iov 1, 4-5). Dacă păcatele cu gîndul nu ar fi mari, nu ar fi zis marele apostol Pavel, că în ziua judecăţii de apoi va descoperi Dumnezeu sfaturile inimilor şi cele ascunse ale întunericului, pîrîndu-i pe dînşii gîndurilor lor, şi dînd răspuns în ceasul acela pentru ele (I Corinteni 4, 5; Romani 2, 15).
De unde se nasc gîndurile rele în mintea noastră? La această întrebare, însuşi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos ne răspunde, zicînd: Cele ce ies din gură pornesc din inimă şi acelea spurcă pe om (Matei 15, 18). Altă dată iarăşi zice: Dinăuntru, din inima omului ies cugetele cele rele, desfrînările, hoţiile, uciderile, adulterul, lăcomia, vicleniile, înşelăciunea, neruşinarea, pizma, hula, trufia, uşurătatea. Toate aceste rele ies dinăuntru şi spurcă pe om (Marcu 7, 21-23). Dar de cîte feluri sînt gîndurile rele? La această întrebare spune Sfîntul Casian Romanul că opt sînt gîndurile răutăţii. Şi care sînt aceste opt feluri de gînduri rele? Cel dintîi gînd al răutăţii este al lăcomiei pîntecelui; al doilea, al desfrînării şi al poftei de desfrînare; al treilea, al iubirii de argint; al patrulea, al mîniei; al cincilea, al întristării; al şaselea, al trîndăviei; al şaptelea, al slavei deşarte; al optulea, al mîndriei (Filocalia, vol. I, Sibiu, 1947, p, 97-123).
Prin ce faptă bună putem scăpa de gîndurile rele? Atît monahii, cît şi creştinii pot scăpa de gîndurile rele prin două fapte bune, şi anume: Prin paza minţii de gînduri numită şi trezvia atenţiei prin sfînta rugăciune şi mai ales rugăciunea inimii. Iar pentru a scăpa de orice gînd rău şi de orice patimă, trebuie să unim trezvia atenţiei, adică gîndurile curate ale minţii noastre cu sfînta rugăciune. Aceste două fapte bune lucrează strîns unite una cu alta şi se susţin reciproc, după cum zice Sfîntul Isihie Sinaitul: "Atenţia minţii şi rugăciunea lui Iisus, se suţin una pe alta, pentru că atenţia supremă se naşte din rugăciunea neîncetată iar rugăciunea se naşte din paza minţii şi atenţia supreme" (Filocalia, vol. IV. p. 42).
Să nu uităm însă că atît atenţia gîndurilor, cît şi sfînta rugăciune sînt alungate din mintea noastră de păcatul uitării. Uitarea este primul păcat din partea raţională a sufletului, care alungă şi stinge din mintea noastră trezvia şi rugăciunea. Acest lucru îl adevereşte acelaşi sfînt părinte, Isihie Sinaitul, care zice: "Blestemata uitare se opune atenţiei, ca apa, focului şi în toată vremea o războieşte cu putere. Precum zăpada nu naşte flăcări, sau apa foc, spinul smochine, aşa nu va fi liberă mintea omului de gînduri rele, de cuvinte rele şi de fapte diavoleşti, dacă nu şi-a curăţit mintea şi inima cu trezvia atenţiei şi cu rugăciunea".
Şi iarăşi zice: "Precum fără corabie nu putem trece marea, aşa fără paza minţii de gîndurile rele şi fără chemarea deasă a lui Iisus Hristos, nu este cu putinţă să izgonim momeala gîndului celui rău" (Ibidem, p. 48 şi 76). Căci singurul chip duhovnicesc de a alunga de la noi gîndurile rele şi toate cursele vrăjmaşului diavol este de a repeta neîncetat în toată vremea şi în tot locul rugăciunea lui Iisus: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul (sau păcătoasa)".
Deci vă rog să nu uitaţi, cînd vă vin gînduri şi pofte rele în minte sau în inimă, să le izgoniţi de la voi cu această sfîntă rugăciune. De veţi avea paza minţii şi rugăciunea, să ştiţi că va aflaţi pe calea mîntuirii.Acest lucru îl adevereşte şi Sfîntul Pimen cel Mare care zice: "Omul ca să se mîntuiască, nu are nevoie decît de minte trează şi de rugăciune" (Pateric, Rm. Vîlcea, 1930. cap. 135. p. 186).
Iubiţi credincioşi,
Am vorbit astăzi despre păcatele pe care le facem cu gîndul în toată ziua, în tot ceasul şi în orice clipă, ca să ne dăm seama că şi pentru aceste păcate vom da răspuns la judecată. Apoi să ştiţi că mulţi dintre creştini se păzesc de păcate mari, de moarte, dar se osîndesc pentru mulţimea păcatelor cu gîndul, care îi robesc pînă la moarte, şi ei nu le iau în seamă. Oare cei care de tineri cugetă la tot felul de păcate trupeşti şi-şi ucid mintea, fecioria şi simţurile, hrănindu-se cu ele, mai pot fi cosideraţi curaţi şi neprihăniţi în faţa lui Hristos, chiar dacă n-au făcut astfel de păcate? Nu, nicidecum. Ei nu mai sînt curaţi înaintea Domnului de nu se vor pocăi de ele. Şi cîţi dintre asemenea creştini, mai ales tineri, necăsătoriţi şi văduve, nu sînt stăpîniţi de aceste păcate? Oare nu datorită păcatelor cu mintea şi imaginaţia ajung oamenii la păcatele cu fapta şi la patimă?
Mulţi alţii sînt robiţi în minte de gîndul averii. Îşi fac planuri de tot felul, cugetă la averi, case, bani şi nu au odihnă pînă nu încearcă să-şi realizeze visul. Dar visele se spulberă, averile se risipesc, iubitorii de argint îmbătrînesc şi mor săraci de toate şi robiţi de patima aceasta nevindecată întreţinută în minte şi inimă prin gînduri şi imaginaţii. Credeţi că-i va fi uşor la judecată unui asemenea om?
Alţii sînt robiţi de părerea de sine şi de gîndul că ei sînt mai buni, mai credincioşi, mai curaţi, mai plăcuţi lui Dumnezeu decît ceilalţi. Oare credeţi că ne putem mîntui dacă sîntem robiţi de gîndul mîndriei şi al slavei deşarte? Nu, nicidecum, dacă nu vom mărturisi aceste cugete la duhovnic şi dacă nu ne vom părăsi de ele cît mai curînd posibil.
Alţii judecă pe aproapele în inimile lor şi îl osîndesc pentru faptele lui. Alţii cugetă numai băuturi şi ospeţe, haine scumpe şi cinste pămîntească, iar dacă nu le dobîndesc se tulbură, cîrtesc, slăbesc în credinţă şi mor nemulţumiţi în suflet. Oare aceştia nu trăiesc în zadar? Vor avea ei răspuns bun la înfricoşata judecată? Dar care dintre noi nu ne lăsăm pradă gîndurilor rele, fără să ne dăm seama că păcatele cu gîndul duc la cele cu fapta şi că pentru toate gîndurile şi cuvintele deşarte vom da răspuns înaintea lui Dumnezeu.
Pentru a vă da seama de urmările grele ale păcatelor cu gîndul, vă voi spune o istorioară adevărată din cartea numită Pateric. Un sihastru oarecare ce trăia în pustie, avea un frate mirean într-un oraş. După cîteva vreme a murit fratele acela şi i-a rămas un copil mic de trei ani. Sihastrul, auzind de moartea fratelui său, a mers acolo, a luat pruncul şi l-a dus în pustie, la chilia lui. Îl hrănea cu finice şi cu alte verdeţuri din pustie, din care mînca şi el. Copilul n-a văzut nici un om, în afară de bătrînul care-l hrănea, de cînd l-a dus în pustie. Nici femei, nici sat n-a văzut, nici pîine n-a mîncat, nici n-a ştiut ce este şi cum este viaţa lumii acesteia. Totdeauna era în pustie cu bătrînul, postind, rugîndu-se şi lăudînd pe Dumnezeu. A petrecut în această nevoinţă optsprezece ani, apoi a trecut la Domnul. După îngroparea lui, a început sihastrul a se ruga lui Dumnezeu, să-i descopere pentru acel copil în care ceată de sfinţi este rînduit. După multă rugăciune pe care a făcut-o cu mare osîrdie, a adormit şi a văzut în vis un loc întunecat şi plin de toată scîrba, iar în mijloc era copilul zăcînd într-o supărare nespusă. Acestea văzîndu-le, bătrînul s-a mirat şi a început a se ruga către Dumnezeu, zicînd: "Doamne, ce este nedreptatea aceasta? Oare nu era curat acest copil de toate necurăţiile trupeşti şi lumeşti? Oare nu Te lăuda pe Tine în toate zilele şi nopţile, postea, priveghea şi se ostenea şi de nici un păcat lumesc nu era atins? Dar acum ce este aceasta că îl văd pe el pedepsit în acel loc de întristare? Dar noi care sîntem născuţi, crescuţi şi îmbătrîniţi în păcate, ce nădejde de mîntuire vom avea? O, amar şi vai de mine!"
Aceasta şi mai multe zicînd bătrînul cu plîngere şi cu tînguire, a stat înaintea lui îngerul Domnului şi i-a zis: "Ce plîngi aşa, bătrînule, şi de ce te tînguieşti pentru un copil care cu adevărat nu s-a atins de păcate trupeşti şi lumeşti. L-ai învăţat a posti, a priveghea şi a se ruga, dar copilul avea mîndrie mare şi înălţare în inima lui, socotindu-se pe sine, pentru curăţenia lui şi viaţa cea neatinsă de lume, că este un mare sfînt, mai mare decît cei din lume, şi a murit în această gîndire înaltă de sine. Deci să ştii că nu este nedreptate la Dumnezeu, căci tot cel ce se înalţă pe sine cu gîndul său, necurat este înaintea lui Dumnezeu, precum zice proorocul". Aceasta zicîndu-i, îngerul s-a făcut nevăzut. Bătrînul şi-a venit în fire şi în conştiinţă şi a plîns neîncetat pentru moartea copilului pînă la sfîrşitul vieţii sale (Pateric, op. cit. p. 338-339).
Iubiţi credincioşi,
Am pus această istorioară să arăt cît de mare este înaintea lui Dumnezeu păcatul cu gîndul, dacă omul nu-l mărturiseşte şi nu se pocăieşte de el. Aţi văzut că nimic nu i-a folosit acestui copil crescut cu atîta sfinţenie, nici fecioria, nici postul, nici privegherea, nici rugăciunea, nici celelalte nevoinţe şi osteneli ale lui dacă nu a avut smerenie. Pentru un gînd de mîndrie care-l stăpînea şi-a pierdut sufletul pentru veşnicie...
Iată ce zice dumnezeiasca Scriptură în privinţa lui Lucifer: Tu ai zis în cugetul tău: În cer mă voi ridica şi deasupra stelelor Dumnezeului celui puternic voi aşeza scaunul meu. Şedea-voi pe muntele cel înalt, peste munţii cei înalţi, care sînt spre miazănoapte. Sui-mă-voi deasupra norilor şi asemenea Celui Preaînalt voi fi (Isaia 14, 13-14). Iată şi pedeapsa lui Dumnezeu asupra lui Lucifer, pentru cugetul său plin de mîndrie: Şi acum, tu te pogori în iad, în cele mai de jos ale adîncului! (Isaia 14, 15).
Vedeţi cît de mari sînt urmările păcatelor cu gîndul? Cîţi dintre creştini, robiţi de cugetele rele şi pătimaşe, nu cad în cele mai grele păcate din care nu mai pot fi izbăviţi? Cîţi nu poartă în inima şi mintea lor gîndul de a se răzbuna pe semenii lor, gîndul de a-şi părăsi familia, de a fura ceva, de a săvîrşi desfrînare cu cineva, de a intra în vreo sectă sau chiar de a-şi pune capăt vieţii? Şi dacă cel stăpînit de asemenea cugete rele nu-şi mărturiseşte gîndurile, dacă nu se roagă stăruitor şi nu urmează sfatul duhovnicului său, ajunge să săvîrşească cu fapta cele ce le cugeta în mintea sa, spre veşnica lui pierzare.
Să-L rugăm pe Preamilostivul Dumnezeu să ne izbăvească de toate gîndurile pierzătoare de suflet şi să ne lumineze mintea, inima şi voinţa, să cugetăm numai la cele bune şi să facem cele bune, pentru a ne izbăvi de păcate şi de a trăi în veci cu Hristos! Amin.
Sfântul Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt (2 iulie)
Pe voievodul Ştefan cel Mare al Moldovei (1457-1504), poporul
l-a numit şi „cinstit”, bun, mare şi sfânt. „Bun”, pentru faptele
sale de milostenie şi iertarea celor greşiţi; „mare”, pentru
iscusinţa cu care a condus ţara cu dreptate, întrucât prin el
Dumnezeu a pedepsit pe cei lacomi şi trădători; „Sfânt”, pentru
luptele sale de apărare a întregii creştinătăţi, cât şi
pentru numărul mare de biserici şi mănăstiri pe care le-a
zidit şi înzestrat cu cele necesare spre slava lui Dumnezeu şi
mântuirea credincioşilor.
Marele Voievod Ştefan al Moldovei a fost fiul binecredincioşilor creştini Voievodul Bogdan al II-lea şi Doamna Maria-Marina Oltea şi s-a născut la Borzeşti. Încă din copilărie a arătat o dragoste deosebită faţă de ţară şi credinţa strămoşească. Urcarea sa pe tronul Moldovei a urmat după vremuri tulburi de luptă pentru domnie. Pe Câmpia Dreptăţii este întâmpinat de mulţimea poporului, în frunte cu Mitropolitul Teoctist, în ziua de 12 aprilie, anul mântuirii 1457. Întrebând poporul adunat dacă este cu voia tuturor să le fie domn, i s-a răspuns într-un glas: „Întru mulţi ani de la Dumnezeu să domneşti”. Şi a domnit, precum ştim, 47 de ani, 2 luni şi 3 săptămâni, luptând pentru apărarea hotarelor ţării şi a credinţei strămoşeşti, a întregii creştinătăţi, zidind cetăţi militare, dar şi cetăţi ale sufletului, adică multe biserici şi mănăstiri. În toate câte le făcea arăta dragoste, dreptate şi mărinimie, neuitând nici o clipă pe vitejii oşteni, pe cei săraci şi suferinzi, răsplătind şi ajutând pe toţi cu neţărmurită dragoste părintească.
Deşi a fost încercat de numeroase suferinţe: rana de la picior căpătată în lupta de la Chilia, moartea a patru copii şi a două soţii, trădarea unor sfetnici şi multe războaie, nu şi-a pierdut niciodată nădejdea în Dumnezeu, ci şi-a purtat crucea vieţii sale cu răbdare creştinească, luptând cu dârzenie şi neîntrecută iscusinţă împotriva duşmanilor ţării şi ai credinţei. El aducea mulţumiri şi laudă lui Dumnezeu, nu numai atunci când biruia, ci şi atunci când era biruit, fiind pentru noi un mare dascăl al pocăinţei. Fericitul Voievod a luptat pentru apărarea întregii creştinătăţi, chemând la luptă sfântă pe cârmuitorii creştini ai Europei prin scrisoarea sa din ianuarie 1475. Ştefan cel Mare a pus biruinţele în luptele purtate cu turcii şi tătarii nu pe seama iscusinţei sale, ci a voii şi puterii lui Dumnezeu. Pentru credinţa şi smerenia sa, Dumnezeu i-a dat putere, înţelepciune, „har”, cum spune cuvântul Sfintei Scripturi (Iacov 4, 6).
Ştefan cel Mare a fost şi un mărturisitor al credinţei creştine prin numărul mare de biserici ridicate, prin înzestrarea lor cu cele necesare slujbelor şi obştei călugărilor, care împleteau rugăciunile de zi şi de noapte cu lucrul mâinilor şi cultura minţii. Ştefan cel Mare a zidit biserici şi mănăstiri nu numai în Moldova, ci şi în Muntenia şi Transilvania, mărturisind prin aceasta conştiinţa unităţii de credinţă şi neam. De asemenea şi la muntele Athos, unde pericolul otoman ameninţa tot atât de mult Ortodoxia, a înălţat, înnoit şi înzestrat mai multe biserici şi mănăstiri, între care la loc de cinste stă mănăstirea Zografu. Pe toate aceste sfinte lăcaşuri, Ştefan cel Mare le-a înălţat ca mulţumire adusă lui Dumnezeu pentru biruinţele purtate în lupta cu duşmanii creştinătăţii, cât şi pentru cinstirea şi pomenirea celor căzuţi în luptele cu duşmanii credinţei neamului. Pentru aceasta, poporul l-a cinstit numindu-l „cel Sfânt”.
Ştefan cel Mare a fost un om al pocăinţei şi al rugăciunii: el a simţit permanent nevoia să se roage, să se încredinţeze, el şi familia sa, împreună cu cei vii şi cu cei morţi, rugăciunilor părinţilor sfinţiţi din sfintele biserici ctitorite de el, pe care-i numea „rugătorii noştri”. „Să ne cânte nouă şi Doamnei Maria”, cerea el călugărilor şi egumenului din Mănăstirea Neamţ, “în fiecare miercuri seara un parastas, iar joi o liturghie până în veac, cât va sta această mănăstire”. Viaţa de rugăciune personală a lui Ştefan cel Mare ne este arătată şi de cele trei icoane unite, numite triptic: Mântuitorul, Maica Domnului şi Sfântul Ioan Botezătorul, păstrate până astăzi în Mănăstirea Putna, împreună cu o cruce, pe care slăvitul Voievod le purta la el permanent în călătorii şi mai ales în bătălii. Ştefan cel Mare şi Sfânt însoţea rugăciunea cu postul, înainte de a începe lupta cu duşmanii credinţei şi ai neamului şi după biruinţă, aşa cum aminteşte cronicarul că a făcut-o la Vaslui: „Cu toţii s-au legat a posti patru zile cu pâine şi apă”.
Ştefan cel Mare unea rugăciunea nu numai cu postul, ci şi cu fapta bună a milosteniei şi a dragostei creştine. Astfel, înzestra familiile tinere de curând căsătorite, cu cele necesare unei gospodării, pământ şi vite; nu uita niciodată pe vitejii luptători în atâtea războaie, arătând o deosebită purtare de grijă faţă de cei rămaşi cu infirmităţi, cum aminteşte tradiţia de Burcel, cel rămas fără o mână, căruia îi dăruieşte o pereche de boi, car şi plug, pentru a se putea gospodări singur, pentru a nu mai fi silit să-şi are pământul în zi de sărbătoare cu boi şi plug de împrumutat de la boieri. Marele Voievod a fost deopotrivă om al dreptăţii şi al iubirii creştineşti, al iertării duşmanilor săi care au dat dovadă de căinţă pentru greşelile săvârşite.
Întreaga sa viaţă Ştefan cel Mare a trăit sub povaţa permanentă a părintelui său duhovnicesc, Sfântul Daniil Sihastrul (ucenicul Sfântului Ierarh Leontie de la Rădăuţi a cărui pomenire se săvârşeşte la 1 iulie). Acest fericit Voievod a cunoscut mai dinainte ceasul morţii, aşa cum este dat de Dumnezeu tuturor celor care au trăit viaţa cu adevărat creştineşte: „Iar când au fost aproape de sfârşenia sa, scrie cronicarul, chemat-au vlădicii şi toţi sfetnicii săi, boierii cei mari şi alţii, toţi câţi s-au prilejuit, arătându-le cum nu vor putea ţine ţara cum a ţinut-o el”. Cronicile vechi mai pun în gura măritului Voievod şi aceste cuvinte înainte de moarte: „Doamne, numai Tu singur ştii ce a fost în inima mea. Nici eresurile cele înşelătoare, nici focul vârstei tinereşti n-au putut a mă sminti, ci am întărit pe piatra care este Însuşi Hristos, pe a Cărui Cruce de-a pururi îmbrăţişată la piept ţinând, viaţa mea am închinat-o nesmintită printr-însa la Părintele veacurilor, prin care pe toţi vrăjmaşii am gonit şi înfrânt”.
Ştefan cel Mare „s-a strămutat la lăcaşurile de veci” la 2 iulie 1504 şi a fost îngropat în biserica Mănăstirii Putna, fiind plâns de întreg poporul, cum consemnează cronicarul şi cum se spune şi azi în cântarea populară: „Plânge dealul/ Plânge valea/ Plâng pădurile bătrâne/ Şi norodu-n hohot plânge/ Cui ne laşi pe noi, Stăpâne?” La mormântul său străjuieşte, de la moartea sa până astăzi, o candelă permanent aprinsă, dovedindu-se prin aceasta cinstirea de care s-a bucurat de-a lungul veacurilor din partea întregului popor, care dintotdeauna l-a venerat ca pe un sfânt, apărător al creştinătăţii, după cum se vede şi în pictura bisericii Mănăstirii Dobrovăţ (Jud. Iaşi), ultima sa ctitorie, pictată nu la mult timp după moartea sa.
Pe voievodul nostru Ştefan îl socotim sfânt în rând cu sfinţii domnitori sau împăraţi care au adus credinţa creştină în poporul lor (împăratul roman Constantin, ţarul Vladimir al ruşilor, regele Ştefan cel sfânt al ungurilor etc), el fiind cel ce a apărat hotarele Europei de musulmani şi, prin domnia sa înţeleaptă, a întărit poporul său în credinţa creştină. Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin. (Din Vieţile Sfinţilor de pe internet).
Sfântul Ierarh Andrei Criteanul
Sfântul Părinte Andrei s-a născut la Damasc în jurul anului 660. Cel care avea să fie numit "cel mai armonios dintre melozi" s-a aflat fără grai în primii şapte ani ai vieţii sale. Scăpat de această infirmitate prin Sfânta Împărtăşanie, a arătat un talent de excepţie, în special în arta vorbirii înţelepte şi a studiului Sfintei Scripturi. Părinţii săi îl încredinţară ca slujitor bisericii Învierii la Ierusalim iar cel care se afla în tronul patriarhal, Teodor (674-686), făcu din Andrei fiul său spiritual. Intuise în el asemenea calităţi încât voia să îl pregătească drept succesor al său şi îl numi, în ciuda vârstei sale fragede, notar al Patriarhiei, dându-i responsabilitatea tuturor problemelor bisericeşti. În această calitate, la puţin timp de la cel de-al Şaselea Sfânt Sinod Ecumenic (prin 685), Andrei fu trimis la Constantinopol. Acolo, purtarea sa plină de sfinţenie şi forţa cuvintelor sale folosită întru mântuirea sufletelor ajunseră repede la urechile împăratului şi ale Patriarhului, şi fu numit Diacon al Marii Biserici. Îi fu încredinţat orfelinat Sfântul Paul şi ospiciul pentru săraci ce se afla în cartierul Eugenios. Timp de aproape 20 de ani, dovedi multă perseverenţă la conducerea acestor instituţii de binefacere, pe care le dezvoltă şi le transformă în ostrov al mântuirii, prin îndemnarea oamenilor la pocăinţă şi la practicarea virtuţii. În 711 fu consacrat Arhiepiscop al Cretei.
El este în special autorul Canonului celui Mare care, cântat în fiecare an în timpul Postului Mare (luni-joi în prima săptămână şi joi în a patra săptămână), nu a încetat, de secole încoace, să dea naştere în rândul credincioşilor la mântuitoare lacrimi de pocăinţă. În acest imn impunător, pentru care a şi primit titlul de "Iniţiator în tainele pocăinţei", sfântul evocă toate personajele Vechiului şi Noului Testament care pot fi luate drept modele spre calea întoarcerii la credinţă şi la căinţă. Pe cel care se pocăieşte şi care la începutul Postului s-a recunoscut în Adam aşteptând la porţile Raiului, aceste exemple scoase din Scriptură îl fac să realizeze că - recapitulând prin viaţa sa păcatele lumii întregi - numai în lacrimi, post şi rugăciune trebuie aşteptată izbăvirea prin Hristos, Mântuitorul întregii omeniri. Icoana Sfântului Andrei Criteanu îl reprezintă faţă în faţă cu Sfânta Cuvioasă Maria Egipteanca pe care o pomeneşte în versurile Canonului pe care l-a scris, pentru marea lucrare de pocăinţă a acestei minunate sfinte.
În afara acestor îndeletniciri de predicator şi melodic, Sfântul Andrei renovă biserici şi mânăstiri, fondă o biserică închinată Maicii Domnului din Vlaherne (în amintirea acelei renumite biserici din Constantinopol unde s-a arătat Acoperămânul ocrotitor al Maicii Domnului). Organiză de asemenea un ospiciu pentru bolnavi, bătrâni şi nevoiaşi, pe care îl întreţinea nu numai financiar ci îl şi vizita adesea, îngrijind pe infirmi cu mâinile lui şi procurând tuturor minunată mângâiere prin cuvintele sale.
Cu ocazia unuia din desele atacuri arabe împotriva insulei Creta, Sfântul Ierarh, refugiat în fortăreaţă împreună cu poporul său, reuşi să îi îndepărteze pe agresori prin singură puterea rugăciunii sale şi mulţi dintre ei pieriră în dezordinea creată. Cu alte ocazii, el scăpă insula de secetă prin şuvoiul lacrimilor sale şi alungă o epidemie transformându-se în medic al tuturor prin rugăciune şi priveghere. Îsi găsi odihna la 4 iulie 740.
(Din Sinaxar, pe internet)
Sfântul Andrei Rubliov (4 iulie)
Sfântul Andrei Rubliov, unul din cei mai mari iconografi ai lumii
ortodoxe, a trăit la foarte importanta mânăstire Lavra Sfintei
Treimi (a Sfântului Serghei din Radoneţ) de lângă Moscova. În 1405 a
pictat, împreună cu învăţătorul său, vestitul
iconograf Teofan Grecul, Catedrala Bunei Vestiri din Kremlinul Moscovei.
Devenit stăpân pe meşteşug a pictat apoi în 1408 Catedrala
Adormirii Maicii Domnului din Vladimir şi, în 1425-1427, Catedrala de la
Lavra Sfintei Treimi. A mai pictat şi alte biserici precum si multe icoane
importante. El este autorul celebrei icoane a Sfintei Treimi, reprezentând-o
pentru prima dată ca pe trei îngeri, aşa cum s-a
înfăţişat Ea, ca trei drumeţi, sub stejarul din Mamre în
faţa casei lui Avraam şi Sara (Geneza 18). El a pictat şi bine
cunoscuta icoană a Schimbării la Faţă a Domnului Iisus de
pe Muntele Tabor (Icoana Transfigurării) unde Domnul Iisus, strălucea
ca soarele (Matei 17,2), iradiind din El o Lumină Dumnezească - o
Lumină Necreată (adică o lumină care nu ţine de lumea
aceasta care este creată). Într-un tropar al Acatistului închinat
Sfântului se cântă astfel: “Luminând cu razele Luminii Sfinte, cuvioase
Andrei, ai cunoscut pe Hristos, Înţelepciunea şi Puterea lui
Dumnezeu, şi prin intermediul imaginii Sfintei Treimi ai propovăduit
lumii întregi unitatea Ei. De aceea noi cu uimire şi bucurie îţi
cântăm: aşa cum cu îndrăzneală ai zugrăvit Sfânta
Treime, roagă-te ca Lumina Necreată să umple de lumină
sufletele noastre!” Pictura sa, insuflând pace şi calm, a influenţat
toată iconografia Bisericii Ortodoxe. A murit la mânăstirea
Andronikov în 1430. A fost canonizat ca sfânt de către Biserica Rusă
în 1988. Regizorul Andrei Tarkovski a turnat în 1966 filmul său celebru
închinat personalităţii lui Andrei Rubliov.
Sfânta Olga, prinţesa Rusiei, întocmai cu apostolii (11 iulie)
Sfântul Vladimir, luminătorul Rusiei (15 iulie)
Trăgându-se dintr-o familie de neam ales din ţinutul Pskov,
din iniţiativa căreia au venit Vikingii în Rusia, prinţesa
Olga fusese înzestrată de la Dumnezeu cu o frumuseţe
rară şi o inteligenţă strălucită. Într-o
zi, pe când traversa fluviul Pskov, ea întâlni pe tânărul prinţ Igor
care de îndată se îndragosti de ea. În 945 marele prinţ Igor a fost
asasinat de Slavii din Volinia iar regenta principatului Kiev deveni Olga,
până la majoratul fiului său Sviatoslav (945-960). Guvernând cu
înţelepciune şi milă, ştiind în acelaşi timp să
dovedească un caracter energic, prinţesa reuşi sa reunească
puterea, până atunci împrăştiată. Ea organiză
comerţul şi favoriză schimburile cu Bizanţul. Prin 955
întreprinse o călătorie la Constantinopol unde fu primită cu
fast de împăratul Constantin VII Porfirogenetul, care o plasă printre
cele mai inalte doamne de la curte (957) şi unde ea primi, se pare,
Botezul de la Patriarhul Polieuct, sub numele de Elena.
La întoarcerea sa în Rusia, ea străbătu ţara pentru a răspândi credinţa în Hristos şi fondă oraşul Pskov, în urma apariţiei unei triple raze de lumină ce cobora din cer. În lipsa fiului său Sviatoslav, care participa la misiunile militare, Sfânta Olga luă asupra ei educaţia celor trei fii ai acestuia : Iaropolk, Oleg şi Vladimir, dar ea nu reuşi să îi boteze din cauza refuzului tatălui lor, Sviatoslav, păgân convins. În 969 ea se îmbolnăvi şi încercă încă o dată convertirea marelui prinţ dar se lovi de refuzul său obstinat. Sfânta prezise atunci viitoarea convertire a Rusiei la Creştinism precum şi tristul sfârşit al fiului său Sviatoslav, care fu asasinat trei ani mai târziu de către Pecenegi. Ea îşi dădu sufletul în mâinile Domnului la 11 iulie 969. Moaştele sale, transferate la Kiev de Sfântul Vladimir, fură ascunse cu ocazia frecventelor jafuri ale orasului şi nu se mai ştie unde se află. În ciuda eforturilor prinţesei de-o-seamă-cu-Apostolii, convertirea sa nu avu consecinţe imediate asupra poporului său ; ea pregăti totuşi convertirea nepotului său, Sfântul Vladimir şi reprezentă sămânţa care dădu naştere vieţii creştine în Rusia, "precum aurora precede ziua luminoasă".
Sfântul şi drept-credinciosul Vladimir (Sviatoslavici), Botezătorul Rusiei Kievene (958-1015) a fost Mare Prinţ de Kiev şi stăpân al întregii Rusii şi Ucraine. El este nepotul Sfintei Olga, şi tatăl Sfinţilor Boris şi Gleb Purtătorii de chinuri (şi primii sfinţi ai ţinuturilor ruseşti). Sfântul Vladimir a fost un păgân devotat în primii ani ai vieţii sale. El a fost un mare cuceritor care avea multe neveste şi a ridicat multe statui păgâne pe teritoriul pe care îl guverna. Despre viaţa lui Vladimir, cît a fost în neştiinţă de Dumnezeu şi în păgînătate, despre uciderea de frate, despre vărsările de sînge, despre vitejie şi multele războaie, despre diavoleştile slujiri, despre aprinderile spre femei, despre toate se scrie pe larg în istoricul Sfîntului Nestor al Pecerscăi şi în alte istorii ruseşti scrise cu mîna.
După ce a aflat că există şi alte credinţe în afara păgânismului său, el s-a hotărât să trimită soli în lume care să-i spună care este credinţa cea adevărată. Trimişii săi s-au întâlnit cu musulmanii, dar au simţit că printre ei nu este nici o bucurie şi că credinţa lor este foarte mecanică. De asemenea, trimişii săi s-au întâlnit cu evreii şi catolicii dar, totuşi, nu au fost impresionaţi. Însă, lucrurile s-au schimbat când au ajuns la Constantinopol. După ce au participat la Sfânta Liturghie în Hagia Sofia, trimişii au spus: "Nu mai ştiam dacă suntem în rai sau pe pământ."
Ţinând cont de spusele trimişilor săi, prinţul Vladimir însuşi şi supuşii săi s-au botezat în Biserica Ortodoxă. [Prinţul Vladimir orbise dar când a intrat în sfânta scădătoare şi episcopul l-a atins după rânduiala Sfântului Botez, s-a vindecat întocmai ca şi Sfântul Apostol Pavel. Numele primit la botez a fost Vasile]. Prinţul Vladimir s-a schimbat complet după botez. El a distrus toate statuile păgâne din Rusia Kieveană şi le-a înlocuit cu biserici. De asemenea, el a încercat să trăiască în pace cât mai mult posibil cu vecinii săi şi a rămas doar cu o singură nevastă.
Nu numai Kievul, dar toată stăpînirea sa a voit s-o lumineze cu lumina sfintei credinţe. Deci a trimis în toate cetăţile Rusiei, ca să boteze popoarele. Iar celor ce nu voiau să se boteze, le punea dăjdii mari. Vladimir vieţuia cu plăcere de Dumnezeu şi cu dreptate, schimbîndu-şi în bine obiceiurile cele vechi, ce le avea pe cînd era în păgînătate. El era povăţuit la toată fapta bună de soţia sa, Ana, sora împăraţilor greceşti, cu care vieţuia după legea creştinească.
(din Sinaxar şi din Ortodoxwiki pe internet)
Sfântul Mare Prooroc Ilie Tesviteanul (20 iulie)
Sfântul şi marele Profet Ilie, acest înger întrupat în carne ce
a primit de la Dumnezeu puterea de a deschide şi închide cerurile, era de
origine din Tesvi în Galaad. Se spune ca la nasterea sa tatal sau a
vazut oameni imbracati in alb invelindu-l in scutece de foc si, dându-i numele,
i-au dat să mănânce o flacără, simbol al râvnei pentru
Dumnezeu care l-a mistuit de-a lungul intregii sale vieti. Inca din copilarie,
tinea strict toate poruncile Legii si se tinea in permanenta in fata lui
Dumnezeu printr-o feciorie indiferenta, post neîncetat si rugaciune arzatoare,
care ii facura sufletul ca focul si facura din el modelul vietii manastiresti.
Pe vremea când Ahab a urcat pe tronul regatului din Nord, aflat in schisma inca din vremea lui Ieroboam, lipsa de piosenie si depravarea predecesorilor sai ajunse la culme. Incurajat de sotia sa, Izabel, el ii persecuta pe Profeti si pe toti oamenii ramasi credinciosi lui Dumnezeu si se inchina idolilor Baal si Astarte. La cuvintele Profetului o secete groaznica se abatu atunci, ca febra, asupra pamântului : totul fu secat, devastat, ars ; barbatii, femeile, copiii, animalele domestice si animalele salbatice, toate mureau din lipsa hranei, izvoarele secau, plantele se ofileau si nimic nu scapa urgiei ingaduite de Dumnezeu, cu speranta ca foametea va face pe poporul lui Israel sa se caiasca si sa se intoarca la credinta.
Din porunca lui Dumnezeu, Profetul, acoperit cu o piele de oaie si invesmântat cu piele de vitel, parasi tinutul lui Israel si se duse la râul de Chorrath (Kerrith), aflata dincolo de Iordan (dupa traditia bisericeasca, in acest loc a fost ridicata apoi manastirea Hozeva, care mai exista si astazi, si unde a trait si sfantul Ioan Iacob Hozevitul). Se adapa cu apa cascadei iar Domnul ii trimise corbi - animale pe care evreii le considerau impure si care aveau reputatia unei mari cruzimi fata de progeniturile lor - pentru a-i duce pâine dimineata si carne seara, ca sa trezeasca in profet mila pentru poporul care suferea. Când cascada seca si ea, Dumnezeu isi trimise slujitorul sau la Sarepta din Sidon, lasându-l sa vada de-a lungul drumului efectele dezastruoase ale secetei, pentru a trezi inca o data in el mila. Ilie ajunse la o vaduva saraca, pagâna, care aduna lemne pentru a coace pâine pentru ea si fiul sau. In ciuda saraciei in care se afla, ea puse inainte de toate datoria ospitalitatii si indata ce Profetul i-o ceru, ea ii pregati o pâine, cu faina si uleiul pe care le mai avea. Primi fara intârziere rasplata ospitalitatii sale: la cuvântul Profetului, covata sa cu faina si urciorul sau cu ulei nu se mai golira pâna la revenirea ploii. Trecusera câteva zile de când Ilie era gazduit la aceasta vaduva când iata ca fiul ei muri. Cum femeia, in durerea ei, il acuza pe omul lui Dumnezeu ca ar fi adus nenorocirea asupra casei ei, Ilie il lua pe copil, il urca la etaj acolo unde locuia el si dupa ce a suflat de trei ori asupra trupului neinsufletit chemându-l cu strigate puternice pe Dumnezeu, el il inapoie pe tânarul baiat viu mamei sale, profetind astfel invierea mortilor.
Seceta isi abatuse nenorocirea peste tot tinutul de peste trei ani si mare parte din populatie fusese deja decimata ; dar Dumnezeu, respectând juramântul Profetului sau, nu voia sa isi arate mila mai inainte ca Ilie sa fi inteles ca el nu doreste moartea pacatosilor ci intoarcerea lor la credinta (cf. Iezechiel 33 :11). Il trimise deci pe Profet la regele Achab, pentru a-i anunta ca urgia avea in curând sa inceteze. Ilie se arata in fata regelui care ramase surprins sa il vada venind, liber, pe cel pe care il cautase peste tot cu slugile sale si il invita sa adune pe tot poporul lui Israel pe muntele Carmel ca martor al confruntarii sale cu cei 450 de profeti ai lui Baal si cei 400 de profeti ai padurilor sacre intretinuti de infama Izabel. Cind toata lumea fu adunata, Ilie zise falsilor profeti : " Pâna când veti schiopata in genunchi ? Daca Domnul este Dumnezeu, mergeti dupa el ! Daca este Baal, atunci duceti-va la el ! ". El ceru ca doi tauri sa fie pregatiti pentru sacrificiu si sa fie asezati pe rug, dar fara sa aprinda focul si ii lasa pe falsii profeti sa aduca primii sacrificiul. Acestia il invocara cu strigate pe Baal, taindu-si carnea, din zori pâna in seara, dar in zadar. La venirea serii, Profetul inalta un Altar cu 12 pietre, reprezentând cele 12 semintii ale lui Israel, sapa un sant larg in jurul Altarului, pe care pusese taurul jupuit de piele, si porunci sa fie varsata, in trei rânduri, apa din belsug peste victima, astfel incât sa se umple santul. Apoi adresa spre cer un strigat puternic, invocându-l pe Dumnezeul lui Abraham, lui Isaac si al lui Iacov. Pe data coborî foc din cer, devorând jertfa, lemnul si apa. Tot poporul cazu atunci cu fata la pamânt strigând : " Cu adevarat Domnul este singurul Dumnezeu ". Din porunca lui Ilie, falsii profeti fura prinsi si omorâţi. El il anunta apoi pe Achab ca seceta avea in curând sa inceteze, apoi urca in vârful Carmelului si, plecându-se asupra pamântului, cu capul intre genunchi si mintea adunata in inima, incepu sa se roage. De sapte ori trimise pe slujitorul sau sa priveasca orizontul, in directia marii, iar a saptea oara un norisor isi facu aparitia, cerul se intuneca si ploaie cazu din belsug, raspândind pe pamânt binecuvântarea cereasca.
Când regina Isabel afla de masacrul profetilor sai, se enerva cumplit si se jura sa se razbune. Ilie, care nu se temuse de multimea falsilor profeti, fu parasit de harul lui Dumnezeu si cuprins de lasitate se ascunse in Bersabeea in pamântul lui Iuda. Epuizat de cât mersese in pustiu, se aseza la umbra unui copac si ii ceru lui Dumnezeu sa ii ia viata inapoi. Un Inger al Domnului i se arata atunci cu o pâine si un urcior de apa. Acest ajutor dumnezeiesc il facu sa isi reimprospateze fortele si putu sa mearga 40 de zile in pustiu, pâna la muntele lui Dumnezeu, Horeb (vârful muntelui Sinai, pe acelasi loc unde Dumnezeu i se aratase lui Moise, cf. Exod 33). Intra in adâncul stâncii in care se ascunsese in trecut Moise si Dumnezeu ii vorbi noaptea. Ilie raspunse : " Sânt plin de sârguinta pentru Domnul atot-puternic caci fiii lui Israel au parasit legamântul Tau, au doborât Altarele tale si Ti-au ucis Profetii, am ramas singur iar ei incearca sa imi ia viata ". Dumnezeu ii porunci sa iasa si sa stea pe munte pentru a-l vedea. Se facu atunci o furtuna puternica, muntii fura despicati iar stâncile sparte, dar Domnul nu era in furtuna ; iar dupa furtuna, un cutremur, dar Domnul nu era in cutremur ; un foc, dar Domnul nu era in foc. Dupa foc se auzi o adiere usoara. Cum o auzi, Ilie isi ascunse fata cu haina sa si se tinu sub pestera, caci Dumnezeu era in adierea usoara. Domnul ii spuse ca, departe de a fi singurul dintre drepti, alti sapte mii de Israeliti nu isi plecasera genunchii in fata lui Baal si ii porunci sa se intoarca pe acelasi drum pentru a unge pe Hazael ca rege al Siriei si pe Iehu ca rege al lui Israel, apoi pe Elisei ca urmas.
Dupa 15 ani de profetii, indeplinind misiunea pe care i-o incredintase Dumnezeu, Ilie se duse de la Galgalla Bethel, insotit de Elisei care nu voia sa isi paraseasca invatatorul. De acolo se dusera la Ierihon. Ajuns pe malul Iordanului, Ilie isi lua haina din piele de oaie, o infasura si lovi apele, care se despartira pentru a-i lasa sa treaca pe uscat. Si pe când mergeau ei astfel prin pustiu taifasuind, un car de foc tras de cai scaparatori aparu intre ei. Ilie urca in car si fu "ca" luat in cer (Parintii au subliniat ca acest " ca ", adaugat in versiunea Septanta arata ca Ilie nu a fost dus cu trupul la Cer, fapt imposibil inainte de invierea si inaltarea lui Hristos, dar ca a scapat mortii, precum Enoh si a fost retinut de Dumnezeu intr-un loc necunoscut, pâna in ultima zi), intr-un rotocol, in timp ce Elisei striga : " Parinte, Parinte, carul lui Israel si caii sai ! ". El lua haina Profetului care cazuse peste el si lovind apele de doua ori putu sa traverseze Iordanul, salutat de Fiii Profetului care strigau : " Duhul lui Ilie s-a lasat asupra lui Elisei ! ".
Astfel inaltat in inaltimi cu trupul, Profetul Ilie prefigura Inaltarea Domnului Nostru Iisus Hristos iar prin trimiterea hainei sale peste discipolul sau, el vestea coborârea Sfântului Duh in ziua Rusaliilor (cf. Sfântul Roman Melodul, Condacul Profetului Ilie, 33).
Reprezentant de vaza al ordinului profetic ajuns prin râvna sa pe culmea cea mai de sus a virtutii, Ilie fu judecat demn de a vedea fata in fata slava Dumnezeului intrupat, alaturi de Moise si de cei trei Apostoli in ziua Schimbarii la fata (cf. Matei 17), care anunta a doua venire a Domnului Nostru Iisus Hristos. Coborând de pe muntele Taborului, discipolii il intrebara pe Domnul daca Ilie trebuia sa vina inainte de invierea mortilor pentru a pune toate lucrurile inapoi cum au fost, dupa cum invata Profetii (Malahia 3 :23). Hristos le raspunse : " Ilie a venit deja si ei nu l-au cunoscut ci l-au tratat dupa cum au vrut ei ", facând aluzie la Sfântul Ioan Botezatorul care venise sa pregateasca propria Lui venire, cu duhul si cu puterea lui Ilie (Luc 1 :17). Asa cum Ioan fu Inaintemergetaroul primei veniri in trup a Fiului lui Dumnezeu, astfel Ilie va fi, se crede, premergatorul celei de a doua veniri, la sfârsitul veacurilor. Traditia ecleziasta a vazut adesea in cei doi martori, care vor muri in ultima lupta împotriva lui Antihrist (Apocalipsa 11), pe Enoh si Ilie, care au fost paziti de moarte in acest scop.
(Din Calendar Ortodox, Sfinţii zilei, pe internet)
Adormirea Sfintei Ana, mama Maicii Domnului (25 iulie)
Sfânta Ana, care prin harul lui Dumnezeu deveni bunica
după trup a Domnului Nostru Iisus Hristos, se trăgea din neamul
lui Levi, ultima născută a marelui Preot Matan şi a
soţiei sale Maria, care mai aveau alte două fete: Maria şi
Sovi. Cea mai mare, Maria, s-a căsătorit la Betleem şi a
născut pe Salomi moaşa. Sovi s-a căsătorit şi ea
la Betleem şi a născut pe Elisabeta, mama Sfântului Ioan Botezătorul. Ana
s-a cununat cu înţeleptul Ioachim din Galileia şi a născut pe
Maria Prea Sfânta Maică a Domnului. Astfel Salomea, Elisabeta şi
Maica Domnului erau verişoare iar după descendenţa sa trupească
Domnul Nostru era văr de gradul doi al Sfântului Ioan
Inaintemergătorul.
După ce a născut pe Maica Domnului, pe care Dumnezeu o rostuise ca pe cea mai sfântă din neamul omenesc, singura atât de curată ca să primească în ea pe Mântuitorul lumii, şi după ce a încredinţat copilul la Templu, la vârsta de trei ani, ca o ofrandă pură şi neprihănită, Sfânta Ana şi-a petrecut restul vieţii sale în post, rugăciune şi faceri de bine celor lipsiţi, aşteptând să se îndeplinească ceea ce promisese Dumnezeu. Şi-a dat sufletul în pace în mâinile lui Dumnezeu la vârsta de 69 de ani. Sfântul Ioachim a murit la vârsta de 80 de ani; dar nu se ştie care dintre cei doi a murit mai întâi. Singurul lucru pe care ni l-a transmis Tradiţia Bisericii este că Prea Sfânta Maică a Domnului îşi pierduse deja părinţii la vârsta de 11 ani pe când era încă în Templu. (Din Sinaxar)
Prinţesa Ileana – Maica Alexandra
Alteţa Sa Imperială şi Regală Ileana, Principesă a României, Principesă de Hohenzollern, Principesă de Habsburg - Toscana (5 ianuarie 1909, Bucureşti – 21 ianuarie 1991, Pennsylvania) a fost fiica cea mai tânără a regelui Ferdinand şi a reginei Maria şi mătuşa, de soră a tatălui, a regelui Mihai I. Prin mama sa, regina Maria, s-a înrudit cu familiile regale din Marea Britanie şi Rusia. A fost forţată politic să se căsătorească la 22 ani cu arhiducele Anton de Austria, cu care a avut şase copii, arhiducisau arhiducese de Austria: Ştefan, Maria Ileana, Alexandra, Dominic, Maria Magdalena şi Elisabeta. Ca să scape de persecuţiile naziste s-a mutat în martie 1944 de la Viena, înapoi în ţară locuind la Castelul Bran (darul făcut de urbea Braşov Reginei Maria). După abdicarea Regelui Mihai în 1947 sub presiunea generalului rus KGB Vâşinski, s-a refugiat cu întreaga familie în Argentina şi apoi în Statele Unite ale Americii. În această din urmă ţară printesa şi-a crescut singură copiii, ţinând prelegeri şi conferinţe şi scriind cărţi, între care “I live again” (Trăiesc din nou) şi “Hospital of the Queen’s Heart” (Spitalul Inimii Reginei).
În 1957, Prinţesa Ileana a suferit o foarte grea operaţie
care a ţinut-o la pat mult timp. Suferinţa ei proprie, pierderea unei
fiice, boala grea a unui fiu, au făcut-o să-şi asculte şi
mai mult glasul inimii şi, deoarece copiii erau mari şi nu mai aveau
nevoie de ajutorul ei, a intrat în 1961 la o mânăstire din Bussy-en-Othe
în Franţa ca novice iar în 1967 a fost unsă monahie
(călugăriţă) sub numele de Maica Alexandra.
Meditaţiile ei erau citite la Europa liberă şi
îmbărbătau pe cei din România. S-a întors în SUA unde construise
mânăstirea din Ellwood City (Pennsylvania) care a fost sfinţită
în 1968 cu hramul “Schimbarea la Faţă”. A devenit stareţa
acestei mânăstiri (prima mânăstire ortodoxă de maici din SUA)
şi a fost o pildă de viaţă monahicească. A scris
numeroase articole şi o serie de cărţi teologice, între ele
fiind cea despre îngeri şi cea despre Rugăciunea lui Iisus pe care a
învăţat-o de la un călugăr de la Sâmbăta. A fost
alături de Arhiepiscopul Valerian Trifa, apărându-l de atacurile
comuniste.
După
căderea regimului Ceauşescu, Maica Alexandra a vizitat România în
1990, la vârsta de 81 de ani, ca să ajute copiii orfani. După
întoarcerea în Statele Unite, s-a îmbolnavit si a murit de inimă la 21
ianuarie 1991. Toţi copiii rămaşi în viaţă au venit să
o vadă când era la spital şi fiul ei cel mare Ştefan a vegheat
la căpătâiul patului până s-a săvârşit. A primit
împărtăşania, preotul i-a citit rugăciunile de plecare din
această lume. Ţinând strâns în mâna-i fragilă o cruce, a rostit
în şoaptă cu fiul său Tatăl nostru şi l-a ascultat cu
un zâmbet în ochi şi pe buze povestindu-i despre lunga lor viaţă
trăită împreună. Apoi a închis pleoapele obosite şi s-a
dus. Ştefan Habsburg s-a uitat la ceas: era ora amiezei. În minte i-au
venit cuvintele epistolei Sfântului Pavel: “Căci nimeni dintre noi nu
trăieşte pentru sine şi nimeni nu moare pentru sine.
Că dacă trăim, pentru Domnul trăim, şi dacă
murim, pentru Domnul murim. Deci şi dacă trăim, şi
dacă murim, ai Domnului suntem” (Romani 14, 7-8). Mormântul la
mânăstirea din Pennsylvania este simplu, cu o cruce românească din
lemn la cap si cu o cutiuţă de ţărână din
ţară, aşa cum specificase în testament. În Bucureşti o
stradă se cheamă Maica Alexandra.
650 de ani ai Mitropoliei Ţării Româneşti
S-au împlinit în mai 2009 şase secole şi jumătate de când patriarhul Calist şi Sinodul patriarhal din Constantinopol au recunoscut pe mitropolitul Iachint ca mitropolit a toată Ungrovlahia. Voievodul Alexandru Basarab I (1310-1352) unise deja, înainte de 1324, sub domnia sa, mai multe voievodate şi cnezate întemeind Ţara Românească (sau Muntenia) cu capitala la Curtea de Argeş. Mitropolitul Iachint, care în 1348 activa la Vicina în Dobrogea (lângă Tulcea), a fost transferat la Curtea de Arges, după anexarea Vicinei la Ţara Românească de către Basarab I. Două documente din mai 1359 certifică existenţa mitropoliei Munteniei: hotărârea Sinodului patriarhal şi scrisoarea patriarhului Calist către domnitorul Nicolae Alexandru (1352-1364), urmaşul lui Basarab I. Biserica domnească Sfântul Nicolae de la Curtea de Argeş, ctitorită de Nicolae Alexandru Basarab a devenit catedrală metropolitană. Mitropolitul Iachint, care era şi sfetnicul cel mai apropiat al voievodului, a hirotonit mulţi preoţi în satele muntene, a zidit biserici, a întemeiat mănăstiri, a adus la mânăstirea de la Tismana pe Sfântul Nicodim de la muntele Athos. Mitropolitul Iachint a murit în 1372 şi este îngropat la biserica Sfântul Nicolae. În 1401 Mitropolitul din scaunul de la Curtea de Arges era şi exarh a toată Ungaria şi al Plaiurilor (adică Transilvania). Din 1453 mitropoliţii Ţării Româneşti sunt aleşi dintre români (primii au fost Iosif, Macarie şi Ilarion).
Ulterior scaunul Mitropoliei s-a mutat la Târgovişte o dată
cu mutarea acolo a capitalei. Pe locul vechii biserici mitropolitane Domnitorul
Neagoe Basarab (1512-1521) a construit, în anii 1514-1517, mânăstirea
Curtea de Argeş cu una din cele mai frumoase biserici din sud-estul
Europei (de care se leagă legenda Meşterului Manole), care a devenit
scaun episcopal. De altfel Neagoe Basarab a rămas în istorie ca unul
dintre cei mai mari ctitori şi renovatori de biserici.. Sub el,
călugărul tipograf Macarie de la Bistriţa a tipărit primele
cărţi la noi: Liturghierul în 1508, Octoihul în 1510 şi
Tetraevanghelul în 1512. Domnitorul este autorul celebrei şi
înţeleptei cărţi “Învăţăturile lui Neagoe Basarab
pentru fiul său Teodosie”, despre care Episcopul Argeşului şi
Muscelului, PS Calinic Argatu, a spus că ar trebui să fie pentru noi
românii o carte de căpătâi, alături de Biblie şi Cartea de
rugăciuni.
Mitropolitul Iachint şi voievodul Neagoe Basarab au fost canonizaţi ca sfinţi la 26 octombrie 2008; Sfintul Ierarh Iachint de Vicina este sărbătorit la 28 octombrie iar Sfântul Voievod Neagoe Basarab la 26 septembrie.
Mama lui Ştefan cel Mare
de Dimitrie Bolintineanu