HOLLY RESURECTION ROMANIAN ORTHODOX CHURCH

MISIUNEA ROMÂNĂ ORTODOXĂ INVIEREA DOMNULUI

(Temporar la St. George’s Melkite-Greek Catholic Church, 1620 Bell St.)

Mail Address (Adresa poştală): P.O.Box 1488, Carmichael, CA 95609-1488

Preot: Teodor Alin Gîrlonţa (tel. (tel. 916 333 3218)

Preşedintele Consiliului Parohial: Petre Sîrb

www.invierea-domnului.org

V E S T I T O R U L

August 2009

Un material de lectură şi meditaţie de suflet care nu trebuie să  lipsească din nici o familie creştină

În cuprins: Calendarul religios şi laic al lunii; predica părintelui Cleopa; Sărbătorile Schimbării la Faţă a Domnului şi a Adormirii Maicii Domnului; Sfinţii lunii; Schimbarea la Faţă; Neagoe Basarab; ştiri, istorioare.

Adormirea Maicii Domnului (15 august)

Troparul Sărbătorii: Întru naştere fecioria ai păzit, întru adormire lumea nu o ai părăsit, de Dumnezeu Născătoare; mutatu-te-ai la viaţă, fiind Maica Vieţii, şi cu rugăciunile tale mântuieşti din moarte sufletele noastre.

Calendarul lunii

Sâmbătă, 1 august: Scoaterea Sfintei Cruci. (A doua zi a Postului

AdormiriiMaicii Domnului).

Duminică, 2 august: Împăratul Iustinian cel Mare.  Duminica 8-a după

Rusalii. 1 Cor 1, 10-17; Matei 14, 14-22 (Înmulţirea pâinilor).

Miercuri, 5 august: Sfântul Cuvios Ioan Iacob de la Neamţ (Hozevitul)

Joi, 6 august: Schimbarea la Faţă a Domnului (Dezlegare la peşte).

Matei 17,1-13 (Marcu 9, 2-9 şi  Luca 9, 28-36).

Vineri, 7 august: Sf. Cuvioasă Teodora de la Sihla.

Duminică, 9 august: Cuviosul Herman din Alaska, întâiul Sfânt ortodox al

Americii. Duminica 9-a după Rusalii. 1 Cor. 3, 9-17; Matei 14, 22-

34 (Umblarea pe mare).

Marţi, 11 august: Sf. Ierarh Nifon, Patriarhul Constantinopolului.

Sâmbătă, 15 august: Adormirea Maicii Domnului.

Duminică, 16 august: Sf. Mahramă a Domnului. Sf. Martiri Constantin

Brâncoveanu şi cei patru fii ai săi. Duminica 10-a după Rusalii.

1 Cor. 4, 9-16; Matei 17, 14-23 (Vindecarea lunatecului).

Joi, 20 august: Sf. Prooroc Samuel.

Duminică, 23 august: Sf. Muc. Lup. Duminica 11-a după Rusalii.

1 Cor. 9, 2-12; Matei 18, 23-35 (Pilda datornicului nemilostiv)

Miercuri, 26 august: Sf. Muc. Adrian şi Natalia

Sâmbătă, 29 august: Tăierea Capului Sf. Prooroc Ioan Botezătorul (Post)

Duminică, 30 august: Sf.Ierarh Alexandru, Sf.Cuv.Ioan de la Râşca.

Duminica 12-a după Rusalii. 1 Cor.15, 1-11;Matei 19,16-26

(Tânărul cel bogat)

Luni, 31 august: Punerea în raclă a Brâului Maicii Domnului.

Date memorabile

Luna lui Gustar. Numele lunii august vine de la numele primului împărat roman, Iulius Cezar August. Luna are 31 de zile ca şi iulie, pentru că împăratul a dorit-o tot atât de importantă ca şi luna iulie care îi purta celălalt nume.

1 august 1714 - Dimitrie Cantemir a devenit primul român, membru al unui înalt for ştiinţific internaţional (Academia din Berlin). 1977 - Greva generală a minerilor din Valea Jiului (30.000 de mineri), care au cerut să vorbească direct cu Ceauşescu.

6 august 1945 – Bomba atomică (Enola Gay) la Hiroşima.

7 august 1966 – Hirotonirea ca Arhiereu a P.C. Arhimandrit Victorin Ursache, primul episcop al Românilor din America şi Canada, în Windsor, Ontario.

9 august 1601 - Mihai Viteazul a fost ucis mişeleşte la Gorăslău.

10 august 1875 – Începe construcţia castelului Peleş din Sinaia.

15 august 1517 – S-a sfinţit mânastirea Curtea de Argeş, ctitoria lui Neagoe Basarab.

15 august 1714 – Moare ca martir Constantin Brâncoveanu la Constantinopol.

19 august 1881 – S-a născut la Liveni-Dorohoi marele muzician George Enescu.

20 august 1968 - Primul autoturism românesc (Dacia 1100).

23 august 1939 – Se semnează pactul Molotov-Ribbentrop (între Stalin şi Hitler) prin care ruşii cer Basarabia.

23 august 1944 – Inceputul oficial al infamului regim comunist în România.

24 august 1873 – A murit Avram Iancu, marele erou de la 1848 al românilor ardeleni.

27-28 august 1916 – România intră efectiv în războiul prim mondial, de partea Puterilor Centrale: armata română trece Carpaţii în Transilvania.

Din Predica părintelui Cleopa

la Duminica a XII-a după Rusalii, a tânărului bogat: Matei 19,16-26 (Despre desăvîrşirea creştină)

De voieşti să fii desăvîrşit, mergi, vinde-ţi averile tale tale şi le dă săracilor şi
vei avea comoară în cer. După aceea vino şi urmează-Mi (Matei 19, 21)

Iubiţi credincioşi,

Idealul fiecărui creştin pe pămînt este mîntuirea sufletului, adică dobîndirea vieţii veşnice. Pînă la întruparea şi învierea Domnului nostru Iisus Hristos, nimeni nu se putea mîntui, căci raiul era închis şi nu era revărsat peste lume harul Duhului Sfînt. De aceea toţi drepţii Vechiului Testament aşteptau izbăvirea sufletelor lor prin moartea şi învierea Fiului lui Dumnezeu.

Mîntuirea, după învăţătura Sfintei Evanghelii şi a Bisericii Ortodoxe, se dobîndeşte prin păzirea poruncilor date de Dumnezeu oamenilor, cuprinse atît în decalogul Legii Vechi, cît şi în Noul Testament, numit şi legea Harului. Orice creştin care doreşte să se mîntuiască trebuie să săvîrşească aceste trei condiţii: să aibă credinţă dreaptă în Dumnezeu, să aibă harul Duhului Sfînt (care se dă tuturor prin cele şapte Sfinte Taine ale Bisericii Botezul, Mirungerea, Spovedania, Sfînta Împărtăşanie, Nunta, Preoţia, Maslul) şi să împlinească poruncile cuprinse în Sfînta Evanghelie. Fără aceste trei condiţii obligatorii, nu este mîntuire. Una din ele dacă lipseşte, omul nu se poate mîntui şi îşi pierde sufletul său, "care este mai scump decît toată lumea".

Aceasta este mîntuirea pe calea poruncilor, comună şi obligatorie tuturor oamenilor care cred în Dumnezeu şi doresc să moştenească viaţa veşnică. Dar mai este şi o altă cale de mîntuire, mult mai grea, anume calea desăvîrşirii creştine, pe care au mers toţi sfinţii, apostolii, mucenicii, ierarhii şi cuvioşii. Pentru că nu este obligatorie, ci benevolă, ea este numită în Sfînta Evanghelie calea sfaturilor evanghelice. Pe această cale merg de obicei călugării, sihaştrii, văduvele, creştinii care au o chemare specială de la Dumnezeu şi o evlavie deosebită pentru rugăciune, post, înfrînare, metanii, lacrimi şi sărăcie totală de cele materiale. Aceasta este calea sfinţeniei, a îndumnezeirii şi a unirii mistice cu Hristos.

Pentru a înţelege mai bine cele două căi de mîntuire, să vă reamintim pe scurt textul Evangheliei de astăzi. Un tînăr bogat s-a apropiat de Iisus Hristos şi L-a întrebat: Învăţătorule bun, ce bine să fac ca să moştenesc viaţa veşnică? Iar Domnul i-a răspuns: Dacă voieşti să intri în viaţă, păzeşte poruncile! Şi îi aminteşte cîteva din Decalog: Să nu ucizi, să nu fii desfrînat, să nu furi, să nu mărturiseşti strîmb, cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta şi să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Însă tînărul era un om credincios şi corect. De aceea a răspuns lui Hristos: Toate acestea le-am păzit din copilăria mea (Matei 19, 16-20).

Acestea sînt cîteva din poruncile principale care asigură mîntuirea tuturor celor ce merg pe această cale. Şi tînărul din Evanghelie le păzea cu sfinţenie. Oare cîţi tineri de astăzi mai împlinesc cu atîta credinţă poruncile lui Dumnezeu? Cîţi dintre fiii şi fiicele dumneavoastră vă mai ascultă, merg la biserică regulat, se spovedesc, primesc Sfintele Taine, fac rugăciune seara şi dimineaţa, se păzesc de beţie şi desfrîu?

Dar tînărul din Evanghelie nu era mulţumit sufleteşte. El simţea că sufletul său dorea ceva mai mult, adică o viaţă mai înaltă, unită deplin cu Hristos. De aceea întreabă: "Ce îmi mai lipseşte?" Pînă aici a fost cale a poruncilor, obligatorie tuturor. De acum începe calea desăvîrşirii, a urcuşului duhovnicesc spre Hristos, care nu este uşor de străbătut.

Şi iată ce i-a răspuns Mîntuitorul Hristos: Dacă voieşti să fii desăvîrşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea, vino şi urmează Mie (Matei 19, 20-21). Două lucruri îi cerea Hristos tînărului care dorea desăvîrşirea: să se lepede de cele materiale, prin împărţirea averii la săraci şi să urmeze lui Hristos, părăsind casa, rudele şi toate grijile pămînteşti. Cine nu urcă ambele trepte ale desăvîrşirii: lepădarea de cele trecătoare, adică sărăcia de bună voie şi urmarea lui Hristos nu poate ajunge la treapta desăvîrşirii. Dacă numai una o facem şi a doua nu, nu putem urma lui Hristos.

Fără o naştere duhovnicească din nou, fără dezbrăcarea de patimi şi de grijile lumii, nu ne putem îmbrăca cu haina unei vieţi noi în Hristos. Cîţi oameni nu sînt săraci în lume, şi chiar fără familie, dar nu urmează cu toată inima lui Hristos, pentru că nu se pot lepăda de patimile cele ascunse: de gîndul mîndriei, al slavei deşarte, al desfrînării, al iubirii de bani, al lenevirii şi mai ales al voiei proprii. Cine nu se leapădă de voia proprie şi de patimile ascunse din minte şi inimă, nu poate face voia lui Hristos şi nu-L va putea purta în inima sa plină de idolii patimilor. Unii ca aceştia nu pot urca pe scara desăvîrşirii creştine. Printre aceştia se numără şi tînărul bogat din Evanghelie, care, auzind că i se cere să-şi dea averea la săraci pentru a urma lui Hristos, s-a întors întristat la casa sa.

Iubiţi credincioşi, păzirea poruncilor Legii, unită cu credinţa dreaptă în Hristos, aduc mîntuirea omului, dar nu-l fac desăvîrşit. Acest lucru îl arată marele Apostol Pavel cînd zice: "Nimic nu a desăvîrşit Legea" (Evrei 9, 9; 10, 1), auzind pe Mîntuitorul, zicînd: Eu am venit ca viaţă să aibă, şi din belşug să aibă (Ioan 10, 10). De aici trebuie să înţelegem că alta este treapta celor ce intră în viaţă, adică se mîntuiesc, şi alta este treapta celor ce voiesc să aibă şi mai multă viaţă, adică a celor desăvîrşiţi. "Cei ce se mîntuiesc, moştenesc viaţa cea veşnică, iar cei ce sînt desăvîrşiţi, nu numai că se mîntuiesc, dar moştenesc vistieriile slavei celei dumnezeieşti din ceruri" (Kiriacodromionul, pag, 388, Bucureşti, 1875).

Prin călcarea poruncilor omul a pierdut raiul, iar prin jertfa şi răscumpărarea Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, neamul omenesc a moştenit cerul. De aceea, în Sfînta Evanghelie, Mîntuitorul nu a zis: "Fericiţi cei săraci cu duhul, că a acelora este împărăţia raiului", ci "Împărăţia Cerurilor", sau "Fericiţi cei izgoniţi pentru dreptate, că a acelora este împărăţia raiului", ci "Împărăţia Cerurilor". Aşa a binevoit Preabunul nostru Mîntuitor şi Dumnezeu, Care a venit în lume ca prin jertfa şi răscumpărarea Sa, să dea mai mult decît am pierdut la început prin zavistia diavolului. Cu adevărat aici s-a împlinit cuvîntul care zice: Unde s-a înmulţit păcatul, a prisosit darul (Romani 5, 20).

Despre faptul că sînt diferite trepte ale slavei în cer pentru cei ce se mîntuiesc, ne arată şi Sfîntul Apostol Pavel care zice: Alta este strălucirea soarelui, alta este strălucirea lunii, şi alta strălucirea stelelor, şi stea de stea se deosebeşte în strălucire (I Corinteni 15, 41). Însuşi Mîntuitorul a arătat zicînd: În casa Tatălui Meu multe locaşuri sînt (Ioan 14, 2). Dumnezeiescul Părinte Efrem Sirul, arătînd deosebirea acestor locaşuri ale sfinţilor din cer, zice: "Multe locaşuri ale Tatălui, arată Mîntuitorul măsura minţii celor ce se sălăşluiesc în cer, adică despărţirile şi deosebirile întru care cu mintea se vor desfăta drepţii şi sfinţii în veacul viitor. Că nu cu despărţirea locurilor, ci cu rînduiala darurilor sînt multe locaşuri... Căci în veacul ce va să fie, toţi drepţii se vor sălăşlui într-o bucurie, cu nedespărţirea, şi fiecare după măsura sa, dintr-un soare gîndit se străluceşte, şi după a sa vrednicie trage bucurie şi veselie, ca dintr-un aer, loc, scaun, privire şi formă. Şi nu vede cineva măsurile celui ce îl întrec pe el, nici a celui mai jos decît dînsul ca nu cumva, văzînd darul covîrşitor al prietenului său, sau lipsa, să-i fie aceasta pricină de întristare sau suspin...".

Să ne întoarcem acum la cuvîntul nostru, despre desăvîrşirea omului. Auzim pe Mîntuitorul nostru în Sfînta Evanghelie, zicînd: Fiţi desăvîrşiţi, precum Tatăl vostru cel ceresc este desăvîrşit (Matei 5, 48). În ce constă desăvîrşirea omului pe acest pămînt? La această întrebare ne răspunde Sfîntul Apostol Pavel, zicînd: Dragostea este legătura desăvîrşirii (Coloseni 3, 14). Adică cel ce are desăvîrşită dragoste faţă de Dumnezeu şi de aproapele său, unul ca acesta a ajuns la fapta cea mare a desăvîrşirii în viaţa sa. Acest adevăr ni-l arată şi Sfîntul Maxim Mărturisitorul, zicînd: "Cel desăvîrşit în iubire a ajuns la culmea nepătimirii şi nu mai cunoaşte deosebirea între al său şi al altuia, sau între a sa şi a alteia, sau între credincios şi necredincios, între rob şi slobod, sau peste tot între bărbat şi femeie. Cel ridicat mai presus de tirania patimilor, căutînd la firea cea una a oamenilor, priveşte pe toţi la fel şi are faţă de toţi aceeaşi dragoste. Căci nu mai este în el deosebire, nici bărbat au femeie, nici rob, nici slobod, ci toate şi întru toţi Hristos" (Galateni 3, 28). Sfîntul Nichita Stihatul spune că desăvîrşirea este "readucerea puterilor sufletului la starea de la început a naturii omului, aşa cum l-a creat Dumnezeu după chipul şi asemănarea Sa, şi bun foarte, cum era el în rai înainte de cădere".

Iubiţi credincioşi, pînă aici am vorbit despre desăvîrşirea sau îndumnezeirea omului în Biserica Ortodoxă, după Sfînta Evanghelie şi Sfinţii Părinţi. Acum să vedem cum înţelegem noi desăvîrşirea şi cum o putem realiza astăzi.

Cel mai sigur se realizează desăvîrşirea recomandată de Hristos în Sfînta Evanghelie de astăzi, în cadrul vieţii monahale. Întrucît această Evanghelie este singura care stă la baza întemeierii monahismului creştin, idealul de desăvîrşire în credinţă, în rugăciune şi dragoste se realizează mai ales în cinul monahal. Oare călugării nu renunţă de bună voie la avere, la cinste, la familie, la toată libertatea vieţii pămînteşti şi, prin cele trei voturi monahale ascultare, sărăcie de bună voie şi curăţie nu îşi închină trupul şi sufletul slujirii lui Hristos pînă la moarte? Călugării au făcut dintotdeauna cele mai mari eforturi şi jertfe pentru desăvîrşire. Aceasta o dovedeşte la noi numărul mare de mănăstiri şi schituri peste o mie începînd din secolul IV pînă astăzi, numărul mare de sihaştri şi chilii pustniceşti, ca şi marea vocaţie ce o au românii dintotdeauna pentru monahism. Prin jertfa lor ei s-au rugat pentru lume şi pentru ţară, s-au jertfit în adînc de smerenie pentru lauda lui Dumnezeu şi mîntuirea fiilor acestui neam. Ei au apărat cel mai mult Ortodoxia şi viaţa morală în rîndul credincioşilor noştri. Ba, unii dintre ei, au devenit harismatici, duhovnici iscusiţi cu mulţi fii sufleteşti, ierarhi cuvioşi, luminători şi slujitori aleşi ai Bisericii şi ai neamului. Este destul să amintim de sfinţii: Daniil Sihastru, Nicodim de la Tismana, Leontie de la Rădăuţi, Chiriac de la Bisericani, Cuvioasa Teodora de la Sihla, Sfîntul Calinic de la Cernica şi, recent, Cuviosul Ioan Iacob de la Iordan. Ei s-au jertfit pentru dragostea lui Dumnezeu şi prin pilda lor îndeamnă şi pe credincioşi să trăiască în lume o viaţă creştină curată, smerită, unită cu Hristos.

Dar şi în familie se poate duce o viaţă creştină, înaltă, sfîntă, dăruită lui Hristos. Oare ce sînt acele mame sfinte, cu copii mulţi, crescuţi în rugăciune şi bucurie, dacă nu nişte femei desăvîrşite în răbdare şi iubire? Ce sînt acei credincioşi cu viaţă curată în lume care iau drumul mănăstirilor sau trăiesc în feciorie şi văduvie neîntinată prin sate şi oraşe? Apoi, cîţi creştini ascunşi nu trăiesc în lume plini de sfinţenie, de pace, de milă, arzînd de dragostea lui Dumnezeu?

Să păstrăm cu rîvnă evlavia şi exemplul personal al părinţilor noştri, al mamelor, al monahilor, al duhovnicilor şi sfinţilor noştri. Astăzi este desăvîrşit cel ce se roagă neîncetat, cel ce este împăcat cu toţi oamenii, cel ce miluieşte, se smereşte şi se jertfeşte pentru apărarea dreptei credinţe, pentru bunăcreşterea copiilor şi pentru mîntuirea tuturor în Hristos.

Să rugăm pe Fiul lui Dumnezeu, Mîntuitorul lumii, să ne ajute tuturor pe calea desăvîrşirii în dragoste, în credinţă şi în rugăciune, spre lauda lui Dumnezeu şi mîntuirea sufletelor noastre. Amin.

Schimbarea la Faţă a Domnului Iisus Hristos

(6 august)

La şase zile după ce a spus ucenicilor Săi : "Sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere" (Matei 16, 28 ; Marcu 9, 1), Iisus îi luă pe Apostolii Săi preferaţi  Petru, Iacov şi Ioan pe muntele Taborului în Galileea ca să se roage. Se cuvenea într-adevăr ca cei care aveau să asiste la suferinţa Sa la Ghetsimani şi care aveau să fie martorii cei mai importanţi ai Patimilor Sale, să fie pregătiţi pentru această încercare prin priveliştea slăvirii Sale: Petru, pentru că tocmai îşi mărturisise credinţa în dumnezeirea Sa ; Iacov, căci a fost primul care a murit pentru Hristos ; şi Ioan, viitorul Evanghelist, care mărturisi din experienţa sa slava dumnezeiască, făcând să răsune teologia Cuvântului întrupat.

"Şi pe când se ruga, deodată, faţa Sa deveni o alta, Se schimbă şi sclipi ca soarele, în timp ce hainele sale deveniră strălucitoare, de un alb scânteietor, cum nu poate înălbi pe pământ înălbitorul" (Marcu 9, 3). Cuvântul lui Dumnezeu întrupat îşi arăta astfel strălucirea naturală a slavei dumnezeieşti, pe care o avea în El însuşi şi pe care o păstrase după Întruparea Sa, dar care rămânea ascunsă sub acoperământul trupului. Spre deosebire de faţa lui Moise care strălucise de o slavă venită din afară după comvorbirea cu Dumnezeu Tatăl în Muntele Sinai (cf. Exod 34, 29), faţa lui Hristos apăru pe muntele Taborului ca un izvor de lumină, izvor al vieţii dumnezeieşti făcută accesibilă omului şi care se răspândea şi pe "veşmintele" Sale, adică asupra lumii din afară dar şi pe lucrurile făcute de activitatea şi civilizaţia omenească.

Hristos deschise ochii Apostolilor Săi iar aceştia, cu o privire transfigurată de puterea Duhului Sfânt, văzură lumina dumnezeiască indisociabil unită cu trupul Sau. Fură deci ei înşişi schimbaţi la faţă şi primiră prin rugăciune puterea de a vedea şi cunoaste schimbarea survenită în natura noastră datorate unirii sale cu Cuvântul (Sf. Grigore Palama).

"Precum soarele pentru cele ale simţurilor, aşa este Dumnezeu pentru cele ale sufletului" (Sf. Grigore Teologul), de aceea autorii Evangheliilor spun că faţa Dumnezeului-Om, care este "lumina cea adevărată Care luminează pe tot omul care vine în lume" (Ioan 1, 9), sclipea ca soarele. Dar această lumină era în fapt incomparabil superioară oricărei lumini a simţurilor şi, incapabili să îi mai suporte strălucirea inaccesibilă, Apostolii căzură la pământ.

Lumina nematerială, necreată şi situată în afara timpului, aceasta era Împărăţia lui Dumnezeu venit întru puterea Duhului Sfânt, după cum Domnul promisese Apostolilor Săi. Întrevăzută atunci pentru o clipă, această lumină va deveni moştenirea veşnică a aleşilor în Împărăţie, când Hristos va veni din nou, strălucind în toată scânteierea slavei Sale. Va reveni învăluit în lumină, în această lumină care a strălucit în Tabor şi care a ţâşnit din mormânt în ziua Învierii Sale, şi care, răspândindu-se asupra sufletului şi trupului celor aleşi, îi va face să strălucească şi pe ei "precum soarele" (cf. Matei 13:43).

În mijlocul acestei slăvite privelişti se arătară - alături de Domnul - Moise şi Ilie, doi mari profeţi din Vechiul Testament, reprezentând respectiv Legea şi Proorocii, singurii care au vorbit cu Dumnezeu (s-a întâmplat pe Muntele Sinai zis şi Horeb – Exod 33,22-23 şi 1 Regi 19, 9-14) care îl mărturiseau ca stăpân al celor vii şi al celor morţi (Moise a murit înainte de a intra în Pământul Făgăduinţei iar Ilie a fost dus într-un loc tainic fără să cunoască moartea). Şi vorbeau cu El, în lumină, despre Exodul pe care avea să îl înfăptuiască la Ierusalim, adică Patimile Sale, căci prin Patimi şi prin Cruce această slăvire trebuia să fie dată oamenilor.

Ieşiţi afară din ei înşişi, răpiţi în contemplarea luminii dumnezeieşti, Apostolii erau copleşiţi ca de un somn şi "neştiind ce zice, Petru îi spuse lui Iisus : Stăpâne, ce bine ar fi să rămânem aici; dacă vrei vom face trei corturi : unul pentru tine, unul pentru Moise si unul pentru Ilie". Întorcându-şi apostolul de la aceasta dorinţa prea omenească, ce consta în a se mulţumi de bucuria pământească a luminii, Domnul le arată atunci un "cort" mai bun şi un lăcaş cu mult mai înalt pentru a sălăşlui în el slava Sa. Un nor luminos veni să îi acopere cu umbra Sa, iar glasul Tatălui Se făcu auzit în mijlocul acestui nor, mărturisind pe Domnul : "Acesta este Fiul Meu prea-iubit, în care am bine-plăcut; ascultaţi de El". Acest nor era harul Duhului înfierii şi, la fel ca şi la Botezul Său în Iordan, glasul Tatălui mărturisea pe Fiul şi arăta că cele trei entităţi ale Sfintei Treimi, întotdeauna unite, participă la Mântuirea omului.

Încă insuficient pregătiţi revelaţiei unor asemenea taine, căci nu trecuseră încă prin încercarea Crucii, Apostolii se înspăimântară cumplit. Dar când îşi ridicară capetele, îl vazură pe Iisus, singur, redevenit ca mai înainte, Care se apropie de ei şi îi linişti. Apoi, coborând din munte, El le ceru să nu vorbească nimănui de cele ce văzuseră, până când Fiul Omului nu se va scula din morţi.

Sărbătoarea Schimbării la Faţă este deci prin excelenţă aceea a îndumnezeirii naturii noastre omeneşti şi a participării trupului nostru trecător la bunurile veşnice, care sunt mai presus de fire. Înainte chiar de a îndeplini Mântuirea noastră prin Patimile Sale, Mântuitorul arată atunci că scopul venirii Sale în lume era tocmai să aducă pe tot omul la contemplaţia slavei Sale dumnezeieşti. Din acest motiv sărbătoarea Schimbării la Faţă i-a atras în mod deosebit pe călugări, care şi-au închinat întreaga viaţă căutării acestei lumini. Numeroase Mănăstiri au fost închinate acestei Sărbători a vederii lui Hristos întru Lumină Dumnezeiască. A Căruia este slava şi puterea în veci. Amin.

(din Sinaxar)

Adormirea Maicii Domnului (15 august)

Sfînta Fecioară locuia în casa Sfîntului Apostol Ioan pe Muntele Sion. Era de-acum de o vîrstă destul de înaintată dar mergea încă adesea de se ruga pe Muntele Măslinilor, chiar în locul de unde se înălţase Domnul Iisus. Arhanghelul Gavriil a vestit-o, pe cînd se ruga în Muntele Măslinilor, că va muri şi că peste trei zile după moarte va pleca la Hristos. Sf.Ioan a trimis vorbă prin fratele său Sf. Apostol Iacov, primul episcop al Ierusalemului, tuturor apostolilor, ucenicilor, rudelor şi prietenilor. Celor ce s-au adunat atunci îndată, Sfînta Maria le-a dat îmbărbătare în faţa veştii triste a morţii, spunîndu-le bucuria de a se duce la Fiul ei şi promiţîndu-le că va veghea de acolo asupra văduvelor, orfanilor şi celor în nevoie, rugîndu-i să o înmormînteze în Grădina Ghetsemani pe Muntele Măslinilor. La capul patului morţii s-au adunat toţi Apostolii, exceptînd pe Sf. Apostol Toma. şi servească stăpînul.

În ziua hotărâtă, la a treia oră din zi (9:00 a.m.), în odaia cea mare ardeau multe lămpi şi Apostolii, adunaţi în jurul patului Sf. Fecioare, ofereau laude lui Dumnezeu. După ce s-a rugat, Fecioara i-a binecuvîntat. Au început şi ei să se roage. S-a auzit un tunet şi o voce puternică, o lumină de glorie divină a făcut să pălească lumina lămpilor - era Domnul Iisus venit să ia sufletul Maicii Sale. Ea a strigat aceleaşi vorbe spuse în Biblie: "Sufletul meu măreşte pe Domnul şi duhul meu se bucură în Dumnezeu Mîntuitorul meu (Luca 1: 46-47). Domnul a spus: "Marie". "Aicea sînt, Doamne", a răspuns dînsa. Apostolii au rugat-o să dea o binecuvîntare acestei lumi. Apoi a adormit. Faţa ei lucea ca soarele şi o dulce mireasmă se răspîndea din trupul ei sfînt.

Au dus-o la mormînt. Apostolii - de-o parte Sf. Ioan şi Sf. Petru, de cealaltă Sf. Iacov şi Sf. Pavel - au purtat patul ei pe umeri cu cîntări, urmaţi de mare alai, prin tot Ierusalemul de la Sion la Ghetsemani. Un nor luminos îi îmbrăca şi se auzeau glasurile de slavă ale îngerilor. Fariseii au răsculat mulţimea care a încercat furioasă să atace procesiunea dar lumina norului ce îmbrăca pe cei cerniţi a orbit-o şi mulţi se loveau de ziduri sau unii de alţii. Un preot evreu, Athonios, mergea pe drum şi, mînios pe onoarea adusă trupului Celei ce a dat naştere Celui care, chipurile, a distrus legea strămoşilor, s-a repezit să dea trupul Fecioarei jos la pămînt. Un înger i-a tăiat cu paloşul, mîinile, care au rămas lipite de patul sfînt. Evreii care erau cu dînsul, înfricoşaţi, au strigat: "Cu adevărat Acela ce a fost născut de tine este Dumnezeu cel Adevărat, o Maica lui Dumnezeu, Pururea Fecioară Maria". Athonios a fost cuprins de căinţă şi sufletul, în marea suferinţă a trupului, a fost cuprins de arzătoare frică şi credinţă. Apostolii i-au spus să-şi atingă mîinile rămase pe patul Fecioarei şi să cheme numele ei; a fost vindecat, doar o linie roşie marcînd coatele la tăietură.

          Sf. Toma, care predica Biblia în ţinuturile Indiei, a venit a treia zi după îngropare şi s-a dus la mormînt. Aici a văzut cu ochii duhului cum trupul Maicii Domnului era tocmai mutat la cer şi, plin de jale, a strigat: "Unde te duci, Prea Sfînto?" Iar ea şi-a scos cingătoarea şi i-a dat-o zicînd: "Ţine-o, prietenul meu." şi a dispărut. Fără să înţeleagă, întors la Apostoli cu brîul în mînă (brâu care a fost pus în raclă la 31 august), Sf. Toma le-a reproşat, tînguindu-se cu mare tristeţe, că nu l-au chemat la îngropare. Şi atunci, făcîndu-li-se milă de el, Apostolii l-au dus la mormînt, au dat la o parte piatra, ca el să vadă şi să venereze sfintele ei rămăşiţe. Dar mare le-a fost mirarea cînd au văzut că trupul fusese luat şi ce mai rămăsese erau doar straiele care răspîndeau o minunată mireasmă. Şi s-au încredinţat astfel că Maica Vieţii s-a înălţat cu trupul, ca şi prea minunatul său Fiu, la viaţa veşnică. S-au rugat şi au slăvit pe Dumnezeu, lăudînd sfinţenia Maicii sale.

Biserica catolică sărbătoreşte şi ea ziua de 15 august. Ei o numesc nu Ziua Adormirii (Dormition în engleză), cum facem noi, ci Ziua Înălţării (Assumption, în engleză), accentuând aspectul luării ei la Cer.

Sărbătoarea este precedată de o perioadă de post de 14 zile, cu excepţia zilei de Schimbarea la Faţă, când este dezlegare la peşte. Creştinii evlavioşi citesc în zilele postului Paraclisele Maicii Domnului. În seara din ajunul sărbătorii se citeşte  la vecernie (sfătuim pe cei curâvnă să le citească acasă dacă la biserica lor nu este vecernie) din Vechiul Testament: Facerea 28, 10-17 (despre Scara lui Iacov care uneşte cerul cu pământul aşa cum Maica Domnului, Sfântă Fecioară, persoană umană purtând întrînsa persoana dumnezeiască a Domnului Iisus, este un pod între pământ şi cer); Ezechiel 43,27-44,4 (despre Casa lui Dumnezeu care o simbolizează pe Maica Domnului) şi  Proverbe 9,1-11 (despre casa Înţelepciunii Divine care iarăşi o simbolizează pe Maica Domnului). La Utrenie se citeşte textul din Luca 1,39-49 şi 56, care este pomenit la toate sărbătorile Sfintei Fecioare (“Şi a zis Maria: Măreşte sufletul meu pe Domnul. Şi s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu, Că a căutat spre smerenia roabei Sale. Că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile..."). La Liturghia din 15 august se citeşte din Filipeni 2,5-11 şi Luca 10,38-42 şi 11,27-28.

Praznicul Adormirii Maicii Domnului este una din cele mai însemnate sărbători pentru credincioşii ortodocşi români. Foarte multe  biserici şi mânăstiri au acest hram şi oamenii fac pelerinaje la ele (cel mai cunoscut este la Mânăstirea Nicula din Ardeal unde se află o icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului).  La slujba de înainteprăznuire (din noaptea de 14 august) se mai cântă în România şi Prohodul Maicii Domnului, care este făcută după modelul Prohodului Domnului din Vinerea Mare, tot pe trei stări. Mulţi credincioşi cântă şi cântări duioase precum: "Am venit, Măicuţă, să te mai vedem / şi să-ţi spunem dorul pe care-l avem..." În ziua praznicului în multe locuri sunt serbări populare.

Dacă prima mare sărbătoare cu care începe Anul bisericesc este naşterea Maicii Domnului, mijlocitoarea întrupării Domnului Iisus şi mijlocitoarea noastră la Dumnezeu (8 septembrie), ultima mare sărbătoare a Anului este Adormirea Maicii Domnului. Prea Curată Maică a Domnului roagă-te pentru noi.

Cuviosul Ioan Iacob de la Neamţ, Hozevitul (5 august)

S-a născut la 23 August 1913, în satul Crăiniceni, comuna Horodiştea, judeţul Dorohoi. Mama sa a murit la numai şase luni de la naştere, tatăl său a căzut pe front, în războiul din 1917-1918. A fost crescut de bunica sa care l-a învăţat să se roage lui către Dumnezeu. A luat bacalaureatul în 1932 în Lipcani (jud.Hotin) cu note foarte bune. La 20 ani a intrat la mânăstirea Neamţ, în ziua praznicului Adormirii Maicii Domnului, pe când stareţ la Neamţ era părintele Nicodim, viitorul Patriarh al României. În anul 1936, după post şi rugăciune, mărturisindu-se şi împărtăşindu-se, a plecat în Ţara Sfântă. După doi ani de pustnicie, se închinoviază la mânăstirea Sfântul Sava, unde se nevoieşte opt ani, are grijă de bolnavi, traduce lucrări în româneşte, scrie poezii, duce viaţă aspră de privegheri toată noaptea, de post şi rugăciune. Este apoi, până în 1952, egumen (stareţ) la Schitul românesc Sfântul Ioan Botezătorul, din Valea Iordanului, unde e hirotonit preot în anul 1947 la Biserica Sfântului Mormânt. Dornic de o şi mai mare curăţire trece la o şi mai mare asceză la mânăstirea Sfântul Gheorghe Hozevitul, de pe râul Cherit, locul unde se nevoise si Sfântul Prooroc Ilie. Ultimii ani şi-a petrecut în peştera "Sfânta Ana", în post şi rugăciune, răbdând frigul, foamea şi setea, arşiţa, lipsurile şi multe ispite. A murit în 1960, la 47 de ani din care 24 îi petrecuse în nevoinţă la Locurile Sfinte. Când a fost deschis mormântul său după 20 ani pentru a lua osemintele pentru gropniţa mânăstirii Sf. Gheorghe Hozevitul, s-a văzut că trupul nu putrezise şi răspândea un miros sfânt. Patriarhul Benedict al Ierusalimului a îngăduit strămutarea moaştelor Cuviosului Ioan de la Neamţ într-o raclă de abanos şi sticlă în biserica mânăstirii alături de moaştele sfinţilor Ioan şi Gheorghe Hozevitul. În ţară în curtea Seminarului de la Mănăstirea Neamţ s-a construit o biserică în cinstea sa (sfinţită în anul 1996). O serie de alte biserici din România poartă hramul lui între care una în Bucureşti, în Balta Albă-Titan.

Iată câteva din versurile sale adresate omului de azi: “Sărace om din vremea nouă,/ «Din veacul cel cu înnoiri»/ În ce galop alergi pe urma/ Unei deşarte năluciri?/…/ Ai născocit atâtea lucruri/ Şi ai atâtea înlesniri,/ De crezi că vei ajunge/ «Culmea desăvârşitei fericiri»!/ Păşeşti peste adâncul mării/ Şi prin «văzduh te porţi zburând»/ Iar marginile depărtării/Le-apropii astăzi «la un gând»./…/Împacă-te întâi cu Domnul,/ Croindu-ţi viaţă «după duh»,/ De nu vei împlini acestea/ Împrăştii munca în văzduh./…/ Câştigă-ţi dragostea curată,/ Străină de făţărnicii,/ De nu vei dobândi aceasta,/ Nimic nu faci cu bogăţii./…/ Precum aleargă sateliţii/ În jurul globului mereu/ Aşa după «himere» astăzi,/ Alergi uitând de Dumnezeu!” (Himera omului modern). Să nu uităm să ne adresăm cugetului nostru cu vorbele versurilor sale: “Singur lucrul meu din lume/ Este mântuirea mea/ Dacă eu nu văd de dânsa/ Cine altul va vedea?” (Paza sufletului). Pentru rugăciunile Sfântului Cuvios Ioan, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

(după Sinaxar)

Sfânta Cuvioasă Teodora de la Sihla (7 august)

Sfânta Cuvioasă s-a născut în satul Vânători, jud. Neamţ, pe la anul 1650. Era una dintre cele două fiice ale lui Ştefan Joldea, armaş la cetatea Neamţului. Amândouă fiice ale sale creşteau în păzirea legii lui Dumnezeu, în cinstirea părinţilor şi în cuviinţă faţă de oameni, casa în care trăiau fiind deschisă atât cuvioşilor monahi cât şi pelerinilor aflaţi în trecere; astfel, din fragedă pruncie fetele au învăţat odată cu rugăciunea şi unele virtuţi ale nevoinţei creştineşti. Încă din tinereţe Teodora va cunoaşte o grea încercare a vieţii, deoarece sora ei, Marghioliţa, va fi răpusă de o moarte tragică. Acest eveniment o va zgudui adânc pe Teodora, în care va încolţi încă de pe acum gândul retragerii din lume. Dar părinţii, îndureraţi de pierderea unei fiice, nu se împăcau cu gândul să o piardă şi pe cea de-a doua, astfel că nu au lăsat-o pe Teodora să-şi împlinească acest gând, ci au căsătorit-o, la vremea cuvenită, cu un tânăr de prin părţile Tării de Jos, astfel că după legiuita cununie, Teodora va pleca la casa soţului său.

N-a trecut multă vreme şi părinţii Teodorei s-au sfârşit din viaţă. Neputând să nască copii, Teodora era din ce în ce mai puternic urmărită de gândul cel tainic al lepădării de lume. De aceea, ea se va învoi cu soţul ei ca să meargă la o mânăstire. În urma acestei învoieli, Teodora va intra la schitul Vărzăreşti-Vrancea, iar soţul ei se va călugări la schitul Poiana Mărului, sub numele de Elefterie, mai târziu învrednicindu-se şi de Taina Hirotoniei.

Când a intrat în mânăstire, Teodora era la vârsta de 30 de ani. Egumena mânăstirii, schimonahia Paisia, văzând tinereţea şi râvna ei pentru cele duhovniceşti, a luat-o ca ucenică, iar după un timp de încercare, a încuviinţat tunderea în monahism a Teodorei. Nu după mult timp însă, năvălirea turcilor prin acele locuri a determinat pe egumenă să ia cu sine câteva ucenice, printre care şi Teodora, şi s-a retras în locuri mai tainice şi mai sigure, la hotarul dintre munţii Buzăului şi ai Vrancei. Aici, ele au ridicat un mic altar şi o locuinţă modestă, nevoindu-se în priveghere, post şi rugăciune. Nu după multă vreme însă, schimonahia Paisia, înaintată în vârstă şi istovită de nevoinţă şi de boală, va trece la cele veşnice.

După aproape 10 ani de nevoinţă în acest loc tainic, Teodora se va îndrepta spre munţii Neamţului, şi va vieţui pustniceşte în preajma schitului Sihăstria. Ca povăţuitor a avut pe ieroschimonahul Varsanufie, egumenul Sihăstriei, care îi va da şi binecuvântarea de a vieţui pustniceşte, în jurul Sihăstriei, într-o chilie nu departe de schit.Astfel, de acum începe o nouă perioadă de vieţuire ca anahoret a Cuvioasei. A trăit în izolare cvasitotală, nefiind vizitată decât de duhovnicul ei, ieroschimonahul Pavel din Sihăstria, care o spovedea şi o cumineca. Viaţa ei era rugăciune, veghe şi cugetare dumnezeiască adâncă, iar hrana era oferită de pădure: bureţi, urzici, mure, măcriş, alune, zmeură. Din când în când mai primea şi pesmeţi şi poame uscate, de la schit.

Însă s-a întâmplat ca la o nouă năvălire a turcilor, Cuvioasa să fie văzută de aceştia, astfel că au început s-o urmărească. Fugind, Teodora s-a adăpostit în peştera care şi astăzi îi poartă numele, tradiţia menţionând că la rugăciunea ei stânca s-a despicat. adăpostind-o pe Cuvioasă.

Înainte de trecerea ei la cele veşnice, egumenul Sihăstriei a observat că păsările aveau un comportament neobişnuit, luând pâine şi zburând spre Sihla. Astfel, el a trimis pe doi dintre ucenicii săi să vadă ce se întâmplă cu acele păsări. Astfel, aceia au găsit-o pe Cuvioasa Teodora în rugăciune, înălţată de la pământ, asemenea Cuvioasei Maria Egipteanca. Văzându-i, aceasta le-a povestit despre sine, despre apropiatul ei sfârşit, rugându-i să meargă la mănăstire pentru a-i aduce un preot şi un diacon ca să se poată împărtăşi cu Sfintele Taine. A doua zi dimineaţă, ieromonahul Antonie şi ierodiaconul Lavrentie au venit la peştera Cuvioasei împărtăşind-o cu Sfintele Taine. Imediat după aceasta, Cuvioasa şi-a dat sufletul în mâinile Domnului, rostind cuvintele: „Slavă, Ţie, Doamne, pentru toate”. Moaştele sale au fost aşezate în peşteră, în scurtă vreme aceasta devenind loc de pelerinaj pentru mulţimi de credincioşi.

Auzind despre acestea Cuviosul Elefterie, care fusese oarecând soţul Teodorei, a venit să-şi petreacă cei din urmă ani ai vieţii sale la Sihăstria, aproape de locul de odihnă al Cuvioasei. După aproximativ 10 ani îşi va da şi el sufletul în mâinile Domnului.

Sporind evlavia credincioşilor faţă de Cuvioasa Teodora, în apropierea peşterii s-a ridicat, între 1730-1763 schitul Sihla, cu cele două bisericuţe ale sale, „Schimbarea la faţă” şi „Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul”, care există şi până astăzi.

În 1830, trupul făcător de minuni al Cuvioasei a intrat în posesia familiei Sturza, a fost aşezat într-o raclă de argint şi a fost dus la biserica din satul Miclăuşeni-Iaşi. De acolo, în 1856, moaştele au ajuns la lavra Pecerska din Kiev, unde se află şi astăzi. Pe racla ei se află inscripţionate, în limbile slavonă şi română, cuvintele: „Sfânta Teodora din Carpaţi”. Cu sfânta bucurie că neamul nostru a mai odrăslit un mărgăritar duhovnicesc în grădina Raiului, în anul 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a trecut pe Cuvioasa Teodora în rândul Sfinţilor, având ca zi de prăznuire data de 7 august.

Troparul Sfintei: “Cele pământeşti părăsind şi frigul cel aspru al pustniciei în peşterile schitului Sihla asupra ta luând, te-ai făcut mireasă a lui Hristos, fericită Teodora. Cu rugăciunea pe îngeri ajungând, cu postul şi lacrimile de diavoli arzând, ai biruit slăbiciunea firii omeneşti şi pe mulţi sihaştri din Carpaţi întrecând, la cele cereşti te-ai mutat, lăsându-ne nouă mângâiere peştera şi pilda vieţuirii. Sfântă, Preacurată Teodora, roagă-te lui Dumnezeu să ne mântuiască sufletele noastre”.

(din Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Cuvioasa Teodora de la Sihla, în cartea sa "Sfinţi daco-români si români", Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 1994, pe

www.crestinism-ortodox.ro)

Notă: O mică mânăstire românească cu hramul Sfintei Cuvioase Teodora de la Sihla se află în Cleveland, Ohio. Stareţ este părintele Antonie Avirvarei care ne-a vizitat în Sacramento, în vremea Sărbătorilor de iarnă.

Sfântul Ierarh Nifon, Patriarhul Constantinopolului (11 august)

S-a născut în Tesalonic, în Grecia, din părinţi binecredincioşi şi de bun neam. Părinţii sfântului au avut trei copii: Dimitrie, Nicolae şi Maria. După moartea tatălui, fiul cel mare, Dimitrie, a fost luat la curtea domnitorului Tesalonicului, iar cel de al doilea, Nicolae, a fost dat la învăţătura cărţilor sfinte, dovedind multă silinţă, încât la vârsta de 12 ani ştia toată rânduiala slujbelor bisericeşti. Fără ştirea dascălului şi a maicii sale, a urmat pe un monah învăţat, numit Iosif, cu care a ajuns la Epidar, unde a rămas alături de vestitul pustnic Avva Antonie, care nu după multă vreme l-a tuns în călugărie, dându-i numele Nifon.

Când, după luarea Constantinopolului de către turci la 1453, dascălul său Zaharia a fost hirotonit episcop, călugărul Nifon s-a dus la Sfântul Munte Athos, asezându-se la început în Mânăstirea Pantelimon şi apoi la Mânăstirea Dionisiu. A fost ales mitropolit al Tesalonicului şi apoi a fost făcut patriarh al Constantinopolului şi a toată lumea.

Vestea despre Sfântul Nifon s-a răspândit până departe, încât, auzind cele despre Sfântul Nifon, domnitorul Ţării Româneşti, Radu cel Mare (1496-1508), dorind să-l vadă, a căpătat, aflându-se la Constantinopol pentru plata tributului, învoirea înaltei Porţi să viziteze pe Sfântul Nifon la Adrianopol, unde îl surghiunise împăratul în urma uneltirilor curţii. Acolo domnitorul îl ruhă astfel: "Mă rog Arhieriei tale să vii în Ţara Românească să ne înveţi pe noi, căci cu totul suntem lipsiţi de duhovnicească învăţătură şi de păstor învăţător; acolo te vei odihni şi toţi te vor primi cu bucurie. Dă-mi cuvântul şi voi mijloci la Poartă a ţi se da voie". Şi, sfântul învoindu-se, l-a luat domnitorul Radu cel Mare cu sine şi l-a dus în Ţara Românească, la anul 1504, unde toţi l-au primit ca pe un Apostol al lui Dumnezeu. Ca Mitropolit al ţării Sfântul Nifon a hirotonit episcopi, cărora le-a dat toate rânduielile treptei lor de episcopi, sfătuindu-i să se îngrijească de turma lui Hristos.

În vremea aceea un boier din Moldova, rău nărăvit, a fugit în Ţara Românească cu femeia şi cu copiii săi. Aici, împrietenindu-se cu domnitorul Radu cel Mare, a voit să-şi ia altă soţie, pe sora domnitorului Radu cel Mare, care, cu toate că ştia că acela este însurat, s-a învoit la aceasta, nesocotind legile părinţilor săi şi canoanele Bisericii. Aflând una ca aceasta, Sfântul Nifon a chemat pe boierul moldovean şi cu blândeţe l-a sfătuit să lase femeia cea luată fără lege şi să se întoarcă la soţia sa cea după lege. Boierul moldovean s-a plâns domnitorului.  Atunci Sfântul Nifon, netemându-se de ameninţări, s-a dus la domnitor dar acesta, lăsând la o parte evlavia ce aratase mai înainte, s-a pornit cu sălbăticie împotriva Sfântului Nifon, învinuindu-l că a călcat predaniile şi rânduielile ţării şi poruncindu-i să plece din Ţara Românească.

Atunci Sfântul Nifon a mers la biserică, unde a poruncit să se strângă tot poporul, pe care învăţându-l îndestul, s-a îmbrăcat în veşmintele arhiereşti şi a afurisit atât pe boierul moldovean cel fără de lege cât şi pe cei ce îl ajutaseră la săvârşirea acelei fărădelegi. Apoi a proorocit câte aveau să se întâmple Ţării Româneşti şi cum au să moară de moartea cea rea şi domnitorul Radu cel Mare şi boierul moldovean, sfârşindu-se în fărădelegea lor. După aceea aşezând veşmintele arhiereşti pe sfânta masă a ieşit din biserică. Auzind acestea domnitorul Radu cel Mare a dat poruncă în tot oraşul ca nimeni să nu socotească pe Sfântul Nifon ca arhiereu şi nici să-i dea cinste şi căutare; căci cel care-i va da pâine sau altceva, ori îl va primi în casa sa îşi va pierde viaţa, iar averea lui va trece pe seama domniei. Iar Sfântul Nifon s-a dus la marginea unui sat, într-o căscioară mică, unde îl hrănea pe ascuns un fiu duhovnicesc al său, Neagoe, din familia Basarabeştilor (care avea să devină cinstitul şi învăţatul voievod Neagoe Basarab şi care avea să împărtăşească cele învăţate de la Sfântul Nifon în bine cunoscuta sa carte  “Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”). Atunci voievodul Radu cel Mare, mustrat de cuget si temându-se a nu veni asupra lui vreun rău pentru aceasta faptă, a mijlocit să fie adus Sfântul Nifon din nou la palatul domnesc, unde domnitorul şi-a cerut iertare prin făgăduinţi de multe daruri. Sfântul însă cunoscând vicleşugul domnitorului nu i-a dat iertare şi a plecat de la el repetând aceeaşi proorocie ce rostise în biserică.

Plecând din Ţara Românească, Sfântul Nifon s-a dus împreună cu doi ucenici ai săi, Macarie şi Ioasaf, mai întâi în Macedonia, apoi în Pelotonia, si de acolo în Sfântul Munte Athos, la Mânastirea Vatoped, unde a fost primit cu multă evlavie. Iar din Mânăstirea Vatoped, Sfântul Nifon a trecut ca simplu monah în Mânăstirea Dionisiu, unde s-a supus la cele mai de rând ascultări, cărând lemne cu măgarii, nefiind cunoscut de fraţii din mânăstire decât târziu prin arătarea îngerească a Sfântului Ioan Botezătorul care le-a spus cine este. Şi făcând multe minuni Sfântul Nifon şi-a dat obştescul sfârşit în Mânăstirea Dionisiu, la 11 august 1508.

Domnitorul Radu cel Mare murise deja în aprilie al aceluiaşi an de podagră (gută), boală pe care a luat-o din alimentaţia excesivă cu carne, vânat şi peşte, de care a suferit ani la rând şi care îl betegise de trebuia purtat cu rădvanul de la un loc la altul ne mai putându-se mişca singur.

Ajungând domnitor, Neagoe Basarab, care fusese fiu de spovedanie al Sfântului Nifon (şi care în curând va fi canonizat ca Sfânt de către Biserica Română), a trimis în 1517 la mânăstirea Dionisiu de la Sfântul Munte Athos o delegaţie ca să aducă în Ţara Românească moaştele Sfântului Nifon "ca să curăţească greşeala Radului şi a altora, care făcuse rău sfinţiei sale". Dezgropând trupul Sfântului Nifon şi aşezându-l în coşciug de lemn, l-au adus în Ţara Românească, unde l-au dus cu alai mare la Mânăstirea Dealului şi l-au aşezat deasupra mormântului lui Radu cel Mare. Pentru că Radu cel Mare nu fusese un domnitor rău căci, în cei 12 ani de domnie ai săi, a păzit cu diplomaţie ţara sa de războaie, răzmeriţe şi omoruri (a fost numit cel Mare de către cronicari şi grămătici, nu pentru că a fost viteaz ca domnitorul Moldovei, contemporan cu el, vajnicul Ştefan cel Mare, ci  pentru că el a introdus tiparul în Ţara Românească şi l-a pus pe monahul Macarie şcolit la Veneţia să tipărească multe cărţi, prima fiind Liturghierul), Neagoe Basarab a cerut ca în tot timpul nopţii în Mânastirea Dealului să se facă rugăciuni pentru iertarea păcatelor domnitorului Radu cel Mare. Şi iată că în revărsatul zorilor Neagoe Vodă, care era părtaş la rugăciune a văzut în aţipeală iertarea lui Radu Vodă.

După ce au fost ţinute mai multe zile pentru închinarea poporului, moaştele Sfântului Nifon au fost aşezate în sicriu de argint poleit cu aur şi înfrumuseţat cu pietre scumpe şi cu smalţ şi înapoiate la Sfântul Munte Athos la Mânăstirea Dionisiu (mânăstire restaurată de Vasile Lupu, Neagoe Basarab şi ulterior de Petru Rareş). Călugării de la Mânăstirea Dionisiu au dăruit cu bucurie lui Neagoe Basarab capul şi o mână din moaştele Sfântului Nifon, care au fost aşezate în frumoasa mânăstire zidită de Neagoe Basarab la Curtea de Argeş.

Sfinţii Martiri Constantin Brâncoveanu şi fiii săi (16 august)

Binecredinciosul şi de Hristos iubitor Voievod al Ţării Româneşti s-a născut la anul 1654 din părinţi de bun neam, după tată fiind coborâtor din voievodul Matei Basarab, iar după mamă, nepot al voievodului Şerban Cantacuzino, în timpul căruia la anul 1688 s-a tiărit pentru întâia dată în întregime Sfânta Scriptură în limba română.

Rămas orfan de tată încă din pruncie, tânărul Constantin a fost crescut de către unchiul său, stolnicul Constantin Cantacuzino, cel mai învăţat boier al vremii sale. Acesta s-a îngrijit să-i pună dascăli înţelepţi spre a primi învăţătură aleasă. Pentru iscusinţa şi înţelepciunea sa Constantin a primit înalte dregătorii, bucurându-se de multă cinstire încă din tinereţe.

După moartea voievodului Şerban Cantacuzino la anul 1688, luna octombrie în 29 de zile, la stăruinţele tuturor boierilor şi dregătorilor ţării, vrednicul Constantin Brâncoveanu primi scaunul de domn al Ţării Româneşti, fiind uns de către mitropolitul Teodosie. Împodobit de Dumnezeu cu daruri alese, el a cârmuit ţara cu adâncă pricepere şi înaltă priveghere, cu blândeţe şi răbdare creştinească.

În Săptămâna Patimilor, în anul de la Hristos 1714 sultanul turcilor, Ahmed al III-lea, a trmis o mulţime de ostasi să-l prindă pe Constantin Voda cu fiii şi ginerii săi şi la Istambul creştinul Voievod şi fiul său cel mare au fost chinuiţi cumplit de către necredincioşi vreme de patru luni, fiind supuşi la amarnice suferinţe.

În ziua praznicului Adormirii Maicii Domnului, la 15 august, când Dreptcredinciosul Voievod Constantin Brâncoveanul împlinea 60 de ani, primi sfârşitul mucenicesc prin sabie împreună cu fiii săi: Constantin, Ştefan, Radu şi Matei şi cu sfetnicul său Ianache, în cetatea Sfântului Constantin cel Mare, la Constantinopol, în anul 1714. Trupurile martirizate au fost apoi aruncate de necredincioşi în mare, de unde au fost culese de creştini milostivi, care le-au îngropat în taină şi cu evlavie nu departe de Constantinopol, în insula Halchi, în biserica mânăstirii Maicii Domnului.

Osemintele Sfântului Voievod Martir au fost aduse în ţară la anul 1720 de către doamna Marica, soţia sa şi înmormântate în biserica Sfântul Gheorghe Nou din Bucureşti, ctitoria sa, unde de atunci şi până în zilele noastre veghează lumina candelei care aminteşte locul de odihnă al Voievodului.Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin. Chipul Sfântului este zugrăvit şi la Biserica sârbească Adormirea Maicii Domnului din Sacramento, sus la balconul corului.

 (din Sinaxar)

Sfântul şi Măritul Prooroc Samuel (20 august)

Acest sfânt este unul din ci mai mari prooroci ai Vechiului Testament. A fost din neamul lui Levi, feciorul lui Elcana şi al Anei proorociţa. Elcana avea două femei: pe una o chema Fenana, iar pe alta Ana; si Fenana avea copii, iar Ana nici unul. Şi s-a suit Elcana la Silom cu Ana, ca să se închine lui Dumnezeu; pe când la templu erau preoţi Eli, si cei doi feciori ai lui, Ofni si Finees. Şi-a adus Dumnezeu aminte de Ana cea stearpă, şi ea a născut fiu pe Samuel iar, după ce l-a născut, ea l-a dat lui Dumnezeu. Crescând cu vârsta, Samuel slujea Domnului, şi s-a făcut prooroc mare. Iar Eli si feciorii lui fiind zdrobiţi de urgia si mânia Domnului, s-au stins pentru ca Făceau fărădelegi. Şi a judecat Samuel toate zilele vietii lui, fiind judecător si nu a luat mită (vezi Cartea Samuel din Sfânta Scriptură). Samuel a uns pe Saul ca împărat, asemenea şi pe Proorocul David. Ajungând la adânci bătrâneţi, după ce a proorocit patruzeci de ani, şi-a dat sfârşitul cu 1035 ani înaintea întrupării lui Hristos.

(din Sinaxar)

Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul (29 august, post)

Sfântul Ioan medita fără încetare la Cuvântul lui Dumnezeu şi le considera pe toate ale acestei lumi ca nesemnificative în faţa respectării Legii dumnezeieşti. De aceea nu se temea să adreseze reproşuri aspre lui Irod Antipa, regelui Galileii, om lipsit de ruşine şi dezmăţat care, contrar Legii, se căsătorise cu Irodiada, soţia fratelui său Filip pe când acesta din urmă era încă în viaţă si avusese cu ea o fata, Salomeea. Făcându-se mijlocitorul conştiinţei înveterate a pescarului, Profetul îi vorbea în numele lui Dumnezeu : "Nu îţi este îngăduit să ai ca soţie pe femeia fratelui tău". De aceea Irodiana nutrea în ea o ranchiună puternică împotriva lui Ioan şi voia să îl omoare; era însă împiedicată de Irod care îl proteja, ca bărbat drept şi sfânt, dar mai ales pentru că se temea de poporul pe care îl cinstea ca pe un trimis al lui Dumnezeu. În cele din urmă Irodiada cea perfidă îşi atinse scopul şi făcu astfel încât Profetul să fie dus la închisoare în fortăreaţa din Macheronte. Când fu aniversarea zilei de naştere a regelui, în apropierea Paştilor, acesta invită pe notabilii regatului său la un mare ospăţ, în timpul căruia toţi se dedară îmbuibării şi beţiei. Salomeea, fiica vitregă a lui Irod, dansă cu voluptate în faţa mesenilor acestui banchet al slavei deşarte, şi ea plăcu privirii desfrânate a tatălui său vitreg care îi jură să îi dea ca recompensă orice i-ar cere, chiar de-ar fi jumătate din regatul său. La sfatul mamei sale, tânăra ceru să îi fie adus imediat pe un platou capul lui Ioan Botezătorul. Regele se simţi încurcat, dar din cauza jurământului său, şi pentru a nu-şi pierde onoarea în faţa invitaţilor, se decise să îl omoare pe Cel Drept. Sentinţa fu pe loc executată, un soldat îi tăie capul  Sfântului Ioan în închisoare şi îl aduse imediat, încă sângerând, pe un platou,  în sala de ospăţ.  Salomeea prezentă mamei sale trofeul, cu aerul de a spune : "Mănâncă, o, mamă, trupul celui care a trăit ca unul fără trup, şi bea sângele lui. Această limbă care nu înceta să ne facă reproşuri va tăcea de-acum pentru totdeauna".Ucenicii Sfântului veniră să îi ia trupul şi merseră să îl îngroape în Sevastia, apoi se duseră să îl înştiinţeze pe Iisus. Abia mult mai târziu Moaştele Sfântului Înaintemergător fură regăsite în mod miraculos, pentru a răspândi harul asupra credincioşilor care li se închină. Capul său a fost pierdut şu regăsit de trei ori.

(din Sinaxar)

Sărbătoarea Schimbării la Faţă pe Ceahlău

Omul a avut întotdeauna sentimentul că nu este singur pe pământ, că trăieşte în mijlocul unei lumi care a fost creată de către o forţă înţeleaptă şi atot cuprinzătoare care l-a creat şi pe el însuşi şi dirijează viaţa sa. La început s-a închinat lucrurilor si fenomenelor naturii: apei, copacilor, stâncilor, vântului, tunetului, focului, cu un cult deosebit al Soarelui care da lumina vieţii şi al înălţimilor care erau mai aproape de cer (aşa sunt de pildă credinţa indienilor din America sau multor triburi din Africa).  Civilizaţiile mai avansate au încercat să explice forţele care controlează lumea şi viaţa omului prin mitologii (aşa au fost egiptenii, grecii, romanii). Un stadiu şi mai avansat de pătrundere şi înţelegere a fost cel al religiilor (hinduse, budiste, islamice, iudaice şi creştine). Religia care dă răspunsurile cele mai complete setei de cunoaştere a omului şi satsiface şi hrăneşte cel mai deplin sufletul său este creştinismul şi, dintre bisericile şi sectele acestuia, bisericile tradiţionale care pornesc din Apostoli şi prin el din Însuşi Fiul lui Dumnezeu. Biserica catolică, în implicarea ei în viaţa socială a înclinat uneori mai mult spre cele lumeşti, spre putere politică şi alte ambiţii omeneşti, şi, cu minte omenească a schimbat din învăţătura Domnului Iisus, făcând multe reforme. Biserica ortodoxă a rămas astfel singura care a păstrat intacte cele date de Apostoli.

Popoarele care au primit învăţătura creştină în urma activităţii misionare a Apostolilor şi ucenicilor acestora au trecut printr-un proces treptat de dumirire şi înţelegere şi şi-au transformat viaţa dând un înţeles adevărat celor pe care sufletul lor le presimţea dar nu le putea cuprinde. Poporul nostru s-a format dintr-o veche civilizaţie, respectată de civilizaţia greco-romana care domina teritoriul mediteranian si European

Elementul Luminii, al Soarelui, fusese personificat de către greci şi romani în zeul Apollo care, prin strălucirea sa, întruchipa şi harurile cele mai respectate ca adevărul şi profeţia, medicina, muzica, poezia, artele şi multe altele. Ei bine, una din variantele originii lui Apollo, undeva departe de lumea greacă, a plasat locul naşterii Latonei, mama lui Apollo, în insula Leuki (Insula Albă) care se pare că era actuala Insulă a Şerpilor în care ulterior a funcţionat un important templu al lui Apollo (devastat şi furat în 1823 de o expediţie rusească). Se pare că toponimiile locului  vorbesc de la sine: Soarele are ca soră luna, numită Selene (vizavi de insulă se află Delta Dunării cu braţul Sulina); mama lui Apollo era Latona sau Lete (laguna dintre braţul superior şi cel mijlociu al Deltei se cheamă Letea). Grecii, prin poetul lor Pindar, descriau întoarcerea lui Apollo, după construirea zidurilor Troiei, înapoi în patria hiperboreenilor de pe Istru (Dunărea). Figura “Cavalerului trac”, găsită foarte frecvent în bazoreliefurile de pe teritoriul ţării noastre după plecare romanilor, este conectată de marele istoric al religiilor Mircea Eliade de figura mitologică a zeului Apollo. 

Celălalt element de veneraţie al sufletului uman însetat de Forţa conducătoare a universului este elementul înălţimii, al muntelui, pe vârful căruia se ridică altare. Podişul din Bucegi, care la o altitudine de 2145 m continuă muntele Caraiman (Kerus Manus adică “cerul”), nu departe de muntele Omu, cuprinde pe platoul Babelor două grupuri centrale de câte trei stânci cu o serie de alte grupuri pe circumferinţă a căror formă a fost mult prea degradată de timp, care înconjoară Sfinxul. Un altar pe care Nicolae Densuşianu îl socoteşte în timp aproape de civilizaţia egipteană. Pare “să fi fost un imens templu stelar asemănător celui de la Glastonbury. Cele şase stânci centrale grupate în două figuri triunghiulare par să fi fost consacrate celor doisprezece zei principali şi celor douăsprezece constelaţii zodiacale” scrie şi cărturarul român Vasile Lovinescu în lucrarea Dacia Hiperboreana. Pe vârful Omu este binecunoscuta stâncă  marcând  “Geticus Polus”, osia lumii, centrul universului sau buricul pământului (Omphalos). Alţi munţi “sfinţi” (Kogaion) din vechea Dacie, pe lângă Omu şi Caraimanul  erau Cozia, Găina, Ceahlăul, Parîngul.

Aceste două elemente importante, Lumina (Soarele) şi Muntele, care prin tradiţie jucau un rol la toate popoarele în căutare de Dumnezeu, au fost folosite, spre a fi mai pe înţelesul oamenilor, de către Domnul Iisus, când a revelat oamenilor Făptura Sa Dumnezeiască. Poporul nostru, datorită muncii de misionarism a Sfântului Apostol Andrei, a fost unul dintre primele popoare creştinate. Încetul cu încetul poporul nostru a priceput că, ceea ce credeau strămoşii în aspiraţia lor spre o Fiinţă Divină atotputernică, deasupra lumii, capătă un înţeles deplin în învăţătura creştină şi, deşi a păstrat o serie de obiceiuri străbune, acestea au prins o faţă nouă, de credinţă puternică în Mântuitorul, în Sfânta Treime. O mişcare monastică s-a dezvoltat tot mai puternic în ţara noastră şi în secolele XVI-XVIII culmile spirituale la care ajunsese isihasmul (forţa de rugăciune şi tăria virtuţilor prin cultivarea Rugăciunii lui Iisus) în mânăstirile din Moldova şi Ţara Românească erau recunoscute şi respectate în toată lumea ortodoxă. Unii au zis de aceea că ortodoxia cunoaşte trei munţi sfinţi: Muntele Tabor din Israel unde Domnul Iisus Hristos S-a umplut de o lumină interioară mai strălucitoare decât soarele şi alţi doi munţi, plini de mânăstiri, schituri şi sihaştri ca o rugăciune continuă suitoare la cer – Muntele Athos şi Muntele Ceahlău din România. Muntele Athos (1935 m) are două vârfuri - Athos şi Panaghia, şi tot aşa muntele Ceahlău (1907 m) are două vârfuri - Toaca şi Panaghia. A se vedea că amândouă au vârful Panaghia, care în greceşte înseamnă “Prea Sfânta” şi se referă la Maica Domnului (Theotokos, în greceşte). Sfânta Fecioară, mai mult decât toţi sfinţii, este mijlocitoarea noastră supremă către Dumnezeu. Ea este patroana Sfântului Munte Athos şi a ţării noastre inclusive a masivului Ceahlău. Vârful Toaca îşi trage numele de la toaca de lemn şi clopotul mare care se aflau pe el până în secolul XIX şi care au sunat secole de-a rândul la sărbători şi la miezonoptică, chemând sihaştrii la ora sfintei rugăciuni. Tradiţia nedeilor de pe Ceahlău a dus la obiceiul venerat de creştini şi monahi al marei slujbe a aghiazmei celebrat în ziua de Schimbare la Faţă a Domnului, la 6 august. Acum sute de pelerini se urcă în muntele Ceahlău de cu seară ca să primească răsăritul şi să fie prezenţi la Sfânta Liturghie, săvârşită la schiturile "Sfântul Voievod Ştefan cel Mare" şi "Schimbarea la Faţă". Pentru schimnici şi pentru toţi credincioşii momentul este deosebit, este ca o adevărată schimbare la faţă a sufletului lor, ca o trimitere la îndumnezeirea lor în urma dreptei pătimiri şi ca o apropiere  de Cel de Sus.

Semnificaţia acestei foarte mari Sărbători care transfigurează sufletul uman însetat de Dumnezeu este prezentă oriunde este un suflet de român. La Elwood City în Pensylvania, cuvioasa Maică Alexandra (Prinţesa Ileana a României, fiica Regelui Ferdinand şi a Reginei Maria) a fondat în 1967, către sfârşitul pătimirilor vieţii sale, mânăstirea cu hramul Schimbării la Faţă, binecuvântată de episcopul Valerian Trifa.

Din “Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”

Neagoe Basarab (1512-1521) a fost unul din domnitorii înţelepţi ai poporului român, sub el ţara bucurându-se de o perioadă de pace, de înflorire culturală şi spirituală. Pentru credinţa şi faptele sale el va fi canonizat ca sfânt, alăturându-se sfinţilor domnitori Ştefan cel Mare şi Constantin Brâncoveanu. Mentorul spiritual al domnitorului a fost Sfântul Ierarh Nifon (la noi canonizarea acestui sfânt ierarh s-a săvârşit în 1517 când Neagoe Basarab a chemat pe patriarhul Teoleptus al Constantinopolului şi călugări de la Athos la Curtea de Argeş – a fost prima canonizare a unui sfânt pe teritoriul românesc).

Activitatea diplomaticã a fost remarcabilă. Domnul a destins relaţiile cu Moldova, a îmbunătăţit raporturile cu Transilvania, a precizat hotarul dintre Oltenia şi Transilvania, a păstrat pacea cu Poarta, a avut bune înţelegeri cu Ungaria (regele Ludovic II dându-i teritoriul Geoagiului cu cele 19 sate din comitatul Hunedoarei pentru retragere în caz de pierdere a scaunului), a avut relaţii promiţătoare cu papalitatea şi Veneţia. Ideia alinierii Munteniei şi Moldovei în coaliţia forţelor europene antiotomane porneşte de la Neagoe şi va fi reluată de alţii în sec. XVI, între care Mihai Viteazul. Între faptele culturale ctitoria bisericii episcopale de la Curtea de Argeş ocupă un loc de frunte. Construcţia în sine, sfinţită la 17 august 1517, a fost asemuitã de Gavril Protul de la Athos cu Sionul împăratului Solomon şi cu Sfânta Sofia a împăratului Justinian, pe care, dacă nu le întrece în fală şi dimensiuni, le depăşeşte în frumuseţe. A înălţat biserica mitropoliei de la Târgovişte, a renovat 11 mânăstiri din ţarã, 8 mânăstiri din Balcani, precum şi mânăstiri la Ierusalim şi în Muntele Sinai, în Epir. Sub el s-a realizat a treia tipăriturã din istoria ţării şi un Evangheliar în slavonă. Vulturul cu două capete din portretul votiv al domnitorului aminteşte de structura bizantină a cârmuirii ţării lăsată de la marele împărat Sfântul Constantin, cel care a făcut oficial creştinismul:  biserica este mânã în mânã cu domnitorul, ca o scarã ierarhică ce coboară din Însuşi Dumnezeu. Iar semnul dragonului doborât de un licorn, din blazonul domnitorului Neagoe, aduce înţelesul adânc şi secret al biruinţei credinţei asupra necredinţei, ca în victoria de legendă a Sfântului Gheorghe.

Mai jos sunt redate gânduri din cartea “Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie” (1520?) în paralel cu gânduri oarecum similare din cunoscuta scriere modernă "Cărticică de instruire pentru viaţă" de americanul H. Jackson Brown, Jr (1991).

In primul rând trãieste-ti viata, bucurã-te de ea, fii recunoscãtor pentru a fi primit acest dar. "Lui Adam, Cel de Sus i-a dat hrana raiului iar nouã ne-a dat dulceaţa pãmânteascã a lumii acesteia" (Neagoe). “Cântã sub duş, învaţã sã gãteşti un delicios 'chili', sãdeşte flori, ia-ţi difuzoare bune stereo, condu o dată în viaţã o maşinã decapotabilã, pune 'marshmallows' în bãutura ta fierbinte de ciocolatã” (Jackson Brown).

Nu uita cã lanţul de bucurii mici poate face mai mult decât o singurã bucurie mare. Pãstreazã echilibru în savurarea vieţii cãci prea multul poate fi dãunător. "Şi tu încã sã bei dar cu mãsurã încât mintea ta sã biruiascã vinul" (Neagoe). "Evitã barurile de noapte" iar "când cinezi cu clienţii sau asociaţii în afaceri nu comanda mai mult de un cocktail sau un pahar de vin; dacã nimeni nu bea, nu bea nici tu" (Jackson Brown).

Fii smerit, modest, cumpãtat: "Ştim bine şi noi ce-i place lui Dumnezeu şi ce nu-i place, şi ce ne-a poruncit cã este voia Lui şi ce nu ne-a poruncit" (Neagoe).  "Poartã pantofi, curea şi cravate scumpe dar cumpãrã-le la solduri, bea lapte tras, foloseşte mai puţinã sare, mãnâncã mai puţin carne roşie, rezistã tentaţiei de a pune un mesaj trãznit pe maşina de rãspuns la telefon" (Jackson Brown).

Eşti dator sã umpli minutul, sã faci viaţa ta un pom cu roade. "De ce oare stãm aici pe pãmânt toatã ziua în zadar?" (Neagoe). "Nu-ţi folosi timpul sau vorbele cu neglijenţã - niciodatã nu le vei mai regãsi. Nu spune cã nu ai suficient timp - ai exact acelaşi numãr de ore pe zi câte au fost date lui Pasteur, Michelangelo, Maica Tereza, Leonardo da Vinci, Thomas Jefferson şi Albert Einstein" (Jackson Brown).

Nu uita cã viaţa este o luptã şi eşti dator sã nu treci prin ea fãrã sã laşi nimic în urmã. "Nimic nu cunoaştem din împãraţii şi domnii aceia puternici din istorie, cu peceţile lor, ci numai faptele bune dacã le-a fãcut careva din ei..." (Neagoe). "Lasã fiecare lucru puţin mai bun decât l-ai gãsit" (Jackson Brown).

"Omului bun toţi oamenii îi sunt într-ajutor, iar omului fricos toţi oamenii îi sunt duşmani" (Neagoe). "Fii curajos. Chiar dacã nu eşti, mimeazã aceasta - nimeni nu va observa. Fi îndrãzneţ şi brav - când vei privi înapoi la viaţa ta vei regreta mai mult lucrurile pe care nu le-ai fãcut decât pe cele pe care le-ai fãcut"  (Jackson Brown).

În toate încercãrile nu uita însã credinţa. "Dar cum eşti puternic... când puterea Celui-de-Sus nu este în tine? Sã te îmbraci în dragostea lui Dumnezeu ca într-o platoşă..." (Neagoe). Înfrângerea sã nu te dezarmeze. Nu uita cã viaţa înseamnã speranţã. "Sã nu cãdem în deznãdejde" (Neagoe). "Niciodatã nu deposeda pe cineva de speranţã - e poate tot ce mai are" (Jackson Brown).

"Sã nãdãjduieşti în Domnul... pentru cã El te hrãneşte şi nu va da (cãuta) în veci pricinã celui drept ci te va apãra" (Neagoe). "Vegheazã asupra problemelor mari - rezolvarea lor ascunde mari oportunitãţi. Învaţã sã asculţi - oportunitatea ciocãne câteodatã foarte încet" (Jackson Brown).

Nu uita de asemenea cã viaţa fãrã dragoste, fãrã omenie, este irositã în zadar. "Fiule, nu-ţi fie lene a face bine şi nici nu cugeta sã nu faci bine din pricina sãrãciei vieţii acesteia, scãderii avuţiei şi ajungerii bãtrâneţei, a aşteptãrii boalelor şi altora asemenea, cãci acestea sunt cugete deşarte şi amãgiri..."(Neagoe). “Nu subestima niciodatã puterea unei vorbe sau fapte bune, lumineazã-i ziua cuiva plãtind taxa de intrare pe autostradã persoanei din maşina din spatele tãu, pune o monedã în contoarul de parcare, expirat, al unui strãin, mãreşte bacşişul ospãtãriţei de la micul dejun ca sã-şi înceapã cu bucurie ziua” (Jackson Brown).

"Mai bine e sã dai, decât sã iei şi decât sã aduni avuţii şi comori" (Neagoe). "Nu lãsa ca posesiile tale sã te posedeze. Sari o masã pe sãptãmânã şi banii economisiţi dã-i unui cerşetor" (Jackson Brown).

Cãci adevãratele mãsuri ale fericirii vietii sunt altele. Sã nu fim "idolatri", cu gândul la avuţii ci sã fim cu "gândul cãtre Dumnezeu" (Neagoe). "Socoate-ţi succesul dupã gradul în care te bucuri de pace, sãnãtate şi dragoste" (Jackson Brown).

Crede cu sinceritate în Dumnezeu. "Sã alergãm... sã nu se despartã sufletele noastre de faţa Domnului nostru Iisus Hristos... pentru mulţimea lenevirii şi pentru negrija noastrã" (Neagoe). “Evitã bisericile care au perne în strane şi plãnuiesc sã construiascã o salã de gimnasticã “ (Jackson Brown).

Cultivã demnitatea şi nu orgoliul, fii integru. "Cinstea ta sã nu o dai nimãnui. Nu fã ca Isaac care şi-a dat dreptul de prim nãscut fratelui sãu Iacov pe un blid de linte (Neagoe).  "Ai grijã de reputaţia ta - este cel mai de preţ bun al tãu. Niciodatã nu-ţi compromite integritatea" (Jackson Brown).

Cultivã virtutea. Neagoe, în spiritul educaţiei sale monahice, recomanda "postul, şi rugãciunea, curăţia, înfrânarea, smerenia, milostenia, rãbdarea şi ascultarea" . Jackson Brown, în spiritul pragmatic al zilei, spune: "abţine-te de la invidie - e izvorul a multã nefericire".

            Poartã-te cu atenţie cu cel din jur, cumpãneşte circumstanţele, dã şansã celuilalt sã se apere. "De-ţi va greşi vreo slugã la beţie iarãşi nu te grãbi (Neagoe). "Fii iertãtor cu tine şi cu ceilalţi. Fi plin de tact - niciodatã nu aliena pe cineva dinadins. Când eşti tentat sã-ţi critici pãrinţii, soţia sau copiii, muşcã-ţi limba. Practicã empatia - încearcã sã vezi lucrurile din punctul altora de vedere" (Jackson Brown).

Procesul de instruire nu înceteazã decât la sfârşitul vieţii. Învaţã de la Dumnezeu. "Sã cereţi de la Dumnezeu minte curatã ca sã puteţi împlini toate voile Lui" (Neagoe) "Dãruieşte-ţi un an şi citeşte Biblia din scoarţã în scoarţã" (Jackson Brown). Învaţã de la aproapele. “Dacã vei fi cu cei aleşi...te vei folosi de sfatul cel bun şi de învãţãturile cele bune" (Neagoe). "Orice persoanã pe care o întâlneşti ştie ceva ce nu ştii - învaţã de la ea" (Jackson Brown).

De pe internet

Un preot de ţară, mergând cu treburi spre satul vecin, a văzut o femeie din parohia sa spălându-şi rufele în râu şi, apropiindu-se, a întrebat-o: “Duminică, la slujbă, am văzut că nu m-au ascultat toţi cu atenţie. Poate am vorbit lucruri prea savante şi mă gândesc, duminica asta, să vorbesc mai pe înţelesul oamenilor. Spune-mi, dumneata ce-ai înţeles din ce-am spus eu la predică ?” Femeia i-a răspuns cu smerenie: Părinte, eu n-am multă carte, dar aş vrea să vă întreb şi eu ceva: vedeţi pânzele ce le spăl eu acuma ? Apa trece prin ele şi le curăţă. Credeţi că au ele habar de cum le-a curăţat apa ? Şi cu toate astea, devin albe şi frumoase. Nu înţeleg eu, în biserică, tot cuvântul sfinţiei tale, dar simt în suflet căldura Duhului Sfânt, Care mă curăţeşte de păcat, aşa cum apa aceasta curăţă pânzele mele”. Preotul s-a îndepărtat gânditor. La Dumnezeu ajungem printr-un anume mod de viaţă, nu printr-un anume fel de a vorbi.

Ştiri diverse

Un tribunal din Wisconsin a condamnat la 24 ani închisoare pe Dale Neuman de 47 ani şi pe soţia sa Leilani Neumann de 41 ani pentru că, în loc să cheme salvarea pentru fiica lor care deodată a suferit un şoc, ne mai putând merge, vorbi, mânca şi bea, s-a rugat cu toată familia pentru vindecarea ei. Fata de 11 ani a murit în acea scurtă criză. “Ce putea face doctoral? Şi el este în mâna lui Dumnezeu. Nu cred că ar fi putut face ceva de nu voia Dumnezeu”, a zis Neumann.  Nu se ştie exact ce avea fetiţa dar se crede că avea un diabet nedepistat şi că ar fi scăpat dacă i s-ar fi administrat pe loc insulină. Luna trecută a fost condamnat un tată din Oregon pentru că în loc să cheme doctorul pentru fetiţa sa de 15 luni a preferat să se roage.

În perioada 15-21 iulie 2009 a avut loc la Centrul de Conferinţe Cité Internationale din Lyon (Franţa) a XIII-a Adunare a Conferinţei Bisericilor Europene, având ca temă „Chemaţi la o singură nădejde în Hristos”. S-au sărbătorit 50 de ani de la înfiinţarea acestui organism, în anul 1959. Unul dintre oaspeţii de seamă ai adunării a fost Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, care din anul 2003 şi până la adunarea de la Lyon a îndeplinit şi funcţia de vicepreşedinte în Comitetul Central al Conferinţei. El a prezentat o alocuţiune cu titlul „Speranţa se naşte din credinţă şi se manifestă prin iubire”. Conferinţa este o deschidere spre colaborare cu celelalte biserici.

The Wall Street Journal a publicat rezultatele unui sondaj efectuat de Academia Europeană pentru Studii Sociale (ESS) in 18 naţiuni din Europa Centrală şi de Vest care a conclus că în medie 70% din oameni cred într-un Creator al Universului. Grecia, Polonia şi România au atins procentajul cel mai ridicat de oameni care cred în Dumnezeu, într-o formă sau alta: 90%. Între ţările cu cei mai puţin credincioşi, au fost Olanda (51%), Danemarca (49%), Suedia (45%). Ultima a fost Cehia (32%).

Istorioară

Un om zboară cu balonul admirând cu nesaţ peisajul şi gândindu-se la promisiunea de a fi la timp la locul hotărât de aterizare. Deodată îşi dă seama că s-a rătăcit şi, observând un om dedesubt, coboară uşor balonul şi-l strigă: “Nu vă supăraţi îmi puteţi spune unde mă aflu?”  “Cu plăcere”, răspunde cel de jos, “sunteţi la bordul unui balon la 53 m deasupra pământului, la 41 grade latitudine nordică şi 63 grade longitudine estică.” Foarte supărat cel de sus îi spune: “Domnule, cu siguranţă sunteţi un inginer!” “Aveţi dreptate, cum v-aţi dat seama?” “Păi foarte simplu. Toate datele sunt corecte dar nu-mi rezolvă problema. N-am habar cum să folosesc datele primite. Tot nu ştiu unde mă aflu şi mă simt parcă şi mai rătăcit”. Inginerul strigă: “Probabil că sunteţi manager!” “Aşa e, da’ de unde ştiţi?” “Păi destul de simplu: Nu ştiţi unde sunteţi şi încotro mergeţi, aţi făcut o promisiune de care nu vă ţineţi şi vă bazaţi pe alţii să vă rezolve problema. Sunteţi în aceeaşi mare încurcătură ca mai înainte de a vă întâlni cu mine, dar acum e vina mea!”

*

Sometimes, we just need to remember what the rules of life really are: You only need two tools - WD-40 and Duct Tape. If it doesn't move and it should, use the WD-40. If it shouldn't move and it does, use the duct tape.