HOLY RESURRECTION ROMANIAN ORTHODOX CHURCH
MISIUNEA ROMÂNĂ ORTODOXĂ ÎNVIEREA DOMNULUI
LOCAŢIA: 9091 ALDER AVE., SACRAMENTO CA 95829
Mail Address (Adresa poştală): P.O.Box 1488, Carmichael, CA 95609-1488)
Preot: Teodor Alin Gîrlonţa (tel. 916 375 9978)
Preşedintele Consiliului Parohial: Petre Sîrb
www.invierea-domnului.org
V E S T I T O R U L
Aprilie 2009
Un material de lectură şi meditaţie de suflet care nu trebuie să lipsească din nici o familie creştină
În cuprins: Calendarul religios şi laic al lunii; Predici la Duminica Va, a Floriilor şi de Paşti; Sfinţii Maria Egipteanca, Calinic de la Cernica, Marcu, Iacov şi alţii; Deniile; Sfintele Paşti (imn, mărturii, poem, obiceiuri, Biserica Sfântului Mormânt de la Ierusalim, miracolul Luminii de la Ierusalim); ştiri religioase.
Învierea Domnului
Pe Cuvântul, Cel împreună fără de început cu Tatăl şi cu Duhul, Care S-a născut din Fecioară spre mântuirea noastră, să-L lăudăm credincioşii şi să I ne închinăm; că bine a voit a Se sui cu trupul pe Cruce şi moarte a răbda, şi a scula pe cei morţi, întru slăvită învierea Sa.
Hristos a înviat! Adevărat a înviat! (Romanian); Christ is risen! Indeed is risen! (English); Christos anesti! Alithos anesti! (Greek); Kristos voskrese! Voistinu voskrese! (Russian); Le Christ est ressuscité! En verité Il est ressuscité! (French); Christus ist erstanden! Wahrlich ist Er erstanden! (German); Cristo e risorto! Veramente e risorto! (Italian); Cristos ha resucitado! En verdad ha resucitado! (Spanish).
Calendarul lunii
Duminică, 5 aprilie: Sf.Muc.Teodul. Duminica 5-a din Post (a Sfintei
Cuvioase Maria Egipteanca). Evrei 91, 11-14; Marcu 10, 32-45.
Sâmbătă, 11 aprilie: Sf. Ier. Calinic de la Cernica. Sâmbăta lui Lazăr.
Duminică, 12 aprilie: Sf.Mc.Sava de la Buzău. Intrarea Domnului în
Ierusalim, Duminica 6-a din Post (a Floriilor). Dezlegare la peşte.
Filipeni 4, 4-9. Ioan 12, 1-18.
Luni, 13 aprilie: Sf.Mc.Artemon. Marea Luni. Denie.
Joi, 16 aprilie: Sf.Mc.Agapia. Denia celor 12 Evanghelii.
Vineri, 17 aprilie: Sf.Mc. Adrian. Denia Prohodului Domnului
Duminică, 19 aprilie: Învierea Domnului – Duminica Sfintelor Paşti.
Ap.Fapte 1, 1-8. Ioan 1, 1-17.
Luni, 20 aprilie: Sfintele Paşti.
Marţi, 21 aprilie: Sfintele Paşti.
Joi, 23 aprilie: Sfântul Mare Mucenic Gheorghe.
Vineri, 24 aprilie: Sf.Ilie Iorest şi Sava.
Sâmbătă, 25 aprilie: Sf.Ap.Ev.Marcu. Sf.Cuv.Vasile de la Poiana Mărului.
Duminică, 26 aprilie: Sf.Mucenici din Dobrogea. Duminica Tomei. Fapte
5,12-20; Ioan 20, 19-31.
Joi, 30 aprilie: Sf.Apostol Iacob, fratele Sf.Ev.Ap. Ioan
Date memorabile
1 aprilie 1784: Audienţa lui Horea la împăratul Iosif al II-lea, în cadrul căreia îi prezintă situaţia ţărănimii din Transilvania.
1 aprilie 1859: Dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Munteniei şi Moldovei a fost recunoscută de Franţa, Marea Britanie, Rusia, Prusia şi Regatul Sardiniei, în cadrul Conferinţei reprezentanţilor puterilor garante de la Paris.
1 aprilie 1866: S-a înfiinţat Societatea Literară Română, care, din 1867, s-a transformat în Societatea Academică Română, iar din 1879 a devenit Academia Română. În perioada 1866-1999 Academia Română a avut 1494 membri dintre care 980 români şi 514 străini (în special din Franţa, Germania, SUA şi Italia). Doi membri titulari - Elena Ceauşescu (1974) şi Nicolae Ceauşescu (1985) au fost excluşi în decembrie 1989. Primul preşedinte a fost Ion Heliade Rădulescu, actualul preşedinte este Ionel Haiduc.
4 aprilie 1944: Primele două bombardamente anglo-americane asupra României - la Turnu Severin şi la Bucureşti (următorul, la 15 aprilie, avariază grav Universitatea). Americanii bombardaseră în august 1943 rafinăria Ploieşti (Operation Tidal Wave) şi în aprilie 1943 şi Ianuarie 1944 oraşul Braşov.
12 aprilie 1457: S-a urcat pe tronul Moldovei Domnitorul Ştefan cel Mare şi Sfânt. După o strălucită domnie de 47 ani, trece la cele eterne la 2 iulie 1504 şi este înmormântat la Mânăstirea Putna.
15 aprilie 1957: Se încheie un acord româno-sovietic privind statutul juridic al trupelor sovietice staţionate încă din 1944 pe teritoriul României (se vor retrage în 1959).
25 aprile 1885: Patriarhia Ecumenică din Constantinopol a recunoscut autocefalia Bisericii Ortodoxe Române, sub mitropolitul Calinic Miclescu al Moldovei (primul patriarh a fost Miron Cristea în 1925-1939).
25 aprilie 1990: Ca răspuns la discursul ceauşist al lui Ion Iliescu Piaţa Universităţii este declarată prima zonă liberă de comunism. Pe faţada Universităţii sunt atârnate portretele lui Eminescu, pe zidurile Facultăţii de Arhitectură este arborată o pânză imensa: Facultate de golani. Termenul de “golan” devine simbolul mândru al luptătorilor pentru adevărata democraţie.
Din predica Părintelui Cleopa la
Duminica a V-a a Sfîntului şi Marelui Post (a Sfintei Maria Egipteanca )
Despre slava deşartă şi mînie (citire din Marcu 10, 32-45)
Iubiţi credincioşi,
Dacă aţi ascultat cu atenţie şi evlavie citirea Sfintei Evanghelii de azi, pe lîngă alte sfinte învăţături care izvorăsc din cuvintele Mîntuitorului, aţi auzit şi de cererea celor doi Apostoli, Iacob şi Ioan, fiii lui Zevedeu. Iată ce au cerut: Învăţătorule, voim să ne faci ceea ce vom cere de la Tine. Iar El le-a zis: Ce voiţi să vă fac? Iar ei au zis: Dă-ne nouă să şedem unul de-a dreapta Ta, şi altul de-a stînga Ta întru slava Ta (Marcu 10, 35-37).
Vedeţi, fraţii mei, ispita slavei deşarte cum a îndrăznit a se apropia chiar şi de ucenicii Domnului? Nu este de nici o mirare acest lucru, căci spiritul rău, încă în Rai fiind, a ispitit pe protopărinţii noştri Adam şi Eva tot cu ispita mîndriei şi a slavei deşarte. Că auziţi ce spune şarpele Evei: Nu, nu veţi muri! Dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mînca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscînd binele şi răul (Facere 3, 4-5).
Spiritul rău şi îngerii lui au fost izgoniţi din cer tot pentru păcatul mîndriei şi al slavei deşarte, căci cugetau să se facă asemenea cu Ziditorul lor, Care i-a adus din nefiinţă întru fiinţă. Iată ce zice dumnezeiasca Scriptură despre cum era gindul ingerului celui rău: Tu care ziceai în cugetul tău: Ridica-mă-voi în ceruri şi mai presus de stelele Dumnezeului celui puternic voi pune jilţul meu! În muntele cel sfînt voi pune sălaşul meu, în fundurile laturei celei de miazănoapte. Sui-mă-voi deasupra norilor şi asmenea Celui Prea Înalt voi fi (Isaia 14, 13-14). Vedeţi, fraţilor că păcatul mîndriei şi al slavei deşarte a fost pricina căderii satanei şi a îngerilor celor de un gînd cu el?
Cu acest păcat greu şi urît de Dumnezeu a înşelat cel rău şi pe strămoşii noştri în rai, iar de atunci şi pînă azi nu încetează a ispiti pe oameni cu tot felul de încercări, dar mai ales cu ispita mîndriei şi a slavei deşarte, pe care Preabunul Dumnezeu o urăşte atît de mult.
Aşa a ispitit şi pe ucenicii Mîntuitorului din Evanghelia de azi. Însă aţi auzit cu cîtă blîndeţe şi înţelepciune i-a îndreptat Mîntuitorul; nu i-a certat, nu i-a blestemat, nu i-a pedepsit, ci cu blîndeţe le-a zis: Nu ştiţi ce cereţi! (Marcu 10, 38). Ca unor copii neştiutori le spune că nu ştiu ce vor. După aceea le-a amintit de paharul sfintelor Sale patimi şi le-a zis: Nu ştiţi ce cereţi! Puteţi să beţi paharul pe care îl beau Eu sau să vă botezaţi cu botezul cu care Mă botez Eu? (Marcu 10, 38), iar ei au zis: "Putem", la care Iisus le-a adăugat: Paharul pe care Eu îl beau îl veţi bea, şi cu botezul cu care Mă botez vă veţi boteza (Marcu 10, 39). Într-adevăr, Iacob a fost ucis de Irod, iar pe Ioan, păgînul împărat al Romei, Domiţian, l-a surghiunit în îndepărtata insulă grecească Patmos.
În acest fel amîndoi apostolii au băut paharul suferinţei pentru Domnul şi pentru Evanghelia Lui. Dar a şedea de-a dreapta Mea, nu este al meu a da, ci celor pentru care s-a pregătit (Marcu 10, 40). Dar de ce a zis: Nu este al Meu a da, ci celor pentru care s-a pregătit de către Tatăl Meu (Matei 20, 23). Nimenea să nu socotească aici ca Arie ereticul că Mîntuitorul este mai mic ca Dumnezeire decît Tatăl. Nu, ci acum Mîntuitorul vorbeşte ca om. Că se socotea mai mic după omenire nu după dumnezeire. Căci după dumnezeire era şi este în vecii vecilor egal cu Tatăl. La fel în alt loc al Sfintei Evanghelii ne învaţă, zicînd: Iar Eu şi Tatăl Meu una sîntem (Ioan 10, 30); şi iar zice: Toate cîte are Tatăl ale Mele sînt; de aceea am zis că din al Meu iau şi vă voi vesti vouă. Şi toate ale Mele sînt ale Tale, şi ale Tale sînt ale Mele şi M-am preaslăvit întru ei (Ioan 16, 15; 17, 10). Iar în alt loc zice: Nu crezi tu că Eu sînt întru Tatăl şi că Tatăl este întru Mine? (Ioan 14, 10).
Dar să mergem mai departe pe drumul cuvîntului spre a auzi ce zice Sfînta Evanghelie: Auzind cei zece, au început a se mînia pe Iacob şi pe Ioan (Marcu 10, 41). Vedeţi fraţilor că pentru ispita mîndriei celor doi Apostoli, pe ceilalţi zece i-a ajuns ispita mîniei. Prea Înduratul nostru Mîntuitor, iarăşi, ca pe nişte copii care nu ştiu ce fac, chemîndu-i la Sine, le-a zis: Ştiţi că cei ce se socotesc cîrmuitori ai neamurilor domnesc peste ele şi cei mai mari ai lor le stăpînesc. Dar între voi nu trebuie să fie aşa, ci care va vrea să fie mare între voi, să fie slujitor al vostru. Şi care va vrea să fie întîi între voi, să fie tuturor slugă (Marcu 10, 42-44). O bunătate şi dragoste fără margini a Mîntuitorului nostru, că şi pe cei dintîi, care erau ispitiţi de patima slavei deşarte, şi pe ceilalţi zece, care se mîniau asupra celor doi, cu mare blîndeţe şi înţelepciune îi îndreaptă şi îi învaţă, să nu fie ca stăpînitorii lumii, care cu multă trufie şi slavă deşartă conduc popoarele şi le domnesc.
De aceea îi învaţă, zicînd: Şi care vrea să fie întîi între voi, să fie tuturor slugă (Marcu 10, 44). Prin aceste preasfinte învăţături alungă din mintea lor şi slava deşartă şi mînia, căci aceste patimi sînt amîndouă fiice ale mîndriei. Slava deşartă este începutul, iar mîndria este sfîrşitul! Însă şi la spălarea picioarelor la Cina cea de Taină, aceeaşi învăţătură împotriva slavei deşarte i-a învăţat: Voi Mă numiţi pe Mine Învăţătorul şi Domnul, şi bine ziceţi, căci sînt. Deci dacă Eu, Domnul şi învăţătorul, v-am spălat vouă picioarele, şi voi sînteţi datori ca să spălaţi picioarele unii altora; că v-am dat vouă pildă, ca, precum v-am făcut Eu vouă, să faceţi şi voi (Ioan 13, 13-15).
Ce este slava deşartă? După învăţătura sfinţilor Părinţi, slava deşartă este începutul mîndriei. Domnul zice: Vai vouă, cînd toţi oamenii vă vor vorbi de bine (Luca 6, 26).
[Pe vremea lui Stalin lumea îi cânta imnuri de slavă. Slava trebuie dată lui Dumnezeu nu omului]. Numai acela are înţelepciune smerită, care lucrează toată fapta bună cu scopul de a plăcea lui Dumnezeu, după cum ne învaţă şi Sfîntul Apostol Pavel, zicînd: Ori de mîncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceţi (I Corinteni 10, 31; Coloseni 3, 18).
Iubiţi credincioşi,
Pînă aici am vorbit despre răutatea slavei deşarte, cu care au fost ispitiţi cei doi Apostoli Iacob şi Ioan. În cele ce urmează vom vorbi puţin despre păcatul mîniei, care nu puţin ne vatămă în această viaţă. Mai întîi să vedem ce este mînia şi de cîte feluri este. "Mînia este sutaşul raţiunii, răzbunătorul poftei. Cînd dorim un lucru şi sîntem împiedicaţi de cineva, ne mîniem asupra lui ca unii ce sîntem nedreptăţiţi" (Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, Bucureşti 1938, cap. 14). "Mînia este aducerea aminte a urii ascunse, adică a pomenirii de rău. Mînia este dorinţa de a face rău celui ce ne-a mîniat" (Filocalia IX, Sf. Ioan Scărarul, Cuvîntul 8).
Felurile mîniei sînt patru. [Trei ale omului si una a lui Dumnezeu]. Primul fel de mînie se cheamă "iritare", al doilea fel de mînie se cheamă "pizmă"; al treilea fel de mînie se cheamă "zavistie", adică cea care zace mult în sufletul omului şi caută răzbunare; iar al patrulea fel este mînia cea dreaptă a lui Dumnezeu. Dumnezeu ne învaţă în Sfînta Scriptură să oprim mînia noastră cea rea: Părăseşte mînia şi lasă iuţimea (Psalm 36, 8). La fel şi marele Apostol Pavel, zice: Lepădaţi şi voi toate acestea: Mînia, iuţimea, răutatea, hula, cuvîntul de ruşine din gura voastră (Coloseni 3, 8). În alt loc arătînd acelaşi lucru, zice: Orice amărăciune şi supărare şi mînie şi izbucnire şi defăimare să piară de la voi împreună cu orice răutate (Efeseni 4, 31).
Cît priveşte mînia cea dreaptă a lui Dumnezeu s-a arătat prin multe feluri de pedepse, după cum despre aceasta ne arată dumnezeiasca Scriptură, zicînd: Cu mulţimea slavei Tale ai surpat pe cei potrivnici. Trimis-ai mînia Ta şi i-a mistuit ca pe nişte paie. La suflarea nărilor Tale s-a despărţit apa. Strînsu-s-au la un loc apele ca un perete şi s-au închegat apele în inima mării. Vrăjmaşul zicea: Goni-i-voi şi-i voi ajunge; pradă voi împărţi şi-mi voi sătura sufletul de răzbunare; voi scoate sabia şi mînia mea îi va stîrpi. Dar ai trimis Tu duhul Tău şi marea i-a înghiţit; afundatu-s-au ca plumbul, în apele cele mari (Ieşire 15, 7-10).
În alt loc, despre mînia cea dreaptă a lui Dumnezeu, auzim aşa: Şi i-a lepădat Dumnezeu din pămîntul lor cu mînie, cu iuţime şi cu aprindere mare şi i-a aruncat în alt pămînt, cum vedem acum (Deuteronom 29, 28).
Fraţii mei, acum să arătăm ce virtuţi sînt împotriva mîniei. Cea dintîi faptă bună care stinge şi potoleşte mînia este blîndeţea. Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, voind să ne înveţe prin ce putem linişti tulburarea mîniei a zis: Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sînt blînd şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre (Matei 11, 29). În alt loc dumnezeiasca Scriptură ne învaţă, zicînd: Fericiţi cei blînzi, că aceia vor moşteni pămîntul (Matei 5, 5). Tot dumnezeiasca Scriptură ne învaţă, zicînd: Răspunsul blînd domoleşte mînia (Pilde 15, 1; 16, 14; 25, 15). Încă şi Sfîntul Apostol Pavel ne arată că trebuie să sfătuim cu blîndeţe pe cei care vor cădea în oarecare păcat şi zice: Fraţilor, chiar de va cădea vreun om în vreo greşeală, voi cei duhovniceşti îndreptaţi pe unul ca acela cu duhul blîndeţii(Galateni 6, 1).
Am însemnat acestea din dumnezeiasca Scriptură, ca să vă aduc aminte că cel mai bun leac împotriva mîniei este blîndeţea şi nepomenirea de rău, căci aceste fapte bune, şi pe cei răi îi pot face buni şi îi pot aduce la pocăinţă. În această privinţă am să vă reamintesc nişte istorioare din Pateric. Au venit odată hoţii la chilia unui bătrîn şi i-au zis: "Am venit să-ţi luăm toate cîte ai în chilia ta". Iar el le-a zis: "Cîte vă place, fiilor, luaţi". Şi ei au luat toate lucrurile bătrînului pe care le avea în casa sa. Însă au uitat un săculeţ care era atîrnat într-un cui. Deci bătrînul luîndu-l, alerga după ei, zicînd: "Fraţilor, luaţi cele ce aţi uitat în chilia voastră!" Iar aceia, umilindu-se pentru nerăutatea bătrînului au adus înapoi în chilia lui toate cele luate, şi s-au pocăit, zicînd întru dînşii: "Cu adevărat, omul lui Dumnezeu este acesta".
Iarăşi citim în Pateric că doi monahi locuiau într-un loc şi s-a dus la dînşii un bătrîn ca să încerce viaţa lor şi, luînd un toiag, a început a sfărîma verdeţurile unuia. Iar fratele văzînd, s-a ascuns pînă le-a sfărîmat toate. După ce a rămas numai o rădăcină, a zis fratele către bătrîn: "De voieşti, lasă pe aceasta să o fierb ca să gustăm din ea împreună!" Aceasta auzind bătrînul, a pus metanie fratelui, zicînd: "Pentru această nerăutate a ta se odihneşte Duhul Sfînt peste tine, frate!"
A zis dumnezeiescul Iov: Pe cel fără de minte îl ucide mînia (Iov 5, 2). Iar Apostolul Pavel ne învaţă: Soarele să nu apună peste mînia voastră (Efeseni 4, 26). Cu adevărat, pe cel fără de minte îl ucide mînia, dacă nu va părăsi din inimă pomenirea de rău şi răzbunarea asupra celui ce l-a supărat, altfel avînd ură asupra fratelui, ajunge să fie ca un ucigaş de oameni. Căci, după mărturia Sfintei Scripturi, oricine urăşte pe fratele său este ucigaş de oameni şi ştiţi că orice ucigaş de oameni nu are viaţă veşnică (I Ioan 3, 15). Iată fraţilor, în ce chip, pe cel fără de minte îl ucide mînia. Căci de nu va părăsi mînia şi ţinerea de minte a răului ajunge la ură şi prin ură se face ucigaş de oameni şi aşa îşi ucide prin mînie şi răzbunare sufletul său.
Iubiţi credincioşi,
Astăzi este Duminica a cincea a Postului Mare. Fiecare zi în post trebuie să fie o nouă treaptă care ne urcă spre cer, şi ne apropie de Învierea lui Hristos. De aceea sîntem datori, fraţii mei, să ne silim zi cu zi la rugăciune, la înfrînare, la post, la împăcare duhovnicească cu toţi oamenii, la milostenie, la părăsirea păcatelor prin spovedanie şi la unirea cu Hristos prin Sfînta Împărtăşanie.
Astăzi am vorbit de două păcate foarte răspîndite la noi: slava deşartă şi mînia. Cel mai potrivit timp de pocăinţă şi despătimire pentru noi toţi este Postul Mare. Acum să ne ostenim. Acum să ne rugăm mai mult. Acum să părăsim mîndria, mînia, ura, îndoiala, desfrînarea, necredinţa şi tot păcatul. Acum să ne împăcăm cu Dumnezeu, pînă mai avem viaţă şi timp de pocăinţă. Nu vedem cu toţii cîtă suferinţă este în lume şi cîţi mor fără nici o pregătire creştinească? Cum vor fi izbăviţi de osîndă cei ce mor în beţie şi desfrîu, cei ce mor în ură şi procese, cei ce mor în secte şi în întunericul necredinţei? Cine îi va elibera din chinurile iadului, dacă o viaţă de om pe pămînt nu le-a ajuns să creadă cum trebuie în Dumnezeu şi să facă fapte bune de pocăinţă? Să ne ferească Mîntuitorul de un asemenea sfîrşit înfricoşător, fără salvare.
Tot în Duminica de astăzi Biserica Ortodoxă face pomenirea Sfintei Maria Egipteanca, pe care ne-o dă ca model de pocăinţă pentru toţi. Această cuvioasă a fost în tinereţe o mare păcătoasă. Dar ajungînd la Mormîntul Domnului nu putea să intre în biserică pentru păcatele ei cele cumplite. Atunci, venindu-şi în fire a început să plîngă cu amar pentru păcatele sale şi după ce s-a închinat, s-a făcut pustnică în pustiul Iordanului.
[Exemplul acestei sfinte, care a trăit în desfrânare şaptesprezece ani, de la vârsta de doisprezece ani, şi care a trăit în pustiu în penitenţă 48 ani, murind la 77 ani în noaptea Patimilor Domnului în anul 431, pe timpul împăratului Teodosie cel Tânăr, este covârşitor. Sfânta a fost întâlnită, prin lucrarea lui Dumnezeu, în pustia de dincolo de Iordan de către un sfânt (Sfântul Zosima, un sfânt monah de 56 ani) şi povestea întâlnirii lor şi a vieţii ei a fost scrisă pentru generaţiile următoare de un alt sfânt (Sfântul Sofronie).
Sfânta Cuvioasă l-a umplut
de spaimă pe Zosima prin cunoaşterea de amănunte din viaţa
acestuia şi l-a cuprins de uimire cu citate din Biblie pe care sfânta n-o
citise niciodată. Când se ruga (cu vorbe neînţelese pentru urechea
monahului) trupul ei se înălţa la distanţă de jumătate
de braţ de la pământ şi rămânea aşa în aer pe timpul
rugăciunii. A trecut râul Iordan păşind pe apă, a fost
transportată de la locul întâlnirii lor de-a doua până la locul
morţii ei într-o clipă, distanţă pentru care i-au trebuit
lui Zosima douăzeci de zile ca s-o parcurgă. Deşi sfânta nu a
întâlnit niciun animal în pustie în cei 48 ani de asceză, un leu a
apărut ca să-l ajute pe Zosima să sape groapa pentru a o
înmormânta.
Acest înalt şi înspăimântător grad de sfinţenie i-a fost dăruit după extraordinare străduinţe în deşert: sete, foame, frig, arşiţă. Lupta cu ispitele memoriei şi imaginaţiei, cu nevoile trupului, a fost cumplită: sfânta plângea şi se ruga amarnic, stând la pământ uneori şi o zi şi o noapte întreagă până o acoperea o lumină liniştitoare. Ea a alungat din sufletul ei nu numai patimile dar orice sămânţă de rău şi de aceea chiar şi povestind despre viaţa ei dinainte de pustie sau de cumplitele încercări ascetice îi era frică să nu cadă din nou în sfâşietoare lupte interioare. De fapt cei 47 ani de pustie până la întâlnirea cu Zosima se pot împărţi în 17 ani de îngrozitoare luptă şi 30 de viaţă cu Dumnezeu.
Este interesant că prima întrebare pe care i-a pus-o sfânta lui Zosima a fost una privind lumea: "cum trăiesc creştinii? dar regii? cum este ghidată biserica?". Sihaştrii, anahoreţii, călugării se roagă pentru omenire, chiar dacă nu pronunţă nume sau nu sunt la curent cu evenimentele societăţii. Ruga lor ajută oamenilor în chip tainic (să ne amintim conversaţia lui Avraam cu Dumnezeu care, de dragul a câtorva oameni credincioşi, ar fi vrut să cruţe Sodoma şi Gomora de focul cu pucioasă - Geneză 18, 20-33). Răspunsul lui Zosima a fost: "Prin sfintele tale rugăciuni, preacuvioasă Maică, Hristos le-a dăruit pace la toţi".]
Deci Cuviosul Zosima, un sihastru sfînt, a spovedit-o şi a împărtăşit-o cu Sfintele Taine şi, după încă un an, a aflat-o adormită în Domnul şi a înmor-mîntat-o acolo. Pomenirea ei se face la 1 aprilie. Vedeţi cîţi ani s-a pocăit ea pentru păcatele făcute la tinereţe?
Să urmăm şi noi pe calea pocăinţei, că fără aceasta degeaba trăim; ne cheltuim şi viaţa în zadar, ne pierdem şi sufletul. Mai avem o săptămînă pînă la Duminica Floriilor. Este foarte bine ca în aceste zile să vă spovediţi, iar la Florii să primiţi Trupul şi Sîngele lui Hristos.
Continuaţi cu postul şi cu rugăciunea. Dar cereţi numai cele de folos pentru mîntuire. Împăcaţi-vă cu Dumnezeu şi cu oamenii şi aveţi mare grijă pentru copii. Să rugăm pe Bunul nostru Mîntuitor să ne scape de tot păcatul şi să ne primească, dincolo, de-a dreapta Sa, cu toţi sfinţii Săi. Amin.
Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica (11 aprilie)
Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica s-a născut la 7 octombrie, 1787 în Bucureşti, aproape de biserica Sfîntul Visarion. Din sfîntul botez a primit numele de Constantin. A fost cel mai mic dintre copiii unei familii foarte evlavioase. A primit din pruncie o educaţie religioasă aleasă, învăţînd carte în Bucureşti, la şcolile care funcţionau pe acea vreme pe lîngă biserici. În anul 1807 a intrat în nevoinţa călugărească la Mănăstirea Cernica, sub ascultarea cuviosului stareţ, arhimandritul Timotei. La 12 noiembrie 1808 a fost tuns în schima monahală sub numele de Calinic, iar la 3 decembrie 1808 a fost hirotonit ierodiacon.
Sfânta lui viaţă, decurgând pe linie duhovnicească din Sfântul Paisie Velicikovski de la Neamţ, purtătorul Rugăciunii lui Iisus, a fost o mare binecuvântare pentru obştea monahicească la care a fost multă vreme stareţ şi duhovnic la mânăstirea Cernica de lângă Bucureşti dar şi pentru popor pe care l-a păstorit ca episcop de Râmnicul Vâlcea şi pe care l-a ajutat cu minuni de nenumărate ori şi l-a îndrumat duhovniceşte, şi pentru ţară cu cuvântul său înţelept în momente de răstrişte. Era plin de râvnă ascetică, trecând prin cele mai grele nevoinţe, dar blând şi de mare ajutor pentru semeni. Faţa îi era mereu palidă de multa postire şi ochii adînciţi în orbite din pricina multor privegheri şi a atîtor lacrimi. Căci dobîndise de la Dumnezeu darul lacrimilor la sfînta rugăciune.
În timpul răscoalei din anul 1821, mulţi locuitori din Bucureşti s-au adăpostit la Mănăstirea Cernica. Iar bunul stareţ i-a găzduit pe toţi în Insula Sfîntul Nicolae, prin chiliile călugărilor, iar pe călugări i-a mutat în Insula Sfîntul Gheorghe. În acele zile de grea încercare pentru ţară, multă mîngîiere au aflat unii din locuitorii Capitalei de la Sfîntul Calinic. Că pe toţi îi îmbărbăta, îi odihnea şi îi hrănea gratuit din alimentele mănăstirii. În primăvara aceluiaşi an, auzind turcii de mulţimea mirenilor adăpostiţi în insula Cernicăi şi socotind că ar fi dintre răsculaţi, au înconjurat mănăstirea cu tunuri şi stăteau gata s-o distrugă, iar pe cei aflaţi în ambele insule să-i ucidă cu sabia. Atunci Sfîntul Calinic a adunat tot poporul şi pe călugări în biserică, le-a ţinut cuvînt de îmbărbătare şi au făcut împreună priveghere de toată noaptea. Iar a doua zi a trimis un călugăr cu jalbă la mai marele turcilor din tabăra alăturată. Şi astfel, cu rugăciunile Sfîntului Calinic, cu lacrimile poporului şi cu mijlocirea Sfîntului Nicolae, s-au liniştit turcii şi s-au izbăvit cu toţii de moarte.
Tot în anul 1821, un alt paşă, care îşi avea tabăra sa în satul Pantelimon, a răpit o călugăriţă din Mănăstirea Pasărea, drept ostatecă. Dar Sfîntul Calinic, nerăbdînd ca mireasa lui Hristos să fie în mîinile păgînilor, a făcut jalbă la stăpînire şi a izbăvit călugăriţa din mîinile turcului. Deci, supărîndu-se cumplit paşa, a hotărît să pornească noaptea cu armele asupra mănăstirii ca s-o prade şi să-l ucidă pe stareţ. Atunci Sfîntul Calinic, auzind de răzbunarea turcului, a făcut priveghere de toată noaptea, cerînd ajutorul lui Dumnezeu. Şi iarăşi, prin minune, a fost izbăvit de primejdie, căci chiar în noaptea aceea, pe cînd paşa lua cafeaua ca apoi să năvălească asupra mănăstirii, o slugă a sa a încercat să-l omoare cu arma. Dar glontele oprindu-se în punga cu galbeni, turcul a scăpat cu viaţă. Cutremurat de această minune, a doua zi, paşa a trimis acei galbeni la Mănăstirea Cernica din care, după porunca cuviosului, s-a făcut la intrare o fîntînă cunoscută pînă astăzi sub numele de "Fîntîna Turcului".
Pe lîngă înnoirea vieţii duhovniceşti în obştea sa, marele stareţ al Cernicăi s-a îngrijit şi de cele necesare vieţii pămînteşti, după exemplul înaintaşilor săi. Astfel, a terminat de pictat biserica din insula Sfîntului Nicolae, iar cu banii donaţi de arhiereul Ioanichie Stratonichias din Bucureşti, a zidit o biserică mare cu cetate, în insula Sfîntului Gheorghe, pentru că nu mai încăpeau călugării într-o singură biserică.
Fiind chemat şi propus de cîteva ori să fie mitropolit al Ţării Româneşti, Sfîntul Calinic, din marea lui smerenie, nu a primit. Dar un om vrăjmaş din preajma sa, îndemnat de zavistnici, i-a dat otravă. Pe cînd marele stareţ zăcea pe patul de moarte, s-a rugat lui Dumnezeu, zicînd: "Doamne, Dumnezeul mîntuirii mele, nu credeam şi nu doream să mor otrăvit". Atunci, în umbra nopţii, un glas de taină i-a răspuns: "Nu vei muri de otravă! Scoală-te şi fii sănătos, că nu după mult timp vei fi episcop la Rîmnicu-Vîlcea, unde vei îndrepta Biserica şi clerul care este în decădere". În ceasul acela cuviosul s-a sculat sănătos din pat şi s-a dus la Utrenie, că era miezul nopţii.
Simţind că i se apropie sfârşitul şi dorind Sfîntul Calinic să asculte ultima liturghie pe pămînt şi să se bucure de praznicul Învierii lui Hristos, în ziua de Paşti a slujit un preot Sfînta Liturghie în paraclisul chiliei unde şedea, şi s-a împărtăşit pentru ultima dată cu Preacuratele Taine. Era ziua de 7 aprilie, 1868. În joia luminată, adică la 11 aprilie, se împlineau cele 14 zile prevăzute de Sfîntul Calinic. Cîteva zile mai înainte, a venit la el stareţul mănăstirii, Arhimandritul Ştefan, pe care îl iubea foarte mult şi i-a dat testamentul pentru înmormîntare scris cu cîtăva vreme înainte. Apoi l-a mai învăţat şi ceva lucruri duhovniceşti, vorbind amîndoi multe ceasuri. În noaptea de 10 spre 11 aprilie a venit părintele Anastasie la Sfîntul Calinic şi i-a citit Utrenia. După otpust au stat amîndoi de vorbă, vorbind pentru mîntuire şi alte lucruri folositoare. Cînd se lumina de ziuă, părintele Anastasie s-a retras în chilia sa. Iar la orele cinci, dimineaţa, Sfîntul Calinic a chemat pe ucenicul Ghermano, ca să-l îmbrace în cămaşă şi haine de îngropare. Pe toate celelalte le dăduse de pomană. Apoi singur s-a sculat, s-a spălat pe faţă, s-a pieptănat şi a binecuvîntat pe toţi cîţi erau în casă. Spunea ucenicilor: "Au venit nişte oameni mari în casă şi vor să mă ia cu dînşii". Cum stătea aşa în picioare, a cerut o cruce. Apoi, ţinînd crucea în mînă, s-a închinat ei, a sărutat-o şi a zis: "Sfîntă Cruce, ajută-mi!" Iar către ucenici a zis: "Să ne vedem în fericirea din cealaltă lume!" Şi rezemîndu-şi capul pe pieptul lui Ghermano, a răsuflat adînc şi şi-a dat duhul în mîinile Domnului, fiind numărat în ceata Sfinţilor Ierarhi ai Bisericii lui Hristos.
Canonizarea Sfîntului Ierarh Calinic s-a făcut la 20 octombrie, 1955, sub Patriarhul Justinian al României, iar prăznuirea lui se face la 11 aprilie. Cu ale cărui sfinte rugăciuni să ne miluiască şi să ne miluiască Hristos Dumnezeu totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
(Din Vieţile Sfinţilor)
Sfântul Ierarh Iorest, mitropolitul Ardealului (24 aprilie)
Acest sfânt ierarh, mărturisitor al dreptei credinţe pe pământul românesc, a fost mitropolit al Ardealului între anii 1640 şi 1643. S-a născut în Ţara Ardealului, din părinţi dreptcredincioşi. Din copilărie a intrat în Mănăstirea Putna din Moldova. Aci a deprins meşteşugul scrierii frumoase şi al zugrăvirii de icoane.Pentru învăţătura lui iscusită şi pentru viaţa lui îmbunătăţită, Dumnezeu a rânduit să fie ales în scaunul de mitropolit al Ardealului. Luptând cu bărbăţie împotriva calvinilor abătuţi de la dreapta credinţă, care căutau să surpe Ortodoxia din sufletele românilor, a tipărit cărţi bisericeşti de învăţătură şi a cercetat sat cu sat povăţuind şi îndrumând pe fiii săi duhovniceşti. În această luptă nu l-au înfricoşat nici ameninţările, nici opreliştile craiului Ardealului şi ale căpeteniilor calvineşti. Pentru aceasta, curând au născocit împotriva sfântului ierarh pâri mincinoase, au adunat sobor şi l-au scos din scaun, aruncându-l în temniţă. Nouă luni a stat sfântul în temniţă, legat cu lanţuri grele la mâini şi la picioare. Din când în când, era scos din temniţă la privelişte, înaintea bisericii sale din Bălgrad; şi era batjocorit, despuiat de haine şi bătut cu nuiele pe trupul gol. Dumnezeu însă n-a voit ca acest cuvios al Lui să fie dat pierzării. A fost slobozit din temniţă, în schimbul unui preţ de o mie de taleri. Cum nu avea de unde să-i plătească, a pus 24 de chezaşi, iar el a plecat în Moldova şi apoi în Rusia, unde a adunat aceşti bani pentru despovărarea chezaşilor. Peste 10 ani, în 1656, Dumnezeu l-a rânduit să păstorească episcopia Huşilor şi după puţină vreme s-a săvârşit în pace.
Sfântul Ierarh Sava Brancovici, mitropolitul Ardealului (24 aprilie)
Fericitul
părintele nostru Sava s-a născut în întâiul pătrar al veacului
al XVII-lea, în Inăul Ardealului, din părinţi de neam bun
şi creştini evlavioşi, Ioan şi Maria. Din botez a primit
numele Simeon. Mai multe din rudele sale, după tată, au fost episcopi
sau protopopi ai cetăţii Inăului. Mai bine cunoscut este
episcopul Longhin, fratele lui Ioan Brancovici. Tânărul Simeon a început
învăţătura de carte în casa părintească, iar adâncirea
în Sfintele Scripturi şi pravila vieţii mănăstireşti
le-a deprins în Mănăstirea Comana din Ţara Românească, de
la unchiul său, arhiereul Longhin, care se aşezase în această
mănăstire. Murind tatăl său de năpraznica molimă
a ciumei, Simeon a fost chemat acasă şi rugat să se
căsătorească. El a împlinit dorinţa mamei sale şi
după puţin timp a fost ales protopop al Inăului, primind darul
preoţiei. Rămas însă văduv după scurtă vreme,
frumoasele sale însuşiri sufleteşti, dovedite în vrednicia de
protopop, precum şi viaţa sa pilduitoare l-au înălţat pe scaunul
Mitropoliei Ardealului, văduvit prin adormirea întru Domnul a
mitropolitului Simeon Ştefan, în anul 1656. Măritul Sava a
păstorit Biserica Ortodoxă din Ardeal cu neînfricată
bărbăţie şi cu mare vrednicie timp de 24 de ani, în
împrejurări grele. În tot timpul păstoriei sale, sfântul s-a
străduit necontenit să ridice Biserica şi să o
ţină în albia dreptei credinţe a Răsăritului, ferind-o
de toate uneltirile eresului calvinesc. Râvna cea mare a sfântului Sava pentru
Ortodoxie i-a adus duşmănia şi prigoana căpeteniilor
calvineşti şi a craiului de atunci al Ardealului. Aceştia voiau
să strecoare cu vicleşug, în cărţile bisericeşti ale
românilor, învăţături rătăcite şi pierzătoare
de suflet. Iubirea fierbinte şi grija pentru Biserică, precum şi
durerea pentru suferinţele credincioşilor l-au călăuzit pe
osârduitorul vlădică să călătorească în anul 1668
până la Moscova pravoslavnică. La curtea ţarului, sfântul Sava a
stăruit pentru mântuirea creştinilor asupriţi de turci. De la
Moscova, sfântul s-a întors cu multă cinstire. Câţiva ani mai târziu
s-a pornit asupra sa cumplită prigoană din partea căpeteniilor
calvine şi a craiului. El a fost trimis în judecată, osândit
împotriva canoanelor, pentru nişte vini născocite. Cu silnicie
şi mărturii mincinoase soborul nelegiuit l-a osândit pe nedrept,
scoţându-l din scaunul vlădicesc. A fost aruncat apoi în temniţa
craiului şi a suferit batjocuri, biciuiri şi loviri de toiege.
După cumplite chinuri, sfântul a fost slobozit din temniţă, dar
aşa de slăbit, că s-a mutat curând către Domnul, în luna
aprilie 1683.
(din Sinaxar, www.calendar-ortodox.ro)
Sfântul Apostol şi Evanghelist Marcu (25 aprilie).
Prealăudatul Apostol şi Evanghelist Marcu a fost de neam iudeu şi era din Ierusalim. În casa mamei sale, Maria, se adunau cei dintâi creştini din Ierusalim, pentru învăţătură, împărtăşanie şi rugăciune. Era unul din cei şaptezeci de ucenici ai Domnului şi nepotul lui Varnava, un alt ucenic al Domnului din cei şaptezeci. Legenda spune că, adolescent fiind şi dorind să împiedice răstignirea Domnului Iisus, a furat unul din cele patru piroane; dar ostaşii L-au răstignit totuşi şi I-au bătut picioarele, unul peste altul, cu un singur piron.
La început a fost învăţăcel al Sfântului Pavel şi, o vreme, a luat parte la prima călătorie de propovăduire a Evangheliei, făcută de acest Apostol, în Cipru şi în Asia Mică. Mai târziu îl întâlnim ca fiu duhovnicesc şi însoţitor al Sfântului Petru. Tradiţia Sfinţilor Părinţi ne spune că Marcu a însoţit pe Sfântul Petru la Roma. Acolo, romanii creştini, ascultând predica Apostolului Petru, au cerut Sfântului Marcu să le scrie o Evanghelie, cu predica Apostolului. Şi aşa, cartea sa este Evanghelia lui Petru, dar scrisă de Sfântul Marcu, învăşţăcelul său. Tot ca ucenic al Sfântului Petru, a întemeiat fericitul Marcu şi Biserica din Aquilea (Italia) şi pe cea din Alexandria Egiptului, el fiind cel dintâi episcop şi binevestitor al lui Hristos în Egipt, în Libia şi în Pentapole, luminând pe toţi cu lumina sfintei credinţe, scoţându-i din întunericul iubirii de idoli şi pe toţi aducându-i la Hristos, vreme de doisprezece ani.
Sfântul Evanghelist Marcu a murit ca mucenic în Alexandria. A a fost prins de păgâni, care l-au legat cu funii şi l-au târât pe pământ, prin tot oraşul, roşindu-se pietrele drumului de sângele lui, până ce şi-a dat duhul. Aşa s-a sfârşit fericitul Marcu, Evanghelistul şi Mucenicul lui Hristos, în Alexandria Egiptului, în 25 de zile ale lui aprilie, stăpânind la Roma Neron Împăratul (54-68), iar peste toţi, împărăţind Hristos, Căruia I se cuvine slavă în veci. Amin.
(din Proloage)
Sfântul Vasile de la Poiana Mărului (25 aprilie)
Sfântul Cuvios Vasile de la Poiana Mărului s-a născut în anul 1692 în localitatea Poltava din Ucraina. În anul 1713 ajunge în Ţara Românească şi se stabileşte la Mânăstirea Dălhăuţi. Aici adună în jurul său o obşte de peste 40 de călugări sihaştri, pe care îi deprinde cu ascultarea, smerenia, tăcerea şi cu rugăciunea minţii. După ce înfiinţează câteva mânăstiri în Buzău şi Vrancea, se stabileşte la Mânăstirea Poiana Mărului din munţii Buzăului. De numele Cuviosului Vasile de la Poiana Mărului se leagă existenţa isihasmului românesc, adică practicarea rugăciunii minţii. Ca dascăl al rugăciunii, marele stareţ a scris despre paza minţii, despre rugăciune şi creştere duhovnicească. Foarte important: a fost părintele duhovnicesc al unuia din cei mai mari sfinţi ai Ucrainei şi Moldovei, Sfântul Paisie (Velicikovski) de la Neamţ (care a stăreţit la Neamţ şi Dragomirna peste câteva mii de călugări), pe care l-a călugărit în anul 1750, la Muntele Athos. A trecut la cele veşnice la 25 aprilie 1767.
(din www.crestinortodox.ro/calendar-ortodox)
Floriile
Troparul Intrării Domnului în Ierusalim: Învierea cea de
obşte mai înainte de Patima Ta încredinţând-o, pe Lazăr din morţi
l-ai sculat, Hristoase Dumnezeule. Pentru aceasta şi noi, ca pruncii,
semnele biruinţei purtând, Ţie, Biruitorului morţii,
strigăm: Osana Celui dintru înălţime! Bine eşti cuvântat,
Cel ce vii întru numele Domnului.
Tropar: Îngropându-ne împreună cu Tine prin Botez, Hristoase, Dumnezeul nostru, vieţii celei fără de moarte ne-am învrednicit cu învierea Ta şi, cântând, strigăm: Osana Celui dintru înălţime, binecuvântat eşti, Cel ce vii întru numele Domnului!
Ipacoi: Cu stâlpări lăudându-L mai înainte, cu lemne mai pe urmă au prins pe Hristos Dumnezeu nemulţumitorii iudei; iar noi, cu credinţă neschimbată pururea lăudându-L, ca pe un făcător de bine, totdeauna strigăm către dânsul: Binecuvântat eşti, Cel ce ai venit să chemi pe Adam!
Condac: Pe scaun, în cer, şi pe mânz, pe pământ, fiind purtat, Hristoase Dumnezeule, laudă de la îngeri ai primit şi cântare de la pruncii cei ce strigau Ţie: Binecuvântat eşti, Cel ce vii să chemi pe Adam!
Din predica Părintelui Cleopa despre Săptămâna Mare
Fraţii mei, din seara aceasta încep deniile, cu patimile lui Hristos. Sînt cele mai frumoase şi mişcătoare slujbe şi cîntări de peste an. Veniţi seară de seară cît mai mulţi la sfînta biserică. Cum putem noi să dormim sau să lipsim de la biserică cînd Hristos priveghează şi se roagă pentru toată lumea? Cum putem noi să rîdem şi să bem cînd Fiul lui Dumnezeu este dat în mîinile hulitorilor şi ucigaşilor necredincioşi? Cum putem noi să mîncăm acum cînd Domnul vieţii, posteşte şi suspină pentru noi? Cum să lipsim de la biserică acum, cînd Hristos este trădat de propriul său ucenic şi este vîndut iudeilor ca să fie judecat şi răstignit?
Să mergem săptămîna aceasta după Iisus Hristos, pe drumul Crucii, care pentru noi este drumul vieţii, al iertării şi al mîntuirii. Fără acest drum nimeni dintre oameni nu se poate mîntui.
Iată astăzi Hristos intră triumfal în Ierusalim însoţit de mulţime de oameni cu ramuri de finic în mîini. Să-L întîmpinăm şi noi pe Hristos cu stîlpări de fapte bune. Hristos blesteamă smochinul fără roade care se usucă. Să ne temem şi noi, că sîntem ca nişte pomi fără roade pe pămînt, lipsiţi de multe bunătăţi duhovniceşti. Hristos primeşte pe femeia păcătoasă să-I spele picioarele. Să ne apropiem şi noi de Domnul şi cu lacrimi de pocăinţă să-I udăm picioarele şi să I le sărutăm.
Hristos este vîndut de Iuda la iudei pe 30 de arginţi. Să ne ferească Dumnezeu să-L trădăm şi noi pe Domnul pentru bani, pentru cinste sau din frică. Hristos spală picioarele ucenicilor la Cina cea de Taină, ca să ne înveţe smerenia pe toţi. Hristos Mîntuitorul nostru săvîrşeşte prima Sfîntă Liturghie la Cina cea de Taină, întemeiază deci jertfa liturgică şi împărtăşeşte pe ucenici, înainte de patima Sa. Să preţuim toată viaţa biserica, să mergem regulat la Sfînta Liturghie şi să ne apropiem cu evlavie şi pregătire de Sfînta Împărtăşanie, mai ales la marile praznice şi sărbători creştine. Numai Iuda, vînzătorul, cînd s-a împărtăşit "a intrat satana în el", căci a primit cu nevrednicie Trupul şi Sîngele Domnului. Aşa vor pătimi toţi cei ce se împărtăşesc cu necredinţă şi cu păcate mari pe suflet. Vai de cei ce zac în păcate grele şi nici măcar în sfintele posturi nu se pocăiesc şi nu se împacă cu Mîntuitorul.
Iată, Vinerea Mare! Fiul lui Dumnezeu este răstignit între doi tîlhari, pentru mîntuirea noastră. Să mergem cu sfintele femei mironosiţe să plîngem pe Iisus Hristos şi mai ales să ne plîngem păcatele noastre lîngă Crucea Lui. Hristos îşi dă duhul şi apoi este pus în mormînt. Să îngenunchem cu mare credinţă la Mormîntul Domnului, să-L tămîiem, să ne rugăm şi să ne cerem iertare, să ne împăcăm unii cu alţii şi în noaptea sfîntă a Sfintelor Paşti să aşteptăm clipa de taină a Învierii Domnului şi a învierii noastre.
De vom face aşa, ne vom bucura cu toţii de lumina învierii Mîntuitorului şi vom putea cînta cîntarea îngerească de biruinţă asupra morţii şi a iadului. Amin.
Deniile din Săptămâna Mare, a Patimilor Domnului
Cuvântul “denie” vine de la slavonescul “vdenie” care înseamnă “zi”. Deniile din Săptămâna care se termină cu Sărbătoarea Învierii au un rol pregătitor. Ele se săvârşesc în seara din ajunul zilei al cărei înţeles o slujesc. Şirul lor începe cu seara din Duminica Floriilor şi se termină cu denia mică (seara de joi) şi denia mare (seara de vineri).
În Sfânta şi Marea Luni, la denie, este pomenit Iosif, fiul lui Iacov (Israel) din Vechiul Testament, care în credinţa Bisericii constituie o preînchipuire a Domnului Iisus. Iosif era curat dar a pătimit din cauza răutăţii fraţilor săi care l-au vândut pe 30 de arginti. Iosif a ajuns mare în Egipt şi a salvat familia şi poporul său de foame, sfarsind prin a-i ierta pe toti pentru raul pe care i-l facusera. Se mai pomenete şi smochinul neroditor pe care l-a blestemat Domnul şi s-a uscat: aşa se va usca din lipsă de rod pomul păcatului şi Legea cea veche. Legea cea nouă, a iubirii, va fi cea care va aduce roadă – harul adus în lume de Domnul Iisus. Se cântă minunata cântare “Cămara Ta, Mântuitorule, o văd împodobită şi îmbrăcăminte nu am ca să intru într-însa. Luminează-mi haina sufletului meu, Dătătorule de lumină şi mă mântuieşte”, care aminteşte că suntem chemaţi ca în parabola nunţii fiului de împărat, unde cel care a venit fără haină de nuntă a fost amarnic pedepsit (Matei 22, 11-14).
La denia de Marţi, ni se dă pilda celor zece fecioare care aşteptau venirea mirelui cu candela aprinsă dar doar cinci din ele au fost înţelepte şi şi-au pregătit ulei de rezervă. Terminându-se uleiul din candelă cele neînţelepte au plecat să cumpere ulei, dar între timp a venit mirele. Cele înţelepte care erau gata au intrat cu el la nunta si usa s-a inchis. Iar mai pe urma, au sosit si celelalte fecioare, cerând să fie primite dat Domnul le-a spus: Adevarat vă zic vouă: Nu vă cunosc pe voi! Drept aceea, privegheaţi, că nu ştiţi ziua, nici ceasul când vine Fiul Omului!”(Matei 25,1-13). Rugăciunea neîncetată este candela noastră aprinsă şi trebuie să fim pregătiţi cu curăţenie trupească şi sufletească. În acelaşi sens este şi parabola talanţilor (Matei 25, 14-30), de pregătire şi înmulţire a rugăciunii, virtuţilor şi faptelor bune. În această seară ca şi în serile de luni şi miercuri se cântă frumoasa cântare: “Iată Mirele vine în miezul nopţii şi fericită este sluga pe care o va afla priveghind; iar nevrednică este iarăşi cea pe care o va afla lenevindu-se. Vezi, dar, suflete al meu, cu somnul să nu te îngreunezi, ca să nu te dai morţii şi afară de Împărăţie să te încui; ci te deşteaptă strigând: Sfânt, Sfânt, Sfânt eşti Dumnezeule, pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi”.
Miercurea se face pomenirea femeii păcătoase, care a turnat mir de mare preţ pe capul Mântuitorului şi care ştergea cu părul ei lacrimile care-i curgeau picioarele Lui. Domnul Iisus, a zis atunci: “Ea, turnând mirul acesta pe trupul Meu, a făcut-o spre îngroparea Mea. Adevarat zic vouă: Oriunde se va propovădui Evanghelia aceasta, în toată lumea, se va spune şi ce-a făcut ea, spre pomenirea ei.” (Matei 25, 6-15). Prin contrast, Iuda Iscarioteanul s-a dus în aceeaşi zi şi L-a vândut pe Mântuitorul pentru treizeci de arginţi (de aceea noi, tot restul anului, ţinem post miercurea – că în acea zi L-a vândut omul pe Hristos, şi vinerea - pentru că atunci a fost răstignit Domnul).
În Joia Mare prăznuim patru evenimente, primele două (spălarea picioarelor ucenicilor de către Mântuitorul, Ioan 13, 1-17, şi Cina cea de Taină, Matei 26, 20-30) făcându-se ziua, iar celelalte (Rugăciunea din Ghetsimani Ioan 17, Matei 26, 36-46; trădarea şi prinderea, judecata şi răstignirea) in noaptea de joi spre vineri, a celor Douăsprezece Evanghelii, căci pomenesc evenimentele zilei de vineri. Tot la Denia Mică, a citirii celor douăsprezece evanghelii, se face şi scoaterea solemna a Sfintei Cruci în mijlocul bisericii. Joia trebuie să fie ziua când gospodinele vopsesc ouăle roşii căci ele s-au înroşit din sângele picurând din picioarele Domnului Iisus de pe cruce.
Denia Mare de vineri seara se deosebeşte de celelalte denii prin Cântarea Prohodului, în trei stări. “În mormânt, Viaţă, pus ai fost, Hristoase, şi s-au spăimântat oştirile îngereşti, plecăciunea Ta cea mare preamărind”. Acum se înconjoară biserica cu Sfântul Epitaf, numit şi Sfântul Aer (cusătura care reprezintă scena punerii în mormânt). Vinerea Mare este ziua de doliu a creştinilor şi mulţi ţin post negru sau ajunează până seara.
În Sâmbăta Mare se prăznuieşte şederea Mântuitorului nostru Iisus Hristos în groapă. În răstimpul de la răstignire până la Înviere sunt trei zile de şedere în mormânt (vineri, sâmbătă, parte din duminică) în care Domnul Iisus cu sufletul despărţit de trup S-a pogorât la iad şi a format începutul Raiului. Din acest moment, sufletele celor drepţi sunt aşezate în Rai până la Învierea lor cu trupurile. Sâmbăta nu avem denie căci în noaptea sfântă când începe noua zi celebrăm Sfânta Înviere. În această zi se fac cozonacii şi păştile. (după www.crestinortodox.ro)
MAREA SĂRBĂTOARE A ÎNVIERII DOMNULUI
Apărătorul cel mare şi Doamne, biruitorul morţii celei veşnice, ca cei ce ne-am izbăvit de omorârea cea duhovnicească, cele de laudă aducem ţie, noi robii Tăi şi zidirea Ta. Cel ce ai biruinţă asupra morţii, de moartea păcatelor slobozeşte-ne pe noi, care grăim: Iisuse cel ce ai înviat din morţi, înviază şi sufletele noastre!
Îngerii, Învierea Ta Hristoase Mântuitorule, neîncetat o laudă în ceruri. Şi pe noi cei de pe pământ învredniceşte-ne cu inimă curată a-ţi cânta ţie, unele ca acestea: Iisuse, Cel nepătruns, Care luminezi pe toţi credincioşii, luminează-ne şi pe noi cei ce trăim în întunericul necunoştinţei;
Iisuse, Cel ce ai înviat din morţi şi la toate le dai viaţă, înviază-ne şi pe noi, cei omorâţi în păcate;
Iisuse, Cel ce Te-ai înălţat la cer şi ai înălţat pe cei ce nădăjduiesc întru Tine, înalţă-ne şi pe noi cei plecaţi spre pământ;
Iisuse, Cel ce şezi de-a dreapta Tatălui şi părtaşi slavei Tale îi faci pe cei ce Te iubesc pe Tine, nu ne lipsi pe noi de slava Ta;
Iisuse, Cel ce vei veni să judeci viii şi morţii, nu ne judeca pe noi, după fărădelegile noastre, ci miluieşte-ne după mare mila Ta;
Iisuse, Cel ce ai înviat din morţi, înviază şi sufletele noastre!
(Condacul şi Icosul 1 al Acatistului Învierii)
Din Pastorala de Sfintele Paşti a mitropolitului Iosif
„Acum toate s-au umplut de lumină,/ şi cerul şi pământul şi cele de dedesubt./ Deci să prăznuiască toată făptura/ Învierea lui Hristos...”
HRISTOS A ÎNVIAT!
Cu multă evlavie şi bucurie trăim şi în acest an Învierea Domnului nostru Iisus Hristos. Cel judecat pe nedrept, Cel batjocorit, Cel lovit şi scuipat, Cel adăpat cu fierea şi oţetul păcatelor lumii, Cel răstignit şi mort, Cel pus în mormânt cu trupul, iată că a treia zi a înviat (Matei, cap. 27-28). Sărbătoarea Învierii Domnului Hristos, Paştele, nu este doar o aniversare, o simplă sărbătoare. Ea este taina trecerii Mântuitorului nostru de la moarte la viaţă, prin patima Sa pentru noi; taina vieţii care izvorăşte din mormântul cel purtător-de-viaţă, rămas astăzi gol de Acela în Care moartea nu avea nimic al său, adică nu avea păcat (Ioan 8,46; Evrei 4,15).
În noi, oamenii, taina aceasta începe şi lucrează de la Sfântul Botez. Acolo ne îmbrăcăm cu harul lui Hristos pe care El ni-l pregăteşte prin Înviere, căci „câţi în Hristos ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am botezat, pentru ca aşa cum Hristos a înviat din morţi întru slava Tatălui, tot astfel şi noi să umblăm întru înnoirea vieţii; ...aşa încât trupul păcatului să fie nimicit, căci cel ce a murit este eliberat de păcat” (Romani 6,3-7). Acolo, în Botez, „prin asemănarea morţii Lui”, suntem altoiţi în Hristos, în Răstignirea şi moartea Sa, pentru a fi părtaşi ai Învierii Lui.
Hristos, Paştele nostru, trece şi astăzi printre noi, oamenii, pentru a ne vindeca şi mântui, pentru a ne chema pe fiecare pe nume şi a ne reaminti că am fost altoiţi pe moartea şi Învierea Lui. Prin iubirea desăvârşită a Tatălui ceresc pentru omul pe care l-a creat, Hristos a venit la noi şi, precum spune Fericitul Augustin, „a mâncat cu noi ceea ce se găseşte din abundenţă în sărăcăcioasa casă a mizeriei noastre. A băut aici oţetul, a băut aici fierea, iată ce a găsit în casa noatră săracă, dar în schimb El ne-a invitat la masa Sa cea mare din ceruri”.
Hristos a biruit frica morţii, a venit să o caute în om pentru a o birui. Căci nu ne putea reda viaţa fără ca, din iubire faţă de noi, să găsească mai întâi moartea, care ţinea de păcat, şi să ne vindece „El, Cel ce pe lemn a purtat în trupul Său păcatele noastre...” (1 Petru 2,24). „Căci – continuă Fericitul Augustin - Lui, Care este Cuvântul, de unde I-ar veni moartea? Iar nouă, oameni ai pământului, muritori, păcătoşi... de unde ne-ar veni viaţa? El n-a avut nimic din care să-şi poată trage moartea, noi nu aveam nimic din care să ne putem trage viaţa. El a primit moartea din avutul nostru, pentru ca din al Său să ne dăruiască viaţa”. Hristos a luat viaţa noastră pentru a trăi acest schimb, pentru a ne schimba propria viaţă cu a Lui. „El Care nu a refuzat moartea, ne-ar fi putut refuza, oare, viaţa?”
Dar este al nostru să căutăm fără încetare viaţa pe care acum, la Paşti, Hristos ne-o aduce din abundenţă. „Noi aveam ceea ce L-a făcut să moară, El avea ceea ce ne face să trăim.” Să facem un schimb, ne invită fără încetare Hristos: „Iau de la tine moartea, ia de la Mine viaţa!”
Învierea lui Hristos este o necontenită chemare pe care El ne-o face să fim oameni ai Învierii, adică liberi de cele ale lumii acesteia care ne transformă în oameni trupeşti, după ce am primit harul Învierii, sămânţa Învierii de la Botez. Şi cum vom putea rămâne altoiţi în Hristos, dacă nu căutându-L fără încetare prin rugăciunile noastre? Dacă păcatul ne-a biruit sau ne biruie şi ne simţim slabi şi bolnavi, El este doctorul către care strigăm să ne ajute. Când Îl chemăm, să credem că cel mai bun dintre doctori, pentru care nici o boală nu este de nevindecat, a şi început să ne îngrijească. Să nu ne fie frică de păcatele din trecut, pe care le-am putut săvârşi, „cât de incredibile ar fi ele; mari şi grele sunt bolile noastre, dar mai mare este Doctorul” nostru Hristos.
Hristos nu încetează să treacă printre noi pentru a ne vindeca şi mântui. Dar la fel ne trimite şi pe noi înspre fraţii noştri, în numele Lui, pentru a-i vedea, a le întinde o mână, mână ce poate fi salvatoare de cele mai multe ori.
La Lumina Învierii lui Hristos ni s-a descoperit în primul rând dragostea nemărginită pe care Hristos o are pentru noi, pe care a trăit-o şi pe Cruce chiar. Această dragoste ne-o împărtăşeşte şi nouă. Tot în Lumina Învierii am înţeles mai bine pentru câte am fost iertaţi şi că iertarea izvorăşte din mormântul lui Hristos pentru fiecare dintre noi deopotrivă. Să o găsim şi să o înmulţim în jurul nostru. Îl vedem în Lumina Învierii pe Hristos ca pe un Mântuitor bun şi blând, care până în ultima clipă pe Cruce a strigat către Tatăl pentru iertarea noastră. Înţelegem încă o dată că pentru noi Hristos este Mântuirea-Însăşi, că în El aflăm şi de la El putem primi harul desăvârşit, care este mântuirea.
Rog pe Domnul Hristos Cel Înviat din morţi să vă călăuzească paşii spre faptele cele de cinste, să vă binecuvinteze familiile şi casele dumneavoastră, să vă dăruiască sănătate şi spor, ca pe toate să le puteţi face spre slava Sa.
HRISTOS A ÎNVIAT!
† Mitropolitul Iosif (Mitropolia Ortodoxă Română a Europei
Occidentale şi Meridionale, Paris, Sfintele Paşti 2006). www.mitropolia-paris.ro
Mărturisirea Părintelui Gheorghe Calciu Dumitreasa despre Înviere
de pe timpul când era închis la Aiud
„Mă întorc acum la întâmplarea mea de Paşti. Mă pregăteam pentru sărbătoare. Îmi purificam sufletul pe cât puteam, eram surd la insulte, insensibil la lovituri, blindat împotriva foamei, încălzit de o rugăciune interioară. În noaptea în care ştiam că este noaptea de Paşti, la ora 12 noaptea, am auzit clopotele din Aiud bătând. Vuietul lor pătrundea foarte…. spiritual. Adică nu era un vuiet ca şi când ai fi lângă el, ci pătrundea prin ziduri. Era ca un mesaj pe care lumea de afară îl trimitea, lumea aceea care sărbătorea Învierea Domnului.
Şi am cântat „Hristos a înviat!“. La început în gând, pe urmă am simţit nevoia să-l cânt nu cu voce tare, dar să mă aud eu însumi. Era o linişte mormântală şi orice mişcare din celule era reflectată în afară, pe culoar şi, sigur, gardianul m-a auzit cântând şi a venit la mine şi m-a insultat. Şi am hotărât să încetez să mai cânt ca să nu tulbur noaptea aceea Sfântă a Învierii. Mi-am adus aminte de tot ceea ce se întâmpla în copilăria mea… Cele mai dragi amintiri în perioada aceasta de izolare au fost relaţia mea cu elevii de la Seminarul Teologic şi amintirile copilăriei. Era vorba de inocenţă - inocenţa copilăriei şi inocenţa acelor tineri care mă susţinuseră în timpul predicilor mele.
A doua zi dimineaţa garda se schimba la ora 7. Pe secţie la noi - era o secţie specială de sancţiuni, de pedepse -, erau şase gardieni… Ei veneau înşiruiţi unul după altul. Gardianul care era de serviciu intra în rândul celorlalţi şi cel care rămânea pe secţie deschidea uşa. Noi trebuia să stăm cu faţa la perete. El intra şi se uita să vadă dacă totul este în ordine. Şi n-aveam voie să ne întoarcem cu faţa din nou la uşă decât în momentul în care auzeam uşa încuindu-se.
În dimineaţa aceea de Paşti, nu m-am întors, n-am stat cu faţa la perete. Era un gardian… Sigur că era un tânăr de ţară, un băiat subţirel, înalt, cu ochi albaştri, absolut angelici, cu o figură foarte frumoasă, totdeauna îmbrăcat elegant, cu costumul pe el. Ceilalţi veneau mai murdari. [El] era totdeauna foarte curat, foarte elegant. Însă avea o cruzime de neexplicat. Este greu de înţeles cum poate cineva care are o frumuseţe aşa de angelică să fie aşa de crud? Dacă omul acesta nu bătea 5-6 deţinuţi în serviciul lui, probabil nu se simţea bine.
Şi în general, în închisoare, sub teroare, sub spaime, este mai uşor să suporţi propria ta tortură decât să auzi pe altul torturat. Când auzeai strigătele…Majoritatea celor bătuţi erau deţinuţi de drept comun, pentru că erau puţini deţinuţi politici. Oamenii aceştia strigau când îi băteau. Noi tăceam, niciodată nu strigam. Dar ei strigau şi imaginaţia ta începea să lucreze. Şi-ţi închipuiai lucruri oribile. Era o strângere sufletească aşa de mare, încât ai fi preferat să vină să te bată pe tine, numai să nu mai auzi strigătele celuilalt.
Şi acesta era unul din oamenii care găsea o plăcere din a-i tortura pe ceilalţi. În dimineaţa aceea când a deschis el uşa, eu mă rugasem toată noaptea la Dumnezeu. Poate am spus de sute, de mii de ori „Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din mormânturi viaţă dăruindu-le“. De mii de ori poate. Ca să intre în mintea şi în inima mea adânc adevărul Învierii. Am stat cu faţa spre uşă când a intrat el, i-am spus „Hristos a înviat!“. Gardianul s-a uitat la mine, a întors capul şi s-a uitat la cei care erau în spatele lui. S-a întors din nou la mine şi-a spus „Adevărat a înviat!“.
A fost pentru mine ca o lovitură în creştetul capului. Şi am înţeles atunci că nu el mi-a spus „Adevărat a înviat!“, ci că a fost îngerul Domnului. Acela, care stând la mormânt, a spus femeilor mironosiţe: „Pentru ce căutaţi pe cel viu între cei morţi? Iată a înviat. Veniţi să vedeţi locul unde-l puseseră“. Prin gura lui îngerul mi-a confirmat Învierea, pentru că aveam nevoie de această confirmare şi pentru că Dumnezeu a vrut să-mi confirme prin gura vrăjmaşului meu adevărul acestei Învieri. Celula mea s-a umplut de lumină. Şi bucuria mea a fost aşa de mare, încât cele 5-6 ore până la prânz, când venea mâncarea, au fost în lumină şi bucurie spirituală.
Eram încredinţat unui colonel politic al închisorii care dădea ordine speciale pentru mine, în sensul rău al cuvântului, nu în sensul bun. Colonelul nu era un om rău atunci când era beat. Atunci când era treaz [însă] era foarte rău. Spre norocul nostru, al meu mai mult, era mai mult beat decât treaz. Aşa că l-am auzit venind la ora 12 pe culoar. Culoarele aveau o rezonanţă extraordinară. Auzeam paşii de pe culoar şi ştiam, îi recunoşteam pasul, pentru că urechea se ascute şi spiritul urmăreşte fiecare mişcare, aşa încât ştiai cine vine şi ştiai cu ce intenţii vine.
Şi m-am gândit ca într-o piesă de teatru. Am să stau cu spatele la perete. Am să întorc faţa spre el, am să-l privesc în ochi şi am să-i spun “Hristos a înviat!“. Nu mai era ce fusese prima dată. Nu mai era un impuls interior. Era ca într-o piesă de teatru. Adică eu ştiam ce-o să-mi spună el, el ştia ce o să-i spun eu, ne cunoşteam reciproc. El ştia încăpăţânarea mea, eu ştiam capacitatea lui, puţina lui imaginaţie în care trebuia să reacţioneze exact aşa cum îl ştiam. E destul. Şi i-am spus “Hristos a înviat!”. El s-a uitat la mine şi a spus: “L-ai văzut tu?”. Zic: “Domnule colonel, eu nu L-am văzut când a înviat, dar cred în adevărul Învierii pentru autoritatea celor care l-au văzut, pentru apostoli, pentru ucenici, pentru martiri, pentru milioane de creştini care au murit slăvind pe Hristos fie prin chinuri, fie prin moarte naturală, dar care constituie garanţia că Hristos a înviat. Dumneavoastră, ştiţi, aţi văzut Polul Nord? Dar credeţi în el pentru autoritatea atâtor oameni de ştiinţă. Nici pe Stalin sau pe Marx nu i-aţi văzut decât în poză, dar credeţi în ei pentru autoritatea comuniştilor care vorbesc de ei”.
Cu cât vorbeam, cu cât argumentam logic, cu atât inima mea se întrista. Cu atât lumina din celulă dispărea. Pentru că încercam să argumentez logic, cu logică umană, un adevăr care nu trebuie argumentat. Simpla pronunţare a lui “Hristos a înviat!” era suficient ca să-l convingă pe el sau să-l piardă. Şi am înţeles că am făcut un păcat şi Dumnezeu m-a părăsit. Îngerul care spusese “Adevărat a înviat“, care adusese lumina în celulă plecase…
Vă mai spun câteva lucruri. În perioada instalării comunismului în Rusia începuse activitatea brigăzilor ştiinţifice. Au ajuns într-un sat, au adunat sătenii şi le-au vorbit despre imposibilitatea învierii lui Hristos. Şi la sfârşit au întrebat: “Are cineva de spus ceva?” Şi s-a ridicat un preot de acolo, un rus. Era ca un ţăran. Şi a spus: “Domnilor, eu aş avea ceva de spus”. “Poftim la masa aceasta roşie”. “Eu sunt un om prost, ca şi un ţăran. Nu ştiu prea multe lucruri Dumneavoastră sunteţi oameni deştepţi (la masă era chiar şi un filozof). Dar un lucru tot am să spun oamenilor aceştia care sunt în sală. S-a sprijinit în masa roşie şi a strigat “Hristos a înviat!” şi toată sala a răspuns “Adevărat a înviat!”. Aceasta este cea mai mare demonstraţie privind învierea lui Hristos.
Şi eu lovisem în adevărul credinţei”.
(Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa – Suferinţa ca binecuvântare, Editura Cathisma, Bucuresti, 2007 - o parte din text a fost preluat după transcrierea realizată de fratele Laurenţiu Dumitru) www.razbointrucuvant.ro
Învierea
de Mihai Eminescu
Părintele de mare duhovnicie Ioanichie Bălan, de
la mânăstria Sihăstria, care cu o sârguicioasă şi
îndelungată trudă a scris Patericul românesc şi a consemnat
multe din lumea monahicească, inclusiv viaţa Părintelui Cleopa,
a vizitat Locurile Sfinte în anul 1974 şi ne-a lăsat, cu darul
său neîntrecut de povestitor, o tulburătoare relatare a acestui
eveniment (Mărturii româneşti la Locurile Sfinte, Ed.
Episcopiei Romanului şi Huşilor, 1986).