HOLLY RESURECTION ROMANIAN ORTHODOX CHURCH

MISIUNEA ROMÂNĂ ORTODOXĂ INVIEREA DOMNULUI

9091 ALDER AVE , SACRAMENTO CA 95829

Preot: Teodor Alin Gîrlonţa (tel. 916 375 9978)

Preşedintele Consiliului Parohial: Vasile Varna (tel. 916 995 7091)

www.invierea-domnului.org

V E S T I T O R U L

Iunie 2007

Un material de lectură şi meditaţie de suflet care nu trebuie să lipsească din nici o familie creştină

În cuprins: Calendarul religios şi laic al lunii; predica păr. Cleopa despre rugăciunea pentru aproapele; comentarii la alte citiri din Evanghelie; Soborul Apostolilor; Sf. Ioan cel Nou de la Suceava; Sf. Ghelasie de la Râmeţ; Sfaturi pentru credincioşi; ştiri din ţară; cântec pentru Maica Domnului; din Pateric; rugăciuni.

Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel

Tropar: Cei ce sunteţi între apostoli mai întâi pe scaun aşezători şi lumii învăţători, Stăpânului tuturor rugaţi-vă, pace lumii să dăruiască şi sufletelor noastre mare milă.

Calendarul lunii

Sâmbătă, 2 iunie: Sf. Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava. Odovania

Praznicului Pogorârii Sfântului Duh.

Duminică, 3 iunie: Sf. Luchilian. Duminica 1-a după Rusali, A Tuturor

Sfinţilor (Purtarea Crucii) Ap.Evrei 11, 33-40 şi 12, 1-2; Matei 10,

32-35 şi 19, 27-30. Lăsata secului pentru Postul Sf. Petru şi Pavel.

Luni, 4 iunie: Sf.Muc. Zotic, Atal, Camasie şi Filip de la Niculiţel (Începutul

Postului Sf.Ap.Petru şi Pavel).

Duminică, 10 iunie: Sf.Muc. Alexandru şi Antonina. Duminica a 2-a după

Rusalii, A Sfinţilor Români (Chemarea Apostolilor) Ap.Romani 2, 10-

16; Matei 4, 18-23.

Duminică, 17 iunie: Sf.Muc.Savel. Duminica 3-a după Rusalii (Despre

grijile vieţii). Ap. Romani 5, 1-10; Matei 6, 22-33.

Marţi, 19 iunie: Sfântul Apostol Iuda (Levi), fratele vitreg al Domnului.

Vineri, 22 iunie: Sf. Ier.Grigore Dascălul, Mitropolitul Ţării Româneşti.

Duminică, 24 iunie: Naşterea Sf. Ioan Botezătorul (Sânzienele, Drăgaica).

Duminica 4-a după Rusalii (Vindecarea slugii sutaşului) Ap. Romani

6, 18-23; Matei 8, 5-13. Dezlegare la peşte.

Vineri, 29 iunie: Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel.

Sâmbătă, 30 iunie: Soborul Sfinţilor Apostoli; Sf. Ierarh Ghelasie de la

Râmeţ.

Date memorabile

5 iunie 1779 – S-a născut în Avrig, Transilvania, Gheorghe Lazăr, întemeitorul Şcolii Româneşti de la “Sfântul Sava”din Bucureşti. A murit în 1823.

5 iunie 1871 – S-a născut în Botoşani, marele istoric român Nicolae Iorga, critic literar, documentarist, dramaturg, poet, enciclopedist, memorialist, ministru, parlamentar, prim-ministru, profesor universitar, membru al Academiei Române. A absolvit Universitatea din Iaşi într-un singur an cu diploma "magna cum laude" (1889) şi a continuat studiile universitare la Paris, Berlin şi Leipzig, obţinând doctoratul în 1893 la numai 23 de ani. A murit asasinat în 1940.

6 iunie 1948 – Întronizarea Patriarhului Justinian Marina al Bisericii Ortodoxe Române.

15 iunie 1889 – A murit marele poet Mihai Eminescu (n.15 ianuarie 1850, Ipotesti).

17 iunie - Father’s Day (USA and Canada)

22 iunie 1963 – A murit Maria Tănase, regina cântecului popular românesc (n.1913).

22 iunie 1941 - Declansarea operaţiunii "Barbarossa". Invadarea Uniunii Sovietice de către Germania şi aliaţii săi.

26-27 iunie 1940 – Ultimatumurile Uniunii Sovietice date guvernului român, pentru luarea Basarabiei şi nordului Bucovinei şi ocuparea cu trupe ruseşti a oraşelor Cetatea Albă, Chişinău şi Cernăuţi.

30 iunie 1939 – Întronizarea Patriarhului Nicodim Munteanu al Bisericii Ortodoxe Române.

Din Predica părintelui Cleopa

la Duminica a IV-a după Rusalii

(Vindecarea slugii sutaşului)
Şi a zis Iisus sutaşului: Du-te! Fie ţie după cum ai crezut (Matei 8, 13)

Iubiţi credincioşi,

În Sfînta Evanghelie de astăzi se arată cum a vindecat Mîntuitorul pe sluga greu bolnavă a unui conducător de oşti roman care locuia în Capernaum, un mic oraş de lîngă Marea Galileei. Minunea aceasta însă are cîteva caracteristici aparte. Ea s-a săvîrşit datorită credinţei dregătorului roman păgîn, care se închina la idoli. Apoi poate şi sluga lui, care zăcea în casă bolnav, era tot păgîn, deci străin de Legea Vechiului Testament. De asemenea vedem că Mîntuitorul vindecă bolnavul de la distanţă, fără să fie adus de faţă, ceea ce mai rar se întîmplă. Multora le poruncea pentru bolnav: Aduceţi-l aici la Mine! Iar pe alţii îi întreba: Crezi că pot să fac Eu aceasta? Şi dacă bolnavul sau părinţii şi însoţitorii lui mărturiseau cu tărie credinţa în minunile lui Dumnezeu, îndată minunea se săvîrşea şi bolnavul se făcea sănătos de orice boală era cuprins.

Pe sutaşul roman nu l-a întrebat, însă, de crede în dumnezeirea lui Hristos, căci îi cunoştea credinţa inimii. Ba nici nu l-a aşteptat să-i spună ce doreşte. Ci îndată ce sutaşul s-a apropiat de El şi I-a zis: Doamne, sluga mea zace în casă slăbănog, cumplit chinuindu-se; Mîntuitorul, cu multă blîndeţe, i-a zis: Venind, Îl voi vindeca (Matei 8, 6-7). Dar sutaşul, pe lîngă credinţă mare, avea şi multă smerenie. De aceea răspunde: Doamne, nu sînt vrednic să intri sub acoperişul meu, ci numai zi cu cuvîntul şi se va vindeca sluga mea! Auzind aceasta Iisus Hristos, S-a minunat de credinţa sutaşului şi a zis: Adevăr grăiesc vouă: Nici în Israel n-am găsit atîta credinţă! De aceea vă spun că mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov în Împărăţia Cerurilor. Iar fiii împărăţiei vor merge în întunericul cel mai dinafară; acolo va fi plîngerea şi scrîşnirea dinţilor. Apoi i-a zis sutaşului: Du-te, şi după cum ai crezut, fie ţie! Şi s-a făcut sănătos sluga lui în ceasul acela (Matei 8, 7-13).

Vedeţi credinţă la un om păgîn? Vedeţi cît poate credinţa curată unită cu smerenia? Amîndouă la un loc fac adevărate minuni. Credinţa pogoară harul asupra aceluia ce se roagă şi smerenia îi deschide inima. Vedeţi leacul prin care se poate vindeca lumea? Credinţa şi smerenia. Că dacă omul a decăzut moral atît de mult, este numai din cauză că s-a depărtat de Dumnezeu şi de smerenie. Necredinţa în Dumnezeu şi mîndria au adus fiinţa umană în starea în care se găseşte astăzi. Vedeţi care este calea cea scurtă şi mai sigură a mîntuirii noastre?

Credinţa şi smerenia! Credinţa că Dumnezeu există şi are milă de lumea pe care a creat-o, de fiecare dintre noi, şi în acelaşi timp, smerenia sinceră, mărturisită că nu sîntem vrednici să intre Hristos în casa şi în inima noastră din cauza mulţimii păcatelor pe care le-am făcut. Iată leacul care poate vindeca omul de astăzi. Să creadă cu tărie şi dreaptă credinţă în Iisus Hristos şi să se socotească cel mai păcătos de pe pămînt.

Zicea sutaşul roman către Hristos: Nu sînt vrednic să intri sub acoperişul meu, ca să ne înveţe şi pe noi creştinii de azi cum să ne apropiem de El. Cum să ne apropiem de rugăciune, de Sfînta Biserică, de cele sfinte din Altar, de Sfînta Scriptură şi mai ales de Sfînta Împărtăşanie. Căci dacă ne rugăm lui Dumnezeu fără frică şi cutremur, dacă intrăm în biserică cu nepăsare şi răutate în inimă, dacă citim Sfînta Scriptură cu mîndrie şi cu duh de iscodire, toate ne sînt spre păcat; căci ne lipsesc cele două virtuţi amintite mai sus - credinţa tare şi smerenia. Aceeaşi osîndă ne aşteaptă dacă ne apropiem de Trupul şi Sîngele lui Hristos nevrednici, nepocăiţi, cu păcate nespovedite, certaţi cu aproapele nostru sau cu canonul neîmplinit.

Vedeţi că acest om, păgîn după credinţă, avea inimă de creştin după faptă. Necreştin fiind, era mai credincios ca iudeii de odinioară şi ca mulţi creştini din zilele noastre. De aceea Mîntuitorul îl laudă în public, zicînd: Adevăr grăiesc vouă, că nici în Israel n-am găsit atîta credinţă! Nu numai între evrei, dar nici între creştinii de astăzi nu se găsesc oameni cu mai multă credinţă ca acest sutaş. Credinţa şi smerenia lui l-a mîntuit, i-a vindecat sluga şi l-a făcut nemuritor.

Iubiţi credincioşi,

În Legea Nouă, Mîntuitorul nostru Iisus Hristos a făcut multe şi mari minuni prin credinţa unora asupra altora. Aşa vedem minunea pe care ne-o arată Sfînta Evanghelie de azi, cum Mîntuitorul, prin credinţa cea mare şi tare a sutaşului, a vindecat de la distanţă pe sluga sa (Matei 8, 13). Altă dată prin credinţa neîndoielnică a patru oameni ce purtau pe slăbănogul din Capernaum, Hristos a vindecat şi a iertat păcatele celui purtat de ei, poruncindu-i să-şi ia patul şi să meargă la casa sa (Matei 9, 2-6). Prin credinţa lui Iair, Mîntuitorul a înviat pe fiica sa (Marcu 5, 36-43). Prin credinţa femeii Cananeence, Domnul a vindecat de duh necurat pe fiica sa (Matei 15, 22-28). Prin credinţa Martei şi Mariei, surorile lui Lazăr, Mîntuitorul a înviat pe fratele lor mort de patru zile, căci ziceau cu credinţă: Doamne, dacă ai fi fost aici, nu ar fi murit fratele nostru (Ioan 11, 21). Iarăşi, vedem că pentru credinţa tatălui său, Mîntuitorul a vindecat pe tînărul lunatic (Matei 17, 18). Dar nu numai vindecare şi înviere din morţi poate face cineva prin credinţa altora, ci şi sfinţire, după mărturia marelui Apostol Pavel care a zis: Se sfinţeşte bărbatul necredincios prin femeia credincioasă (I Corinteni 7, 14).

Nişte oameni rătăciţi de la dreapta credinţă susţineau, printre altele, că nu trebuie botezaţi copiii mici pentru că, ziceau ei, copiii mici nu au credinţă şi Mîntuitorul a zis către Apostoli cînd i-a trimis la propovăduire: Cel ce va crede şi se va boteza, se va mîntui; iar cel ce nu va crede se va osîndi (Marcu 16, 16). Fraţii mei, să le spuneţi că copiii cu adevărat nu au credinţă, dar la botez se sfinţesc prin credinţa părinţilor lor şi a naşilor de la botez care mărturisesc credinţa în locul pruncului celui ce se botează. Naşii de la botez sînt părinţii spirituali ai pruncului care se naşte la o viaţă nouă în Duhul Sfînt, aşa cum părinţii trupeşti l-au născut pe el trupeşte. Totodată naşii sînt şi garanţi în faţa lui Dumnezeu şi a Bisericii Sale că fiul duhovnicesc va fi crescut în credinţa ortodoxă şi va fi un om credincios.

Dacă cei rătăciţi de la adevăr vor mai zice că nu ştie copilul cînd îl botezi, şi deci nu este voia lui liberă a se boteza, la aceasta să le răspundeţi că botezul Legii Noi, adică botezul creştin prin apă şi prin Duh poruncit de Domnul (Ioan 3, 5) a înlocuit botezul Legii Vechi, adică tăierea împrejur, despre care mărturiseşte Sfîntul Apostol Pavel, zicînd: În Hristos aţi şi fost tăiaţi împrejur, cu tăiere nefăcută de mînă, prin dezbrăcarea de trupul păcatelor cărnii, întru tăierea împrejur a lui Hristos, îngropaţi fiind cu El prin Botez (Coloseni 2, 11-12). După cum tăierea împrejur în Legea Veche se făcea la opt zile după naşterea pruncului şi după cum Isaac s-a tăiat împrejur după opt zile, nu cu voia, ci cu ştirea lui, căci era numai de opt zile (Facere 17, 10-14; Levitic 12, 3), aşa şi pruncul în Legea Harului nu ştie cînd a fost botezat. Dar prin mărturia preotului care l-a botezat, a părinţilor şi a naşilor care mărturisesc credinţa în locul lui, se face valabilă Taina Botezului, deoarece pe mărturia a doi sau trei martori se va rezema tot cuvîntul (Ioan 5, 32; II Corinteni 13, 1; I Timotei 5, 19).

Cît despre vindecarea bolnavilor şi pocăinţa multor păcătoşi prin credinţa şi stăruinţa rudelor, este de ajuns să ne gîndim la atîtea fapte minunate din zilele noastre. Cîţi creştini nu se roagă acasă şi la biserică pentru cei dragi ai lor stăpîniţi de beţie, desfrîu şi necredinţă? Dumnezeu văzînd lacrimile, rugăciunea şi credinţa lor, întoarce la credinţă şi pocăinţă pe soţii şi fiii stăpîniţi de păcate. Aceleaşi minuni se săvîrşesc şi cu rudele care fac Sfîntul Maslu pentru bolnavii lor din spitale, ce nu pot fi de faţă şi cu darul lui Hristos li se uşurează durerea sau se vindecă deplin. Cîţi nu se roagă lui Dumnezeu pentru cei din călătorii, pentru cei din primejdie, pentru cei ameninţaţi cu moartea şi pentru cei din examen? Datorită credinţei, rugăciunilor, Mîntuitorul ajută şi salvează pe cei din primejdie şi împlineşte cererea credincioşilor noştri.

Dar şi slujitorii Bisericii noastre se roagă la Sfîntul Altar pentru vii şi morţi, pentru tot felul de necazuri, boli, secetă şi neînţelegeri de familie. Credinţa lor şi harul Duhului Sfînt, pe mulţi bolnavi îi vindecă, pe cei certaţi îi împacă, ploile adapă pămîntul lovit de secetă, cei robiţi de patimi se întorc la pocăinţă şi multe suflete ale celor răposaţi în păcate sînt salvate din muncile iadului. Toate acestea sînt adevărate minuni ale credinţei slujitorilor şi credincioşilor noştri, care, în numele dragostei creştine, se roagă lui Dumnezeu pentru fiii sufleteşti ai Bisericii Ortodoxe, pentru ajutorul şi mîntuirea tuturor.

Să facem deci şi noi ce au făcut părinţii şi sfinţii noştri. Să le imităm viaţa, credinţa, smerenia, răbdarea şi jertfa lor. Să ne rugăm cu credinţă tare în Dumnezeu pentru toată lumea, începînd cu cei din casa noastră. Să ne rugăm lui Dumnezeu pentru ca fiii şi rudele noastre să aibă credinţă tare şi curată, să vină la biserică regulat, să se ferească de secte şi păcate, să se vindece de boli sufleteşti şi trupeşti şi să urmeze în toate lui Hristos.

Să ne rugăm pentru întărirea dreptei credinţe şi a unităţii creştine în lume. Să ne rugăm cu credinţă pentru cei bolnavi care suferă greu şi aşteaptă rugăciunea şi mîngîierea noastră. Să ne rugăm pentru săraci, pentru orfani, pentru toţi oamenii şi pentru credinţa şi dragostea noastră îi va milui Dumnezeu. Iar Dumnezeul dragostei, al milostivirii şi al iubirii de oameni va primi rugăciunea şi credinţa noastră, va intra în casele şi inimile noastre, va întări credinţa şi pacea în lume, va vindeca şi va alina suferinţele noastre sufleteşti şi trupeşti, va binecuvînta pămîntul cu ploaie timpurie şi tîrzie, va ajuta pe cei pentru care ne rugăm, ne va ierta şi nouă păcatele şi va mîntui în dar sufletele noastre. Amin.

Alte comentarii la citirile din Sfânta Evanghelie din această lună.

La Duminica 2-a după Rusalii (a Sfinţilor români): Matei 4, 18-23 (Chemarea primilor apostoli). Momentul este descris şi la Luca 5, 1-11, sub numele “Pescuirea minunată”. Umplerea mrejilor s-a produs ca urmare a controlului Fiului Omului asupra peştilor, asupra vieţuitoarelor naturii, control pe care îl avea şi primul om în paradis (să ne amintim de episodul când, sub ochiul lui Dumnezeu, Adam a numit vieţuitoarele – Geneză 2,19-20). Devenind pescari de oameni, ucenicii ca Apostoli, vor chema pe oameni la starea cea dintâi, cea atât de apropiată de Dumnezeu.

La Duminica 3-a după Rusalii: Matei 6, 22-33 (Despre grijile vieţii). Dacă ochii sufletului sunt deschişi către Dumnezeu, el va primi Lumina Lui (“Ochiul este lumina trupului. Dacă ochiul tău va fi sănătos, tot trupul tău va fi plin de lumină” – Matei 6,22).

Omul, argumentează filosoful existenţialist danez Soren Kierkegaard, trebuie să muncească pentru a răspunde nevoilor sale. În acelaşi timp natura umană are avantajul că, atunci când individul este covârşit de nevoi, el este consolat şi ajutat de semeni. Omul se poate însă prinde singur în reţeaua de griji, gândindu-se la nevoile viitoare şi la consolidarea unei situaţii bune, sau nefiind mulţumit cu ce are şi comparându-se cu alţii care o duc mai bine. Privind la crinii câmpului şI la pasările cerului omul îşi dă seama că, de fapt, nu este neglijat, că Dumnezeu veghează asupra lui şi, ca şi ele, trebuie doar să fim stabili şi cu răbdare. De fapt, omul este ca un crin frumos dar mintea şi sufletul lui sunt neliniştite ca o pasăre, zburând încoace şi încolo şi dorind mereu altceva. Aceste dorinţe îl rup până la urmă de pământul în care l-a sădit Dumnezeu şi ajunge să se ofilească şi să moară.

Americanul spune: planificându-ţi ziua de mâine este timp folosit, îngrijorându-te pentru ziua de mâine este timp irosit. Comentatorii găsesc şapte motive pentru a nu ne măcina de griji, la îndemnul Domnului: (1) în acelaşi Dumnezeu Care a creat viaţa în tine, te poţi încrede că se va ocupa şi de amănuntele vieţii tale (Matei 6,25); (2) grija pentru ziua de mâine îţi zădărniceşte eforturile tale de azi (Matei 6,26); (3) grija mai mult vatămă decât ajută (Matei 6,27); (4) Dumnezeu nu îi uită pe cei care depind de El (Matei 28-30); (5) îngrijorarea înseamnă lipsa de credinţă şi în Dumnezeu pe Care nu Îl înţelegem (Matei 6, 31-32); (6) sunt importante încercările pe care ni le dă Dumnezeu - trebuie să ne străduim să le trecem pentru a ne întări astfel spiritul, îngrijorările ne răpesc din forţe (Matei 6,33); în fine (7), trăind fiecare zi la timpul ei ne fereşte de a ne măcina de griji (Matei 6, 34: “Nu vă îngrijoraţi de ziua de mâine căci ziua de mâine se va îngrijora de ea însăşi”).

Soborul Sfinţilor, slăviţilor şi întru tot lăudaţilor Apostoli
(30 iunie)

1. Sfîntul Apostol Petru, cel fierbinte rîvnitor după Domnul şi slăvitul mărturisitor al numelui Său cel Sfînt, care a zis: Tu eşti Hristos, Fiul Dumnezeului cel viu, a fost frate cu Andrei cel întîi chemat, din Betsaida Galileei, fiul lui Iona, din seminţia lui Simeon. El, fiind chemat de Domnul nostru Iisus Hristos de la mrejele pescăreşti la apostolie şi de la vînarea peştilor la vînarea oamenilor, a cîştigat Biserica în loc de corabie, iar în loc de vîslă, cheile Împărăţiei cerului. Sfîntul Apostol Petru a propovăduit Evanghelia mai întîi în Iudeea; apoi în Antiohia, în Pont, în Galatia, în Capadochia, în Asia, în Bitinia şi în Iliric. S-a pogorît pînă la Roma şi a binevestit Cuvîntul lui Dumnezeu în toată Italia. Pe Simon vrăjitorul l-a biruit în mijlocul cetăţii Romei, cu puterea lui Hristos, surpîndu-l jos din înălţimea văzduhului. Iar mai pe urmă, Petru a fost spînzurat pe cruce cu capul în jos de împăratul Nero.

2. Sfîntul Apostol Andrei, cel întîi chemat, a fost ucenic al Sfîntului Ioan Botezătorul. El a mers în urma Mielului lui Dumnezeu, Care ridică păcatele lumii, fiind frate al Sfîntului Apostol Petru, pe care l-a şi adus la Hristos. Andrei, după primirea Sfîntului Duh, a propovăduit pe Hristos în Bitinia şi în toate părţile de pe lîngă Marea Neagră, în Herson şi în Rusia. Ajungînd aici, cu rînduiala lui Dumnezeu, a înfipt Crucea pe dealurile Kievului, vestind înainte încredinţarea neamului aceluia din scaunul său cel apostolesc din Vizantia. Apoi, propovăduind în Sciţia cea Mare, Sciţia Mică (Dobrogea), în Sinopi şi în Miotia, s-a întors în Tracia şi s-a pogorît în Elada şi în Pelopones, unde a fost răstignit de antipatul Egheat în cetatea Patras din Ahaia (Grecia).

3. Sfîntul Apostol Iacov, fiul lui Zevedeu, cel numit de Domnul "fiul tunetului", era fratele Sfîntului Ioan Evanghelistul, Cuvîntătorul de Dumnezeu, care a văzut slava Schimbării la Faţă a Domnului în Muntele Tabor. După Înălţarea Domnului, a tunat ca un tunet pînă la marginile pămîntului; pentru că a propovăduit Cuvîntul lui Dumnezeu, mai întîi la toată Iudeea şi, după aceea, în Spania. Apoi, întorcîndu-se iarăşi la Ierusalim, cu glas de tunet mustra pe necredincioşii evrei, arătîndu-le din dumnezeiasca Scriptură că Iisus Hristos este adevăratul Mesia. Acest lucru nesuferindu-l evreii, au întărîtat contra lui pe împăratul Irod, care se numea Agripa. Sfîntul Apostol Iacov a băut paharul pătimirii pentru Hristos, pe care a făgăduit să-l bea, fiind ucis de Irod cu sabia.

4. Sfîntul Apostol şi Evanghelist Ioan, Cuvîntătorul de Dumnezeu, Părintele Binecuvântării, a fost apostolul cel iubit Domnului, care s-a rezemat pe pieptul Lui şi a stat lîngă Sfînta Cruce cu Preasfînta Născă-toare de Dumnezeu. El s-a învrednicit a se numi fiu al ei, iar în vremea cinstitei adormiri a Maicii Domnului, Sfîntul Apostol Ioan a dus stîlparea cea din Rai, dată de îngerul Gavriil, înaintea patului ei. El a propovăduit Evanghelia lui Hristos în Efes şi în toată Asia. Deci, fiind în insula ce se numeşte Patmos, s-a învrednicit de negrăite descoperiri care sînt scrise în Sfînta Scriptură. Întorcîndu-se în Efes şi aducînd la Hristos multe popoare din părţile Asiei, s-a odihnit în pace, fiind îngropat de viu.

5. Sfîntul Apostol Filip era din aceeaşi cetate cu Petru şi cu Andrei. El era ştiutor iscusit al cărţilor prooroceşti şi al Legii celei vechi. Tot el a adus la Hristos pe Natanail, zicînd: Am aflat pe Hristos, despre care au scris în Lege, Moise şi proorocii. Vino şi vezi. Sfîntul Apostol Filip a propovăduit pe Hristos în părţile Asiei, împreună cu Sfîntul Apostol Vartolomeu şi cu Maria, sora sa. El a fost ucis de păgîni în Erapole, din Frigia, fiind răstignit cu capul în jos.

6. Sfîntul Apostol Vartolomeu, era de neam din Galaad. El mai întîi a propovăduit Evanghelia în Siria şi în Asia de sus, uneori împreună cu Sfîntul Filip, iar alteori, singur, ajutîndu-le lor cîteodată şi Sfîntul Ioan Cuvîntătorul de Dumnezeu. După sfîrşitul lui Filip, s-a dus în India, care se numeşte binenorocită, petrecînd acolo multă vreme în bunăvestire, întorcînd pe mulţi la Hristos şi tălmăcind Evanghelia scrisă de Sfîntul Evanghelist Matei, în limba indiană. De acolo s-a dus în Armenia cea Mare şi în Alvan, cetatea Armeniei. Acolo a fost răstignit pe cruce cu capul în jos, iar pielea trupului său a fost jupuită şi, tăindu-i-se capul, s-a încununat. Trupul lui, punîndu-se în raclă de plumb şi aruncîndu-se în mare, a plutit uşor pe apă ca o luntre, pînă a sosit la insula ce se numeşte Lipar.

7. Sfîntul Apostol Toma, care s-a numit şi "geamăn", era din Paneida, cetatea Galileei. El a fost acela, care a pipăit rănile Domnului după învierea Lui. A propovăduit pe Hristos partenilor, midenilor, perşilor, ircanilor, bactrilor şi brahmanilor, pînă la cele de pe urmă părţi ale Indiei. Iar în părţile Calamidului, împungîndu-se cu suliţele, a murit pentru Hristos.

8. Sfîntul Apostol şi Evanghelist Matei, fratele lui Iacov al lui Alfeu, a fost chemat la apostolie de la vamă. A fost întîiul scriitor al vieţii lui Hristos, scriind Sfînta Evanghelie în limba evreiască. El a propovăduit pe Hristos în toată Etiopia şi în părţile mîncătorilor de oameni, de unde, în cetatea ce se numea Mirmeni, a trecut muceniceşte din viaţa aceasta.

9. Sfîntul Iacov al lui Alfeu, Apostolul lui Hristos şi fratele Evanghelistului Matei, a propovăduit cuvîntul lui Dumnezeu în diferite ţări şi la diferite popoare închinătoare de idoli. Deci, aducînd la Hristos multe popoare, s-a făcut asemenea dascălului său, căci şi-a săvîrşit pătimirea fiind răstignit pe cruce.

10. Sfîntul Apostol Iuda, fiul Sfîntului Iosif din Nazaret, este numit de Luca fratele lui Iacov, întîiul episcop al Ierusalimului, şi fratele (vitreg) al Domnului. Iar de Matei şi de Marcu a fost numit Levi şi Tadeu. El a propovăduit pe Hristos în Iudeea, în Galileea, în Samaria, în Idumeea, în Arabia, în Siria şi în Mesopotamia. Iar în părţile Araratului el a fost spînzurat pe o cruce de lemn, de către închinătorii de idoli şi, fiind lovit cu săgeţi, şi-a dat sufletul său pentru Domnul.

11. Sfîntul Apostol Simon, cel din Cana Galileei, la a cărui nuntă Iisus Hristos a prefăcut apa în vin, s-a numit Zilot, pentru rîvna sa pentru Hristos Dumnezeul şi a binevestit cuvîntul lui Dumnezeu în Mauritania şi în Africa. În Britania a fost răstignit de necredincioşi şi astfel şi-a dat duhul său în mîinile lui Dumnezeu.

12. Sfîntul Matia, care s-a numărat în rîndul Sfinţilor Apostoli, în locul lui Iuda (Iscariotul) vînzătorul, a propovăduit pe Hristos în Etiopia cea de afară, şi acolo suferind multe patimi, s-a sfîrşit muceniceşte.

13. Sfîntul şi Marele Apostol Pavel, care, mai tîrziu decît toţi, a fost chemat de Domnul la apostolie, arătîndu-se vas ales al numelui lui Hristos, L-a propovăduit pe El înaintea neamurilor şi împăraţilor, începînd de la Ierusalim pînă la Roma, fiind învăţător la multe popoare. El a fost ucis cu sabia de către împăratul Nero. Acest sfînt Apostol, împreună cu Sfîntul Apostol Petru, se cinstesc de Biserică ca cei care s-au ostenit mai mult decît alţii, pentru bunavestire a lui Hristos.

Sf. Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava

(2 iunie)

S-a născut în cetatea Trapezunt, în jurul anului 1300, din părinţi iubitori de Dumnezeu, ceea ce l-a făcut să fie râvnitor al împlinirii poruncilor lui Hristos. Ocupaţia lui de bază era negoţul. Într-una din călătoriile sale spre Cetatea Albă, acest râvnitor al Domnului a avut ca însoţitor pe un neguţător apusean, pe nume Reiz, care era de confesiune catolică. Iscându-se discuţii pe tema credinţei, acesta s-a pornit cu ură împotriva lui Ioan şi a plănuit să-i facă rău. I-a spus mai-marelui cetăţii, care se trăgea din neamul tătăresc, că Ioan vrea să treacă la religia tătarilor. Această veste l-a bucurat mult pe mai-marele cetăţii, care a cinstit cu daruri alese pe Reiz. Înţelegând ticăloşia lui Reiz, Sf. Ioan a mărturisit că totul era o minciună pusă la cale de Reiz, şi că el nu are de gând să se lepede de credinţa sa. Jignit eparhul a poruncit să fie dus la munci groaznice. În toiul acestor chinuiri, tânărul mucenic lăuda pe Dumnezeu că l-a învrednicit de o asemenea pătimire, şi se ruga pentru întărirea sa în suferinţe. În cele din urmă l-au legat de coada unui cal ca să fie târât pe caldarâmul cetăţii. Din ură faţă de creştini, tătarii nu i-au lăsat pe aceştia să vină şi să ia corpul neînsufleţit al Sfântului, pentru a-l îngropa după cuviinţă. Însă tradiţia spune că în noaptea care a urmat martiriului, în jurul acelui trup s-au arătat făclii arzând şi câţiva bărbaţi cu chipuri luminoase, care cântau şi făceau tămâiere. Un martor păgân, care se întâmpla să fie acolo, a crezut că acei bărbaţi sunt creştini, şi de aceea a scos arcul ca să tragă asupra lor. Însă, întinzând arcul, mâinile i-au rămas lipite de arc şi de săgeată, până când şi-a mărturisit fapta. Auzind acele întâmplări şi înfricoşându-se, eparhul a îngăduit creştinilor să vină şi să ia spre îngropăciune trupul Sfântului. Astfel, Sfântul Ioan a fost îngropat după cuviinţă în cimitirul creştinesc al Cetăţii Albe. Ulterior, Preotul a adunat pe creştini în procesiune, şi astfel au dus moaştele Sfântului Ioan în biserica cetăţii, depunându-le în Sfântul Altar. Aici au stat timp de 70 de ani revărsând multe binefaceri asupra celor care veneau şi îngenuncheau în faţa sfintei racle.

Vestea minunilor ce se săvârşeau la moaştele Sfântului Ioan a ajuns şi până în Ţara Moldovei, unde pe atunci domnea voievodul Alexandru cel Bun. Acesta sfătuindu-se cu mitropolitul Iosif al Moldovei, a dorit să aducă sfintele moaşte în ţară. Astfel, în anul 1402, la numai 2 ani de la instalarea pe scaunul Moldovei, Alexandru cel Bun reuşeşte să aducă în Moldova moaştele Sfântului Ioan, printr-o procesiune, în urma căreia moaştele au fost depuse în catedrala mitropolitană din cetatea de scaun a Sucevei, astăzi biserica Mirăuţi. De atunci, Sfântul Ioan este cinstit ca apărător al Moldovei, alături de Cuvioasa Paraschiva (ale cărei sfinte moaşte se află la Iaşi).

Multe minuni s'au săvârsit la racla Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava. Una dintre cele mai cunoscute s'a petrecut la 2 Iunie 1662, când Suceava era asediată de tătari. Locuitorii au vrut să se refugieze si să ia cu ei racla sfântului, dar n'au fost capabili s'o miste din loc, era un semn ceresc că protectorul Moldovei nu voia să-si părăsească resedinta. La rugăciunile mitropolitului si preotilor, Dumnezeu a trimis o ploaie torentială care a învolburat apele râului Suceava încât tătarii n'au putut să intre în cetate.
După depresurarea Vienei (1688), craiul polon Ioan Sobietki a jefuit Moldova, a dat foc la mânăstiri si a prădat odoare sfinte. L'a luat cu sila pe mitropolitul Dosoftei împreună cu racla Sfântului Ioan cel Nou ducându-i în captivitate la Zolkiev. Ocrotitorul Moldovei a rămas acolo o sută de ani, până la 13 Septembrie 1783, când au fost repatriate moastele Sfântului Ioan si depuse cu cinste în biserica catedralei mitropolitene din Suceava.
Peregrinările moastelor Sfântului Ioan nu s'au oprit. În timpul primului război mondial - spre a fi ocrotite - au fost duse în capela română din Viena unde au rămas până la 25 Iulie 1918, când au fost readuse în tară.

(din cele scrise de Pimen Suceveanul, Sfântul Ioan cel Nou „de la Suceava”, în vol. „Sfinţi români şi apărători…”)

Sfântul Ierarh Grigore Dascălul, Mitropolit al Ţării Româneşti

(22 iunie)

Sfântul Ierarh Grigore Dascălul a fost canonizat anul trecut. Cu această canonizare se termină procesul început în 1955 prin care au fost canonizaţi şi Sf.Ier. Calinic de la Cernica şi Cuviosul Gheorghe de la Cernica. Aceşti trei mari vieţuitori întru Hristos au fost propovăduitorii Rugăciunii lui Iisus şi continuatorii puternicei mişcări isihastice româneşti, care atrăgeau monahi din toată lumea ortodoxă. Ei sunt legaţi de lucrarea Sfântului Paisie Velicikovski de la Neamţ (de origine ucraineană) care a tradus Filocalia, cartea de învăţătură despre rugăciune. Sfântul Grigore Dascălul a fost călugăr şi cărturar, ucenic al Sfântului Paisie. După ce s-a întors de la Atos s-a stabilit la Mânăstirea Antim şi mai apoi la Căldăruşani, de unde ajunge mitropolit al Ţării Româneşti în 1823, promovat datorită sfinţeniei şi ştiinţei sale de către domnitorul Grigore Ghica, primul domn pământean după lunga perioadă de domnie fanariotă. Sub el se produce o mare renaştere bisericească şi duhovnicească, în colaborare cu cei de la mânăstirea Cernica (Cuviosul Gheorghe şi Sf. Ierarh Calinic) şi mitropolitul Veniamin Costachi din Moldova, pentru care întregul nostru neam credincios îi poartă recunoştinţă.

Sfîntul Ierarh Ghelasie de la Rîmeţ
(30 iunie)

Sfîntul Ierarh Ghelasie s-a nevoit în veacul al XIV-lea, mai întîi ca sihastru pe valea pîrîului Rîmeţ din Munţii Apuseni şi, apoi, ca egumen al Mănăstirii Rîmeţ din judeţul Alba, avînd o viaţă duhovnicească îmbunătăţită şi învrednicindu-se încă din tinereţe cu darul facerii de minuni. În tradiţia locului se spune că avea doisprezece ucenici cu care împreună se ruga şi postea, săvîrşind sfintele slujbe cu mare osîrdie şi frică de Dumnezeu. În toată săptămîna, Cuviosul Ghelasie nu primea mîncare, îndestulîndu-se numai cu Preacuratele Taine. Ziua mergea cu ucenicii la ascultare, iar noaptea făcea priveghere şi săvîrşea Sfînta Liturghie. Numai sîmbăta şi Duminica mînca împreună cu călugării la trapeza mănăstiri.

Acest cuvios sihastru era, de asemenea, un mare părinte duhovnicesc al sihaştrilor din Munţii Rîmeţ, precum şi al sătenilor din Ţara Moţilor. În posturi cerceta pe toţi sihaştrii ce se nevoiau în peşteri de piatră şi el însuşi se ostenea la rugăciune împreună cu dînşii. Apoi cobora în mănăstire, unde îl aşteptau credincioşii şi mocanii de prin munţi. La fericitul Ghelasie veneau şi mulţi bolnavi, mai ales cei stăpîniţi de duhuri rele, şi cu rugăciunile lui se vindecau, căci avea mare dar de la Dumnezeu.

Odată, fiind cu ucenicii la adunat fîn în poiana mănăstirii, numită Hopaţi şi fiind mare arşiţă, încît toţi sufereau de sete, Cuviosul Ghelasie a căzut la rugăciune şi îndată a aflat un izvor cu apă. Acest izvor de apă rece se vede pînă în zilele noastre şi se cheamă Izvorul Cuviosului Ghelasie. Mulţi săteni iau apă din el pentru sănătate şi binecuvîntare.

Urcînd Sfîntul Ierarh Ghelasie în poiană cu asinul său la adunat fîn, şi-a cunoscut dinainte sfîrşitul. În tradiţia mânăstirii se spune că, în ceasul cînd se întorcea asinul de la munte cu trupul muribund al Sfîntului Ghelasie, au început clopotele de prin sate să sune singure. Rugîndu-se mult, şi-a chemat ucenicii, poruncindu-le să trăiască în desăvîrşită dragoste, să iubească Biserica şi să fugă de beţie, desfrîu şi de tot păcatul. Apoi, sărutîndu-i pe toţi, şi-a dat sufletul în mîinile lui Hristos. A fost îngropat lîngă zidul bisericii şi mulţi bolnavi se vindecau la mormîntul lui.

În anii din urmă, sfintele sale oseminte continuă să facă minuni. Astfel, o femeie, pe numele ei Maria, din Negreşti-Oaş, după ce i s-a arătat în vis un porumbel care a îndemnat-o să meargă la Mănăstirea Rîmeţ, să se roage şi să se atingă de moaştele Sfîntului Ghelasie, a făcut precum i se poruncise în vis şi s-a vindecat de epilepsie. Unei alte femei, din Albina - Timiş, i-a fost vindecată mîna bolnavă prin neîncetate rugăciuni şi lacrimi la moaştele Sfîntului Ghelasie, iar un credincios căzut în rătăcire de la dreapta credinţă, din Cocora - Alba, şi care era paralizat, adus fiind într-un car cu boi, a aflat vindecare prin neîncetatele sale rugăciuni şi ale părinţilor la Moaştele Sfîntului Ghelasie, întorcîndu-se vindecat la casa sa trupeşte şi sufleteşte, asemenea paraliticului din Evanghelie.

În anul 1978, s-a descoperit în biserica mănăstirii o inscripţie de mare însemnătate pentru Biserica şi neamul românesc, mai ales din părţile Transilvaniei, şi care consemnează numele "Arhiepiscopului Ghelasie", al zugravului "Mihul de la Crişul Alb", precum şi anul 1337. Acest Arhiepiscop al Transilvaniei, primul atestat cu numele, este îmbunătăţitul Ghelasie pe care poporul, în evlavia sa, îl cinsteşte ca sfînt.

(de pe internet)

Sfaturile preotului american David Barr (Holy Resurrection Ch.,Tucson, Arizona)

In biserica ortodoxa sunt o serie de reguli, obiceiuri si traditii care fac parte importanta din comportarea noastra cind participam la Sfintele Slujbe. Cum le respectam?

Este acceptat (si preferat) sa stam in picioare in timpul slujbei dar nu obligatoriu, mai ales daca suntem obositi, slabiti, bolnavi, batrini. Cind trebuie sa stam in picioare: de cite ori preotul iese cu cadelnita (ne aplecam cu o cruce cind cadelniteaza in directia noastra), la Mica Iesire (cu Biblia), la citirea din Epistole, la Crez, la Impartasanie (chiar daca nu este a noastra). Cind ingenunchem: la Marea Iesire (cu Sfintele Daruri), la citirea Evangheliei, la Sfinta Jertfa (obligatoriu), la Tatal nostru, la rugaciunile pe care le spune preotul in altar ingenunchind. Daca nu putem ingenunchia in momentele mentionate, cel putin sa stam in picioare. In perioada luminata, de la Inviere la Inaltare, nu se ingenunchiaza decit optional (se poate ramine in picioare).

Venerarea icoanelor se face cu evlavie. Nu sarutam oriunde ci pe vestmintul Sfintului (Sfintei). Cind este mai bine sa mergem la icoane si sa aprindem lumânări (pentru vii la unul din locuri, pentru morti la celalalt)? Este bine sa nu o facem oricind preotul este afara din altar, in timpul Sfintei Jertfe (extrem de important!), in timpul celor doua mari rugaciuni – Crezul si Tatal Nostru, in timpul cind se citesc Epistolele si Evanghelia.

Daca venim tirziu la biserica (din motive bine intemeiate) sa cautam sa nu umblam prin biserica atunci cind se citeste Evanghelia, se celebreaza Sfinta Jertfa, se cinta Tatal Nostru. Cind plecam? Daca nu avem motive bine intemeiate pentru a pleca este bine sa nu tratam biserica drept un loc de fast food. Slujba are un inceput (Binecuvântată este împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor) si un sfirsit (Pentru rugaciunile Sfintilor Parintilor nostri, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluieste-ne pe noi).

Cind ne facem cruce? Cu evlavie si respect de cite ori se spune numele Sfintei Treimi (In numele Tatalui, si Fiului si Sfintului Duh), cu inima calda cind ne rugam pentru noi la Rugaciunile pe care le face preotul; la venerarea icoanelor, la intrarea si iesirea din biserica, la citirea Evangheliei, la Sfinta Jertfa; oricind simtim nevoia. Nu ne facem cruce cind ne da preotul Sfinta Impartasanie (caci riscam sa-i dam peste lingurita). Ne inclinam cind preotul ni se adreseaza cu “Pace voua” sau binecuvintare. Mincam anaphora daca nu am mincat micul dejun.

Ortul popii (Ce este "ortul"?)

Nume al unei monede, în general de mică valoare, ortul a rămas în paremiologia românească drept simbol pentru plata serviciilor preotului ce oficia slujbele religioase la înmormântare, ca şi pentru plata „vămilor" spre „lumea cealaltă".

În primul caz, s-a produs şi desprinderea de ritualul înmormântării, expresia evocând decesul: „Azi noapte, cu luna şi plopii, / Opt bolnavi au dat ortul popii" (Arghezi, după Dictionarul Academiei, VII/2). Dar, într-o variantă a baladei Iancu Jianu, tot un ort îi cere podarul haiducului, pentru a-1 trece Oltul („Măi podar, ... / Trage podul, / Să trec Oltul! / L-oi trage, / De mi-ei da ortul"). După cum acelaşi cuvânt apare într-o zicală prin care se refuză pretenţiile exagerate: „Un ort, un zlot, un tult şi o oală de unt", cu semnificaţia „claie peste grǎmadǎ” şi probǎ a cunoaşterii numai relative în mediul rural a monedelor din metale preţioase, cǎci înşirarea este de factura arhitecturii sonore, şi nu în ordinea valorii (dupǎ nume chiar, zlotul era de aur, iar tultul era de argint).

Se poate presupune că, aşa cum bătrânii îşi pregătesc dinainte hainele pentru ultimul drum, dacă nu şi le-au păstrat pe cele de la cununie (pregătindu-l pentru punerea în sicriu, o văduvǎ aduce „hainele bune" ale mortului şi vrea să-l îmbrace „cu cămaşa de ginere"; Eugen Barbu, Groapa, cap. Priveghi), la fel se petreceau lucrurile şi cu această „taxă", căci, în expresia ce consemnează practica, verbul apare şi la diateza reflexivă, a da sau a-şi da ortul popii, ambele frecvente şi în scris, cu sensul de „a muri" (pars pro toto). Pe lângă banul dat preotului, exista şi ortul ce se punea pe pieptul celui decedat (sau în mâna acestuia, „paraua din mâna mortului" la Creangă), destinat(ă) pentru trecerea prin „vămile" spre ceea lume: „Vine-o fată, pune ortul / Mortului pe piept, sub cruce" (Coşbuc, Lumânărica, evocare a unor scene de la priveghi, într-o tehnică de halucinant videoclip avant la lettre).

În ceea ce priveşte destinaţia banului, cel puţin în alte zone etnografice, au intervenit reinterpretări, acesta fiind destinat, conform unor informaţii citate de Jean Delumeau, să împiedice revenirea printre cei vii a decedatului, pentru a-şi recupera bunurile: „... obiceiul destul de răspîndit în Franţa de odinioară de a pune un bănuţ în coşciug, sau chiar în gura mortului, avea probabil o semnificaţie contrară. Fără îndoială că nu era vorba de obolul cuvenit lui Caron, ci mai degrabă de un rit de cumpărare a bunurilor defunctului. În acest fel, moştenirea era dobândită în mod legal şi fostul proprietar pierdea orice motiv de a reveni pentru a o reclama celor vii" (Frica în Occident – secolele XIV – XVIII. O cetate asediată, 1986, I, p. 142).

În practicile curente de astăzi, de la noi, în special din mediul rural, monedele ce se pun de către cei care vin la priveghi pe icoana de pe pieptul mortului sunt aruncate apoi pe la crucile drumului urmat de cortegiul funerar spre cimitir. Dar ortul mortului (asocierea cuvintelor este explicabilă şi prin efectul repetării aceloraşi sunete) se întâmpla să fie „deturnat", constituind chiar un prilej de profanare a decedatului; nu numai că nu ajungea în mormânt, ci putea face obiectul disputei groparilor: „De la colac au început să se certe / şi de la netrebnicul ort, / Au prins să-l suduie pe mort" (G. Lesnea, Moartea tăietorului de lemne; în dicţionarul citat).

(Articol de Stelian Dumistrăcel din ziarul Lumina)

Traian Băsescu a participat la canonizarea Sfântului Pahomie

Preşedintele României, Traian Băsescu, a participat la 14 aprilie, la Gledin, la slujba de proclamare solemnă a canonizării Sfântului Pahomie de la Gledin, la invitaţia IPS Bartolomeu Anania, mitropolitul Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului.Traian Băsescu a mulţumit IPS Anania pentru invitaţia de a participa la un eveniment important pentru Biserica Ortodoxă Română, adresând „Hristos a Înviat”, tuturor celor prezenţi, se arată într-un comunicat al Departamentului de Comunicare Publică al Preşedinţiei. “În săptămâna luminată, dincolo de a mulţumi Sfăntului Sobor, nu putem să ne îndreptăm gândurile decât la bine: la pace, la pace în sufletele noastre, la dragostea între oameni. Este o săptămână care parcă ne îndeamnă să uităm şi să îngropăm vrajba între oameni şi, mai ales, este o săptămână în care noi toţi ne punem speranţe”, a afirmat şeful statului. “Speranţa mea este că tot timpul, atât cât voi fi chemat să-mi îndeplinesc mandatul de şef al statului român, voi face ceea ce trebuie pentru români.”

Cartea martirilor români din închisorile comuniste

Volumul "Martiri pentru Hristos din România în perioada regimului comunist" prezintă biografiile a peste 200 de români, documentate pe baza dosarelor fostei Securităţi, dar şi a mărturiilor celor care i-au cunoscut personal. Lucrarea, o premieră pe piaţa editorială, este rezultatul cercetărilor întreprinse timp de patru ani de către Bisericile Ortodoxă Română, Romano-Catolică şi Evanghelică din România (15 autori, coordonaţi de un comitet de 10 reprezentanţi ai cultelor din România, care s-au folosit de arhivele CNSAS, ale tribunalelor, ale Ministerului Justiţiei sau de probele orale ale cunoscuţilor martirilor). Aflată la prima ediţie, aceasta include poveştile martiriului a 241 de creştini, dintre care 207 au fost ortodocşi, 30 romano-catolici şi patru evanghelici. Cartea de 802 pagini a apărut la editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti in mai 2007

O Măicuţă sfântă