HOLLY RESURECTION ROMANIAN ORTHODOX CHURCH

MISIUNEA ROMÂNĂ ORTODOXĂ INVIEREA DOMNULUI

9091 ALDER AVE , SACRAMENTO CA 95829

Preot: Teodor Alin Gîrlonţa (cell. 714-782-8953)

Preşedintele Consiliului Parohial: Corvin Polhac (cell. 916-628-6653)

www.invierea-domnului.org

 

V E S T I T O R U L

Iulie 2006

Un material de lectură şi meditaţie de suflet care nu trebuie să  lipsească din nici o familie creştină

 

Sfântul slăvitul prooroc Ilie Tesviteanul

Cel ce a fost înger în trup, temeiul profeţilor, al doilea mergător înainte al venirii lui Hristos, Ilie slăvitul, care a trimis de sus lui Elisei dar, boalele goneşte şi pe cei leproşi curăţeşte. Pentru aceasta şi celor ce-l cinstesc pe dânsul le izvorăşte tămăduiri.

 

 

Calendarul lunii

Duminică, 2 iulie: Sf. Voievod Stefan cel Mare. Duminica 3-a după Rusalii.

Romani 5, 1-10; Matei 6, 22-33 (Despre grijile vieţii).

Duminică, 9 iulie: Sf. Muc. Pangratie. Duminica 4-a după Rusalii. Romani

6, 18-23; Matei 8, 5-13 (Vindecarea slugii sutaşului),

Duminică, 16 iulie: Duminica 5-a după Rusalii. Romani 10, 1-10 şi Tit 3, 8-

15; Matei 8, 28-34 (Vindecarea a doi posedaţi) şi Ioan 17, 1-13 (Rugă-

ciunea lui Iisus).

Luni, 17 iulie: Sf. mare muceniţă Marina.

Miercuri, 20 iulie: Sfântul Măritul Prooroc Ilie Tesviteanul.

Duminică, 23 iulie: Sf.Muc.Teofil. Duminica 6-a după Rusalii. Romani 12,

6-14; Matei 9, 1-8 (Vindecarea slăbănogului din Capernaum).

Duminică, 30 iulie: Sf. Ap. Silvan. Duminica a 7-a după Rusalii. Romani 15,

          1-7; Matei 9, 27-35 (Vindecarea a doi orbi şi a unui mut).

Luni, 31 iulie: Înainteprăznuirea scoaterii Sfintei Cruci (Lăsata secului

pentru Postul Adormirii Maicii Domnului).

Date memorabile

1 iulie 1600 – Mihai Viteazul intră în Alba Iulia ca domn al Munteniei, Transilvaniei şi Moldovei, înfăptuind unitatea politică a Tărilor Române.

1 iulie – Canada Day (Canada)

4 iulie – Independence Day (USA). Declaraţia de Independenţă, 1776.

18 iulie 1864 – S-a înfiinţat Universitatea din Bucureşti.

20 iulie 1969 – Neil Armstrong şi Edwin Aldrin au mers pe lună.

21 iulie 1973 – Episcopia Misionară Ortodoxă Română din America a fost ridicată la rangul de arhiepiscopie.

23 iulie 1978 – Biserica ortodoxă română Sf.Maria din Boian-Willingdon, Alberta, Canada, a fost declarată monument istoric (construită în 1905).

29 iulie 1848 – Ziua consacrată de Parlament (Legea Zilei Imnului, 99/1998) ca dată de naştere a Imnului Naţional al României, “Deşteaptă-te Române!”.

Din Predica părintelui Cleopa

la Duminica a Şasea după Rusalii
(Vindecarea slăbănogului)

 

Despre păcatele săvîrşite cu gîndul

Şi ştiind Iisus gîndurile lor, le-a zis: Pentru ce cugetaţi rele în inimile voastre? (Matei 9, 4)

Iubiţi credincioşi,

În multe locuri ale Sfintei şi dumnezeieştii Scripturi aflăm că Dumnezeu Cel Atoateştiutor ştie gîndurile oamenilor şi vede mai înainte toate cele ce vom face şi vom gîndi noi. Acest lucru îl arată şi psalmistul care zice: Cele nelucrate ale mele le-au cunoscut ochii Tăi (Psalm 138, 16). Prin proorocul Ieremia, Dumnezeu arată acelaşi lucru, zicînd: Eu sînt cel ce cerc inimile şi ispitesc rărunchii ca să dau fiecăruia după căile lui şi după roadele isprăvilor lui (Ieremia 11, 20; 17, 10; 20, 12). Proorocul David la fel zice: Cela ce cerci inimile şi rărunchii, Dumnezeule (Psalm 7, 9).

Aşadar, fraţii mei, nu trebuie să ne mirăm că Dumnezeu ştie gîndurile noastre, ci mai ales, să ne temem de Dumnezeu, fiindcă El nu numai că ştie gîndurile noastre, ci şi pedepseşte păcatele ce nu le vom mărturisi la duhovnic şi nu ne vom pocăi de ele, păzindu-ne mintea de gîndurile rele.

În Legea Veche se oprea păcatul numai din lucrare, nu şi din gînd. Aşa, de exemplu, zice: Să nu furi, să nu desfrînezi, să nu ucizi... (Ieşire 20, 13-15). Legea veche, avînd numai umbra lucrurilor viitoare (Evrei 10, 1; Romani 3, 20), avea nevoie de împlinirea şi desăvîrşirea ei, deoarece, după mărturia Sfintei Scripturi, Legea Veche nu a desăvîrşit nimic (Evrei 7, 19). De aceea a şi venit în lume Domnul şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, nu ca să strice Legea Veche, ci ca să o plinească şi să o desăvîrşească, adică să scoată păcatul din gînd, din rădăcină (Matei 5, 17; Romani 3, 31; 10, 4; Galateni 3, 24). Legea Darului nu opreşte păcatul numai din lucrare, ci şi din gîndire. Legea Veche se aseamănă cu o coasă care taie iarba pe deasupra pămîntului, iar rădăcinile rămîn, iarba iarăşi crescînd la loc. Legea Darului, Sfînta Evanghelie, scoate păcatul din rădăcină, adică din gîndire, căci după învăţătura Sfinţilor Părinţi, gîndurile sînt rădăcini ale faptelor (Sfîntul Nicodim Aghioritul. Paza celor cinci simţiri, 1826, p. 230).

Mîntuitorul, arătînd desăvîrşirea Legii Noi faţă de Legea Veche, zice: Aţi auzit, că s-a zis celor de demult: Să nu desfrînezi (Ieşire 20, 14); Eu însă vă spun că oricine se uită la femeie, spre a o pofti a şi săvîrşit adulter cu ea în inima sa (Matei 5, 27-28). În alt loc, Mîntuitorul arătînd greutatea păcatului cu gîndul, zice: Oricine se mînie pe fratele său vrednic va fi de osîndă (Matei 5, 22); şi iarăşi: Oricine urăşte pe fratele său, ucigaş de oameni este (I Ioan 3, 15). Iată dar că şi un singur gînd de ură asupra fratelui nostru ne face ucigaşi de oameni. De aceea Iisus Hristos, fiind Dumnezeu adevărat şi ştiutor al inimilor omeneşti şi al gîndurilor minţii, adeseori mustra pe farisei şi pe cărturari, văzînd în mintea şi inimile lor gînduri de ură, de zavistie, de viclenie, de făţărnicie, de slavă deşartă, de mîndrie, de desfrînare şi altele de acest fel.

Prin aceasta ne arată că El vede, judecă şi osîndeşte păcatele noastre, făcute cu gîndul înaintea Lui, dacă nu le vom mărturisi şi nu ne vom pocăi de ele. Sfinţii şi dumnezeieştii Părinţi, avînd în vedere că Dumnezeu pedepseşte păcatele cu gîndul, pururea îşi păzeau mintea şi inima de gîndurile pătimaşe şi rele, aducîndu-şi aminte că cuvîntul lui Dumnezeu este viu şi lucrător şi mai ascuţit decît orice sabie cu două tăişuri şi pătrunde pînă la despărţitura sufletului şi duhului, între încheieturi şi măduvă, şi destoinic este să judece simţirile şi cugetările inimii (Evrei 4, 12). Dacă păcatele cu gîndul nu ar fi mari, nu ar fi zis marele apostol Pavel, că în ziua judecăţii de apoi va descoperi Dumnezeu sfaturile inimilor şi cele ascunse ale întunericului, pîrîndu-i pe dînşii gîndurilor lor, şi dînd răspuns în ceasul acela pentru ele (I Corinteni 4, 5; Romani 2, 15).

De unde se nasc gîndurile rele în mintea noastră? La această întrebare, Însuşi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos ne răspunde, zicînd: Cele ce ies din gură pornesc din inimă şi acelea spurcă pe om (Matei 15, 18). Altă dată iarăşi zice: Dinăuntru, din inima omului ies cugetele cele rele, desfrînările, hoţiile, uciderile, adulterul, lăcomia, vicleniile, înşelăciunea, neruşinarea, pizma, hula, trufia, uşurătatea. Toate aceste rele ies dinăuntru şi spurcă pe om (Marcu 7, 21-23). Dar de cîte feluri sînt gîndurile rele? La această întrebare spune Sfîntul Casian Romanul că opt sînt gîndurile răutăţii. Şi care sînt aceste opt feluri de gînduri rele? Cel dintîi gînd al răutăţii este al lăcomiei pîntecelui; al doilea, al desfrînării şi al poftei de desfrînare; al treilea, al iubirii de argint; al patrulea, al mîniei; al cincilea, al întristării; al şaselea, al trîndăviei; al şaptelea, al slavei deşarte; al optulea, al mîndriei (Filocalia, vol. I, Sibiu, 1947, p, 97-123).

Prin ce faptă bună putem scăpa de gîndurile rele? Atît monahii, cît şi creştinii pot scăpa de gîndurile rele prin două fapte bune, şi anume: Prin paza minţii de gînduri numită şi trezvia atenţiei prin sfînta rugăciune şi mai ales rugăciunea inimii. Iar pentru a scăpa de orice gînd rău şi de orice patimă, trebuie să unim trezvia atenţiei, adică gîndurile curate ale minţii noastre cu sfînta rugăciune. Aceste două fapte bune lucrează strîns unite una cu alta şi se susţin reciproc, după cum zice Sfîntul Isihie Sinaitul: "Atenţia minţii şi rugăciunea lui Iisus, se suţin una pe alta, pentru că atenţia supremă se naşte din rugăciunea neîncetată iar rugăciunea se naşte din paza minţii şi atenţia supreme" (Filocalia, vol. IV. p. 42).

Să nu uităm însă că atît atenţia gîndurilor, cît şi sfînta rugăciune sînt alungate din mintea noastră de păcatul uitării. Uitarea este primul păcat din partea raţională a sufletului, care alungă şi stinge din mintea noastră trezvia şi rugăciunea. Deci vă rog să nu uitaţi, cînd vă vin gînduri şi pofte rele în minte sau în inimă, să le izgoniţi de la voi cu sfînta Rugăciune a lui Iisus. De veţi avea paza minţii şi rugăciunea, să ştiţi că va aflaţi pe calea mîntuirii.

Iubiţi credincioşi,

Am vorbit astăzi despre păcatele pe care le facem cu gîndul în toată ziua, în tot ceasul şi în orice clipă, ca să ne dăm seama că şi pentru aceste păcate vom da răspuns la judecată. Apoi să ştiţi că mulţi dintre creştini se păzesc de păcate mari, de moarte, dar se osîndesc pentru mulţimea păcatelor cu gîndul, care îi robesc pînă la moarte, şi ei nu le iau în seamă. Oare cei care de tineri cugetă la tot felul de păcate trupeşti şi-şi ucid mintea, fecioria şi simţurile, hrănindu-se cu ele, mai pot fi cosideraţi curaţi şi neprihăniţi în faţa lui Hristos, chiar dacă n-au făcut astfel de păcate? Nu, nicidecum. Ei nu mai sînt curaţi înaintea Domnului de nu se vor pocăi de ele. Şi cîţi dintre asemenea creştini, mai ales tineri, necăsătoriţi şi văduve, nu sînt stăpîniţi de aceste păcate? Oare nu datorită păcatelor cu mintea şi imaginaţia ajung oamenii la păcatele cu fapta şi la patimă?

Mulţi alţii sînt robiţi în minte de gîndul averii. Îşi fac planuri de tot felul, cugetă la averi, case, bani şi nu au odihnă pînă nu încearcă să-şi realizeze visul. Dar visele se spulberă, averile se risipesc, iubitorii de argint îmbătrînesc şi mor săraci de toate şi robiţi de patima aceasta nevindecată întreţinută în minte şi inimă prin gînduri şi imaginaţii. Credeţi că-i va fi uşor la judecată unui asemenea om?

Alţii sînt robiţi de părerea de sine şi de gîndul că ei sînt mai buni, mai credincioşi, mai curaţi, mai plăcuţi lui Dumnezeu decît ceilalţi. Oare credeţi că ne putem mîntui dacă sîntem robiţi de gîndul mîndriei şi al slavei deşarte? Nu, nicidecum, dacă nu vom mărturisi aceste cugete la duhovnic şi dacă nu ne vom părăsi de ele cît mai curînd posibil.

Alţii judecă pe aproapele în inimile lor şi îl osîndesc pentru faptele lui. Alţii cugetă numai băuturi şi ospeţe, haine scumpe şi cinste pămîntească, iar dacă nu le dobîndesc se tulbură, cîrtesc, slăbesc în credinţă şi mor nemulţumiţi în suflet. Oare aceştia nu trăiesc în zadar? Vor avea ei răspuns bun la înfricoşata judecată? Dar care dintre noi nu ne lăsăm pradă gîndurilor rele, fără să ne dăm seama că păcatele cu gîndul duc la cele cu fapta şi că pentru toate gîndurile şi cuvintele deşarte vom da răspuns înaintea lui Dumnezeu.

Pentru a vă da seama de urmările grele ale păcatelor cu gîndul, vă voi spune o istorioară adevărată din cartea numită Pateric.

Un sihastru oarecare ce trăia în pustie, avea un frate mirean într-un oraş. După cîteva vreme a murit fratele acela şi i-a rămas un copil mic de trei ani. Sihastrul, auzind de moartea fratelui său, a mers acolo, a luat pruncul şi l-a dus în pustie, la chilia lui. Îl hrănea cu finice şi cu alte verdeţuri din pustie, din care mînca şi el. Copilul n-a văzut nici un om, în afară de bătrînul care-l hrănea, de cînd l-a dus în pustie. Nici femei, nici sat n-a văzut, nici pîine n-a mîncat, nici n-a ştiut ce este şi cum este viaţa lumii acesteia. Totdeauna era în pustie cu bătrînul, postind, rugîndu-se şi lăudînd pe Dumnezeu. A petrecut în această nevoinţă optsprezece ani, apoi a trecut la Domnul.

După îngroparea lui, a început sihastrul a se ruga lui Dumnezeu, să-i descopere pentru acel copil în care ceată de sfinţi este rînduit. După multă rugăciune pe care a făcut-o cu mare osîrdie, a adormit şi a văzut în vis un loc întunecat şi plin de toată scîrba, iar în mijloc era copilul zăcînd într-o supărare nespusă. Acestea văzîndu-le, bătrînul s-a mirat şi a început a se ruga către Dumnezeu, zicînd: "Doamne, ce este nedreptatea aceasta? Oare nu era curat acest copil de toate necurăţiile trupeşti şi lumeşti? Oare nu Te lăuda pe Tine în toate zilele şi nopţile, postea, priveghea şi se ostenea şi de nici un păcat lumesc nu era atins? Dar acum ce este aceasta că îl văd pe el pedepsit în acel loc de întristare? Dar noi care sîntem născuţi, crescuţi şi îmbătrîniţi în păcate, ce nădejde de mîntuire vom avea? O, amar şi vai de mine!"

Aceasta şi mai multe zicînd bătrînul cu plîngere şi cu tînguire, a stat înaintea lui îngerul Domnului şi i-a zis: "Ce plîngi aşa, bătrînule, şi de ce te tînguieşti pentru copil care cu adevărat nu s-a atins de păcate trupeşti şi lumeşti. L-ai învăţat a posti, a priveghea şi a se ruga, dar copilul avea mîndrie mare şi înălţare în inima lui, socotindu-se pe sine, pentru curăţenia lui şi viaţa cea neatinsă de lume, că este un mare sfînt, mai mare decît cei din lume, şi a murit în această gîndire înaltă de sine. Deci să ştii că nu este nedreptate la Dumnezeu, căci tot cel ce se înalţă pe sine cu gîndul său, necurat este înaintea lui Dumnezeu, precum zice proorocul".

Aceasta zicîndu-i, îngerul s-a făcut nevăzut. Bătrînul şi-a venit în fire şi în conştiinţă şi a plîns neîncetat pentru moartea copilului pînă la sfîrşitul vieţii sale (Pateric, op. cit. p. 338-339).

Iubiţi credincioşi,

Am pus această istorioară să arăt cît de mare este înaintea lui Dumnezeu păcatul cu gîndul, dacă omul nu-l mărturiseşte şi nu se pocăieşte de el. Aţi văzut că nimic nu i-a folosit acestui copil crescut cu atîta sfinţenie, nici fecioria, nici postul, nici privegherea, nici rugăciunea, nici celelalte nevoinţe şi osteneli ale lui dacă nu a avut smerenie. Pentru un gînd de mîndrie care-l stăpînea şi-a pierdut sufletul pentru veşnicie...

Deci să stăm bine şi să luăm aminte la păcatele noastre făcute cu gîndul şi să nu ni se pară că ele ar fi un rău mic. Cîţi dintre creştini, robiţi de cugetele rele şi pătimaşe, nu cad în cele mai grele păcate din care nu mai pot fi izbăviţi? Cîţi nu poartă în inima şi mintea lor gîndul de a se răzbuna pe semenii lor, gîndul de a-şi părăsi familia, de a fura ceva, de a săvîrşi desfrînare cu cineva, de a intra în vreo sectă sau chiar de a-şi pune capăt vieţii? Şi dacă cel stăpînit de asemenea cugete rele nu-şi mărturiseşte gîndurile, dacă nu se roagă stăruitor şi nu urmează sfatul duhovnicului său, ajunge să săvîrşească cu fapta cele ce le cugeta în mintea sa, spre veşnica lui pierzare.

Să-L rugăm pe Preamilostivul Dumnezeu să ne izbăvească de toate gîndurile pierzătoare de suflet şi să ne lumineze mintea, inima şi voinţa, să cugetăm numai la cele bune şi să facem cele bune, pentru a ne izbăvi de păcate şi de a trăi în veci cu Hristos! Amin.

Viaţa Binecredinciosului Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt (2 iulie)

Tropar: Apărător neînfricat al credinţei şi patriei străbune, mare ctitor de locaşuri sfinte, Ştefan Voievod, roagă pe Hristos Dumnezeu, să ne izbăvească din nevoi şi din necazuri.

Pe voievodul Ştefan cel Mare al Moldovei (1457-1504), poporul l-a numit şi „cinstit”, bun, mare şi sfânt. „Bun”, pentru faptele sale de milostenie şi iertarea celor greşiţi; „mare”, pentru iscusinţa cu care a condus ţara cu dreptate, întrucât prin el Dumnezeu a pedepsit pe cei lacomi şi trădători; „Sfânt”, pentru luptele sale de apărare a întregii creştinătăţi, cât şi pentru numărul mare de biserici şi mănăstiri pe care le-a zidit şi înzestrat cu cele necesare spre slava lui Dumnezeu şi mântuirea credincioşilor.

Marele Voievod Ştefan al Moldovei a fost fiul binecredincioşilor creştini Voievodul Bogdan al II-lea şi Doamna Maria-Marina Oltea şi s-a născut la Borzeşti. Încă din copilărie a arătat o dragoste deosebită faţă de ţară şi credinţa strămoşească. Urcarea sa pe tronul Moldovei a urmat după vremuri tulburi de luptă pentru domnie. Pe Câmpia Dreptăţii este întâmpinat de mulţimea poporului, în frunte cu Mitropolitul Teoctist, în ziua de 12 aprilie, anul mântuirii 1457. Întrebând poporul adunat dacă este cu voia tuturor să le fie domn, i s-a răspuns într-un glas: „Întru mulţi ani de la Dumnezeu să domneşti”. Şi a domnit, precum ştim, 47 de ani, 2 luni şi 3 săptămâni, luptând pentru apărarea hotarelor ţării şi a credinţei strămoşeşti, a întregii creştinătăţi, zidind cetăţi militare, dar şi cetăţi ale sufletului, adică multe biserici şi mănăstiri. În toate câte le făcea arăta dragoste, dreptate şi mărinimie, neuitând nici o clipă pe vitejii oşteni, pe cei săraci şi suferinzi, răsplătind şi ajutând pe toţi cu neţărmurită dragoste părintească.

Deşi a fost încercat de numeroase suferinţe: rana de la picior căpătată în lupta de la Chilia, moartea a patru copii şi a două soţii, trădarea unor sfetnici şi multe războaie, nu şi-a pierdut niciodată nădejdea în Dumnezeu, ci şi-a purtat crucea vieţii sale cu răbdare creştinească, luptând cu dârzenie şi neîntrecută iscusinţă împotriva duşmanilor ţării şi ai credinţei. De aceea, istoria mărturiseşte că evlaviosul Ştefan Vodă a trăit nu pentru sine, ci pentru ţara şi credinţa întregului popor. El aducea mulţumiri şi laudă lui Dumnezeu, nu numai atunci când biruia, ci şi atunci când era biruit, fiind pentru noi un mare dascăl al pocăinţei.

Fericitul Voievod a luptat pentru apărarea întregii creştinătăţi, chemând la luptă sfântă pe cârmuitorii creştini ai Europei prin scrisoarea sa din ianuarie 1475.  Ştefan cel Mare a pus biruinţele în luptele purtate nu pe seama iscusinţei sale, ci a voii şi puterii lui Dumnezeu. Pentru credinţa şi smerenia sa, Dumnezeu i-a dat putere, înţelepciune, „har”, cum spune cuvântul Sfintei Scripturi (Iacov 4, 6).

Ştefan cel Mare a fost nu numai un apărător al credinţei creştine în luptele sale cu turcii şi tătarii, ci el a fost şi un mărturisitor al ei prin numărul mare de biserici ridicate cu purtarea sa de grijă, prin înzestrarea lor cu cele necesare slujbelor şi obştei călugărilor, care împleteau rugăciunile de zi şi de noapte cu lucrul mâinilor şi cultura minţii.  Ştefan cel Mare a zidit biserici şi mănăstiri nu numai în Moldova, ci şi în Muntenia şi Transilvania, mărturisind prin aceasta conştiinţa unităţii de credinţă şi neam. De asemenea şi la muntele Athos, unde pericolul otoman ameninţa tot atât de mult Ortodoxia, a înălţat, înnoit şi înzestrat mai multe biserici şi mănăstiri, între care la loc de cinste stă mănăstirea Zografu. Pe toate aceste sfinte lăcaşuri, Ştefan cel Mare le-a înălţat ca mulţumire adusă lui Dumnezeu pentru biruinţele purtate în lupta cu duşmanii creştinătăţii, cât şi pentru cinstirea şi pomenirea celor căzuţi în luptele cu duşmanii credinţei neamului. Pentru aceasta, poporul l-a cinstit numindu-l „cel Sfânt”. Pe obrazul blând al ctitoriilor lui Ştefan au picurat lacrimile zugravilor al căror plâns lăuntric de bucurie a fost atât de statornic şi adânc, încât au străbătut pereţii groşi de piatră, înflorindu-i şi în afară întocmai ca pe dinăuntru.

Ştefan cel Mare a fost un om al pocăinţei şi al rugăciunii: el a simţit permanent nevoia să se roage, să se încredinţeze, el şi familia sa, împreună cu cei vii şi cu cei morţi, rugăciunilor părinţilor sfinţiţi din sfintele biserici ctitorite de el, pe care-i numea „rugătorii noştri”. „Să ne cânte nouă şi Doamnei Maria, cerea călugărilor şi egumenului din Mănăstirea Neamţ, în fiecare miercuri seara un parastas, iar joi o liturghie până în veac, cât va sta această mănăstire”. Viaţa de rugăciune personală a lui Ştefan cel Mare ne este arătată şi de cele trei icoane unite, numite triptic: Mântuitorul, Maica Domnului şi Sfântul Ioan Botezătorul, păstrate până astăzi în Mănăstirea Putna, împreună cu o cruce, pe care slăvitul Voievod le purta la el permanent în călătorii şi mai ales în bătălii. Ştefan cel Mare şi Sfânt însoţea rugăciunea cu postul, înainte de a începe lupta cu duşmanii credinţei şi ai neamului şi după biruinţă, aşa cum aminteşte cronicarul că a făcut-o la Vaslui: „Cu toţii s-au legat a posti patru zile cu pâine şi apă”.

Ştefan cel Mare unea rugăciunea nu numai cu postul, ci şi cu fapta bună a milosteniei şi a dragostei creştine. Astfel, înzestra familiile tinere de curând căsătorite, cu cele necesare unei gospodării, pământ şi vite; nu uita niciodată pe vitejii luptători în atâtea războaie, arătând o deosebită purtare de grijă faţă de cei rămaşi cu infirmităţi, cum aminteşte tradiţia de Burcel, cel rămas fără o mână, căruia îi dăruieşte o pereche de boi, car şi plug, pentru a se putea gospodări singur, pentru a nu mai fi silit să-şi are pământul în zi de sărbătoare cu boi şi plug de împrumutat de la boieri. Marele Voievod a fost deopotrivă om al dreptăţii şi al iubirii creştineşti, al iertării duşmanilor săi care au dat dovadă de căinţă pentru greşelile săvârşite: „Te-am iertat, scrie măritul Voievod lui Mihu, şi toată mânia şi ura am alungat-o cu totul din inima noastră. Şi nu vom pomeni niciodată în veci, cât vom trăi, de lucrurile şi întâmplările petrecute, ci te vom milui şi te vom ţine la mare cinste şi dragoste, deopotrivă cu boierii cei credincioşi şi de cinste”.

Întreaga sa viaţă Ştefan cel Mare a trăit sub povaţa permanentă a părintelui său duhovnicesc, Sfântul Daniil Sihastrul, căruia i-a arătat toată ascultarea şi cinstea cuvenită.
Acest fericit Voievod a cunoscut mai dinainte ceasul morţii, aşa cum este dat de Dumnezeu tuturor celor care au trăit viaţa cu adevărat creştineşte: „Iar când au fost aproape de sfârşenia sa, scrie cronicarul, chemat-au vlădicii şi toţi sfetnicii săi, boierii cei mari şi alţii, toţi câţi s-au prilejuit, arătându-le cum nu vor putea ţine ţara cum a ţinut-o el”. Cronicile vechi mai pun în gura măritului Voievod şi aceste cuvinte înainte de moarte: „Doamne, numai Tu singur ştii ce a fost în inima mea. Nici eresurile cele înşelătoare, nici focul vârstei tinereşti n-au putut a mă sminti, ci am întărit pe piatra care este Însuşi Hristos, pe a Cărui Cruce de-a pururi îmbrăţişată la piept ţinând, viaţa mea am închinat-o nesmintită printr-însa la Părintele veacurilor, prin care pe toţi vrăjmaşii am gonit şi înfrânt”.

Ştefan cel Mare „s-a strămutat la lăcaşurile de veci” la 2 iulie 1504 şi a fost îngropat în biserica Mănăstirii Putna, fiind plâns de întreg poporul, cum consemnează cronicarul şi cum se spune şi azi în cântarea populară: „Plânge dealul/ Plânge valea/ Plâng pădurile bătrâne/ Şi norodu-n hohot plânge/ Cui ne laşi pe noi, Stăpâne?” La mormântul său străjuieşte, de la moartea sa până astăzi, o candelă permanent aprinsă, dovedindu-se prin aceasta cinstirea de care s-a bucurat de-a lungul veacurilor din partea întregului popor, care dintotdeauna l-a venerat ca pe un sfânt, apărător al creştinătăţii, după cum se vede şi în pictura bisericii Mănăstirii Dobrovăţ (Jud. Iaşi), ultima sa ctitorie, pictată nu la mult timp după moartea sa.

De aceea trecerea lui în rândul sfinţilor prin hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din 20 iunie 1992, este împlinirea unei fapte bineplăcute lui Dumnezeu şi potrivită cu evlavia poporului dreptcredincios. El este o icoană de lumină pentru tot poporul, un ocrotitor al ctitorilor de locaşuri sfinte şi al celor care luptă pentru biruinţa Crucii şi a iubirii lui Hristos pentru oameni.Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

                                                            *

Părintele Ioanichie Bălan povesteşte: Era prin 1965. Unei doamne din Bucureşti i-a murit un fiu şi l-a îngropat la cimitirul Belu. Alături de mormântul copilului ei era un mormânt al fratelui unui doctor - un mormânt părăsit şi plin de buruieni. S-a îndurat de el, l-a plivit şi a pus flori, îngrijindu-l cu milă, ca pe mormântului fiului ei. Într-o seară s-a hotărât să meargă la policlinică pentru că era tare bolnavă. În noaptea aceea însă i s-a arătat în vis doctorului fratele său răposat care i-a zis: “O vezi pe femeia asta? Mâine dimineaţă va veni la tine că este bolnavă. Ai grijă de ea că mi-a făcut un mare bine”. Când a doua zi femeia a intrat în cabinetul doctorului, el s-a uitat la ea mirat căci a recunoscut pe cea care i-a fost arătată în vis. “Ai cunoscut pe fratele meu?”, a întrebat-o. “Nu, unde locuieşte?” “Este mort de câţiva ani. Mormântul lui este la Belu, pe aleea nr.10.” “Acolo este şi mormântul băiatului meu. Eu am îngrijit de un mormânt alături care era cam părăsit. Poate acela să fie…” “Da, doamnă, acela este. Vă mulţumesc mult din partea mea şi a fratelui meu. Poftiţi să vă consult”. Întâmplarea a fost relatată părintelui de însuşi doctorul care lucra la policlinică.

Rugăciuni folositoare

Rugăciune pentru copii

Doamne Dumnezeule, care prin ştiinţa Ta ai creat pe om din lut şi i-ai dat suflare de viaţă, binecuvântând-ul şi spunând: Fii roditor, înmulţeşte-te şi umple pământul; şi în Cana Galileii prin Fiul Tău adevărat, ai binecuvântat cununia, şi prin aceasta ai binecuvântat şi naşterea copiilor. Cu smerenie mă rog bunătăţii Tale, cerându-Ţi să binecuvântezi şi să ai milă întotdeauna de aceşti copii pe care ni i-ai dăruit.
Păzeşte-i de toate relele văzute şi nevăzute. Porunceşte îngerilor Tăi, să fie mereu cu ei şi să le îndrepteze paşii numai spre lucruri bune, ca ei să Te preamărească pe Tine, în toate zilele vieţii lor. Amin.

Rugăciune pentru soţ (soţie)

Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, care ne-ai învăţat să ne rugăm tot timpul unul pentru celălalt, ceea ce facem acum cerăndu-Ţi mila şi bunăvoinţa, ai grijă şi păzeşte pe soţul meu (soţia mea) de toate relele, cele văzute şi cele nevăzute. Dă-i lui (ei) sănătate şi înţelepciune ca să-şi îndeplinească toate îndatoririle, cele după voinţa şi porunca Ta. Păzeşte-l (o) de toate ispitele cărora le-ar putea cădea pradă. Sprijineşte-l (o) în credinţă adevărată şi în dragoste, ca să putem trăi împreună în cinste, şi luminează-ne căile după voia Ta. Că a Ta este puterea şi gloria în vecii vecilor. Amin.

Bunule Doamne, ajută-ne să ne amintim mereu de sfinţenia căsătoriei şi întăreşte legătura noastră. Miluieşte-ne ca să putem trăi vieţile noastre în credinţă şi dragoste. Ajută-ne să ne înţelegem şi să avem încredere unul în altul şi depărtează de la noi certurile. Bine cuvintează-ne şi ai milă de noi, ca să fim demni de Împărăţia Ta; că Tu eşti preasfânt, şi Ţie ne închinăm. În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh, acum şi în vecii vecilor. Amin.

Rugăciune pentru părinţi

Dumnezeu al bunătăţii, care mi-ai dat părinţi, prin care am avut parte de binecuvântările Tale. Îţi mulţumesc Ţie pentru viaţa pe care mi-ai dat-o prin ei, şi pentru că le-ai dat putinţa să aibă grijă de mine. Mă rog Ţie, cu smerenie, pentru sănătatea şi pacea lor. Îndelung răbdătorule Dumnezeule, primeşte mulţumirile mele pentru binecuvântările date părinţilor mei. Atotputernicule, ai milă de ei în continuare şi iartă-le păcatele. În bunătatea Ta, răsplăteşte-i pentru grija şi dragostea care mi-au arătat-o; apără-i de toate necazurile şi întristările, şi dă-le lor viaţă lungă şi fericită. Binecuvintează-ne Doamne, ca să facem numai ceea ce este plăcut în faţa Ta şi împreună să slăvim numele Tău, în toate zilele noastre.  Amin.

Rugăciune pentru fraţi şi surori

Doamne Ţie mă rog pentru fraţii şi surorile mele. Dăruieşte-le lor sănătate, pace, iubire, viaţă şi darul Tău cel sfânt, ca să umble în căile Tale şi să facă cele plăcute Ţie. Dă-ne Doamne să trăim în pace şi iubire. Ascultă Doamne rugăciunea noastră şi ne miluieşte pe noi; că milostiv şi iubitor de oameni eşti şi Ţie mărire Îţi înălţăm: Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.