HOLY RESURECTION ROMANIAN ORTHODOX CHURCH

MISIUNEA ROMÂNĂ ORTODOXĂ INVIEREA DOMNULUI

9091 ALDER AVE , SACRAMENTO CA 95829

Preot: Teodor Alin Gîrlonţa (cell. 916 375 9978 )

Preşedintele Consiliului Parohial: Corvin Polhac (cell. 916-628-6653)

V E S T I T O R U L

August 2006

În cuprins: Calendarul religios şi laic al lunii; Schimbarea la Faţă (6 aug.); Adormirea Maicii Domnului (15 aug.); Sf. Constantin Brâncoveanu (16 aug.); Mt. Ceahlău şi Sărbătoarea Schimbării la Faţă; Patriarhul Iustin Moisescu; Catedrala Mântuirii Neamului; Sfântul Herman din Alaska (9 aug.) care a adus ortodoxia în America cu un mesaj străvechi de la mânăstirea Neamţ.

Adormirea Maicii Domnului

Troparul Sărbătorii: Întru naştere fecioria ai păzit, întru adormire lumea nu ai părăsit, de Dumnezeu Născătoare; mutatu-te-ai la viaţă fiind Maica Vieţii şi cu rugăciunile tale mîntuieşti din moarte sufletele noastre.

Calendarul lunii

Marţi, 1 august: Scoaterea Sfintei Cruci. (Inceputul Postului Adormirii

Maicii Domnului).

Sâmbătă, 5 august: Cuviosul Ioan Iacob de la Neamţ.

Duminică, 6 august: Schimbarea la Faţă a Domnului (Dezlegare la

peşte). Duminica 8-a după Rusalii. 2 Petru 1, 10-19; Matei 17,

1-9.

Luni, 7 august: Sf. Cuvioasă Teodora de la Sihla.

Miercuri, 9 august: Sf.Ap. Matia (înlocuitorul trădătorului Iuda - Fapte 1,

26). Cuviosul Herman din Alaska, întâiul Sfânt ortodox al Americii.

Duminică, 13 august: Cuv.Maxim Mărturisitorul. Duminica 9-a după

Rusalii. 1 Cor. 3, 9-17; Matei 14, 22-34 (Umblarea pe mare).

Marţi, 14 august: Inainteprăznuirea Adormirii Maicii Domnului.

Miercuri, 15 august: Adormirea Maicii Domnului

Joi, 16 august: Sf. Mahramă a Domnului. Sfântul martir Constantin

Brâncoveanu şi cei patru fii ai săi.

Duminică, 20 august: Sf. Prooroc Samuel. Duminica 10-a după Rusalii.

1 Corinteni 4, 9-16; Matei 17, 14-23 (Vindecarea lunatecului).

Sâmbătă, 26 august: Sf. Mucenici Adrian şi Natalia.

Duminică, 27 august: Cuv.Pimen. Duminica 11-a după Rusalii.

1 Cor. 9 2-12; Matei 18, 23-35 (Pilda datornicului nemilostiv)

Marţi, 29 august: Tăierea Capului Sf. Prooroc Ioan Botezătorul (Post).

Date memorabile

6 august 1945 – Bomba atomică (Enola Gay) la Hiroşima.

7 august 1966 – Hirotonirea întru Arhiereu a P.C. Arhimandrit Victorin Ursache, episcop al Românilor din America şi Canada, în Catedrala Sf. Gheorghe din Windsor, Ontario.

9 august 1601 - Mihai Viteazul a fost ucis mişeleşte la Gorăslău.

15 august 1517 – S-a sfinţit mânastirea Curtea de Argeş, ctitoria lui Neagoe Basarab (inspiratoarea Baladei Meşterului Manole).

15 august 1714 – Moare ca martir Constatin Brâncoveanu la Constantinopol.

19 august 1881 – S-a născut la Liveni-Dorohoi marele violonist şi compozitor George Enescu.

23 august 1944 – Inceputul oficial al infamului regim comunist în România.

24 august 1873 – A murit Avram Iancu, marele erou de la 1848 al românilor din Transilvania.

Schimbarea la Faţă a Domnului Iisus Hristos (6 august)

Domnul nostru Iisus Hristos, în anul treizeci şi trei al naşterii Sale şi în al treilea an, cel de pe urmă al propovăduirii sale, apropiindu-se spre patima cea de bună voie pentru mîntuirea noastră, s-a dus în laturile Cezareei lui Filip, după cuvintele pe care i le-a zis Petru: Tu eşti Hristos Fiul Dumnezeului celui viu..., şi acolo a început a spune ucenicilor Săi că I se cade să meargă în Ierusalim, să pătimească mult de la bătrîni, de la arhierei şi de la cărturari, şi să fie ucis. Din această pricină El a văzut pe ucenicii Săi mîhnindu-se, dar mai ales pe Petru, care Îl oprea pe El, zicîndu-I: "Doamne, să-Ţi fie milă de Tine şi nu-Ţi fă Ţie aceasta". Atunci, ridicîndu-le mîhnirea sufletelor lor, a făgăduit unora dintre dînşii că, după puţine zile, are să le arate lor slava Sa, zicînd: "Sînt unii dintre cei care stau aici şi care nu vor gusta moarte, pînă ce nu vor vedea pe Fiul Omului stînd întru slava Împărăţiei Lui".

Deci, trecînd şase zile de la ziua aceea în care a grăit aceste cuvinte, Domnul a plecat din latura Cezareei lui Filip, în hotarele Galileei şi a venit la Muntele Taborului, care este în Galileea, venind după el ucenicii şi mult popor. Dar de vreme ce obiceiul Domnului nostru Iisus Hristos era ca rugăciunile cele către Dumnezeu Tatăl să le facă singur, îndeosebi de ucenicii Săi, de aceea a lăsat sub munte poporul şi pe ucenicii Săi şi a luat numai pe trei din ei: pe Petru, pe Iacov şi pe Ioan, şi s-a suit cu dînşii în munte să se roage.

Acolo, depărtîndu-se puţin de cei trei ucenici la un loc înalt, se ruga; iar cei trei ucenici, ostenindu-se, pe de o parte de suirea muntelui înalt, iar pe de alta, de lungimea rugăciunii, au adormit, precum zice evanghelistul Luca: Iar Petru şi cei ce erau cu dînsul, se îngreuiaseră de somn. Deci, dormind ei, Iisus Hristos S-a schimbat la faţă, strălucind cu slava dumnezeirii Sale şi, din porunca Lui, I-au stat înainte doi prooroci, Moise şi Ilie, care grăiau cu Dînsul despre ieşirea Lui din trup şi despre ceea ce avea să se săvîrşească în Ierusalim. Din această pricină, apostolii, deşteptîndu-se, au văzut slava Lui cea negrăită, faţa cea luminoasă ca soarele, hainele Lui albe ca zăpada şi doi bărbaţi stînd şi grăind cu dînsul întru slava aceea, şi s-au înspăimîntat; şi au cunoscut - Duhul Sfînt descoperindu-le lor -, pe bărbaţii aceea că erau Moise şi Ilie, şi au înţeles vorba lor pentru patima lui Hristos cea de bună voie. Deci, stăteau cu cutremur, ascultînd cele ce se grăia.

Îndulcindu-se de vederea slavei celei dumnezeieşti, pe care au văzut-o pe cît putea să îngăduie vederea ochilor trupeşti, atît le-a arătat lor şi Domnul, pe cît putea firea omenească. Căci este cu neputinţă omului muritor să vadă dumnezeirea cea fără de moarte şi nevăzută, precum de mult Moise, care se ruga Lui, să-i arate slava feţei Sale celei dumnezeieşti în vederea ochilor. Dumnezeu i-a răspuns: Omul nu poate vedea faţa Mea şi să fie viu. Deci, sfîrşindu-se vorbirea lui Hristos cu Moise şi Ilie şi ducerea lor cunoscîndu-se prin duh de către apostoli, i-a fost jale lui Petru, că proorocii vor să se ducă de la vederea lor. Ei doreau neîncetat acea slavă a lui Hristos, ca să se îndulcească de vederea sfinţilor prooroci. Deci, Petru a luat îndrăzneală şi a zis: Doamne, bine este nouă să fim aici şi să facem trei colibe: una Ţie, una lui Moise şi una lui Ilie. Acestea grăindu-le Petru, un nor luminos, care a pus înaintea lui Hristos pe amîndoi proorocii, tot acelaşi nor, prin voia Lui cea dumnezeiască, vrînd să-i ia pe dînşii şi să ducă pe fiecare la locul său, a umbrit pe apostoli, înconjurînd vîrful muntelui aceluia. Atunci apostolii mai mult s-au temut, căci, apropiindu-se de Hristos, au intrat în nor, şi întru acel ceas s-a auzit glas din nor, zicînd: Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care bine am voit, pe Acesta să-L ascultaţi! Un glas ca acesta venind de sus, de spaima cea mare n-a mai rămas putere în apostoli, pentru că s-au temut foarte mult şi au căzut cu feţele la pămînt. Deci, căzînd ei, slava Domnului s-a luat de la vederea lor şi proorocii s-au dus la locurile lor; iar Domnul, apropiindu-Se, S-a atins de ucenicii care zăceau la pămînt, zicîndu-le: Sculaţi-vă şi nu vă temeţi! Ucenicii, ridicîndu-şi ochii, nu au văzut pe nimeni decît numai pe Iisus Hristos singur.

Pogorîndu-se ei din munte, Domnul le-a poruncit ucenicilor să nu spună nimănui despre vedenia aceea, pînă ce, după primirea patimilor şi a morţii, va învia a treia zi din mormînt. Deci dînşii au tăcut şi întru acele zile nu au spus nimănui nimic din cele ce au văzut.

Adormirea Maicii Domnului (15 august)

Sfînta Fecioară era de-acum de o vîrstă destul de înaintată. Dacă fusese născută prin anul 20 înainte de Hristos, pe vremea începutului construirii templului lui Irod, iar Sf. Dionisie Areopagitul venise la ea să o viziteze şi să obţină binecuvîntare pe la anul 52 după Hristos, trebuia să aibă peste şaptezeci de ani. După cum ştim, ea locuise mulţi ani printre primii creştini, deoarece Domnul Iisus a rugat-o să stea cu ucenicii Lui. Ea le dădea întărire sufletească şi spirituală în mijlocul tuturor adversităţilor vieţii, îi îmbărbăta prin prezenţa sa sfîntă şi ţinea mila şi binecuvîntarea lui Dumnezeu asupra lucrării mîinilor lor. Acum era în casa Sfîntului Apostol Ioan pe Muntele Sion şi adesea mergea de se ruga pe Muntele Măslinilor, chiar în locul de unde se înălţase Domnul Iisus.

Totuşi dorinţa ei cea mai arzătoare era să părăsească trupul pămîntesc şi să fie alături de Fiul şi Dumnezeul său cel prea iubit, să-I cinstească dulcea-I Faţă. S-a rugat adesea cu mare sfîşiere s-o ia Dumnezeu din această vale a plîngerii în lumea celor binecuvîntaţi, din înălţime. Şi de asemenea s-a rugat s-o ferească Domnul cînd sufletul îi va fi fost luat, de vederea înfricoşătoare şi spurcată a spiritelor răului. Hristos a răspuns rugăciunilor Maicii Sale spunîndu-i că, aşa cum a fost cu El, Sf. Fecioară va muri, învia a treia zi şi ridica la cer după patruzeci de zile; Arhanghelul Gavriil îi va vesti vremea morţii cu trei zile înainte, dîndu-i o ramură de palmier ruptă din paradis, cu care se va înălţa la cer; Domnul Iisus Insuşi, cu îngerii, arhanghelii şi toţi sfinţii îi vor lua sufletul şi-l vor duce în Impărăţia de veci.

Aşa s-a întîmplat. Arhanghelul a vestit-o, pe cînd se ruga în Muntele Măslinilor, că va muri într-o zi de vineri ca peste trei zile, duminică, să poată pleca la Hristos. Fecioara a anunţat pe Maria Magdalena şi pe celelalte, precum şi pe Sf. Ioan, arătîndu-le o ramură de palmier din paradis. Sf.Ioan a trimis vorbă prin fratele său Sf. Apostol Iacov, primul episcop al Ierusalemului, tuturor apostolilor, ucenicilor, rudelor şi prietenilor. Celor ce s-au adunat atunci îndată, Sfînta Maria le-a dat îmbărbătare în faţa veştii triste a morţii, spunîndu-le bucuria de a se duce la Fiul ei şi promiţîndu-le că va veghea de acolo asupra văduvelor, orfanilor şi celor în nevoie, rugîndu-i să o înmormînteze în Grădina Ghetsemani pe Muntele Măslinilor. In toiul pregătirilor un zgomot puternic s-a auzit, un nor a înconjurat casa Sfîntului Ioan şi toţi Apostolii, care erau risipiţi vestind Cuvîntul la toate capetele lumii, au fost aduşi acolo de îngerii Domnului, exceptînd pe Sf. Apostol Toma. Pe patul morţii, dragilor Apostoli pătrunşi de mare jale, Maica Domnului le-a spus, spre întărirea sufletelor lor în credinţă şi nădejede, parabola celor doi înalţi slujitori regali trimişi la un mare şi bogat tîrg: unul a cheltuit nebuneşte, întîrziind să se întoarcă la sorocul stabilit, celălalt a cumpărat pietre preţioase şi a venit la timp să-şi servească stăpînul.

Dumineca de 15 august, la a treia oră din zi (9:00 a.m.), în odaia cea mare ardeau multe lămpi şi Apostolii, adunaţi în jurul patului Sf. Fecioare, ofereau laude lui Dumnezeu. După ce s-a rugat, Fecioara i-a binecuvîntat. Au început şi ei să se roage. S-a auzit un tunet şi o voce puternică, o lumină de glorie divină a făcut să pălească lumina lămpilor - era Domnul Iisus venit să ia sufletul Maicii Sale. Ea a strigat aceleaşi vorbe spuse în Biblie: "Sufletul meu măreşte pe Domnul şi duhul meu se bucură în Dumnezeu Mîntuitorul meu (Luca 1: 46-47). Domnul a spus: "Marie". "Aicea sînt, Doamne", a răspuns dînsa. Apostolii au rugat-o să dea o binecuvîntare acestei lumi. Apoi a adormit. Faţa ei lucea ca soarele şi o dulce mireasmă se răspîndea din trupul ei sfînt.

Au dus-o la mormînt. Apostolii - de-o parte Sf. Ioan şi Sf. Petru, de cealaltă Sf. Iacov şi Sf. Pavel - au purtat patul ei pe umeri cu cîntări, urmaţi de mare alai, prin tot Ierusalemul de la Sion la Ghetsemani. Un nor luminos îi îmbrăca şi se auzeau glasurile de slavă ale îngerilor. Fariseii au răsculat mulţimea care a încercat furioasă să atace procesiunea dar lumina norului ce îmbrăca pe cei cerniţi a orbit-o şi mulţi se loveau de ziduri sau unii de alţii. Un preot evreu, Athonios, mergea pe drum şi, mînios pe onoarea adusă trupului Celei ce a dat naştere Celui care, chipurile, a distrus legea strămoşilor, s-a repezit să dea trupul Fecioarei jos la pămînt. Un înger i-a tăiat cu paloşul, mîinile, care au rămas lipite de patul sfînt. Evreii care erau cu dînsul, înfricoşaţi, au strigat: "Cu adevărat Acela ce a fost născut de tine este Dumnezeu cel Adevărat, o Maica lui Dumnezeu, Pururea Fecioară Maria". Athonios a fost cuprins de căinţă şi sufletul, în marea suferinţă a trupului, a fost cuprins de arzătoare frică şi credinţă. Apostolii i-au spus să-şi atingă mîinile rămase pe patul Fecioarei şi să cheme numele ei; a fost vindecat, doar o linie roşie marcînd coatele la tăietură.

Toate celelalte au decurs cum fuseseă vestite, spre slava lui Dumnezeu şi întărirea sufletelor credincioşilor. Sf. Toma, care predica Biblia în ţinuturile Indiei pre cînd Adormirea avea loc, a fost luat de un nor a treia zi dupa îngropare şi adus la mormînt. Aici a văzut cu ochii duhului cum trupul Maicii Domnului era tocmai mutat la cer şi, plin de jale, a strigat: "Unde te duci, Prea Sfînto?" Iar ea şi-a scos cingătoarea şi i-a dat-o zicînd: "Ţine-o, prietenul meu." şi a dispărut. Fără să înţeleagă, întors la Apostoli cu brîul în mînă, Sf. Toma le-a reproşat, tînguindu-se cu mare tristeţe, că nu l-au chemat la îngropare. Şi atunci, făcîndu-li-se milă de el, Apostolii l-au dus la mormînt, au dat la o parte piatra, ca el să vadă şi să venereze sfintele ei rămăşiţe. Dar mare le-a fost mirarea cînd au văzut că trupul fusese luat şi ce mai rămăsese erau doar straiele care răspîndeau o minunată mireasmă.

Mai tîrziu, într-o seară, pre cînd, plini de dor pentru Sf. Fecioară şi de grijă pentru mormîntul ei gol, Apostolii cinau şi, după obicei, puseseră un cub de pîine în capul mesei ca pe porţia cuvenită lui Iisus urmînd ca după sfîrşitul cinei, închinîndu-se, să împartă acea bucăţică, Maica Domnului a apărut în mijlocul lor într-o dulce lumină spunîndu-le: "Bucuraţi-vă, căci voi fi cu voi toate zilele vieţii voastre!" Cutremuraţi i-au zis: "Prea Sfîntă (A Toate Sfîntă = Panaghia) Maică a lui Dumnezeu, mîntuieşte-ne pre noi", ceea ce a sunat foarte aproape de cele ce ziceau de obicei: "Doamne Iisus Hristoase, ajută-ne". Şi s-au încredinţat că Maica Vieţii s-a înălţat cu trupul, ca şi prea minunatul său Fiu, la viaţa veşnică. S-au rugat şi au slăvit pe Dumnezeu, lăudînd sfinţenia Maicii sale.

Condacul Adormirii Maicii Domnului: Pe Născătoarea de Dumnezeu, cea întru rugăciuni neadormită şi întru folosinţe nădejdea cea neschimbată, mormîntul şi moartea nu o au ţinut, căci pe Maica Vieţii la viaţă o a mutat, Cel ce s-a sălăşluit în pîntecele ei cel pururea fecioresc.

Dacă Anul bisericesc începe cu naşterea Maicii Domnului, mijlocitoarea întrupării Domnului Iisus şi mijlocitoarea noastră la Dumnezeu (8 septembrie), el se termină cu praznicul Adormirii Maicii Domnului.

Muntele Ceahlău şi Sărbătoarea Schimbării la Faţă

Există în lume trei munţi consideraţi sfinţi şi care au acelaşi hram - "Schimbarea la Faţă". Aceştia sunt: "Muntele Tabor" din Israel, acolo unde Iisus Hristos, în prezenţa a trei apostoli - Petru, Iacov şi Ioan - s-a umplut de lumină, arătându-şi Dumnezeirea; "Muntele Athos" din Grecia şi "Muntele Ceahlău" din România. Atât muntele Athos, cât şi muntele Ceahlău sunt consideraţi munţi sfinţi din cauza numeroaselor mânăstiri şi ale unei intense vieţi isihaste. Aceşti munţi au şi o poziţie geografică aproape similară. Muntele Athos (1935 m) are două vârfuri: Athos şi Panaghia. La fel, şi muntele Ceahlău (1907 m) are două vârfuri: Toaca şi Panaghia.

Pe vârful Toaca se aflau, până la sfârşitul secolului XIX, o toacă de lemn şi un clopot mare, care au sunat secole de-a rândul la sărbători şi în fiecare miez de noapte, deşteptând sihaştrii pentru sfânta rugăciune. Alături se află "Vârful Panaghia", închinat Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, patroana şi ocrotitoarea României, care este şi patroana Sfântului Munte Athos. Mult timp, muntele Ceahlău s-a numit "Muntele Cogaion", denumire dată de către daci. Din secolul XVI s-a numit "Muntele Peonul", de la unul din cei mai mari sihaştri ai Ceahlăului, anume "Cuviosul Peon". După un timp s-a numit "Muntele Pion", aproape până la sfârşitul secolului XIX.

Din secolul XV şi până în secolul XIX, muntele Ceahlău a fost înconjurat de sihăstrii şi mânăstiri, atât de călugari, cât şi de maici. Se cunosc circa 12 asemenea locaşuri de închinare. Mulţi trăiau ca nişte vulturi, în locuri greu accesibile, şi se mutau la cele veşnice necunoscuţi de oameni. Cele mai importante mânăstiri au fost "Sihăstria lui Silvestru", devenită ulterior "Mânăstirea Peonul" şi "Mânăstirea Durău", care prin secolul XVII-XVIII număra peste o sută de maici. Pe versantul vestic al Ceahlăului, la altitudinea de peste 1400 m, sub "Vârful Ocolaşului Mic", se află poiana numită "Văratec" şi platoul "Piciorul Sihastrului". Aici s-au nevoit poate cei mai mari sihaştri ai Ceahlăului. Tot aici au luat fiinţă două mânăstiri: "Sihăstria lui Dragoş" şi "Sihăstria Ceahlăului". În partea de sud-est a muntelui au sihăstrit multe călugăriţe. Aici se află un izvor numit "Şipotul Maicilor". De asemenea, puţin mai jos, pe versantul estic, în poiana Cerebuc, se afla o sihăstrie de călugări. Pe pârâul Răpciune a fost o altă sihăstrie de călugări, iar pe afluentul Răpciuniţa a fost o sihăstrie de maici numită "Sihăstria Sofia". Timp de doua secole, în această mânăstire s-au nevoit multe călugăriţe. Unele se retrăgeau din obşte şi pustniceau un timp sub stâncile Ceahlăului, iar altele coborau la bătrâneţe din nou în chiliile mânăstirii. Pe vârful muntelui Ceahlău, strălucea mânăstirea cuviosului Peon Sihastru. Pe valea pârâului Secu se afla Mănăstirea Casiana. Multe alte locaşuri de închinare au sfinţit muntele Ceahlău, timp de şapte secole. Majoritatea denumirilor, cunoscute şi astăzi, poartă numele unor sfinţi pustnici sau pustniciţe: "Peştera lui Vacol", "Peştera lui Gherman", "Peştera lui Nicandru", "Pârâul lui Martin", "Poiana lui Serafim", "Poiana lui Bucur", "Obcina Chiliei", "Chilia lui Ghedeon" etc. Se întâlnesc şi toponime de călugăriţe: "Piciorul Maicilor", "Poiana Maicilor", "Poiana Melaniei", "Poiana Serafimei" etc. Toţi aceşti sfinţi, bine plăcuţi înaintea lui Dumnezeu, au fost mângâierea comunelor şi satelor de prin împrejur. Ei au slujit atât pe Dumnezeu, cât şi pe oameni. La ei găseai totdeauna, în afara sfaturilor şi leacurilor duhovniceşti, sfaturi şi leacuri trupeşti. Spre deosebire de vremurile noastre, "ei erau doctori fără de arginţi".

Toţi acei care au urcat muntele Ceahlău rămân cu o dorinţă fierbinte în sufletul lor, de a-l mai urca şi altă dată. Un fel de chemare a muntelui, nedesluşită, pe care oamenii au încercat să şi-o explice. În urma unor anumite măsurători, s-a emis ipoteza că pe acest munte ar exista mai multe zone de iradiere energetică, având puteri miraculoase. Toţi acei care pătrund în perimetrul acestor zone, primesc o încărcătură vitalizantă, care îi fac să se simtă bine şi care le imprimă dorinţa de a mai veni şi altă dată. Dacă însă privim lucrurile dintr-un alt plan, din planul spiritual, acest munte are într-adevăr o încărcătură, dar nu bioenergetică, ci pur duhovnicească şi plină de Duh Sfânt. O atmosferă neintoxicată de mulţimea păcatelor, de goana după deşertăciunile lumeşti, o atmosferă curată, divină, în care s-au imprimat pentru totdeauna rugăciunile fierbinţi ale generaţiilor de sfinţi părinţi, ale pustnicilor şi călugărilor de tot felul. Prin cărările spre cer deschise de aceşti sfinţi, mai coboară şi astăzi Duhul Sfânt peste osemintele lor, întrupate în munte şi peste întreg muntele. Deci nu zonele de bioenergie fac chemarea pe acest munte, ci acelea de divinoenergie, dacă ne putem exprima şi aşa. Chemarea o face întreg ansamblul muntelui, fiind un munte sfânt, şi de îndată ce pătrunzi în zona lui de influenţă, te simţi liniştit şi plin de o stare de fericire neînţeleasă, dar profundă. O stare plină de Duh Sfânt, care se suprapune peste grijile lumeşti, făcând să dispară toate furtunile sufleteşti.

Astăzi sus pe munte sunt schiturile "Sfântul Voievod Ştefan cel Mare" şi "Schimbarea la Faţă". În dimineaţa ajunului sărbătorii de la 6 august, Schimbarea la Faţă a Mântuitorului, patru buciumaşi cu buciume de alun alcătuiesc din vreascuri de jnepeni, patru ruguri aşezate în cele patru puncte cardinale. Atunci când rugurile sunt aprinse şi buciumele încep să sune, este semn pentru pelerini că ascensiunea pe Ceahlău poate începe. Solemnitatea acestei escaladări care ajunge să aibă loc şi după apusul soarelui este dată nu numai de hainele de sărbătoare ale celor care urcă pe potecile de munte dar şi de modul în care o fac: în tăcere şi reculegere, cu pas încet şi cu făclii aprinse în mâini. Sute de oameni maturi, copii şi tineri parcurg drumul muntelui doar în sfârâitul flăcărilor fumegânde şi al vreascurilor călcate în picioare. Odată ajunşi sus, toţi îşi petrec noaptea veghind în jurul rugurilor aprinse, până la răsăritul soarelui. A doua zi participă la slujba Sfintei Liturghii urmată de o agapă simplă dar festivă.

(După un text al lui Luca Dumitru)

Voievodul Martir Constantin Brâncoveanu cu fiii săi şi sfetnicul Ianache

(16 august)

La 28 octombrie 1688 se sfârşea din viaţă Şerban Vodă Cantacuzino, domnul Ţării Româneşti, în timpul căruia s-au ridicat sfinte lăcaşuri de închinare şi s-a început tipărirea primei ediţii integrale a Bibliei în româneşte (din greceşte). În aceeaşi zi boierii munteni au ridicat în scaunul de domnie pe nepotul de soră al celui răposat, logofătul Constantin Brâncoveanu (n. 1655), cu rosturi însemnate în viaţa politică a ţării şi ştiutor de multă carte, precum şi de limbile greacă, latină şi slavonă.

Constantin Brâncoveanu şi-a început domnia în imprejurari grele pentru Ţara Românească, în timpul unui îndelungat război între turci şi austrieci. Noul domn, printr-o diplomaţie deosebită, a ştiut să păstreze legături de prietenie cu toţi, astfel că ţara să fie scutită de jafuri şi pustiiri din partea unor oştiri străine. În astfel de împrejurări favorabile, cei 26 de ani de domnie reprezintă o epocă de maximă strălucire culturală şi artistică. S-au ridicat acum biserici şi mânăstiri, s-au deschis şcoli de toate gradele, s-au tipărit cărţi în diferite limbi, au fost sprijiniţi şi încurajaţi oamenii de carte, s-au acordat ajutoare materiale multor aşezăminte bisericeşti ortodoxe căzute sub dominaţie otomană.

În timpul lui Constantin Brâncoveanu au trăit la Bucureşti numeroşi învăţaţi străini, fie reprezentanţi ai culturii italiene, fie ai celei greceşti. Unchiul său, stolnicul Constantin Cantacuzino, renumit istoric, cu studii la Padova, a început o Istorie a Ţării Româneşti. Sub el a fost scrisă prima Psaltichie românească şi a activat marele cărturar Antim Ivireanu, originar din Gruzia, fondatorul Mânăstirii Antim. Constantin Brâncoveanu a fost un mare sprijinitor al Academiei domneşti de la mânăstirea Sfântul Sava din Bucureşti, pe care a reorganizat-o după Universităţile apusene. Mai erau şi alte şcoli ca acelea de la mânăstirile Sfântul Gheorghe Vechi şi Colţea din Bucureşti, precum şi în alte oraşe ale ţării, în mânăstiri şi chiar în mediu rural. Au luat fiinţă biblioteci renumite, ca aceea de la mânăstirea Mărgineni a lui Constantin Cantacuzino, fondată de tatăl acestuia, precum şi biblioteca mânăstirii Hurezi, fondată chiar de Constantin Brâncoveanu. Domnul Ţării săvârşeşte tipărirea Bibliei de la Bucureşti începută sub domnia lui Şerban Cantacuzino, la care lucrase şi el ca logofăt. Este un eveniment extrem de important, această traducere stând la baza tuturor Bibliilor ce au iesit ulterior în România, fiind tot atât de importantă pentru noi ca Biblia tradusă sub King James pentru cei din Vest. Multe alte cărţi s-au tipărit sub Domnul Brâncoveanu, multe fiind alcătuite de Antim Ivireanu, creatorul “limbii liturgice româneşti”.

Constantin Brâncoveanu se numără printre marii ctitori de lăcaşuri sfinte. Încă înainte de a ajunge domn a ridicat două biserici - una la Potlogi şi alta la Mogoşoaia, lângă Bucureşti. În vara anului 1690 a pus piatra de temelie a celei mai de seamă din ctitoriile sale, mânăstirea Hurezi sau Horezu, cu hramul Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, cu ziduri şi turnuri de apărare, cu numeroase clădiri în incintă. Biserica mare a fost împodobită cu fresce de către renumitul zugrav Constantinos, un grec care a trăit însă la noi; se remarcă în chip deosebit scenele legate de viaţa împăratului Constantin, dar mai ales un impresionant şir de personaje ale vieţii politice din trecut: neamul Basarabilor, al Cantacuzinilor şi membrii familiei domnitoare: Constantin Vodă Brâncoveanu cu cei patru fii şi doamna Maria cu patru fete, toate în pronaos. Tot în pronaos era pregătit şi mormântul în care să fie aşezat spre veşnică odihnă trupul domnitorului şi al soţiei sale. În Bucureşti a ctitorit trei biserici, dintre care mai este şi astăzi biserica mânăstirii Sfântul Gheorghe Nou, unde au fost depuse şi osemintele ctitorului, în anul 1720, aduse în ascuns de soţia sa, doamna Maria.

În Transilvania a zidit o biserică în Făgăraş, alta în Ocna Sibiului, precum şi mânăstirea Sâmbăta de Sus, cea din urmă distrusă cu tunurile în veacul al XVIII-lea din dispoziţia autorităţilor habsburgice şi refăcută abia în prima jumătate a secolului douăzeci. În Constantinopol a zidit biserica Sfântul Nicolae din cartierul Galata, la mânăstirea Sfântul Pavel din Muntele Athos a făcut un paraclis şi o trapeză (sala de mâncare), iar la Ismail, pe malul stâng al Dunării, a ridicat o biserică cu hramul Sfântul Gheorghe. Toate bisericile ctitorite au fost pictate în frescă de către cei doi renumiţi zugravi ai epocii: Pârvu Mutu, român, fiu de preot din Câmpulung, care a zugrăvit mai cu seamă ctitoriile Cantacuzinilor (dar şi biserica Sfântul Gheorghe Nou) şi grecul Constantinos, pictorul preferat al lui Constantin Brâncoveanu, care a format o adevărată “şcoală” de zugravi, mai ales la Hurez, care îi vor continua munca.

Starea de maximă înflorire bisericească şi cultural-artistică din Ţara Românească s-a sfârşit odată cu înlăturarea din scaun a lui Constantin Brâncoveanu. Numeroase intrigi ale duşmanilor săi la Constantinopol, precum şi faptul că în cursul războiului ruso-turc din 1711 unul din boierii săi a trecut de partea ruşilor, au făcut pe turci să-l bănuiască de “necredinţă” faţă de ei şi să-l înlăture din scaun. Dus la Constantinopol împreună cu familia sa şi o parte din averi – încă din martie 1714, în săptămâna Patimilor – au fost aruncaţi în cunoscuta închisoare a celor şapte turnuri (Edicule). În timp ce se aflau în închisoare, li s-a promis că vor scăpa cu viaţă dacă vor îmbrăţişa religia mahomedană, propunere pe care evlaviosul domn a respins-o cu hotărâre.

În ziua de 15 august 1714, la praznicul Adormirii Maicii Domnului, tocmai când domnitorul împlinea 60 de ani, au fost duşi cu toţii spre locul de osândâ. Fostul său secretar pentru limbile apusene, Anton Maria del Chiaro din Florenţa, relatează că, înainte de a fi ucişi, domnitorul a dat fiilor săi acest ultim îndemn: “Copiii mei, fiţi cu curaj! Am pierdut tot ce aveam pe lumea aceasta; să ne mântuim cel puţin sufletul, spălându-ne păcatele în sângele nostru!”. Atunci în prezenţa sultanului, a trimiţilor unor ţări străine, a soţiei, fiicelor şi ginerilor lui Brâncoveanu, aduşi la acest fioros spectacol, a urmat decapitarea domnului şi a celor patru fii. Mai întâi i s-a tăiat capul lui Ianache Văcărescu, cel mai de seamă sfetnic al domnitorului, după care au fost retezate capetele celor patru fii ai săi: Constantin, Ştefan, Radu şi Matei. După ce a asistat la toată tragedia fiilor săi, a fost tăiat şi capul domnitorului martir. Capetele lor au fost purtate de turci prin Constantinopol, în vârful suliţelor, iar trupurile le-au fost aruncate a doua zi în Bosfor. Nişte pescari creştini le-au găsit pe mare şi le-au îngropat în mânăstirea grecească din insula Halki.

Doamna Maria, fiicele, ginerii şi nepoţii, care au scăpat cu viaţă, au fost închişi într-o cetate din Asia Mică, de unde s-au putut reîntoarce în ţară abia după doi ani. În 1720, doamna Maria a izbutit să aducă în ascuns rămăşiţele pământeşti ale domnitorului martir, pe care le-a îngropat în biserica Sfântul Gheorghe Nou din Bucureşti, ctitoria sa. Deasupra mormântului a aşezat o candelă având o inscripţie care consemna aceste lucruri.

După cum era de aşteptat, moartea mucenicească a Brâncovenilor a avut un larg ecou în sufletul poporului român, care i-a plâns în cântece şi balade populare. Încă din 1730 s-a fixat în scris un cântec popular, care circula mai demult în Moldova, sub titlul “Istoria Măririi Sale lui Constantin Vodă Brâncoveanu din Bucureşti”. O cunoscută baladă a fost culeasă în secolul trecut de Vasile Alecsandri, în care era prezentată pe larg mucenicia lui “Brâncoveanu Constantin / Boier vechi şi domn creştin”. Între altele, era menţionată şi propunerea ce i s-a făcut de a îmbrăţişa religia islamică: “Lasă legea creştinească / Şi te dă-n cea turcească”, la care evlaviosul domn a răspuns “Facă Domnul ce o vrea / Chiar pe toţi de mi-i tăia / Nu mă las de legea mea”.

La scurt timp după uciderea celor cinci noi mucenici ai dreptei credinţe, la care se adaugă şi vistiernicul Ianache Văcărescu, mitropolitul grec Calinic al Heracleei († 1726) a alcătuit un “Canon al domnului Valahiei Constantin Brâncoveanu”, din care s-au păstrat patru înduioşătoare tropare. Unul din tropare are acest cuprins: “S-a aprins astăzi pentru iubitorii de praznice un sfeşnic cu cinci lumânări ce-i luminează pe credincioşi şi sărbătoare cu cinci raze de lumină, al lui Brâncoveanu cel vestit împreună cu copiii lui”.

O “slujbă” a noilor pătimitori pentru Hristos a fost alcătuită şi în mânăstirile muntene, circulând în manuscris. Redăm din ea un tropar şi un icos de la slujba Vecerniei: Troparul, glas 5: “Pe florile României, cel de taină, pe cei întocmai cu mucenicii cei vechi, pe Sfânt domnitorul Constantin Brâncoveanul, împreună cu fiii săi Constantin cel viteaz, Ştefan cel minunat, cu Radu cel vrednic de laudă, cu Matei cel mic, dar cu mintea ca un bărbat desăvârşit. Pre Ianache Văcărescu, cel cu suflet râvnitor… Toţi noi trebuie să-i lăudăm şi cu cântări nevinovăţia lor să o fericim, că se roagă Domnului să se mântuiască sufletele noastre”. Icosul: “Ca nişte slugi bine credincioase ai iubitorului de oameni Dumnezeu, apucaţi înainte degrabă izbăvindu-ne pe noi de tot răul, daţi-ne şi cuvânt de înţelepciune ca să putem a lăuda pătimirile voastre. Bucură-te, domnitorule şi mucenice al lui Hristos, cel ce ai domnit preste patimi, Constantine Brâncovene. Bucură-te viteazule între mucenici, Ianache, vrednicule de laudă. Bucură-te, cel ce cu inimă bărbătească ai ruşinat pe muftiul cel urât, Constantine Vrâncovene, fericite. Bucură-te cel ce ai îndrăznit a ocărî cu cuvinte măreţe pe sultanul cel păgân, Ştefane, alesule între mucenici. Bucură-te, râvnitorule cel adevărat al lui Hristos, Radule, prea înţelepte. Bucură-te, mai micule între fraţi, dar mai mare între mucenici, Matei cel minunat.…Bucuraţi-vă toţi împreună şi pentru noi faceţi rugăciuni, ca să ne ierte păcatele noastre, să ne sfârşim în pocăinţă, ca mântuindu-ne să putem cânta şi noi împreună cu voi lui Dumnezeu: Aliluia”.

Aceste “slujbe”, ca şi cântecele populare care pomeneau cu evlavie sfârşitul Brâncovenilor, toate apărute la scurtă vreme după pătimirea lor, ne arată că ei erau socotiţi încă de atunci ca adevăraţi “mucenici” sau “mărturisitori” ai Ortodoxiei. Drept aceea, Sfântul Sinod al Bisericii noastre, în şedinţa din 20 iunie 1992 a hotărât ca “de acum înainte şi până la sfârşitul veacurilor, binecredinciosul voievod Constantin Brâncoveanul, împreună cu fiii săi Constantin, Ştefan, Radu şi Matei şi cu sfetnicul Ianache să fie cinstiţi cu sfinţii în ceata martirilor Ortodoxiei, pomenindu-i cu slujbe şi cântări de laudă în ziua de 16 august, fiind înscrişi în sinaxar, cărţile de cult, precum şi în calendarul Bisericii noastre”. S-a mai hotărât să se tipăreasca viaţa şi slujba lor, iar chipul lor să fie zugrăvit în icoane şi în biserici, alături de ale altor sfinţi de neam român. Românii din Sacramento pot vedea imaginea Sfântului zugrăvită în frescă la Biserica Sârbească de pe Sunset, în balconul corului.

(După textul scris de Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu)

Sfântul Herman din Alaska, întâiul sfânt ortodox al Americii (9 august)

Sfântul Herman (1756-1837) a venit în Alasca de la celebra mânăstire Valaam de lângă lacul Ladoga din nordul Rusiei, ca purtător al învăţăturii Sfântului Paisie Velicikovski, traducătorul Filocaliei, stareţul mânăstirii Neamţ (deci un mesager rus aducând în America un mesaj pornit tocmai de pe plaiurile Moldovei noastre). Din cei zece monahi care au plecat prin Siberia şi apoi cu corabia peste mare, Sf. Herman a fost singurul care a supravieţuit. El a trăit in Insula Bradului (Spruce Island), in mijlocul populatiei aleutine, de lângă marea insulă cu colonie rusească, Kodiak. A dus o viaţă sfântă, cu multe minuni, înconjurat cu dragoste de copiii şi oamenii aleuti, de animalele pădurii care toate îl ascultau şi urmau.

Părintele mitropolit Anthony Bloom, spunea: “nu este nevoie de a alerga după timp pentru a-l prinde căci timpul nu fuge de noi ci fuge în spre noi”. Ne mişcăm atât de repede de la trecut la viitor - între ele nu este decât tensiune şi grabă. Or, spune părintele, nu ne putem ruga lui Dumnezeu decât într-o stare de stabilitate şi linişte interioară faţă în faţă cu El, ieşiţi de sub greutatea timpului. Este vorba cumva de a realiza acel “prezent continuu” în care trăieşte Însuşi Dumnezeu. Trebuie să stăm cu ambele picioare, bine înfipte în prezent, în acest “acum” despre care Sfântul Herman din Alaska spunea marinarilor: “din exact acest minut să încercăm să-L iubim pe Dumnezeu”.

TROPARION TO ST. HERMAN O Blessed Father Herman of Alaska, North-Star of Christ's Holy Church; The light of your holy life and great deeds guides those who follow the Orthodox Way. Together we lift high the Holy Cross you lanted firmly in America. Let all behold and glorify Jesus Christ, singing His Holy Resurrection.

TROPARUL Sfântului herman din alaska O binecuvântate Părinte Herman din Alasca,

Steaua Polară a Sfintei Biserici a Domnului nostru Iisus Hristos; Lumina sfintei tale vieţi şi miraculoase fapte îi îndrumă pe cei ce urmează calea ortodoxiei şi împreună ridicăm Sfânta Cruce pe care ai sădit-o cu nădejde mare în America. Să ne închinăm şi să lăudăm pe Domnul Iisus Hristos, cântând Sfânta Înviere a Sa.

Dr. Iustin Moisescu, Mitropolit al Moldovei şi Sucevei (1957-1977) şi Patriarh al României (1977-1986): Un stâlp puternic în vremuri de furtună

▲ Anul acesta se împlinesc 20 de ani de la trecerea la viaţa veşnică a profesorului, mitropolitului şi patriarhului Dr. Iustin Moisescu.

S-a născut în data de 5 martie 1910, la Cândeşti, Câmpulung Muscel, şi a decedat în data de 31 iulie 1986, la Bucureşti. Om de o cultură temeinică şi vastă, cu studii în România, Franţa şi Grecia, Dr. Iustin Moisescu a fost 17 ani profesor de teologie, un an Mitropolit al Ardealului (1956), 20 de ani Mitropolit al Moldovei şi Sucevei (1957-1977) şi 9 ani Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române (1977-1986). În cei 20 de ani de păstorire ca Mitropolit al Moldovei şi Sucevei, într-o vreme de dictatură comunistă plină de oprelişti şi presiuni asupra Bisericii, acest distins ierarh român a reuşit totuşi, cu credinţă fermă şi muncă multă, cu răbdare constantă şi înţelepciune practică, să păstreze şi să promoveze credinţa şi cultura creştină din Moldova pe mai multe planuri.

Mai întâi, ierarhul cărturar, înzestrat de asemenea cu un neaşteptat spirit practic, a construit în plin comunism trei mari clădiri la Centrul eparhial (două corpuri administrative şi un cămin preoţesc), peste 70 de biserici şi capele noi, 52 de case parohiale, 5 sedii de protopopiat (Iaşi, Hârlău, Paşcani, Târgu-Neamţ şi Fălticeni), iar alte 5 sedii fiind renovate şi extinse (Botoşani, Dorohoi, Piatra-Neamţ, Rădăuţi şi Câmpulung Moldovenesc). De asemenea, a restaurat, integral sau parţial, peste 20 de mânăstiri şi schituri (în zona Neamţ: Neamţ, Agapia, Văratec, Secu, Horaiţa, Durău; în Bucovina: Moldoviţa, Suceviţa, Humor, Dragomirna, Voroneţ, Slatina, Râşca, Probota, Putna, Catedrala din Rădăuţi; în Iaşi: Galata, Cetăţuia, Golia, Frumoasa; în zona Botoşani: Gorovei şi Cozancea). A înfiinţat 10 muzee de artă bisericească (Putna, Dragomirna, Cetăţuia, Agapia, Văratec, Sfinţii ,,Trei Ierarhi“ - Iaşi, Neamţ, Suceviţa, Bistriţa, Moldoviţa). În toată această lucrare Mitropolitul a antrenat arhitecţi, ingineri, pictori, sculptori, muzeologi, istorici de artă şi alţi specialişti, obţinând fonduri de la Stat şi cheltuind bani dăruiţi de credincioşi.

Mitropolitul Iustin Moisescu a organizat, de asemenea, cursuri periodice pentru ghizi şi supraveghetori-muzeu de înaltă ţinută profesională şi cultură creştină, mulţi dintre ghizi devenind pentru vizitatori, în mod indirect, adevăraţi misionari şi propovăduitori ai credinţei creştine exprimată în arta bisericească. Prin osârdia Mitropolitului, au fost publicate pliante între 10.000 şi 18.000 de exemplare pentru fiecare monument istoric bisericesc mai important. De asemenea, au fost publicate multe monografii ale mănăstirilor monumente istorice, iar în anul 1974 a fost publicat la Iaşi un volum impresionant ca mărime şi valoros ca informaţie, care reunea 80 de micromonografii sub titlul: Monumente istorice bisericeşti din Mitropolia Moldovei şi Sucevei.

Mitropolitul Iustin Moisescu s-a îngrijit în mod constant de apariţia anuală a 6 numere din revista Mitropoliei Moldovei şi Sucevei (actuala revistă Teologie şi Viaţă) şi a Îndrumătorului Bisericesc, la care erau invitaţi să publice studii şi articole, pe lângă profesori de teologie, şi mulţi mireni, oameni de cultură. Pe lângă studii, articole şi prefeţe, Mitropolitul a scris şi câteva zeci de pastorale bogate în conţinut teologic şi elegante ca stil. Opera sa teologică scrisă a fost publicată în 6 volume prin grija Preasfinţitului Părinte Calinic Argatu, Episcopul Argeşului şi Muscelului (Editura „Anastasia“, Bucureşti, vol. I-V, 2002-2003 şi vol. VI, 2004), ca omagiu adus marelui ierarh de origine musceleană. Pe lângă bogata sa activitate administrativă, edilitară şi cultural-misionară, Mitropolitul Iustin Moisescu a desfăşurat o vastă activitate pastorală, îngrijindu-se de formarea tinerilor care doreau să devină preoţi, atât elevi la Seminarul Teologic de la Neamţ, pe care l-a modernizat, cât şi studenţi sau doctoranzi în teologie la Institutul Teologic Universitar din Bucureşti. De asemenea, s-a îngrijit de salarizarea preoţilor de mir şi a personalului cu responsabilităţi în cadrul mănăstirilor.

A sfinţit biserici noi sau restaurate, a dorit mult ca preoţii să fie permanent în mijlocul credincioşilor, atât pentru a preveni sau diminua prozelitismul sectar, cât şi pentru a intensifica viaţa duhovnicească a parohiei. Paralel cu această activitate expusă succint până acum, Mitropolitul Iustin Moisescu a reprezentat, cu demnitate eclezială şi competenţă teologică, Biserica Ortodoxă Română pe plan internaţional, la întruniri panortodoxe şi interortodoxe sau la întruniri intercreştine, fiind ales membru în conducerea Consiliului Mondial al Bisericilor şi a Conferinţei Bisericilor Europene.

Activitatea sa bogată din Moldova a fost continuată apoi, cu o responsabilitate mai vastă şi într-un context mai complex, ca Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, până la data de 31 iulie 1986. Atunci, plin de întristare pentru bisericile martirizate prin dărâmare sau umilite prin translare şi izolare, preocupat de o eventuală demolare sau mutare a Reşedinţei şi Catedralei Patriarhale de către autorităţile comuniste, şi plin de milă pentru poporul privat de libertate şi înfometat de sărăcie, a trecut la Domnul, cu speranţa unor vremuri mai bune, un Păstor sobru ca un voievod şi un statornic luptător, ca un stâlp puternic în mijlocul furtunii. Văzând şi înţelegând multa sa dăruire jertfelnică pentru Biserică, moştenirea spirituală şi culturală pe care a lăsat-o Bisericii şi neamului românesc, şi lumina înţelepciunii sale în relaţiile Ortodoxiei Româneşti cu alte Biserici, în duh de evlavie şi smerenie, de pioasă recunoştinţă şi preţuire, aducem omagiu de pomenire şi cinstire acestui harnic slujitor al lui Hristos şi al Bisericii Sale. Drept aceea, rugăm pe Preamilostivul Dumnezeu să aşeze sufletul său în corturile sfinţilor mărturisitori ai credinţei şi în lumina neînserată a Împărăţiei cerurilor. Veşnica lui pomenire, din neam în neam!

Text de Pr. Gheorghe Naghi

CATEDRALA MÂNTUIRII NEAMULUI

Patriarhia Română a preluat în iulie 2006 de la Camera Deputaţilor, terenul pentru construcţia Catedralei Mântuirii Neamului. Un protocol în acest sens a fost semnat la Palatul Parlamentului de Episcopul vicar patriarhal IP Vincenţiu Ploieşteanul şi de secretarul general interimar al Camerei Deputaţilor, Mihai Unghianu.

Catedrala aspiră a fi cel mai însemnat monument al ţării şi de aceea s-a formulat de către reprezentanţii Bisericii exigenţa aşezării pe unul din locurile cele mai proeminente ale oraşului. De pe poziţia cea mai deluroasă a oraşului, va veghea de la înălţime întreaga Capitală. Dintre dealurile ce domină central Bucureştiul, platoul Arsenalului a fost considerat potrivit pentru ridicarea catedralei, deoarece se întinde pe zeci de mii de metri pătraţi, până aproape de inima Capitalei. Ideea unei "Catedrale a Mântuirii Neamului" a fost pusă, de către cei ce au dorit să fie finalizată, în strânsă legătură cu marile evenimente din istoria poporului român, care au echivalat cu o adevărată izbăvire, eliberare şi afirmare a neamului românesc, în viaţa căruia Biserica a fost mereu prezentă. Acum rămâne de văzut cum se va împăca acest proiect grandios cu intenţiile municipalităţii de a construi în jurul Palatului Parlamentului un circuit automobilistic.

Găsirea unui amplasament al Catedralei Neamului a produs o dezbatere aprinsă între politicieni, municipalitate, societatea civilă şi Biserică. Purtătorul de cuvânt al Patriarhiei, părintele Constantin Stoica, a spus că se speră ca, în cel mai scurt timp, să fie finalizate şi demersurile pentru construirea lăcaşului. Terenul, atribuit Patriarhiei Române, cu titlu gratuit, măsoară 110.000 mp şi se află pe fostul Deal al Arsenalului. Pe acest spaţiu "se regăsesc simbolic vechile amplasamente ale mai multor biserici demolate", a subliniat Episcopul vicar patriarhal IP Vincenţiu Ploieşteanul.

Fostul Deal al Arsenalului este astăzi o colină închisă în curtea Casei Poporului, mărginită de Calea 13 Septembrie şi de fostul stadion Republica, transformat în ultimii ani într-un imens parking pentru Parlament. Dorinţa Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române şi a Prea Fericitului Părinte Patriarh TEOCTIST a fost să vadă începută construcţia Catedralei, după ce anul trecut s-au împlinit 120 de ani de autocefalie şi 80 de ani de la ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rangul de Patriarhie. Pe terenul de 11 hectare vor fi construite Catedrala şi aşezămintele patriarhale şi va fi amenajat un parc de protecţie (public). Faţada principală va avea vedere spre cartierul 13 Septembrie, intrarea se va face dinspre clădirea Ministerului Apărării Naţionale, construcţia fiind vizibilă chiar şi de pe Dealul Mitropoliei. Catedrala Neamului se va încadra într-un context urbanistic din care fac parte edificiile în care se află sediile centrale ale celor mai importante instituţii ale statului: Parlamentul, Biserica şi Armata. Rezonanţa istorică a acestei uriaşe acropole este marcată şi de amintirea existenţei, până în anii 1982-1984, a bisericilor distruse.

Text transmis de Pr. Gheorghe Naghi