HOLLY RESURECTION ROMANIAN ORTHODOX CHURCH

MISIUNEA ROMÂNĂ ORTODOXĂ INVIEREA DOMNULUI

9091 ALDER AVE , SACRAMENTO CA 95829

Mail Address (Adresa poştală): P.O.Box 1488, Carmichael, CA 95609-1488

Preot: Teodor Alin Gîrlonţa (tel. 916 375 9978)

Preşedintele Consiliului Parohial: Constantin Podoreanu

www.invierea-domnului.org

V E S T I T O R U L

Septembrie 2008

Un material de lectură şi meditaţie de suflet care nu trebuie să  lipsească din nici o familie creştină

 

În cuprins: Calendarul religios şi laic al lunii; predica Părintelui Cleopa; Naşterea Maicii Domnului (8 sept.); Înălţarea Sfintei Cruci (14 sept.); Sf.Ier.Iosif de la Partoş (15 sept.); alţi Sfinţi sărbătoriţi în septembrie;  cuvânt despre Semnul Crucii al Părintelui Galeriu; ştiri din ţară; istorioare cu tâlc.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Înălţarea Sfintei Cruci

 

Mântuieşte Doamne poporul Tău şi binecuvintează moştenirea Ta. Biruinţă binecredincioşilor creştini asupra celui potrivnic dăruieşte şi cu crucea Ta păzeşte pe poporul Tău.

Calendarul lunii

 

Luni, 1 septembrie: Cuv.Simion Stâlpnicul (Incep. Anului Bisericesc).

Vineri, 5 septembrie: Sf. Prooroc Zaharia, tatăl Sf. Ioan Botezătorul.

Duminică, 7 septembrie: Înainteprăznuirea Naşterii Maicii Domnului.

Duminica dinaintea Înălţării Sfintei Cruci. Galateni 6, 11-18; Ioan 3,

13-17 (Convorbirea Domnului Iisus cu Nicodim).

Luni, 8 septembrie: Naşterea Maicii Domnului.

Marţi, 9 septembrie: Sfinţii Părinţi Ioachim şi Ana.

Sâmbătă, 13 septembrie: Cuviosul Ioan de la Prislop.

Duminică, 14 septembrie: Inălţarea Sfintei Cruci (Post). Duminica

Înălţării Sfintei Cruci. 1 Corinteni 1, 18-24; Ioan 19, 6-11, 13-20,

25-28, 31-35 (Judecarea şi răstignirea Domnului Iisus)

Luni, 15 septembrie: Sf.Ier. Iosif cel Nou de la Partoş.

Duminică, 21 septembrie: Sf. Prooroc Iona. Duminica după Înălţarea

Sfintei Cruci. Galateni 2, 16-20. Marcu 8, 34-38; 9.1  (Luarea Crucii

şi urmarea lui Hristos).

Luni, 22 septembrie: Sf. Ierarh Teodosie de la Mânăstirea Brazi.

Marţi, 23 septembrie: Zămislirea Sf. Ioan Botezătorul.

Vineri, 26 septembrie: Adormirea Sf. Apostol şi Evanghelist Ioan.

Sâmbătă, 27 septembrie: Sf. Ierarh Martir Antim Ivireanul.

Duminică, 28 septembrie: Sf.Muc.Pimen. Duminica 18-a după

Rusalii. 2Cor. 9, 6-11; Luca 5, 1-11 (Pescuirea minunată).

 

Date memorabile

 

3 septembrie 1469 – S-a sfinţit mânăstirea Putna, în prezenţa Domnitorului Ştefan cel Mare şi Sfânt. Are clopotul cel mai vechi din ţară (1484) de 1,5 tone, numit “Buga”, dăruit de Ştefan. După cum scria Mihail Eminescu a sunat de la sine în noaptea de 12 - 13 octombrie 1777, când turcii l-au ucis mişeleşte, la Iaşi, pe Grigore al III-lea Ghica pentru că protestase împotriva răpirii Bucovinei de către austrieci.

6 septembrie 1817 – S-a născut la Iaşi istoricul şi eminentul om de stat Mihail Kogălniceanu (a murit la Paris in 1891), unul din principalii oameni ai Unirii.

8 septembrie 1866 – S-a născut George Coşbuc la Hordou-Rodna (a murit la Bucureşti în 1919).  “O luptă-i viaţa/ Deci te luptă/ Cu dragoste de ea/ Cu dor”…

9 septembrie 1743 - Rescriptul împărătesei Maria Terezia prin care s-a dat dreptul copiilor de iobagi români din Transilvania de a frecventa şcoala.

9 septembrie 1850 - California a devenit cel de-al 31-lea stat American.

13 septembrie (1848) – Ziua Pompierilor Militari din România. Pompierii conduşi de căpitanul Zăgănescu au murit pe Dealul Spirii în lupta cu trupele otomane în 1848.

13 septembrie 1724 - Sfinţirea Mânăstirii Văcăreşti, ctitorie a familiei Mavrocordat - cel mai valoros ansamblu arhitectonic în stil brâncovenesc, cea mai mare mânăstire din Balcani; închisoare comunistă; ca urmare a sistematizării, întregul ansamblu al Mânăstirii Văcăreşti a fost criminal dărâmat în 1984.

28 septembrie 1882 - S-a născut marele istoric şi patriot Vasile Pârvan (m.1927). El a zis: “Unde nu e viaţă spirituală nu e istorie” şi “Munca e ritmul vieţii. Ea dă ca şi libertatea, tărie şi frumuseţe şi caracter fiinţei noastre”.

 

 

 

Din Predica părintelui Cleopa

la Duminica după Rusalii: Înălţarea Sfintei Cruci

( Despre deosebirea crucilor în viaţa celor ce se mîntuiesc ) Cuvîntul Crucii, pentru cei pieritori, nebunie este. Iar nouă celor ce ne mîntuim, puterea lui Dumnezeu este (I Corinteni 1, 18)

Iubiţi credincioşi,

Mîntuitorul nostru Iisus Hristos zice în Sfînta Evanghelie: Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie (Matei 16, 24). Astăzi vom vorbi despre deosebirea crucilor prin care ne putem mîntui pe pămînt. Vă amintim că noi creştinii cinstim îndoit Crucea lui Hristos: crucea materială, văzută, pe care o cinstim, o sărutăm şi o purtăm şi crucea spirituală care este suferinţa pentru fapta bună.

Dacă citim cu atenţie în Sfînta şi dumnezeiasca Scriptură vedem că semnul Crucii materiale s-a arătat în chip simbolic din cele mai vechi timpuri. Astfel vedem că patriarhul Iacov a binecuvîntat pe fii lui Iosif cu mîinile sale în semnul Crucii (Facere 48, 13-16). Semnul Crucii văzute a fost prefigurat de ţinerea mîinilor lui Moise la rugăciune în chipul crucii, în timpul luptei cu Amalec (Ieşire 17, 11- 12).

Crucea văzută, materială, a fost închipuită tainic în Legea Veche şi prin semnul T, care îi apăra de moarte pe cei ce îl aveau pe fruntea lor (Iezechiel 9, 4-6). Crucea este simbolizată şi prin pecetea lui Dumnezeu care păstrează nevătămaţi pe cei ce o au pe fruntea lor (Apocalipsă 7, 2-4; 9, 4). În legea Harului Însuşi Domnul şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos a binecuvîntat în chip văzut cu mîinile Sale pe copii: Şi luîndu-i în braţe i-a binecuvîntat punîndu-Şi mîinile peste ei (Marcu 10, 16).

Iar despre binecuvîntarea Apostolilor, la înălţarea Sa la cer, ne spune: Apoi i-a dus afară spre Betania şi, ridicîndu-Şi mîinile Sale, i-a binecuvîntat (Luca 24, 50). Apostolii, la fel, au hirotonit prin binecuvîntarea în semnul crucii diaconi, preoţi şi episcopi prin rugăciune şi punerea mîinilor (Fapte 6, 6; 14, 23; I Timotei 3, 2). Pentru acest fapt Taina Preoţiei este numită "punerea mîinilor preoţiei". Tot prin rugăciune şi punerea mîinilor în chipul crucii împărtăşeau Apostolii taina ungerii cu Sfîntul Mir, numită "Pecetea Darului Sfîntului Duh" (Fapte 8, 17; 19, 6; II Corinteni 2, 15).

Cît priveşte Crucea nevăzută, spirituală şi tainică pe care trebuie s-o purtăm cu toţii, aceasta este suferinţa şi osteneala noastră la lucrarea faptelor bune. Mîntuitorul nostru Iisus Hristos care a purtat crucea văzută pe Golgota, cît şi pe cea nevăzută a suferinţelor pentru a noastră mîntuire, ne-a învăţat şi pe noi să răbdăm crucea vieţii, zicînd: Cine rabdă pînă la sfîrşit acela se va mîntui (Matei 10, 22; 24, 13; Marcu 13, 13). Satana urăşte foarte mult semnul Sfintei Cruci, căci Crucea este arma cea nebiruită cu care Hristos l-a biruit şi a golit iadul. De aceea satana îndeamnă pe cei rătăciţi de la adevăr, adică pe sectanţii care îi slujesc lui, să hulească şi să urască Crucea lui Hristos. Căci precum cîinele fuge de băţul cu care a fost lovit, tot aşa şi diavolul fuge de Crucea lui Hristos care îi aminteşte că prin ea a fost lovit şi biruit.

Adevăratul creştin ortodox cinsteşte Crucea care s-a sfinţit cu mîinile lui Hristos pe Golgota şi se închină ei cu toată evlavia şi smerenia. La fel cinsteşte şi crucea cea nevăzută a suferinţelor vieţii în Hristos pe care a răbdat-o şi Mîntuitorul pînă la moarte, şi încă moarte pe cruce (Filipeni 2,8). Dar şi aceasta să cunoască creştinul ortodox că crucea nevăzută a suferinţelor Sale este de multe feluri şi fericit este acel creştin care cu credinţă în Dumnezeu şi cu multă răbdare îşi duce crucea suferinţelor pe pămînt în dragostea lui Hristos, spre mîntuirea sufletului său.

Aşa, de exemplu, unul este orb şi rabdă toată viaţa cu mulţumire această suferinţă. Altul este surd, altul nu poate vorbi, iar altul este şchiop şi lipsit de oarecare mădulare ale trupului său. Şi dacă suferă cu bărbăţie această neputinţă şi mulţumeşte lui Dumnezeu cu rugăciuni din inimă, unul ca acela cu mucenicii se va număra. Numai să se ferească de orice păcate, căci dincolo îl aşteaptă bucuria cea fără de margini. Alţii duc cu multă răbdare crucea căsătoriei care nu este uşoară, deoarece multe şi mari datorii au creştinii cei căsătoriţi. De a creşte pe fiii lor în frică de Dumnezeu, de a nu-şi ucide copiii, de a iubi Biserica, mama noastră care ne-a născut prin apă şi prin Duh (Ioan 3, 5); de a posti toate sfintele sărbători de peste an, precum şi Miercurea şi Vinerea şi lunea, spre a prisosi dreptatea lor mai mult decît a fariseilor care se laudă că postesc de două ori pe săptămînă.

Apoi de a duce viată în curăţenie, în posturi, în Duminici şi în Sfintele sărbători; de a face milostenie, de a merge regulat la biserică, de a face în toată vremea rugăciuni şi de a citi cît mai des Sfînta Scriptură şi învăţăturile sfinţilor lui Dumnezeu. Încă de a se feri de orice păcat care depărtează de la ei pe Duhul Sfînt şi multe alte îndatoriri pe care îi învaţă preoţii în toate Duminicile şi sfintele sărbători, numai de ar asculta cu frică de Dumnezeu. Nu este uşoară nici crucea văduviei şi a fecioriei, a celor ce se silesc pentru dragostea lui Dumnezeu să ducă viaţă în curăţenie şi cinste pe pămînt, între care se numără şi călugării.

Grea este crucea şi celor săraci şi necăjiţi care trăiesc în lipsuri şi sărăcie şi se luptă cu multe nevoi ale vieţii pămînteşti. Şi aceştia de îşi vor duce crucea suferinţei cu smerenie, cu răbdare şi cu mulţumire, mare plată îi aşteaptă pe ei la Dumnezeu, care este Preadrept, Atotştiutor şi cunoaşte răbdarea, necazul şi suferinţa fiecăruia şi va răsplăti tuturor după faptele lor. Dreptul Iov zice: O luptă este viaţa omului pe pămînt (Iov 7, 1). Sfîntul Apostol Pavel zice: "În această luptă mare, aveţi nevoie de răbdare" (Evrei 12, 2-7). Iar Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, zice: Întru răbdarea voastră veţi dobîndi sufletele voastre (Luca 21, 19). De aceea sîntem datori pururea de a ne ruga la Preamilostivul Dumnezeu să ne dea răbdare în necazurile şi suferinţele noastre, spre a ne duce Crucea pînă la sfîrşit, căci fără de El nu am putea face nimic (Ioan 14, 4). Dar să fim încredinţaţi că Dumnezeu, din a Sa nemărginită milă, nu lasă pe om să fie ispitit mai presus de puterile lui (I Corinteni 10, 13).

Iubiţi credincioşi,

Acum, către sfîrşitul acestei predici, vom aminti o istorioară adevărată pentru un bolnav. Acesta a zăcut mai mulţi ani şi pierzîndu-şi răbdarea în boală, cerea de la Dumnezeu să moară, iar Preabunul Dumnezeu l-a salvat printr-o minune, spre a nu-şi pierde sufletul său.

Un călugăr cu viaţă aleasă din Sfîntul Munte Athos, fiind paralizat de mulţi ani, începuse a se ruga lui Dumnezeu, ori să moară, ori să se facă sănătos, nemaiputînd suferi acea boală chinuitoare. Aşa rugîndu-se, a venit la el un înger al Domnului şi i-a zis: "Dumnezeu voieşte să te curăţe pe tine de păcatele tale ca fierul prin foc, spre a te duce pe tine în raiul desfătării, că nu este altă cale spre Mîntuitorul decît calea Crucii care se face prin suferinţe. Deci dacă vrei să te cureţi de greşelile tale trebuie să mai zaci un an pe pămînt sau să stai trei ceasuri în iad".

Călugărul bolnav a început a cugeta. Încă un an de suferinţă pe pămînt? Mai bine să stau trei ceasuri în gheenă! Atunci îngerul, cu iuţeala fulgerului îi duse sufletul său în chinurile iadului şi plecă, zicînd aceste cuvinte mîngîietoare: "După trei ore voi veni la tine să te caut!" Întunecimea aceea cumplită, suspinările sfîşietoare ale păcătoşilor care se chinuiau în gheenă şi feţele înfricoşate ale diavolilor au adus asupra călugărului urgisit o groază şi o durere nespusă. Pretutindeni nu vedea şi nu auzea decît suferinţe, lacrimi şi vaiete îngrozitoare! Doar ochii arzători ai diavolilor luceau în întunericul fără margini al iadului.

Atunci chinuitul călugăr a început a plînge şi a striga, însă nimeni nu răspundea la strigătele sale. Lui i se părea că de cînd a sosit acolo trecuseră sute de ani de suferinţă şi aştepta cu nerăbdare să apară îngerul Domnului să-l scoată. Însă îngerul nu venea. Toţi păcătoşii închişi în gheenă nu erau ocupaţi decît de moartea lor prea amară şi groaznică şi de propria lor muncă, iar grozavii diavoli, în bucuria lor infernală, îşi băteau joc de suferinţele păcătoşilor.

În sfîrşit, îngerul cu un zîmbet de lumină, se apropie de chinuitul călugăr şi-l întreabă: "Cum te afli, frate?" "Niciodată nu aş fi crezut că gura unui înger poate minţi! Oare nu mi-ai spus că ai să mă scoţi de aici după trei ore? Şi iată, au trecut sute de ani în aceste suferinţe groaznice! Ce zici tu?" A răspuns îngerul cu faţa luminată: "O oră a trecut, de cînd te-am părăsit şi mai ai încă două ore de stat aici!" "Două ore? strigă călugărul chinuit, cu mare groază. Este oare cu putinţă să fi trecut o oră? Dar nu mai pot suporta aceste munci cumplite! De se poate face voia Preamilostivului Dumnezeu, te rog scoate-mă de aici. Voiesc mai bine să sufăr pe pămînt ani, secole chiar pînă la a doua venire a Domnului, dar scapă-mă de aici! Fie-ţi milă de mine!"

Zise îngerul: "Dumnezeu, fiind Părintele îndurărilor şi a toată mîngîierea, arată bunătatea Sa asupra ta. Dar tu trebuie să-ţi aduci aminte de acum înainte cît de grele şi de mari sînt muncile gheenei; iar chinurile de pe pămînt, oricît de groaznice ar fi, sînt numai umbră faţă de cele veşnice ale iadului (Viaţa repausaţilor, Bucureşti, 1899, p. 424-426).

Din această istorioară adevărată şi din cele de mai înainte să înţelegem că nu este mîntuire fără Cruce şi fără suferinţă în această viaţă. Mîntuitorul nostru Iisus Hristos ne-a spus că "prin multe scîrbe ni se cade a intra întru Împărăţia Cerurilor". Tot creştinul care doreşte mîntuirea sufletului său este dator să fie gata a suferi cu dragoste şi cu răbdare toate necazurile, scîrbele şi durerile vieţii îngăduite de Dumnezeu asupra omului pentru mîntuirea lui. Zice Sfîntul Isaac Sirul: "Precum focul curăţă arama de rugină, aşa boala curăţă păcatul omului". De aceea este bine ca în toată suferinţa şi întristarea să ne rugăm Preaînduratului Dumnezeu să ne ierte de păcate şi să ne dea răbdare în necazuri şi supărări, aducîndu-ne aminte că: "Necazul răbdare lucrează, iar răbdarea curăţire de păcate".

Niciodată în viaţă nu putem răbda cît sîntem datori pentru păcatele noastre, pentru a împăca dreptatea lui Dumnezeu. Şi nici a răbda nu putem fără mila şi ajutorul Preaînduratului Dumnezeu. De aceea Mîntuitorul nostru Iisus Hristos a zis: Rămîneţi în Mine şi Eu în voi. Precum mlădiţa nu poate să aducă roadă de la sine, dacă nu rămîne în viaţă, tot aşa nici voi, dacă nu rămîneţi în Mine (Ioan 15, 4). Numai cu mila şi cu ajutorul Lui putem în viaţă toate. Acest adevăr ni-l arată Sfîntul Apostol Pavel care zice: Toate le pot întru Hristos, Cel Care mă întăreşte (Filipeni 4, 13).

Cu adevărat toate în Hristos le putem, iar fără El, nimic. De aceea sîntem datori în toată vremea şi locul să cerem mila şi ajutorul lui Dumnezeu şi cu credinţă şi nădejde, să aşteptăm aducîndu-ne aminte de cuvîntul care zice: Mîntui-va Domnul sufletele robilor Săi şi nu vor greşi toţi cei ce nădăjduiesc în El (Psalm 33, 21). Amin.

 

Naşterea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu  (8 septembrie)

 

Cea care avea să devină Maică a Domnului s-a născut în smeritul Nazaret al Galileii, unde avea să se nască si, şi nu în Capernaum, cetatea cea mare, vecină, ce prin multă mîndrie pînă la cer se înălţase. Precum naşterea Domnul nostru Iisus Hristos în Betleem, care se tîlcuieşte "casa pîinei", a închipuit cu taină că El este pîinea cea coborîtă din cer spre însufleţirea şi întărirea lumii, aşa şi în naşterea Preacuratei Maicii Sale în Nazaret, arată cele înalte pentru că Nazaretul se tîlcuieşte "înflorit, sfinţit şi deosebit de cele pămînteşti, încununat şi păzit". Sfinţii Părinţi, drepţii Ioachim şi Ana, erau sterpi şi în vârstă dar doreau aprig un copil, astfel că Maica Domnului a fost rodul rugăciunilor, lacrimilor şi frângerilor inimii părinţilor ei. Acest rod dat din mila lui Dumnezeu a fost un rod firesc uman (şi nu supranatural cum socotesc catolicii, care prin dogma impusă de Papa Pius IX prin bula papală "Ineffabilis Deus" din 1854, sărbătoresc la 8 decembrie Imaculata Concepţie a Fecioarei Maria în pântecele mamei sale, Sfânta Ana, prin Duhul Sfânt), fapt important care arată că Sfânta Fecioară s-a născut ca noi toţi şi deci este o pildă învăţându-ne că şi sfinţirea noastră e posibilă, şi totdată o prea sfântă mijlocitoare faţă de Dumnezeu căci ne înţelege prea bine plămada noastră omenească.

 

Drept aceea să alergăm la milostivirea celei ce s-a născut din pîntece neroditor, dîndu-i ei o închinăciune ca aceasta: "Bucură-te, palatul cel cu totul fără de prihană al Împăratului tuturor! Bucură-te, sălăşluirea lui Dumnezeu, Cuvîntului, căreia, şi ţie, fiicei părintelui, Maicii Fiului, miresei Sfîntului Duh, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh de la noi cei din ţărînă, să fie cinste şi slavă în veci". Amin.

 

Înălţarea cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci a Domnului
(14 septembrie)

 

Constantin cel Mare, întâiul împărat al creştinilor, avea război, zic unii, la Roma împotriva lui Maxenţiu, până a nu lua împărăţia, iar alţii zic - la apa Dunării împotriva sciţilor. Văzând că mulţimea potrivnicilor era mai multă decât oastea lui, era cuprins de nedumerire şi frică. Atunci i s-a arătat în amiaza zilei semnul Crucii cu stele pe cer, cu un semn ce zicea: "Întru aceasta vei birui". Făcând numaidecât o cruce de aur, după chipul celei ce i se arătase, şi poruncind să fie purtată înaintea ostaşilor săi, au dat război cu vrăjmaşii, dintre care cei mai mulţi au pierit, iar alţii au fugit.

Pentru aceasta, gândind întru sine la puterea Celui ce a fost răstignit pe Cruce, şi crezând că Acesta este Adevăratul Dumnezeu şi întărindu-se cu Botezul împreună cu maica sa, a trimis-o la Ierusalim ca să găsească Crucea lui Hristos. Şi a aflat-o ascunsă, împreună cu celelalte două cruci, pe care fuseseră răstigniţi tâlharii; şi nu numai crucile, ci şi piroanele le-au aflat. Neştiind împărăteasa care ar fi Crucea Domnului, s-a arătat aceasta prin minune. O femeie văduvă moartă, de care s-a atins Crucea a înviat; iar celelalte două cruci ale tâlharilor nu au arătat nici un semn de minune. Atunci împărăteasa s-a închinat şi a sărutat Crucea, împreună cu toată suita. Şi neputând încăpea tot poporul să se închine s-a rugat ca măcar să o vada. Atunci s-a suit Fericitul Macarie, patriarhul Ierusalimului, şi a înălţat Cinstita Cruce deasupra amvonului, şi văzând-o poporul, a început a striga: "Doamne miluieşte!" Şi de atunci a început a se ţine sărbătoarea Înălţării Cinstitei Cruci. (Din Sinaxar)

Cuviosul Ioan de la Prislop (13 septembrie)

La aproximativ 15 kilometri de oraşele Hunedoara şi Haţeg, în apropierea fostei aşezări Sarmizegetusa romană, se află străvechea mănăstire Prislop, sau a Silvaşului, ctitorie a Sfântului Nicodim de la Tismana sau a ucenicilor săi, ridicată, se pare, pe locul unei vetre sihăstreşti şi mai vechi. Actuala biserică a mânăstirii, în plan triconic, specific bisericilor din Moldova şi Muntenia, a fost ctitorită şi înzestrată prin anul 1564 de domniţa Zamfira, fiica lui Moise Basarab, domn al Ţării Româneşti, care şi-a sfârşit zilele aici, la Prislop, în anul 1580 şi a fost îngropat în pronaos.

În decursul existenţei ei de şase secole, această mânăstire a îndeplinit un însemnat rol cultural-bisericesc în viaţa românilor transilvăneni. Se pare că aici s-a retras către sfârşitul vieţii lui, însuşi Sfântul Nicodim de la Tismana şi a copiat un cunoscut Tetraevanghel slavon din 1405, una din marile valori ale patrimoniului artistic al ţării noastre. Tot de aici s-au ridicat doi vrednici ierarhi ai Transilvaniei: Mitropolitul Ioan din Alba Iulia (1585 – c. 1605) – fost egumen - , care a păstorit în zilele de glorie ale lui Mihai Viteazul, şi episcopul Teofil de la Vad (1615), şi, poate, şi alţii pe care nu-i cunoaştem.

In sec.  XVII-XVIII, Prislopul avea o şcoală în care se pregăteau „dieci”, candidaţi la treapta preoţiei, iar pe la mijlocul sec.  XVIII, tot din această obşte s-au ridicat unii apărători ai credinţei ortodoxe, în faţa încercărilor de atragere a călugărilor  de aici la uniaţie. Mai presus de toate însă, Prislopul a îndeplinit, de la începuturile lui şi până azi, un rol de seamă în întărirea vieţii duhovniceşti din Ţara Haţegului, de pe valea Streiului şi din ţara „pădurenilor”, situate în apropierea ei.

În aceste ţinuturi, din satul Silvaşul de Sus, un tânăr cu numele Ioan, a părăsit casa părintească, s-a închinoviat în obştea călugărilor de la Prislop, ducând o aleasă viaţă de rugăciune, împletită cu munca şi cu săvârşirea de fapte bune. După un număr de ani petrecuţi aici, dorind să ducă o viaţă şi mai liniştită, retrasă cu totul de lume, a găsit un loc, departe cam la 500 de metri de mânăstire, pe malul prăpăstios al râului Silvuţ (Slivuţ), unde şi-a săpat singur, cu mari nevoinţe, o chilie în piatră, cunoscută până azi sub numele de „chilia” sau „casa sfântului”. Aici el şi-a petrecut restul zilelor în neîncetate rugăciuni şi ajunări, întocmai ca marii nevoitori întru cele duhovniceşti din primele veacuri creştine. Dar a fost voia lui Dumnezeu ca viaţa lui îmbunătăţită să se sfârşească prea devreme. Spune tradiţia populară că pe când îşi făcea o fereastră la chilia lui, doi vânători de pe versantul celălalt al prăpastiei l-au împuşcat, fără să ştie cine era. Aşa s-a săvârşit din viaţă Cuviosul Sihastru sau Sf. Ioan de la Prislop.

Nu ştim însă cu siguranţă când a trăit Cuviosul Ioan de la Prislop. Presupunem că în sec. al XV-lea sau în prima jumătate a celui următor. În orice caz, el nu trebuie confundat cu egumenul Ioan care a cârmuit mânăstirea în a doua jumătate a sec. al XVI-lea, iar în 1585 a fost ales mitropolit al Transilvaniei, cu scaunul la Alba Iulia, păstorind până către anul 1605, tocmai în zilele de mare însufleţire românească, prilejuite de realizarea primei uniri statale a românilor de pretutindeni, de către Mihai Viteazul.

Cuviosul Ioan de la Prislop a fost, este şi va fi, pentru credincioşii din părţile Haţegului şi Hunedoarei, o pildă vie de sfinţenie, iar „chilia” sau „casa” lui rămâne mereu un loc de pelerinaj şi de reculegere sufletească pentru toţi cei ce caută cuvânt de mângâiere şi de întărire în locurile de mare frumuseţe naturală ale Prislopului, în care au trăit atâţia cuvioşi călugări cu viaţă aleasă şi bineplăcută lui Dumnezeu. (din Sinaxar ortodox)

 

 

 

Sfântul Ierarh Iosif cel Nou de la Partoş (15 septembrie)

Sfântului Iosif cel Nou, care a păstorit ca Mitropolit al Timişoarei şi a toată Ţara Banatului, între anii 1650-1653, "podoaba ierarhilor, izgonitorul tuturor patimilor, izbăvirea credincioşilor, lauda prea frumoasă a Timişoarei", cum îl numeşte Acatistul închinat lui, s-a bucurat încă din timpul vieţii de aureola sfinţeniei având darul facerii de minuni şi întărind în dreapta credinţă pe strămoşii acestor meleaguri. Ştim despre el că s-a născut pe la anul 1568, în oraşul Raguza Dalmaţiei, dintr-o familie de creştini valahi. Din botez se numea Iacob. Rămînînd orfan de mic, mama sa i-a dat o creştere aleasă, iar la vîrsta de 12 ani a fost trimis la Ohrida să înveţe carte. La 20 ani se duce la Muntele Athos şi intră în obştea Mănăstirii Pantocrator. Aici, după aspre osteneli duhovniceşti, îmbracă schima marelui şi îngerescului chip sub numele de Iosif. Acolo cuviosul Schimonah Iosif "Valahul" s-a nevoit mulţi ani de zile, împreună cu numeroşi alţi monahi greci, români şi macedoneni. Apoi, făcîndu-se sihastru în pădurile din împrejurimi şi mult ostenindu-se, a ajuns la măsura desăvîrşirii, învrednicindu-se de la Dumnezeu de darul lacrimilor şi al rugăciunii neadormite care se lucrează cu mintea în inimă, având şi darul vindecării de boli. Părinţii au chemat în obşte pe Cuviosul Iosif Valahul şi, făcîndu-l preot, l-au rînduit duhovnic al călugărilor din Muntele Athos. Şi era atît de iscusit povăţuitor de suflete, încît ajunsese vestit la patriarhul de la Constantinopol care l-a numit egumen la Mănăstirea Sfîntului Ştefan din Adrianopol şi apoi la Mânăstirea Cutlumuş din Athos, renumită ctitorie a domnilor Ţării Româneşti, unde se nevoiau mulţi călugări români şi macedoneni. Răposînd mitropolitul Timişoarei, românii din Banat, călăuziţi de Duhul Sfînt, au ales păstor în locul lui pe Cuviosul Iosif Valahul, deşi avea 80 de ani. A făcut aici minuni spre lauda lui Dumnezeu şi alinarea suferinţelor unor credincioşi, punînd mîinile pe capul lor şi rugîndu-se pentru ei şi, de asemenea, a stins cu rugăciunea sa focul ce cuprinsese partea de apus a Timişoarei (ele se pot vedea astăzi pe lacra frumos sculptată din Catedrală). S-a retras apoi de bună voie la mânăstirea Partoş (ctitorită în 1571, lângă comuna Banloc, jud. Timiş), unde  îşi dă sufletul în 1656, fiind în vîrstă de peste 85 de ani. Biserica Ortodoxă Română l-a canonizat la 7 octombrie 1956 şi sfintele sale moaşte au fost mutate de la Partoş la Catedrala Mitropoliei Banatului din Timişoara. La racla lui se roagă studenţi, soldaţi, nevoiaşi, bolnavi. Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi, Dumnezeul părinţilor noştri!

Zămislirea Sf. Ioan Botezătorul (23 septembrie)

 

Aceasta dumnezeiască zămislire a binevestit-o dumnezeiescul Arhistrateg Gavriil către proorocul şi sfinţitul Zaharia, zicându-i: "Ascultată a fost rugăciunea ta". Aşa că din aceasta s-a cunoscut mai înainte dumnezeiasca şi fecioreasca naştere a Preacuratei Născătoarei de Dumnezeu, adică pentru minunea, şi a bătrâneţilor şi a sterpiciunii Elisabetei.

Când Domnul şi Dumnezeul nostru, unic Fiu şi Cuvânt al Tatălui, se pregătea să se pogoare din înaltul Cerului pentru a fi zămislit în chip feciorelnic în sânul Preacuratei Sfinte Maici a Domnului, voi să întărească şi să vestească această Minune între Minuni printr-una care să îi semene. De asemenea, pentru ca întru toate Sfântul Ioan Botezătorul să fie înaintemergătorul lui Hristos, cu şase luni înainte ca Arhanghelul Gavriil să se arate Maicii Domnului, acesta din urmă se arătă Marelui Prooroc Zaharia, în momentul în care acesta intra în templul Domnului ca să tămâieze şi să se roage pentru popor. Văzându-l, Zaharia fu cuprins de spaimă, dar Îngerul îl linişti spunându-i : "Nu-ţi fie teamă, Zaharie, rugile tale au fost ascultate, şi femeia ta Elisabeta îţi va dărui un fiu pe care îl vei numi Ioan. Vei avea multă bucurie şi veselie, şi mulţi se vor bucura de naşterea lui. Căci el va fi mare în faţa Domnului, şi se va umple de Duhul Sfânt încă din sânul mamei sale" (Luca 1, 13-15).

Dar Zaharia era bătrân, şi la fel şi femeia lui. De aceea el se îndoi pentru o clipă de adevărul cuvintelor Îngerului cum că acolo unde Dumnezeu voieşte, rânduiala firii se biruieşte. De aceea Gavriil îl înştiinţă că - pentru necredinţa lui, dar şi ca să înveţe să se folosească de graiul său numai pentru a-l preamări pe Domnul -, el va rămâne în muţenie până ce se va naşte pruncul.  (Din Vieţile Sfinţilor – Sinaxar)

 

Adormirea Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan

 (26 septembrie)

 

Sfântul Ioan Teologul era din Betsaida Galileii, fiu al lui Zevedei, care era pescar. Deci, pescuind Zevedeil, odată, peşti la marea Tiberiadei cu fiii săi, a venit Iisus şi, stând pe ţărm, i-a chemat fiii, zicând: "Iacob şi Ioan, veniţi după mine şi vă voi face pe voi pescari de oameni". Deci, lăsând ei pe tatăl lor în corabie, au mers după Iisus Care mult i-a iubit pe dânşii.

El a fost, mai întâi, ucenic al Sfântului Ioan Botezătorul şi învăţase de la acesta să creadă în Iisus, că el este Mielul lui Dumnezeu Care ridică păcatele lumii, şi aşa, cunoscându-L pe Iisus, împreună cu Andrei, au vorbit amândoi, pentru prima dată cu Domnul. Sfântul Ioan Evanghelistul a fost însă unul din cei doisprezece Apostoli, aleşi de Iisus, şi era cel mai tânăr din ceata Sfinţilor Apostoli, drept aceea, şi tradiţia Bisericii arată că el a trăit până aproape de sfârşitul veacului apostolic (adică până aproape de anul o sută). Sfântul Ioan era, apoi, unul din Apostolii cei mai apropiaţi ai Domnului Iisus, încât, în Evanghelia sa, el se numeşte "ucenicul pe care îl iubea Iisus (Ioan, 21, 20), negreşit pentru fecioria şi darurile lui. Este ucenicul care la Cină s-a rezemat pe pieptul Domnului şi aşa s-a adăpat din Tainele lui Hristos. Este ucenicul căruia Domnul, când era răstignit pe Cruce, i-a incredinţat pe Preacurata Sa Maică, iar, după Înălţarea Domnului la Cer, Ioan era unul din stâlpii Bisericii lui Hristos, împreună cu Sfântul Petru şi Iacov, ruda Domnului.

La rândul ei, Tradiţia Bisericii ne dă ştirea că, după moartea Maicii Domnului, Sfântul Apostol Ioan a mers la Efes, în Asia, propovăduind credinţa lui Iisus. Aceeaşi Tradiţie mai spune că, din porunca lui Domiţian împăratul (81-96), "Apostolul dragostei" a fost surghiunit în insula Patmos şi că acolo a vieţuit el multă vreme. Tot acolo a scris el şi Evanghelia sa, cele trei Epistole şi cartea Apocalipsei. Deci, murind Domiţian şi venind împărat Nerva (96-98) Sfântul Ioan s-a întors la Efes şi, aşezând episcopi şi preoţi, i-a învăţat să păzească toate câte le-au auzit de la dânsul şi să aducă pe oameni la Hristos.

Sfântul Ieronim istoriseşte că sfântul Ioan, ajuns la adânci bătrâneţi, la vârsta neputinţelor, cerea să fie dus la adunările creştinilor şi, în loc de lungi cuvântări, se mulţumea să repete mereu: "Fiilor, iubiţi-vă unii pe alţii". Ascultătorii îl intrebau de ce repeta el mereu aceleaşi îndemnuri. Iar el răspundea, zicând: "Aceasta este porunca Domnului. Împliniţi-o şi este de-ajuns". Sfântul Ioan a murit în pace, la Efes, în alt treilea an al împărăţiei lui Traian (98-117), după ce a ieşit nevătămat dintr-un cazan cu undelemn în ferbere, la Roma.

El este singurul Apostol, care a mers cu Iisus până la piciorul Crucii, marele martor credincios al Evangheliei a 4-a şi al Apocalipsei. (Din Proloage).

 

 

 

Semnul Crucii

(din articolul Părintelui Constantin Galeriu)

 

Jertfă şi altar de jertfă, crucea este în acelaşi timp "semnul lui Hristos" şi al creştinismului. Este, după Sfânta Scriptură: "Semnul Fiului Omului". "Atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului" spune Mântuitorul Însuşi (Matei XXIV, 30). Biserica a văzut în acest semn crucea Domnului. Către această înţelegere ne conduc mărturisirile Sfintei Scripturi. Aşa de pildă, "semnele săvârşite de Moise prin toiagul lui (Ieşire IV, 8-18), care e o preînchipuire a crucii. Sau semnul din viziunea lui Iezechil, când proorocul aude: “...Treci prin mijlocul cetăţii, prin Ierusalim, şi însemnează cu semnul tau - adică al crucii (litera "itau" în alfabetul vechi grec avea exact forma crucii), pe frunte, pe oamenii care gem şi care plâng din cauza multor ticăloşii care se săvârşesc în mijlocul lor" (Iez. IX, 4).

În Noul Testament de asemenea, dreptul Simeon întâmpinând pe Iisus în templu rosteşte către Maica Lui, Prea Sfânta Fecioară: "Acesta este ca un semn care va stârni împotrivire" (Luca II, 34). "Semn de împotrivire", adică ceea ce va numi Sfântul Pavel : "sminteala crucii". Către acelaşi înţeles ne conduc şi cuvintele Domnului rostite în sinagoga din Capernaum. La întrebarea mulţimii: "Ce semne arăţi ca să credem în Tine? Părinţii noştri au mâncat mană în pustie..." Iisus le răspunde : "Eu sunt pâinea vieţii. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţa veşnică..." (Ioan VI, 30, 31, 54). Hrana Lui era deci viaţa Lui, viaţa de jertfă, de cruce împărtăşită şi nouă prin trupul şi sângele Său" în Sfânta Euharistie.

Astfel aceasta luminoasă unitate a mărturisirilor Sfintei Scripturi arată crucea drept "Semnul Fiului Omului", semnul vieţii, al iubirii, al slujirii Lui, a strălucirii şi puterii Lui creatoare, căci "în puterea crucii", a jertfei, stă tăria creaţiei şi a înnoirii ei.
Tâlcuind împreună cuvintele profetice ale Domnului : "Soarele se va întuneca şi luna nu va mai da lumina ei, iar stelele vor cădea. Şi atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului" (Matei XXIV, 29-30). Sfântul Ioan Gură de Aur observă cu adâncă pătrundere: "Vezi cât de mare este puterea semnului crucii? Crucea este mai strălucitoare şi decât soarele şi decât luna... Şi să nu te minunezi că Domnul vine purtând crucea! După cum a făcut cu Toma arătându-i semnul cuielor şi rănile... tot astfel şi atunci va arăta rănile şi crucea, ca să arate că Acesta a fost Cel răstignit".

Crucea este deci semnul identităţii lui Hristos după care Îl recunoaştem.
Semn al "Fiului Omului", crucea este desigur şi semn al creştinului. Ea descoperind iubirea lui Hristos trebuie să reveleze şi iubirea noastră ca chemare şi răspuns. Este semnul schimbului de iubire între Dumnezeu şi noi. Hristos nu se ruşinează de crucea Sa, pentru că ne-a mântuit prin ea, ne-a iertat păcatele, ne-a arătat astfel cea mai înaltă iubire a Sa faţă de noi, dar prin aceasta ne-a şi câştigat-o pe a noastră. De aceea în Sfintele Evanghelii, se vorbeşte deopotrivă de "Crucea lui Iisus" şi de crucea celui ce-L urmează pe Iisus. Crucea este semnul şi locul în care ne întălnim cu Iisus.

Purtând şi numele lui Hristos, creştinul se însemnează cu semnul crucii ca şi cu o pecete a lui Hristos, care arată că face parte din trupul Lui, din Biserică. Şi pecetluirea cu acest semn în Biserică începe încă din pruncie. La a opta zi după naştere, când în legea veche se făcea tăierea împrejur, acum preotul merge şi binecuvintează pruncul în chipul crucii, rostind asupra lui : "Să se însemneze Doamne lumina feţei Tale peste robul Tău acesta... şi să se însemneze crucea Unuia-Născut Fiului Tău în inima şi în cugetul lui". La Botez şi îndeosebi la ungerea cu Sfântul Mir se însemnează toate simţurile şi încheieturile, rostindu-se : "Pecetea darului Sfântului Duh" ; a Sfântului Duh care-L pecetluieşte pe Hristos în noi, cu viaţa, crucea şi învierea Sa. "Pune-mă ca o pecete pe inimă" invocă sufletul în Cântarea Cântărilor (VIII, 6). Împărtăşirea însăşi cu trupul şi sângele Domnului este tot o mărturisire a crucii, a jertfei. Şi apoi de-a-lungul întregii vieţi, creştinul dreptmăritor se însemnează cu acest semn dumnezeiesc: când începe rugăciunea, în timpul ei, şi când o termină; la ieşirea din casă, la plecarea în călătorie, ca şi la întoarcere, la începutul ca şi la sfârşitul lucrului; înainte de culcare, pentru a ne încredinţa grijii lui Dumnezeu, şi la trezirea din somn, spre a ne agonisi binecuvântarea Lui, în toata ziua, când ne aşezăm şi ne ridicăm de la masă; la vreme de mâhnire, primejdie sau gânduri rele... Şi în atâtea împrejurări aşa cum făceau cei dintâi creştini, după cum ne dă mărturie scriitorul bisericesc Tertulian (160-240) care spune: "înainte şi în timpul treburilor, intrând şi ieşind, îmbrăcându-ne, înainte de somn, în toate lucrările noastre, la fiecare pas şi la fiecare faptă, noi ne însemnăm cu semnul sfintei cruci" (P.L. II, col. 99).

În chipul crucii preotul binecuvântează credincioşii; cu aceasta începe săvârşirea Sfintelor Taine, sfinţeşte darurile aduse la Altar, ca şi apa, holdele, zidirea toată. Şi tot crucea stă pe Altar, ea însăşi fiind Altar, precum şi deasupra Sfintelor locaşuri, cele mai multe fiind zidite în forma ei. Crucea se zugrăveşte pe sfintele vase, pe odăjdii, pe cărţile de cult; se vede ridicată la unele răspântii de drumuri, se aşează la căpătâiul celor adormiţi întru nădejdea invierii şi a vieţii de veci. Cuprinde astfel întreg orizontul vieţii noastre, este semnul prin definiţie al creştinului drept-credincios şi aceasta pentru că esenţial e semnul iubirii.

Închinarea, cultul extern şi intern, sunt însă cu totul altceva; ţin de condiţia noastră de făptura şi Mântuitorul Însuşi S-a rugat. Iar această închinare trebuie să fie integrală, să cuprindă făptura noastră în totalitatea ei, cum o arată Sfântul Pavel: "Duh, suflet şi trup" (I Tes. V, 23), încât aşa cum îndeamnă acelaşi Apostol: "Să înfăţişăm trupurile noastre ca pe o jertfă vie, sfântă, bine plăcută lui Dumnezeu, ca închinarea noastră cea duhovnicească" (Rom. XII, 1). Deci întreaga noastră fiinţă trebuie să participe la actul de adorare.

Mântuitorul a binecuvântat cu mâinile Sale pe copii. "...Şi luându-i în braţe i-a binecuvântat, punându-şi mâinile peste ei" (Marcu X, 16). Şi de asemenea pe Sfinţii Apostoli: "...I-a dus afară până spre Betania şi, ridicându-şi mâinile, i-a binecuvântat" (Luca,XIV,50). În Vechiul Testament, patriarhul Iacob a binecuvântat cu mâinile încrucişate pe fiii lui Iosif, aşa cum citim : "Şi a întins Israel (Iacob) mâna sa cea dreaptă şi a pus-o pe capul lui Efraim, deşi acesta era mai mic, iar stânga şi-a pus-o pe capul lui Manase. Înadins şi-a încrucişat mâinile, deşi Manase era întâiul-născut. Şi i-a binecuvântat...".(Fac. XLVIII, 14-15). Credincioşii de atunci se rugau şi ei cu mâinile ridicate, cum zice psalmistul: "Să se îndrepteze rugăciunea mea, ca tămâia înaintea Ta, ridicarea mâinilor mele jertfă de seară..." (Ps. CXL, 2).

În Noul Testament, Sfinţii Apostoli au ridicat diaconi, preoţi, episcopi, prin punerea mâinilor, deodată cu rugăciunea (Fapte VI, 6; XIV,23; I Tim. IV, 14). Împărtăşirea Sfântului Duh celor botezaţi se făcea de asemenea prin punerea mâinilor: "Atunci îşi puneau mâinile peste ei şi luau Duh Sfânt" (Fapte VIII, 17 ; XIX, 5-6). Iar pe credincioşi Sfântul Pavel îi învaţă : "Vreau, aşadar, ca bărbaţii să se roage în tot locul, ridicând mâini curate, fără de mânie şi fără de gâlceavă" (I Tim. II, 8). Iată dar, din Sfânta Scriptură, câteva mărturii ale unei adevărate şi depline închinări.

Dar, în sfârşit, să amintim acum puţin şi despre semnul însuşi al crucii şi despre mărturia pe care o dă creştinul prin ea. Ştim că semnul sfintei cruci se face astfel: împreunăm primele trei degete ale mâinii drepte (care închipuiesc pe Sfânta Treime), iar celelalte două (care închipuiesc cele două ipostaze ale lui Hristos – cea dumnezeiască şi cea omenească) le lipim de podul palmei; şi aşa, cu vârful celor trei degete unite ne însemnăm la frunte, la piept, pe umărul drept şi pe cel stâng, rostind deodată cu el: în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, amin; şi anume: când zicem "în numele Tatălui", ne însemnăm la frunte ; când zicem "şi al Fiului", ne însemnăm la piept; când zicem "şi al Sfântului Duh", ne însemnăm umărul drept şi apoi cel stâng, încheind după aceea cu "Amin".

Orice creştin dreptmăritor, fie făcându-şi semnul crucii, fie când se închină în faţa chipului ei, simte legatura lui cu Hristos; simte că prin Duhul Sfânt se împărtăşeşte din viaţa, din lumina şi din iubirea lui Dumnezeu Care, în marea-I iubire de lume, ne-a dăruit pe Unul-Născut Fiul Său... (Ioan III, 16); simte surparea distanţei, a despărţirii de Dumnezeu provocată de păcat şi împăcarea prin Cel ce "ne-a împăcat prin cruce" (Efes. II, 16). Credinciosul simte, cu o nădejde vie, că în el însuşi, începând de la botez, de la "naşterea lui cea din apă şi din duh" şi prin voia statornică de a crucifica păcatul, se biruie egocentrismul. "Cei ce sunt ai lui Hristos Iisus şi-au răstignit trupul împreună cu patimile şi cu poftele" (Gal. V, 24). Credinciosul se simte totdeauna întărit, păzit de cel rău prin acest semn, după cum şi cântă Biserica : "Doamne, arma asupra diavolului, crucea Ta o ai dat nouă". Credinciosul se simte tot mai mult părtaş Duhului crucii lui Hristos, înnoirii prin ea ca o arvună a învierii, şi se simte îndemnat să iubească şi el cu iubirea lui Hristos, în chipul Lui: înălţându-se către Dumnezeu şi dăruindu-se pe sine, îmbrăţişând pe semeni, lumea, aşa cum îmbrăţişează braţele crucii.

Şi toate aceste daruri şi puteri le simte venind din partea Crucii lui Hristos care o sfinţeşte pe a noastră, aşa cum se şi roagă Biserica la sfinţirea chipului crucii : "Caută cu milostivire Doamne spre acest semn al crucii pe care credincioşii robii Tăi, din osârdie şi din credinţa cea tare şi dragostea cea către Tine, au făcut-o spre însemnarea biruinţei Fiului Tău... Binecuvinteaz-o şi, o sfinţeşte pe ea, şi o umple de puterea şi binecuvântarea lemnului aceluia pe care a fost pironit prea Sfăntul Trup al Domnului nostru Iisus Hristos, Unul-Născut Fiul Tău, prin care puterea diavolului s-a călcat, şi noi pământenii slobozenie am dobândit şi vieţii ne-am învrednicit".  (Sursa – Blogul Parintelui Constantin Alecse)

 

Ştiri din ţară

 

Conform Comunicatului de presă al Patriarhiei Române, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel l-a felicitat pe preşedintele ţării Traian Băsescu care, în cursul vizitei pe care o va întreprinde  la începutul lunii septembrie 2008 în Italia, va face prima vizită oficială la noul centru eparhial (de lângă Roma) a Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei în ziua de duminică 7 septembrie când se va oficia prima Sfântă Liturghie pentru comunitatea română de către  IPS Părinte Mitropolit Iosif Pop şi PS Părinte Episcop Siluan Şpan. Preafericitul Părinte Patriarh Daniel l-a rugat pe preşedinte, care va vizita în continuare pe  Sanctitatea Sa Papa Benedict, să transmită salutul Bisericii Române prin care se reînoiesc mulţumirile pentru apelul făcut de Papă în favoarea comunităţii ortodoxe româneşti atacată pe nedrept de presa italiană.  În ceea ce priveşte intenţia preşedintelui de a invita pe Sanctitatea Sa să viziteze România  în cursul anului 2009, Patriarhia Română a precizat că, deşi o asemenea invitaţie este posibilă la nivelul relaţiilor bilaterale dintre cele două state, România şi Vatican, ea nu este posibilă din partea Patriarhiei Române fără acordul Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a sugerat faptul că împlinirea a zece ani de la prima vizită a unui Episcop al Romei într-o ţară manjoritar-ortodoxă (vizita Papei Ioan Paul al II-lea pe vremea patriarhului Teoctist) s-ar cuveni marcată printr-un eveniment aniversar în luna mai 2009.

 

 

Istorioare cu tâlc

 

O istorioară mai veche povesteşte despre o inundaţie mare. Omul suit pe coama acoperişului se roagă intens şi fără încetare lui Dumnezeu să-l salveze. În acest răstimp observă cu spaimă cum apa creşte până la pervazul ferestrelor, până deasupra ferestrelor, până la streaşina casei. De mai multe ori trec oameni cu bărci şi-l invită cu ei dar el îi refuză sistematic cu gândul la Dumnezeu. Când casa dispare complet şi apa îi intră în pantofi strigă desnădăjduit: "Doamne, m-ai uitat. Rogu-Te nu mă lăsa." Apoi îndoiala vine îndată ca o teribilă împunsătură de ac: "Doamne, oare exişti?" Şi iată se aude un răspuns de sus: "O, bietule de tine, cine crezi că ţi-a trimis bărcile?" Tâlcul dat de mulţi  este cam aşa: "ajută-te singur şi Dumnezeu te va ajuta" sau "foloseşte şansa ce ţi-o dă Cel de Sus".

           

În acelaşi sens, dar cu şi mai multă îndoială, este şi istorioara auzită în Statele Unite. Un om, în excursie pe munte, se prăbuşeşte în prăpastie şi, în ultimul moment, se agaţă de o tufă din perete. Strigă, gâtuit de frică: "Ajutor, ajutoor!". Cineva îl aude şi spune calm: "Dă-ţi drumul. Ingerii te vor prinde şi totul va fi bine". Omul încetează din strigăt, meditează o clipă şi apoi strigă mai tare, din adâncul plămânilor: "Nu mai este nimeni altcineva pe-acolo?"

 

Povestea aceasta aduce un element în plus: adesea rezolvarea problemelor nu se face în felul în care credem noi. Ce învăţăm de aici? Că important este să nu ne slăbească nădejdea, să nu abandonăm strădania şi să continuăm să ne zbatem, întărindu-ne stăruinţa şi intensitatea rugăciunii şi lăsând deznodământul în mâna lui Dumnezeu. Chiar dacă el va fi tragic, spiritul nu va pierde ci va rămâne cu câştigul credinţei, a păcii din preajma Prezenţei Divine, iar binele se va produce în alţi termeni. Aşa gândesc şi sărmanii bolnavi de cancer care se roagă să se vindece dar, dacă vrerea Domnului e să moară, cel puţin să fie cu cât mai puţină suferinţă.

 

Ne îmbărbătează a treia istorioară: cea a visului dintr-un poem brazilian, din care învăţăm să-L simţim pe Domnul cu noi mereu şi în tot ce facem să ne încredem în El căci El este Singurul care ştie ce este cu adevărat bine pentru sufletul nostru. El este cu noi mereu chiar dacă în suferinţa naostră ni se pare că ne-a abandonat. Un om visa că mergea fericit, mână în mână cu Dumnezeu, pe plaja oceanului. În urma lor rămâneau în nisipul ud tiparele tălpilor lor. Era în fapt istoria vieţii acelui om, era lungul lui drum prin ani. La un moment dat se opresc, privesc în urmă şi omul observă că în o serie de locuri este doar o pereche de urme. Cu reproş i se adresează lui Dumnezeu: "Doamne, nu ai fost cu mine întotdeauna. Văd că uneori în viaţă sunt numai două urme. De ce m-ai părăsit oare?" Iar răspunsul vine, cu voce caldă: "In locurile grele ale vieţii tale Eu te-am purtat în braţe."

 

(Din “Treptele de văzduh ale sufletului şi setea de Dumnezeu” de Horia Ion Groza)

 

 

 

Gânduri răzleţe

 

v  Doar mersul la biserică nu te face credincios, aşa cum statul într-un garaj nu te face maşină...

v  Experienţa este un lucru minunat: îţi permite să recunoşti o greşeală, atunci când o repeţi.

v  Nu te îngrijora de ceea ce gândesc oamenii - nu li se întâmplă prea des.

v  Nu sunt complet inutil! Cel puţin servesc de exemplu negativ pentru alţii.

v  Interesul meu este în viitor căci în el îmi voi petrece restul vieţii.

v  Viaţa este ca o bicicletă. Nu cazi decât când încetezi să pedalezi.

v  Nu dispreţui nimic. Chiar şi un ceas stricat arată ora exactă de două ori pe zi.