HOLLY RESURECTION ROMANIAN ORTHODOX CHURCH

MISIUNEA ROMÂNĂ ORTODOXĂ INVIEREA DOMNULUI

9091 ALDER AVE , SACRAMENTO CA 95829

Preot: Teodor Alin Gîrlonţa (tel. 916 375 9978)

Preşedintele Consiliului Parohial: Vasile Varna (tel. 916 995 7091)

www.invierea-domnului.org

V E S T I T O R U L

Septembrie 2007

Un material de lectură şi meditaţie de suflet care nu trebuie să lipsească din nici o familie creştină

În cuprins: Calendarul religios şi laic al lunii; Naşterea Maicii Domnului (8 sept.); Înălţarea Sfintei Cruci (14 sept.); Sf.Ier.Iosif de la Partoş (15 sept.); Sf. Antim Ivireanu (26 sept.); amintirile pr.Gh.Naghi despre Antonie Plămădeală; ortodoxia în Uniunea Europeană şi românii; gânduri creştine.

Sfinţii Părinţi Ioachim şi Ana

O, preafericită însoţire a dumnezeieştilor părinţi Ioachim şi Ana, cei ce staţi lângă Scaunul Dumnezeirii, primind laudele noastre, izbăviţi-ne cu rugăciunile voastre de chinurile cele veşnice şi de toată ispita, ca împreună cu voi să cântăm lui Dumnezeu: Aliluia!

Calendarul lunii

Sâmbătă, 1 septembrie: Cuv.Simion Stâlpnicul (Incep. Anului Bisericesc).

Duminică, 2 septembrie: Sf. Muc.Mamant. Duminica 14-a după Rusalii.

2 Cor.1, 21-2,4; Matei 22, 1-14 (Pilda nunţii fiului de împărat).

Miercuri, 5 septembrie: Sf. Prooroc Zaharia, tatăl Sf. Ioan Botezătorul.

Sâmbătă, 8 septembrie: Naşterea Maicii Domnului.

Duminică, 9 septembrie: Sfinţii Părinţi Ioachim şi Ana. Duminica

dinaintea Inălţării Sfintei Cruci. Galateni 6, 11-18; Ioan 3, 13-17

(Convorbirea lui Iisus cu Nicodim).

Vineri, 14 septembrie: Inălţarea Sfintei Cruci (Post).

Sâmbătă, 15 septembrie: Sf.Ier. Iosif cel Nou de la Partoş; Timişoara.

Duminică, 16 septembrie: Sf. Muc.Eufimia. Duminica după Inălţarea

Sfintei Cruci. Galateni 2, 16-20; Marcu 8, 34-38 (Luarea Crucii).

Duminică, 23 septembrie: Zămislirea Sf. Ioan Botezătorul. Duminica 18-a

după Rusalii. 2 Corinteni 9,6-11; Luca 5,1-11 (Pescuirea minunată).

Miercuri, 26 septembrie: Adormirea Sf. Apostol şi Evanghelist Ioan.

Joi, 27 septembrie: Sf. Ierarh Martir Antim Ivireanul.

Duminică, 30 septembrie: Sf.Muc.Grigorie. Duminica 19-a după

Rusalii. 2Cor. 11, 31-33; Luca 6, 31-36 (Iubirea vrăjmaşilor).

Date memorabile

3 septembrie 1469 – S-a sfinţit mânăstirea Putna, în prezenţa Domnitorului Ştefan cel Mare şi Sfânt. Are clopotul cel mai vechi din ţară (1484) de 1,5 tone, numit “Buga”, dăruit de Ştefan. După cum scria Mihail Eminescu a sunat de la sine în noaptea de 12 - 13 octombrie 1777, când turcii l-au ucis mişeleşte, la Iaşi, pe Grigore al III-lea Ghica pentru că protestase împotriva răpirii Bucovinei de către austrieci.

6 septembrie 1817 – S-a născut la Iaşi istoricul şi eminentul om de stat Mihail Kogălniceanu (a murit la Paris in 1891), unul din principalii oameni ai Unirii.

8 septembrie 1866 – S-a născut George Coşbuc la Hordou-Rodna (a murit la Bucureşti în 1919). “O luptă-i viaţa/ Deci te luptă/ Cu dragoste de ea/ Cu dor”…

13 septembrie (1848) – Ziua Pompierilor Militari din România. Pompierii conduşi de căpitanul Zăgănescu au murit pe Dealul Spirii în lupta cu trupele otomane în 1848.

13 septembrie 1724 - Sfinţirea Mânăstirii Văcăreşti, ctitorie a familiei Mavrocordat - cel mai valoros ansamblu arhitectonic în stil brâncovenesc, cea mai mare mânăstire din Balcani; închisoare comunistă; ca urmare a sistematizării, întregul ansamblu al Mânăstirii Văcăreşti a fost criminal dărâmat în 1984.

20 septembrie în România – 1913 primul meci de rugbi; 1968 prima uzină de autoturisme (Piteşti); 1974 drumul Transfăgărăşan (90 de km, 2.040 metri altitudine). 28 septembrie 1882 - S-a născut marele istoric şi patriot Vasile Pârvan (m.1927). El a zis: “Unde nu e viaţă spirituală nu e istorie” şi “Munca e ritmul vieţii. Ea dă ca şi libertatea, tărie şi frumuseţe şi caracter fiinţei noastre”.

Din Predica părintelui Cleopa

la Duminica a 18-a după Rusalii: Luca, 5,1-11(Despre roadele ascultării de Dumnezeu)
Învăţătorule, toată noaptea ne-am ostenit şi nimic nu am prins, dar după cuvîntul Tău, vom arunca mrejele (Luca 5,5)

Iubiţi credincioşi,

De la începutul zidirii lumii toţi oamenii care au ascultat de Dumnezeu au fost fericiţi şi în veacul de acum şi în cel viitor. Aşa vedem că strămoşii noştri, Adam şi Eva, cît au ascultat de Dumnezeu, Făcătorul lor şi au păzit cu sfinţenie porunca Lui, au fost fericiţi şi s-au îndestulat de toată frumuseţea şi desfătarea raiului. Iar cînd de bună voie s-au abătut de la ascultare şi au călcat porunca Ziditorului lor, au fost pedepsiţi şi izgoniţi din rai (Facere 3, 16-19). Dacă vom merge cu memoria prin istoria cea sfîntă a lumii adică prin cele scrise în Sfînta şi dumnezeiasca Scriptură vom vedea că toţi oamenii sfinţi şi aleşi ai lui Dumnezeu, care au ascultat şi au împlinit poruncile Lui, au fost fericiţi pe pămînt şi s-au învrednicit de binecuvîntarea lui Dumnezeu.

Aşa a binecuvîntat Dumnezeu şi pe Noe, fericitul patriarh Avraam şi fiul său Isaac, aşa a binecuvîntat Dumnezeu şi pe Iacov că a făcut ascultare părintelui său Isaac şi mamei sale şi s-a dus în Mesopotamia Siriei, spre a-şi lua femeie din fetele lui Laban, fratele mamei sale (Facere 28, 1-4). Pentru aceasta Preabunul Dumnezeu l-a binecuvîntat cu cinste şi cu avere, căci numai cu toiagul în mînă a plecat şi s-a întors de acolo în două tabere (Facere 32, 10). La fel Moise, ascultînd de Dumnezeu cînd a fost trimis să scoată din robia lui Faraon pe poporul lui Israel (Ieşire 4, 20-21), şi pentru ascultarea lui, Dumnezeu a făcut prin mîinile lui mari şi preaslăvite minuni, prin care a pedepsit pe egipteni cu multe feluri de rane şi a scos din robia lui Faraon pe poporul Său Israel (Ieşire, 14, 27-29). Dar vom afla că cea mai mare şi mai desăvîrşită ascultare şi supunere faţă de Dumnezeu, a avut-o Însuşi Domnul şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, Care a ascultat de Tatăl pînă la moarte, iar moartea de cruce (Matei 26, 42; Ioan 1, 23; 6, 38; 8, 29; 14, 31; 15, 10; 17, 4; Filipeni 2, 8; Romani 5, 19; Evrei 2, 17; 5, 8; 12, 2).

Ascultare şi supunere către Dumnezeu a arătat şi Preasfînta Fecioară Maria, cînd a trimis Dumnezeu la ea în Nazaretul Galileei pe arhanghelul Gavriil să-i vestească că va naşte pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu şi Mîntuitorul. Ea, deşi nu ştia de bărbat, înţelegînd de la înger taina cea mare şi negreşită ce avea s-o săvîrşească Dumnezeu prin ea, pentru mîntuirea lumii, s-a supus cu mare smerenie şi a zis către înger: Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvîntul Tău (Luca 1, 26-38). Astfel, cu ascultarea şi smerenia ei pe pămînt a vindecat neascultarea Evei din rai.

Sfinţii şi dumnezeieştii Apostoli au ascultat şi ei de Mîntuitorul cînd au fost chemaţi să fie vînători de oameni (Matei 4, 19-22; Luca 5, 11- 28). Pentru desăvîrşita lor ascultare de Hristos s-au învrednicit şi de mari daruri de la Dumnezeu şi s-au îmbrăcat cu putere de sus la Cincizecime (Luca 24, 49). Astfel au fost învăţaţi de Duhul Sfînt tot adevărul (Ioan 14, 26; 15, 26); au fost dăruiţi cu înţelepciunea nebănuită (Matei 10, 19-20; Marcu 13, 11); au primit putere să facă minuni (Matei 10, 1-8; Marcu 3, 13; 6, 7; 16, 20; Luca 9, 2; Fapte 2, 43); au fost trimişi să propovăduiască Evanghelia (Matei 10, 1-7; 28, 19; Marcu 3, 14); au fost întăriţi să vestească mila şi iertarea păcatelor (Matei 16, 19; 18, 18; Luca 24, 47; Ioan 20, 23).

La judecata viitoare, Apostolii vor avea marea cinste de a judeca împreună cu Hristos poporul lui Israel, după mărturia Mîntuitorului Care a zis: Adevărat, adevărat zic vouă, că cei ce aţi urmat Mie la înnoirea lumii, cînd Fiul Omului va şedea pe tronul slavei Sale, veţi şedea şi voi pe douăsprezece tronuri, judecînd cele douăsprezece seminţii ale lui Israel (Matei 19, 28).

Ascultare desăvîrşită a făcut şi mulţimea cea mare a mucenicilor, a ierarhilor şi a mărturisitorilor dreptei credinţe, care, împlinind cuvintele Mîntuitorului, şi-au pus sufletele lor pentru El şi pentru Evanghelie spre a-L dobîndi în viaţa cea veşnică (Matei 16, 25; Marcu 8, 35; Luca 9, 24). La fel a făcut şi marea mulţime a monahilor, care, auzind cuvîntul lui Hristos, că oricine va lăsa fraţi sau surori, sau tată sau mamă sau femeie sau copii sau ţarine sau case pentru numele Meu, însutit va lua şi viaţă veşnică va moşteni (Matei 19, 29), au lăsat toate şi au urmat lui Hristos, prin supunere, ascultare, viaţă curată şi sărăcie de bună voie pînă la moarte, pentru mîntuirea sufletelor lor şi moştenirea Împărăţiei cerurilor. Asemenea lor au trăit sub ascultare toţi drepţii următori lui Hristos, părinţii şi înaintaşii noştri, silindu-se la ascultare şi împlinirea poruncilor Lui prin fapte bune, pentru a se încununa în ziua cea mare a judecăţii de apoi cînd dreptul Judecător va răsplăti fiecăruia după faptele sale.

În Evanghelia de azi, vedem că Apostolul Petru, după ce arată că toată noaptea s-a ostenit cu pescuitul şi nu a prins nimic, voind să facă ascultare învăţătorului Său, adică Mîntuitorului, Îi zice: Învăţătorule, toată noaptea ne-am ostenit şi nimic nu am prins, dar după cuvîntul Tău (adică, crezînd cuvîntul Tău, voi face ascultare) voi arunca mreaja în mare. Şi aceasta făcînd, a prins mulţime de peşti, că li se rupeau mrejele, şi a făcut semn tovarăşilor lor din cealaltă corabie să vină să le ajute. Şi au venit şi au umplut amîndouă corăbiile, încît erau gata să se afunde (Luca 5, 6-7).

Vedeţi roadele sfintei ascultări a Apostolului Petru? Cu toate că toată noaptea se ostenise în zadar, însă, ascultînd de cuvîntul Domnului, a aruncat mreaja în mare şi mult s-a înspăimîntat de marea mulţime de peşti ce a prins, încît, căzînd în genunchi la Iisus, a zis: Ieşi de la mine, Doamne, că sînt om păcătos! (Luca 5, 8). Aşadar, roadele ascultării Apostolului Petru au început a se arăta cu minunea pescuirii de peşti şi au crescut foarte şi s-au înmulţit spre slava lui Dumnezeu prin vînarea atîtor suflete către Împărăţia lui Dumnezeu. Atît el, cît şi ceilalţi Sfinţi Apostoli, au devenit, prin ascultare faţă de Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, cei mai vestiţi pescari de oameni. Dar fiindcă ne este cuvîntul despre ascultarea de Dumnezeu şi despre roadele ce se nasc din ea, este bine să ştim că cel ce ascultă de Dumnezeu şi cel ce ascultă pentru Dumnezeu pe cel ce îl povăţuieşte pe calea mîntuirii, au aceeaşi plată, deoarece Însuşi Mîntuitorul a arătat acest lucru, zicînd: Cel ce vă ascultă pe voi, pe Mine mă ascultă şi cel ce se leapădă de voi, de Mine se leapădă (Luca 10, 16).

Biserica creştină este Biserica dragostei şi a ascultării, pentru că a fost întemeiată de Hristos prin iubirea Tatălui şi ascultarea "pînă la moarte de cruce" a Fiului. Mîntuitorul a ascultat de Tatăl, iar Apostolii Săi au ascultat de El. De aceea spunem că iubirea creştină şi acultarea duhovnicească mîntuiesc lumea. Însuşi Duhul Sfînt a venit pe pămînt trimis de Fiul, cu voia Tatălui, ca să întemeieze Biserica Sa şi să reverse Harul mîntuirii peste cei ce cred şi se botează în numele Preasfintei Treimi.

Ascultarea stă la temelia cerului, a îngerilor, a planetelor, a Bisericii, a societăţii, a familiei, a fiecărui suflet care crede în Dumnezeu şi doreşte să se mîntuiască. Fără ascultare în societate nu este armonie, nici pace între popoare şi oameni. Fără ascultare de Dumnezeu, de Biserică, de păstori, care sînt urmaşii Apostolilor pe pămînt, nu este mîntuire, nu este unitate creştină, nu este pace în case şi în sufletele credincioşilor noştri.

De aceea, iubiţi credincioşi, sînteţi datori să păziţi poruncile Sfintei Evanghelii, să ascultaţi de Biserica Ortodoxă, mama noastră duhovnicească, întemeiată de Hristos, să ascultaţi de slujitorii sfinţiţi ai Bisericii, ca de Sfinţii Apostoli şi să ascultaţi de duhovnicii pe care vi i-a dat Dumnezeu, ca de Însuşi Hristos. Cînd sună clopotele bisericii şi ne cheamă la slujbă, la Sfînta Liturghie, mai ales în sărbători, lăsaţi grijile casei şi mergeţi cu toţi la biserică. Îngerii Domnului vă vor scrie în cartea vieţii şi vă vor număra paşii. Seara şi dimineaţa şi oricînd mergeţi pe drum sau lucraţi cu mîinile, neîncetat să vă rugaţi, după porunca Sfîntului Apostol Pavel.

În timpul celor patru posturi ale Bisericii, nu uitaţi să vă spovediţi şi, dacă vă dă voie duhovnicul, să vă uniţi cu Hristos prin Sfînta Împărtăşanie. Acestea sînt cele mai mari daruri pe care ni le oferă Biserica după Botez. Apoi să vă creşteţi copiii în duhul ascultării, al credinţei ortodoxe, al smereniei şi al iubirii de Dumnezeu, hrănindu-i cu cărţi sfinte, cu cuvinte creştine ortodoxe, cu sfaturi părinteşti şi mai ales cu exemplul viu, curat al vieţii dumneavoastră.

Sectele sînt cancerul Bisericii. Ele se nasc din mîndrie şi neascultare. Că numai cei mîndri şi neascultători se rup de Biserică, hulesc pe Maica Domnului, aruncă din case icoanele şi Sfînta Cruce, se leapădă de cele sfinte şi urăsc pe păstorii daţi lor de Hristos. De aceea, nu discutaţi cu ei, fiind răzvrătiţi şi fii ai neascultării. Nu vorbiţi cu cei ce hulesc Biserica, pe sfinţi, icoanele şi Crucea. Ci rămîneţi în Biserica Vieţii, în Biserica iubirii şi ascultării. Aici în Biserică este Hristos, aici sînt Sfintele Taine, aici sînt îngerii şi sfinţii din cer, aici sînt oamenii credincioşi şi toţi părinţii din neam în neam.

Cu aceste sfaturi duhovniceşti închei această predică, reamintindu-vă că fără ascultare nu ne putem mîntui. Iar de vom trăi sub ascultare de Hristos, de Biserică şi de păstori, vom dobîndi şi pe pămînt binecuvîntare şi pace, iar dincolo viaţă veşnică vom moşteni. Amin.

Naşterea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu
(8 septembrie)

Cea care avea să devină Maică a Domnului s-a născut în smeritul Nazaret al Galileii, unde avea să se nască si, şi nu în Capernaum, cetatea cea mare, vecină, ce prin multă mîndrie pînă la cer se înălţase. Precum naşterea Domnul nostru Iisus Hristos în Betleem, care se tîlcuieşte "casa pîinei", a închipuit cu taină că El este pîinea cea coborîtă din cer spre însufleţirea şi întărirea lumii, aşa şi în naşterea Preacuratei Maicii Sale în Nazaret, arată cele înalte pentru că Nazaretul se tîlcuieşte "înflorit, sfinţit şi deosebit de cele pămînteşti, încununat şi păzit". Sfinţii Părinţi, drepţii Ioachim şi Ana, erau sterpi şi în vârstă dar doreau aprig un copil, astfel că Maica Domnului a fost rodul rugăciunilor, lacrimilor şi frângerilor inimii părinţilor ei. Acest rod dat din mila lui Dumnezeu a fost un rod firesc uman (şi nu supranatural cum socotesc catolicii, care prin dogma impusă de Papa Pius IX prin bula papală "Ineffabilis Deus" din 1854, sărbătoresc la 8 decembrie Imaculata Concepţie a Fecioarei Maria în pântecele mamei sale, Sfânta Ana, prin Duhul Sfânt), fapt important care arată că Sfânta Fecioară s-a născut ca noi toţi şi deci este o pildă învăţându-ne că şi sfinţirea noastră e posibilă, şi totdată o prea sfântă mijlocitoare faţă de Dumnezeu căci ne înţelege prea bine plămada noastră omenească.

Drept aceea să alergăm la milostivirea celei ce s-a născut din pîntece neroditor, dîndu-i ei o închinăciune ca aceasta: "Bucură-te, palatul cel cu totul fără de prihană al Împăratului tuturor! Bucură-te, sălăşluirea lui Dumnezeu, Cuvîntului, căreia, şi ţie, fiicei părintelui, Maicii Fiului, miresei Sfîntului Duh, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh de la noi cei din ţărînă, să fie cinste şi slavă în veci". Amin.

Înălţarea cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci a Domnului
(14 septembrie)

Fericita împărăteasă Elena, mama împăratului Constantin care a oficializat religia creştină, vrînd să găsească crucea cea de viaţă făcătoare a Domnului, a chemat pe toţi evreii şi i-a întrebat pe dînşii, ca să-i arate ei locul unde era ascunsă cinstita cruce a Domnului. Ei i-au arătat ei un bărbat bătrîn, anume Iuda, fiul unui prooroc". Împreună au mers la un munte mare împresurat cu pămînt şi cu pietre, pe care Adrian (117-138), împăratul Romei, zidise o capişte zeiţei Venera şi pusese într-însa un idol. Acolo, Iuda a arătat că este ascunsă crucea Domnului. Iar împărăteasa Elena a poruncit ca să se risipească capiştea cea idolească şi să se răscolească ţarina şi să se sape. Iar Macarie patriarhul, rugîndu-se la locul acela, iată a ieşit un miros de bună mireasmă şi îndată s-a arătat mormîntul şi locul căpăţînii în partea dinspre răsărit şi aproape de dînsele au aflat îngropate trei cruci şi după aceea au aflat cinstitele piroane. Dar neştiind care ar fi fost crucea lui Hristos, s-a întîmplat în acea vreme că se ducea un mort la îngropare şi atunci Macarie, patriarhul, a poruncit de au pus crucile pe mortul acela cîte una pe rînd, iar cînd au pus crucea lui Hristos, îndată mortul a înviat şi s-a sculat viu cu puterea Dumnezeieştii Cruci a Domnului.

Împărăteasa Elena a păstrat la sine o parte din acest cinstit lemn, precum şi sfintele piroane, iar cealaltă parte, punînd-o într-o raclă de argint, a dat-o lui Macarie, patriarhul, spre ocrotirea neamului în viitor. Atunci Iuda cu mulţime de evrei a crezut şi s-a botezat şi s-a numit din sfîntul botez Chiriac. Mai în urmă, el a fost patriarh al Ierusalimului şi în vremea lui Iulian Apostatul (361-363) s-a sfîrşit, fiind prigonit pentru Hristos. Iar sfînta împărăteasă Elena a poruncit să se zidească douăzeci de biserici în Ierusalim pe la sfintele locuri; mai întîi a poruncit să se zidească biserica Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, unde este sfîntul mormînt al lui Hristos şi unde s-a aflat cinstita cruce. Apoi, a poruncit să se zidească în Ghetsimani, unde este mormîntul Sfintei adormiri a Prea Sfintei Născătoarei de Dumnezeu.

S-a întors apoi în Bizanţ (astăzi Constantinopol sau Istambul), aducînd cu sine partea lemnului crucii celei de viaţă făcătoare şi sfintele piroane, cu care a fost pironit trupul lui Hristos. Aici, sfîntul împărat Constantin a pus lemnul cel de viaţă făcător în raclă de aur. Unul din sfintele piroane a fost aruncat în Marea Adriatică de către sfînta Elena pentru alinarea furtunii; pe celelalte două împăratul le-a ferecat în coiful său şi în zăbala frîului calului său, ca să se împlinească cele zise de Zaharia proorocul: "În ziua aceea va fi (scris) pe frîul cailor: Sfînt lui Dumnezeu Atotţiitorul" (Zaharia 14, 21).

După sosirea Sfintei Elena de la Ierusalim în Bizanţ, iubitorul de Hristos împăratul Constantin a făcut trei cruci mari, după numărul celor ce i se arătaseră lui la războaie (cea dintîi în Roma, cînd l-a înnecat pe Maxenţiu, a doua în Bizanţ, cînd l-a cucerit, a treia cînd a bătut pe goţi la rîul Dunării) şi a scris pe dînsele cu slove de aur cuvintele acestea: Is Hr Ni Ka, adică "biruieşte", arătînd la toţi rîvna dreptei credinţe. Sfintei Cruci îi datorăm cinste, slavă şi închinăciune, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sfântul Ierarh Iosif cel Nou de la Partoş

(15 septembrie)

Sfântului Iosif cel Nou, care a păstorit ca Mitropolit al Timişoarei şi a toată Ţara Banatului, între anii 1650-1653, "podoaba ierarhilor, izgonitorul tuturor patimilor, izbăvirea credincioşilor, lauda prea frumoasă a Timişoarei", cum îl numeşte Acatistul închinat lui, s-a bucurat încă din timpul vieţii de aureola sfinţeniei având darul facerii de minuni şi întărind în dreapta credinţă pe strămoşii acestor meleaguri. Ştim despre el că s-a născut pe la anul 1568, în oraşul Raguza Dalmaţiei, dintr-o familie de creştini valahi. Din botez se numea Iacob. Rămînînd orfan de mic, mama sa i-a dat o creştere aleasă, iar la vîrsta de 12 ani a fost trimis la Ohrida să înveţe carte. La 20 ani se duce la Muntele Athos şi intră în obştea Mănăstirii Pantocrator. Aici, după aspre osteneli duhovniceşti, îmbracă schima marelui şi îngerescului chip sub numele de Iosif. Acolo cuviosul Schimonah Iosif "Valahul" s-a nevoit mulţi ani de zile, împreună cu numeroşi alţi monahi greci, români şi macedoneni. Apoi, făcîndu-se sihastru în pădurile din împrejurimi şi mult ostenindu-se, a ajuns la măsura desăvîrşirii, învrednicindu-se de la Dumnezeu de darul lacrimilor şi al rugăciunii neadormite care se lucrează cu mintea în inimă, având şi darul vindecării de boli. Părinţii au chemat în obşte pe Cuviosul Iosif Valahul şi, făcîndu-l preot, l-au rînduit duhovnic al călugărilor din Muntele Athos. Şi era atît de iscusit povăţuitor de suflete, încît ajunsese vestit la patriarhul de la Constantinopol care l-a numit egumen la Mănăstirea Sfîntului Ştefan din Adrianopol şi apoi la Mânăstirea Cutlumuş din Athos, renumită ctitorie a domnilor Ţării Româneşti, unde se nevoiau mulţi călugări români şi macedoneni. Răposînd mitropolitul Timişoarei, românii din Banat, călăuziţi de Duhul Sfînt, au ales păstor în locul lui pe Cuviosul Iosif Valahul, deşi avea 80 de ani. A făcut aici minuni spre lauda lui Dumnezeu şi alinarea suferinţelor unor credincioşi, punînd mîinile pe capul lor şi rugîndu-se pentru ei şi, de asemenea, a stins cu rugăciunea sa focul ce cuprinsese partea de apus a Timişoarei (ele se pot vedea astăzi pe lacra frumos sculptată din Catedrală). S-a retras apoi de bună voie la mânăstirea Partoş (ctitorită în 1571, lângă comuna Banloc, jud. Timiş), unde îşi dă sufletul în 1656, fiind în vîrstă de peste 85 de ani. Biserica Ortodoxă Română l-a canonizat la 7 octombrie 1956 şi sfintele sale moaşte au fost mutate de la Partoş la Catedral Mitropoliei Banatului din Timişoara. La racla lui se roagă studenţi, soldaţi, nevoiaşi, bolnavi. Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi, Dumnezeul părinţilor noştri!

Sfântul Antim Ivireanu

(27 septembrie)

Sfântul Antim Ivireanu (1650- 1716), de origine din Ivir (Georgia) a fost tipograf, gravor şi mitropolit. Luat de tânăr în robie de turci şi dus la Constantinopol, este ulterior eliberat, trăind în preajma Patriarhiei Ecumenice, unde a învăţat sculptura în lemn, caligrafia, pictura, broderia, precum şi limbile greacă, arabă şi turcă; probabil, tot acum a fost călugărit sub numele Antim şi hirotonit ieromonah. Este adus de Constantin Brâncoveanu în Ţara Românească în 1689. Aici a învăţat limbile română şi slavonă, precum şi meşteşugul tiparului, încredinţându-i-se în 1691 tipografia domnească din Bucureşti, în care a imprimat 4 cărţi, între care Psaltirea în română. A devenit egumen la Mânăstirea Snagov pentru cinci ani apoi din nou la Bucureşti, la mânăstirea Govora (fiind ales episcop de Vâlcea), ducând tipografia cu el pretutindeni. În 1708 a fost ales mitropolit al Ugrovlahiei, continuând tiparirea de cărţi.

Prin cele 63 tipărituri, lucrate de el însuşi, coordonate sau patronate, în limbi diferite şi de o mare diversitate, prin numeroşii ucenici pe care i-a format, este considerat - alături de Coresi cel mai mare tipograf din cultura medievală românească. A avut un rol însemnat în introducerea completă şi definitivă a limbii române în slujba religioasă, şi, în acelasi timp, deşi străin de neam, a creat o limbă liturgică românească limpede, care a fost înţeleasă şi folosită până azi. A fost de asemenea el însuşi autor de cărţi religioase întrecare vestite sunt Didahiile (predici la diferite sărbători). A scris şi cărţi profane în care a mustrat moravurile vremii. Este ctitorul mănăstirii cu hramul "Toţi Sfinţii" din Bucureşti – numită azi Mânăstirea Antim (1713), unul dintre cele mai remarcabile monumente de arhitectură, pictură şi sculptură din ţara noastră.

Fiind un apărător energic al drepturilor Bisericii ortodoxe şi a poporului român, mai ales împotriva otomanilor, a fost înlăturat din scaun, închis, caterisit de patriarhul ecumenic şi condamnat la exil pe viaţă în mânăstirea "Sfânta Ecaterina" din Muntele Sinai, la cererea primului domn fanariot Nicolae Mavrocordat în 1716. Pe drumul spre Sinai a fost asasinat de soldaţii turcu şi trupul său a fost aruncat în râul Mariţa lângă Adrianopol. Nu mult după moartea sa Patriarhia Ecumenică a ridicat caterisrea şi sfântul a fost reabilitat. El a fost canonizat de Biserica Ortodoxă Română în 1992.

Amintiri despre Mitropolitul Antonie Plămădeală

de pr. Gheorghe Naghi

Am avut onoarea să-l cunosc pe Mitropolitul Antonie Plămădeală (n. 17 noiembrie 1926, Stolniceşti, judeţul Lăpuşna, Basarabia; d. 29 august 2005, Sibiu), cu mulţi ani în urmă şi să-l întâlnesc apoi cu diferite ocazii prin funcţia pe care a avut-o. Prima oară aveam să-l văd (şi, indirect, să-l cunosc) în calitatea lui de proaspăt episcop, vicar patriarchal, cu ocazia unei întruniri ecumenice la Sibiu, în aula Institutului Teologic. Nu-mi mai aduc cu precizie anul, dar nu putea fi mai târziu de anul 1973, fiindcã acesta este anul în care mi-am terminat studiile la Sibiu. Atunci am rămas extrem de impresionat de un lucru care pare mărunt, la prima vedere, dar explică ascensiunea sa ulterioară. Erau mulţi vorbitori în ziua aceea în Aulă, unde eram prezenţi toţi studenţii, de la anul I la anul IV, şi toţi au vorbit atât de mult şi de diversificat încât îmi părea capul o baniţă plină în care nu mai desluşeam prea mult. Deci, după patru ore de discursuri ţinute de diferiţi conferenţiari, Înalt Prea Sfinţitul Antonie, pe atunci, cum spuneam, episcop vicar şi conducătorul şedinţei, a reuşit să sintetizeze doar în 10 minute, toată discuţia, reliefând contribuţia fiecăruia în parte, cu o claritate deplin surprinzătoare pentru tinerii ascultători, obosiţi şi plictisiţi de discursurile interminabile. A lăsat astfel o impresie excepţională asupra tuturor celor prezenţi. Înalt Prea Sfinţitul era deja cunoscut şi apreciat fiindcă îi apăruse teza de doctorat obţinutã la Pontifical Heythrop College de la Oxford cu titlul “Biserica slujitoare…”, teză care impresionase pe toată lumea prin claritatea şi adâncimea expunerii. Doar nu erau mulţi teologi care să fi terminat la Oxford.

Anii au trecut şi eu am ajuns acasă, în Timişoara, fiind hirotonit preot pentru parohia Pişchia, după care am ajuns la Arhiva Centrului Eparhial, datorită preocupărilor mele istorice, a propunerii istoricului I. D. Suciu şi a hotărârii Înalt Prea Sfinţitului Dr. Nicolae Corneanu, Mitropolitul Banatului. Pe atunci Prea Sfinţia sa era la Bucureşti slujind în calitatea oficialã pe care o avea de episcop vicar şi rector al Institutului Teologic din Bucureşti. Locuia la Mânăstirea Antim, unde am avut ocazia să-l întâlnesc din nou şi să ne plimbăm în după-amiaza aceea de Sâmbătă în grădina Mânăstirii, parcã aflată în spatele chiliei sale. Era foarte tare interesat de apariţiile de cărţi, căci ele erau singurele care aduceau aminte statului, şi implicit poporului, că Biserica există şi supravieţuieşte.

În amintirile sale de mai târziu putem citi că romanul său, scris şi apărut la editura Eminescu, Trei ceasuri în iad, nu constituia pentru el o apariţie editorială propriu-zisă fiindcă începuse să scrie cărţi încă de prin anii ‘70 şi avea publicate la acea vreme vreo 40 de cărţi. Totuşi acest roman, singurul său roman, este remarcabil deoarece constituie o critică dură la adresa regimului comunist chiar dacă ea devenea evidentă doar când se citea printre rânduri.

Foarte curând avea să se retragă Mitropolitul Ardealului Nicolae Mladin (1967-1981) la Mânăstirea Sâmbăta (unde va şi muri la 1 Iunie 1986). Mitropolia Ardealului, de o importanţă covârşitoare, nu putea să rămână mult timp vacantă. Iar cine era mai nimerit şi fără egal, în rândul clerului înalt, prin inteligenţă şi pricepere în gospodărire, combinate cu o ţinută demnă, cu un har deosebit şi cu o personalitate apreciată deopotrivă de cler, de popor şi de partidul şi statul comunist, prin relaţiile pe care a ştiut cu înţelepciune să le construiască de-a lungul vremii, decât Dr. Antonie Plămădeală, la acea vreme episcop al Buzăului? Va fi deci ales în 1982 ca Mitropolit al Ardealului. Singurul mare dezavantaj pe care-l prezenta însă Antonie Plămădeală era că locul său natal se afla în afara hotarelor României de atunci. Acest lucru a produs multă supărare fiindcă era total inoportun (şi mai ales deranjant) pentru partid şi stat ca să se scrie în biografia înaltului ierarh, care trebuia să apară în presa bisericească, că era născut în U. R. S. S., marele „prieten” de la Răsărit, unde se afla Stolniceniul.

O întâlnire memorabilă pentru mine a constituit-o audienţa de la Sibiu, în vara anului 1982, nu mult după ce Mitropolitul fusese înscăunat în jilţul lui Şaguna. Înaltul Antonie m-a primit, cam dupã ora prânzului, într-o cămăruţă cu fereastra spre stradă, înspre Catedrală. În timp ce, parcă nevăzut, lucra de zor, purtam o conversaţie interesantă privind situaţia românilor din părţile Covasnei şi Harghitei, de care se pare că era extrem de îngrijorat, întrebându-mă dacã nu aş accepta să merg într-acolo. Lucrul era imposibil deoarece casa mea era la Timişoara. Referitor la acest impediment, Înaltul Antonie mi-a zis că „imposibil” este o noţiune absolut imprevizibilă potrivit Scripturii, pentru că ceea ce este imposibil la oameni este posibil la Dumnezeu. Mi-a exemplificat cu propria lui viaţă: cine ar fi putut crede că un om cu trecutul lui (la vremea aceea nu ştiam că fusese închis) va ajunge într-o asemenea poziţie - de Mitropolit al Ardealului. Şi atunci, luat de valul amintirilor, mi-a povestit că, pe timpul când era la studii în Anglia (la pregătirea doctoratului), a fost rugat de cineva să-l înveţe pe un student român, limba engleză. Ceea ce a şi făcut. Când, mai târziu, părinţii studentului au venit în vizită, au rămas miraţi de frumoasele progrese ale acestuia în privinţa limbii engleze şi l-au întrebat, de sigur, cum de s-a întâmplat acest fenomen. Studentul le-a mărturisit că l-a învăţat un călugăr român. Cu gândul să-i aducă mulţumirile adecvate – ca orice părinte bucuros de progresul odraslei sale – importantul tătic, care nu era altcineva decât cunoştinţa noastră comună al acelui timp, Nicolae Ceauşescu, a mers mai departe cu întrebările: „Dar ce face pe aici?” „A rămas pe aici”, a sosit răspunsul nedumerit a lui Valentin. „Dar de ce nu vine înapoi în ţară?” „Pentru că îi este frică”, răspunse din nou vlăstarul. Şi acuma vine oferta ademenitoare, nerefuzabilă, dacă ne gândim la cine a spus-o: „Să vină înapoi în România, pe garanţia numelui meu”. Iar Prea Cuviosul Ieromonah Dr. Antonie Plămădeală a luat-o de bunã şi s-a întors pe garanţia numelui său. A câştigat astfel ţara, a câştigat Antonie, au câştigat creştinii. A câştigat Biserica Ortodoxă Română un om de o inteligenţă sclipitoare, care va fi un slujitor devotat Bisericii şi Ţării sale. Evenimentul s-a petrecut la începutul lui Decembrie la început şi, nu mult după aceea, la mijlocul aceleaşi luni ajunge Episcop vicar şi Rector al Institutului Teologic Universitar din Bucureşti.

Poate nu mi-aş fi adus aminte de toate acestea dacă nu mi s-ar fi părut cel puţin stranie afirmaţia lui Mircea Dinescu, pentru eliberarea căruia făceam demonstraţii în centrul oraşului Aachen din Germania la sfârşitul anului teribil care a fost 1989. Îmi aduc chiar aminte că, într-o poză apărută în ziarul local Aachener Volkszeitung de atunci, eu apăream după demonstraţie împreună cu poza poetului. Se bucura de o mare simpatie în Germania. Ce mult timp a trecut de atunci. Parcă nu-l mai recunosc pe Mircea Dinescu. Am convingerea cã tot ce spune el referitor la Antonie Plămădeală este simplă fabulaţie. Afirmaţia din Cotidianul este de o uluitoare gravitate şi cu atât mai mult trebuia sprijinită de dovezi. Ea se referă la faptul că Înaltul Antonie ar fi fost colonel de Securitate şi că el i-a cerut lui Ceauşescu, printr-o scrisoare, de-un 23 August, să fie înaintat la gradul de general. Dinescu nu produce dovezi şi nu intră în detalii ceea ce îl descalifică (deocamdată). Biserica comite o teribilă greşeală, fiindcă în loc să ceară hotărât să se facă lumină şi să se îndepărteze dubiile pentru a dovedi, prin biroul de presă al Patriarhiei, buna-credinţă în acest necesar proces de curăţire, ea nu face decât să-şi majoreze capitalul de antipatie în rândul presei şi să crească suspiciunea în rândul intelectualităţii şi al unei părţi a populaţiei care nu este indiferentă la cine o cârmuieşte spiritual. În general, Mitropolitul Antonie este destul de limpede în cugetarea sa, expusă încă în romanul Trei ceasuri în iad, despre strategia pe care a aplicat-o, strategie acoperită pe deplin de Sfânta Scriptură, întrucât a recomandat-o Însuşi Mântuitorul nostru Hristos Într-un interviu dat lui Dan Pavel, Mitropolitul este si mai clar, afirmând: “Noi ne-am străduit să păstrăm vie conştiinţa de neam şi să promovăm valorile lui nemuritoare. Nu am avut curajul să fim martiri. Nu puteai fi martir decât o singură data, ceea ce era inutil, iar mulţimea credincioşilor avea nevoie tot timpul de apa cea vie a cuvântului lui Dumnezeu”. Strategia a fost, după cum am spus, adoptată de întreaga Biserică, prin rezistenţă din interior, cu plecare de la Patriarhul Justinian, ceea ce întâlnim şi la Antonie încă din 1970. Interesant este că Mitropolitul Antonie Plămădeală adoptă politica de aparentă pasivitate drept unica posibilitate de a învinge regimul politic totalitar, sugerând inactivitatea societăţii comparativ cu Mitropolitul Andrei Şaguna care adoptase activismul.

Este ca şi acuma, în zilele noastre, când, în loc să mulţumim lui Dumnezeu că avem un om talentat de o inteligenţă rară, alături de care greu găseşti un egal, precum Înalt Prea Sfinţitul Daniel al Moldovei, om cu patru doctorate, renumit încă din tinereţe pentru viaţa sa cuvioasă ca ucenic al Părintelui Cleopa de la Sihăstria, un om dedicat studiului intens încă de pe băncile şcolii, pe care vreme de trei ani cât am fost în aceeaşi instituţie nu l-am văzut decât în Biserică şi în bibliotecă, citesc unele aberaţii înspăimântătoare prin ziare care-l acuză de toate nimicniciile lumii acesteia. Am convingerea că, în subconştientul lor, toţi detractorii Înalt Prea Sfinţitului Daniel al Moldovei recunosc că este singurul îndrituit la treapta de patriarh. Care să fie cauza atitudinii lor? Lipsa de educaţie, invidia? Poate ar trebui mai bine să mulţumim lui Dumnezeu că Biserica noastră mai are încă asemenea oameni!

Rolul Ortodoxiei în Uniunea Europeană

Aproape 40 milioane de credincioşi ortodocşi bulgari, ciprioţi, greci şi români fac parte de la 1 ianuarie 2007 din marea familie a Uniunii Europeane.

Iată ce spune IPS Serafim Joantă, Mitropolitul Germaniei, Europei Centrale şi de Nord: “Spiritualitatea ortodoxă este o şansă pentru viitorul Europei, poate singura pentru supravieţuirea ei. Pentru că o structură ca aceea a Uniunii Europene, bazată doar pe elementul economic şi politic, nu poate avea şanse să dăinuiască, fără un fundament spiritual, duhovnicesc. Creştinismul occidental a pierdut mult din filonul său mistic. Dimpotrivă, ortodoxia a păstrat toată bogăţia mistică din perioada când creştinătatea era una. Cine se apropie de tradiţia ortodoxă şi încearcă s-o trăască în Biserică, sub îndrumarea unui duhovnic, acela este salvat. Este rolul nostru, al ortodocşilor din Europa unită, de a trăi cât mai autentic credinţa noastră şi de a o transmite mai departe, prin exemplul vieţii. Recunoaşterea noastră ca Biserică oficială s-a produs cu sprijinul frăţesc al Bisericilor Catolică şi Evanghelică. Oamenii sunt impresionaţi de prioritatea acordată rugăciunii şi anume, rugăciunii făcute cu “mintea în inimă” sau cu “mintea unită cu inima”, pentru ca prin rugăciune să ajungem la pacea inimii, la blândeţe, la bunătate, la dragoste - care este împlinirea tuturor poruncilor. Sunt fascinaţi de mistica ortodoxă, de importanţa pe care o acordăm postului. Îşi dau seama că se poate ajunge încetul cu încetul la libertatea duhovnicească, adică la momentul când fac totul în modul cel mai natural. Constată că rugăciunea, postul, biserica şi oamenii devin o bucurie.”

Întrebare: Euroscepticii spun că aderarea la UE va avea influenţe nefaste asupra identităţii româneşti în concertul european, dacă Biserica Ortodoxă nu-şi va îndeplini cu grijă menirea. Cum comentaţi?

”Chiar dacă facem cu toţii parte din UE, noi, românii ortodocşi, ca de altfel toţi ortodocşii din Occident, dorim să ne organizăm viaţa spirituală şi etnică în ţările în care trăim, în conformitate cu regulile şi cerinţele acestor ţări, dar fără a ne abandona tradiţiile. Pentru noi nu este o sărăcire a identităţii noastre, ci dimpotrivă, o îmbogăţire, să fim în acelaşi timp români şi europeni. Noi sperăm şi ne rugăm ca Europa unită să devină o ţară a păcii şi prosperităţii, pentru toate popoarele care o compun. Desigur, din punctul nostru de vedere, lucrul acesta nu-i posibil decât prin revigorarea credinţei creştine proprii fiecărui popor.”

(Din interviul cu I.P.S. dr. SERAFIM JOANTĂ - Mitropolitul Germaniei, Europei Centrale şi de Nord, luat de Ion Longin Popescu, publicat în Formula AS)

Încrederea în Dumnezeu

Importantă este tăria credinţei şi modelarea vieţii şi caracterului după principiile creştine care promovează virtuţile, dragostea de aproape a samariteanului milostiv şi încrederea în cuvântul Domnului. Evanghelia lui Ioan ne spune despre îndemnul pe care Sfântul Apostol Toma l-a adresat celorlalţi ucenici atunci când Isus, într-un moment critic al vieţii Sale, a decis să meargă în Betania pentru a-l învia pe Lazăr, apropiindu-se astfel în mod riscant de Ierusalim unde fariseii Îl căutau ca să-L omoare. Cu acel prilej Toma a spus: "Să mergem şi noi ca să murim cu el" (Ioan 11,16). Trăim cu El, murim cu El.

Father Ian MacKinon povestea cu emoţie evlavioasă despre mama lui care, din dragoste pentru o serie de familii nevoiaşe, se ducea să aibă grijă de bolnavi deşi cartierul acela al oraşului era bântuit de hoţi şi răufăcători şi adesea trebuia să se întoarcă noaptea pe întuneric. Mergea acolo cu încredere în Dumnezeu, ca o chemare a Lui să facă bine, să uşureze suferinţele şi să mângâie inimile. "Să te îmbraci în dragostea lui Dumnezeu ca într-o platoşă", îl îndemna Neagoe Basarab pe fiul său Teodosie. Încurajatoare sunt şi cuvintele Domnului amintind că credinţa întotdeauna dă putere: Capul sus căci “Eu, Eu vă mângâi.” (Isaia 51, 12-13). Petru mergea pe apă „dar, când a văzut că vântul era tare, s-a temut; şi fiindcă începea să se afunde, a strigat: ‚Doamne, scapă-mă!’ Îndată, Isus a întins mâna, l-a apucat, şi i-a zis: ‚Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?’. Şi după ce au intrat în corabie, a stat vântul” (Matei 14, 30-32). Americanul are o vorbă: “The one who kneels to the Lord can stand up to anything” (cel care îngenunchează în faţa Domnului poate sta în picioare împotriva oricui şi a orice).

Ne încearcă boli, pierderea celor dragi, insuccese, dezastre financiare, calamităţi climatice, încercări fără număr. Poate cauza lor o constituie păcatele noastre, poate motivaţia lor este şansa unei şcoli a spiritului pe care ne-o oferă Dumnezeu. Ce ştim cu certitudine noi creştinii este că, orice ar fi, trebuie să continuăm linia dreaptă a drumului spre Dumnezeu. “Flăcăii obosesc şi ostenesc, chiar tinerii se clatină, dar cei ce se încred în Domnul îşi înnoiesc puterea, ei zboară ca vulturii; aleargă şi nu obosesc, umblă şi nu ostenesc” (Isaia 40, 30-31). “Dacă trăim cu nădejdea în Dumnezeu, chiar dacă trăim doar o zi şi apoi murim, este mult mai bine decât să trăim foarte mulţi ani mereu cu îndoială în suflet”, spune Sfântul Paisie Velicikovski de la Neamţ. Credinţa este cea care ne spulberă îndoiala.