HOLY RESURECTION ROMANIAN ORTHODOX CHURCH

MISIUNEA ROMÂNĂ ORTODOXĂ INVIEREA DOMNULUI

9091 ALDER AVE , SACRAMENTO CA 95829

Preot: Teodor Alin Gîrlonţa (cell. 916 375 9978)

Preşedintele Consiliului Parohial: Corvin Polhac (cell. 916-628-6653)

www.invierea-domnului.org

V E S T I T O R U L

Septembrie 2006

Un material de lectură şi meditaţie de suflet care nu trebuie să  lipsească din nici o familie creştină

În cuprins: Calendarul religios şi laic al lunii; Naşterea Maicii Domnului (8 sept.); Înălţarea Sfintei Cruci (14 sept.); Adormirea Sfântului Ioan Evanghelistul (26 sept.); Învăţătură despre protestantismul în America; Pilde din Pateric.

  Naşterea Maicii Domnului

Troparul Sărbătorii: Naşterea ta, de Dumnezeu născătoare Fecioară, bucurie a vestit la toată lumea că din tine a răsărit Soarele dreptăţii, Hristos Dumnezeul nostru, şi dezlegând blestemul a dat binecuvântare şi stricând moartea ne-a dăruit viaţă veşnică.

Calendarul lunii

Vineri, 1 septembrie: Cuv. Simion Stâlpnicul (Inceputul Anului

 Bisericesc).

Duminică, 3 septembrie: Sf. Cuv. Teoctist. Duminica 12-a după Rusalii.

1Cor. 15, 1-11; Matei 19, 16-26 (Tânărul bogat).

Marţi, 5 septembrie: Sf. Prooroc Zaharia, tatăl Sf.Ioan Botezătorul.

Vineri, 8 septembrie: Naşterea Maicii Domnului.

Sâmbătă, 9 septembrie: Sfinţii Părinţi Ioachim şi Ana.

Duminică, 10 septembrie: Sf. Muceniţe Minodora, Mitrodora şi Nimfo-

dora. Duminica dinaintea Inălţării Sfintei Cruci. Galateni 6, 11-18;

Ioan 3, 13-17 (Convorbirea lui Iisus cu Nicodim).

Joi, 14 septembrie: Inălţarea Sfintei Cruci (Post).

Vineri, 15 septembrie: Sf. Ierarh Iosif cel Nou de la Partoş, patronul

Timişoarei.

Duminică, 17 septembrie: Sf. Muceniţă Sofia. Duminica după Inălţarea

Sfintei Cruci. Galateni 2, 16-20; Marcu 8, 34-38 (Luarea Crucii).

Sâmbătă, 23 septembrie: Zămislirea Sf. Ioan Botezătorul.

Duminică, 24 septembrie: Sf. Mare Muceniţă Tecla. Duminica 18-a după

Rusalii. 2 Corinteni 9, 6-11; Luca 5, 1-11 (Pescuirea minunată).

Marţi, 26 septembrie: Adormirea Sf. Apostol şi Evanghelist Ioan.

Miercuri, 27 septembrie: Sf. Ierarh Martir Antim Ivireanul.

Notă: Vecernie la 7:00 seara, a doua şi a patra Sâmbătă din lună, urmată de “Dialog despre credinţă”, la care este invitat oricine de la mic cu mare.

Date memorabile

3 septembrie 1469 – S-a sfinţit mânăstirea Putna, în prezenţa Domnitorului Ştefan cel Mare şi Sfânt.

4 septembrie – Labor Day (SUA şi Canada).

6 septembrie 1817 – S-a născut la Iaşi istoricul şi eminentul om de stat Mihail Kogălniceanu (a murit la Paris in 1891)

8 septembrie 1866 – S-a născut George Coşbuc la Hordou-Rodna (a murit la Bucureşti în 1919).

13 septembrie – Ziua Pompierilor Militari din România

20 septembrie - Ziua oraşului Bucureşti.

Naşterea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu
(8 septembrie)

Domnul, Cel ce locuieşte în cer, vrînd să Se arate pe pămînt şi să vieţuiască cu oamenii, mai întîi a pregătit loc de sălăşluirea slavei Sale, pe Preacurata Maica Sa. Prea Luminatului Împărat I s-a zidit un prea luminat palat – Prea Sfânta Fecioară Maria. "Toată eşti cămara Duhului, toată cetatea lui Dumnezeu şi noian de daruri, toată frumoasă, toată aproape de Dumnezeu", spune cântarea Sfîntului Ioan Damaschin. Deoarece tatăl ei, sfîntul şi dreptul Ioachim, era fiul lui Varpafir cel ce-şi trăgea obîrşia sa din Natan, fiul lui David, iar mama ei, sfînta şi dreapta Ana, era fiica lui Matan – un preot din neamul lui Aaron, Preacurata Fecioară era după tată din neam împărătesc, iar după mamă din neam arhieresc.

Cea care avea să devină Maică a Domnului s-a născut în smeritul Nazaret al Galileii, unde avea să se nască si, şi nu în Capernaum, cetatea cea mare, vecină, ce prin multă mîndrie pînă la cer se înălţase. Precum naşterea Domnul nostru Iisus Hristos în Betleem, care se tîlcuieşte "casa pîinei", a închipuit cu taină că El este pîinea cea coborîtă din cer spre însufleţirea şi întărirea lumii, aşa şi în naşterea Preacuratei Maicii Sale în Nazaret, arată cele înalte pentru că Nazaretul se tîlcuieşte "înflorit, sfinţit şi deosebit de cele pămînteşti, încununat şi păzit".

Sfinţii Părinţi, drepţii Ioachim şi Ana, erau sterpi şi în vârstă dar doreau aprig un copil, astfel că Maica Domnului a fost rodul rugăciunilor, lacrimilor şi frângerilor inimii părinţilor ei. Acest rod dat din mila lui Dumnezeu a fost un rod firesc uman (şi nu supranatural cum socotesc catolicii, care prin dogma impusă de Papa Pius IX prin bula papală "Ineffabilis Deus" din 1854, sărbătoresc la 8 decembrie Imaculata Concepţie a Fecioarei Maria în pântecele mamei sale, Sfânta Ana, prin Duhul Sfânt), fapt important care arată că Sfânta Fecioară s-a născut ca noi toţi şi deci este o pildă învăţându-ne că şi sfinţirea noastră e posibilă, şi totdată o prea sfântă mijlocitoare faţă de Dumnezeu căci ne înţelege prea bine plămada noastră omenească.

Drept aceea să alergăm la milostivirea celei ce s-a născut din pîntece neroditor, dîndu-i ei o închinăciune ca aceasta: "Bucură-te, palatul cel cu totul fără de prihană al Împăratului tuturor! Bucură-te, sălăşluirea lui Dumnezeu, Cuvîntului, căreia, şi ţie, fiicei părintelui, Maicii Fiului, miresei Sfîntului Duh, împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh de la noi cei din ţărînă, să fie cinste şi slavă în veci". Amin.

Înălţarea cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci a Domnului
(14 septembrie)

Fericita împărăteasă Elena, mama împăratului Constantin care a oficializat religia creştină, vrînd să găsească crucea cea de viaţă făcătoare a Domnului, a chemat pe toţi evreii şi i-a întrebat pe dînşii, ca să-i arate ei locul unde era ascunsă cinstita cruce a Domnului. Ei i-au arătat ei un bărbat bătrîn, anume Iuda, fiul unui prooroc". Împreună au mers la un munte mare împresurat cu pămînt şi cu pietre, pe care Adrian (117-138), împăratul Romei, zidise o capişte zeiţei Venera şi pusese într-însa un idol. Acolo, Iuda a arătat că este ascunsă crucea Domnului. Iar împărăteasa Elena a poruncit ca să se risipească capiştea cea idolească şi să se răscolească ţarina şi să se sape. Iar Macarie patriarhul, rugîndu-se la locul acela, iată a ieşit un miros de bună mireasmă şi îndată s-a arătat mormîntul şi locul căpăţînii în partea dinspre răsărit şi aproape de dînsele au aflat îngropate trei cruci şi după aceea au aflat cinstitele piroane. Dar neştiind care ar fi fost crucea lui Hristos, s-a întîmplat în acea vreme că se ducea un mort la îngropare şi atunci Macarie, patriarhul, a poruncit de au pus crucile pe mortul acela cîte una pe rînd, iar cînd au pus crucea lui Hristos, îndată mortul a înviat şi s-a sculat viu cu puterea Dumnezeieştii Cruci a Domnului.

Deci, împărăteasa primind cu bucurie cinstita cruce, i s-a închinat şi a sărutat-o; asemenea şi toată suita împărătească, ce era cu dînsa. Dar alţii nu puteau să vadă şi să sărute sfînta cruce din pricina mulţimii de lume care se strânsese. Atunci Macarie, patriarhul Ierusalimului, stînd la un loc mai înalt, a făcut înălţarea, arătînd cinstita cruce mulţimii, iar ei au strigat: "Doamne miluieşte". Şi de atunci s-a început praznicul "Înălţării cinstitei Cruci a Domnului".

Împărăteasa Elena a păstrat la sine o parte din acest cinstit lemn, precum şi sfintele piroane, iar cealaltă parte, punînd-o într-o raclă de argint, a dat-o lui Macarie, patriarhul, spre ocrotirea neamului în viitor. Atunci Iuda cu mulţime de evrei a crezut şi s-a botezat şi s-a numit din sfîntul botez Chiriac. Mai în urmă, el a fost patriarh al Ierusalimului şi în vremea lui Iulian Apostatul (361-363) s-a sfîrşit, fiind prigonit pentru Hristos. Iar sfînta împărăteasă Elena a poruncit să se zidească douăzeci de biserici în Ierusalim pe la sfintele locuri; mai întîi a poruncit să se zidească biserica Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, unde este sfîntul mormînt al lui Hristos şi unde s-a aflat cinstita cruce. Apoi, a poruncit să se zidească în Ghetsimani, unde este mormîntul Sfintei adormiri a Prea Sfintei Născătoarei de Dumnezeu.

S-a întors apoi în Bizanţ (astăzi Constantinopol sau Istambul), aducînd cu sine partea lemnului crucii celei de viaţă făcătoare şi sfintele piroane, cu care a fost pironit trupul lui Hristos. Aici, sfîntul împărat Constantin a pus lemnul cel de viaţă făcător în raclă de aur. Unul din sfintele piroane a fost aruncat în Marea Adriatică de către sfînta Elena pentru alinarea furtunii; pe celelalte două împăratul le-a ferecat în coiful său şi în zăbala frîului calului său, ca să se împlinească cele zise de Zaharia proorocul: "În ziua aceea va fi (scris) pe frîul cailor: Sfînt lui Dumnezeu Atotţiitorul" (Zaharia 14, 21).

După sosirea Sfintei Elena de la Ierusalim în Bizanţ, iubitorul de Hristos împăratul Constantin a făcut trei cruci mari, după numărul celor ce i se arătaseră lui la războaie (cea dintîi în Roma, cînd l-a înnecat pe Maxenţiu, a doua în Bizanţ, cînd l-a cucerit, a treia cînd a bătut pe goţi la rîul Dunării) şi a scris pe dînsele cu slove de aur cuvintele acestea: Is Hr Ni Ka, adică "biruieşte", arătînd la toţi rîvna dreptei credinţe. Iar ca să arate lumii că cu puterea crucii a biruit pe vrăjmaşi, a înălţat o cruce spre răsărit, în tîrgul de sus, apoi alta deasupra stîlpului cel roşu la locul iubirii de fraţi, iar pe cea de-a treia a înălţat-o pe locul cel de marmoră, cel foarte frumos, în tîrgul de pîine, la care loc se făceau multe puteri şi semne prin sfînta cruce. Căreia şi de la noi să fie cinste, slavă şi închinăciune, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Viaţa şi ostenelile Sfîntului, slăvitului şi
întru tot lăudatului Apostol şi Evanghelist Ioan
(26 septembrie)

Sfîntul Apostol şi Evanghelist Ioan - de Dumnezeu cuvîntătorul - era fiul lui Zevedei şi al Salomiei, care era fiica lui Iosif Logodnicul. Acesta a fost chemat de la mrejile pescăreşti la propovăduirea Evangheliei (Matei 4, 11-22). La primirea sa, Ioan a fost numit de Hristos Domnul, fiu al tunetului, căci ca tunetul avea să se audă în toată lumea glasul lui.  Şi era foarte iubit de Hristos, Domnul său, pentru nerăutatea lui cea desăvîrşită şi pentru curăţia fecioriei, fiind unul din cei trei mai de aproape ucenici ai lui Hristos Petru, Ioan si Iacov), cărora le descoperea mai mult tainele Sale cele Dumnezeieşti, ca la învierea fiicei lui Iair, la Schimbarea la Faţă în muntele Tabor şi când S-a rugat în Grădina Ghetsimani (Matei 26, 36-37).

La Cina cea de taină, Domnul a spus dinainte de vînzătorul său şi se întrebau ucenicii, nepricepîndu-se pentru cine grăieşte. Atunci Ioan s-a culcat pe pieptul iubitului învăţător şi Simon Petru i-a făcut semn: "Întreabă cine este despre care se vorbeşte" (Ioan 13, 23-25). O dragoste ca aceasta avea el spre Hristos Domnul, încît putea fără de oprelişte să se rezeme pe pieptul Domnului şi să întrebe cu îndrăzneală despre taina aceea.

Ioan avea către Domnul său dragoste mai multă decît alţii. Pentru că, în vremea patimilor Domnului, toţi lăsînd pe Păstorul lor au fugit, numai el singur privea nedepărtat spre toate chinurile lui Hristos, pătimind cu inima împreună cu Dînsul, şi plîngînd şi tînguindu-se cu Prea Curata şi Prea Nevinovata Fecioară Maria, Maica Domnului. Răstignit fiind Domnul pe Cruce şi văzînd pe mama Sa şi pe ucenicul pe care îl iubea stînd alături, a zis mamei Sale: "Femeie, iată fiul tău!" Apoi a zis ucenicului: "Iată mama ta! Şi din ceasul acela ucenicul a luat-o la sine" (Ioan 19, 26-27). Şi o avea pe ea ca pe mama sa în toată cinstea, şi i-a slujit ei pînă la cinstita şi slăvita ei adormire. Iar la adormire, ducîndu-se cinstitul şi sfîntul ei trup al Maicii lui Dumnezeu la mormînt, sfîntul Ioan a dus înaintea patului Ei stîlparea ce strălucea ca o lumină, pe care Arhanghelul Gavriil o adusese Preacuratei Fecioare, spunîndu-i de mutarea ei de pe pămînt pe cer.

După adormirea Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu s-a dus cu ucenicul său Prohor în Asia, unde-i căzuse lui soarta, ca acolo să propovăduiască cuvîntul lui Dumnezeu. Şi dacă intrară din Ioppi în corabie s-a ridicat o furtună mare şi s-a spart corabia încât toţi cei ce erau în corabie înotau prin valurile mării. După o zi marea i-a aruncat marea pe toţi la uscat vii, ca la cinci stadii de la Seleucia, numai singur Ioan a rămas în mare. Iar Prohor plîngînd mult pentru el, s-a dus în Asia. Şi mergînd patruzeci de zile, a sosit la un sat ce era lîngă mare, şi s-a odihnit de osteneală. Şi privea spre mare şi se întrista pentru Ioan, şi iată, din mare spumîndu-se un val, s-a trîntit de mal cu sunet tare şi a dat afară pe Ioan viu. Aşa a petrecut sfîntul Ioan patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi în mare înotînd, şi cu darul lui Dumnezeu a rămas viu.

Au mers împreună la Efes. Acolo Sf. Ioan, rugîndu-se, a înviat pe Domnos, fiul lui Dioscorid, mai marele cetăţii, de s-a spăimîntat duhul Romanei şi a altora care erau de faţă, cerând apoi să se boteze întru Hristos.

Într-o vreme, se făcea praznicul Artemidei în Efes, şi tot poporul sărbătorea îmbrăcat fiind în haine albe, dănţuind şi jucînd lîngă capiştea Artemidei. Suindu-se şi Ioan la un loc înalt, a stat aproape de idol, şi mustra cu mare glas orbirea lor. Mulţimea s-a umplut de mînie şi a prins a arunca cu pietre asupra lui Ioan. Dar nici o piatră nu l-a lovit pe dînsul, ci întorcîndu-se, toate loveau pe cei ce le aruncau. Iar Ioan, întinzîndu-şi mîinile în sus, a început a se ruga şi îndată s-a făcut arşiţă şi zăduf mare pe pămînt şi au căzut din mulţime bărbaţi ca la două sute şi au murit. Iar ceilalţi, din frica care îi cuprinsese şi-au venit în fire şi se rugau lui Ioan ca să cîştige milă, căci cutremur şi frică căzuse peste dînşii. Iar dacă s-a rugat Ioan către Dumnezeu, toţi morţii au înviat şi toţi au căzut la picioarele lui Ioan şi crezînd în Hristos, s-au botezat.

În acea vreme Domiţian, Cezarul Romanilor (81-96), a ridicat prigonire mare asupra creştinilor. Ioan a fost fost trimis legat la Roma la Cezar unde, pentru mărturisirea lui Hristos, mai întîi l-au bătut, apoi l-au adă-pat cu un pahar de otravă, plin cu venin aducător de moarte, l-au aruncat într-o căldare cu untdelemn foarte fiert, dar din toate a ieşit nevătămat. Şi strigau mulţimile: "Mare este Dumnezeul creştinilor". Şi Cezarul, neîndrăznind să chinuie mai mult pe Ioan, pentru că îl socotea pe el fără de moarte, l-a osîndit la deportare în insula Patmos. Pe drumul pe mare unul dintre tinerii de pe corabie a căzut în apă şi a fost pierdut; altădată au trecut printr-o furtună grozavă, fără scăpare; au rămas fără apă de băut fiind în pericol de a muri de sete. Din toate necazurile i-a scos Sf. Ioan cu rugăciunile sale fierbinţi. De aceea, oamenii îndrăgindu-l şi botezându-se la creştinism, au vrut să-l lase pe Sfânt să meargă unde vrea dar el a insistat să fie dus până la capăt căci a văzut cu duhul că va fi nevoie de el.  A făcut multe minuni şi în insula Patmos. Au venit la el şi jertfitorii idoleşti, dintre care unul ispitindu-l pe sfîntul, a zis: "Învăţătorule, am un fiu olog de amîndouă picioarele, mă rog ţie să-l tămăduieşti pe el şi de-l vei tămădui voi crede şi eu în Dumnezeul pe care tu îl propovăduieşti". Iar sfîntul a zis către dînsul: "Pentru ce ispiteşti aşa pe Dumnezeu care va arăta aievea vicleşugul inimii tale?" Zicînd acestea, Ioan l-a trimis la fiul lui cu aceste cuvinte: "În numele lui Hristos, Dumnezeul meu, scoală-te şi vino la mine". Iar el sculîndu-se, îndată a venit la sfîntul sănătos. Tatăl lui însă, pentru acea ispitire, a ologit în acel ceas de amîndouă picioarele şi a căzut la pămînt de cumplită durere, şi striga rugînd pe sfîntul: "Miluieşte-mă sfinte al lui Dumnezeu şi mă tămăduieşte cu numele lui Hristos Dumnezeul tău. Cred că nu este alt Dumnezeu afară de El". Deci, milostivindu-se sfîntul, a făcut pe jertfitor sănătos şi învăţîndu-l credinţa, l-a botezat în numele lui Iisus Hristos.

          După o vreme a fost ucis împăratul Domiţian († 96), iar după dînsul a luat scaunul Romei Nerva (96-98), om foarte bun. Acesta a eliberat pe toţi cei ce erau sub pedepse. Atunci Ioan, eliberîndu-se din surghiunie, a socotit deocamdată să se întoarcă la Efes, că mai pe tot poporul cel ce era în Patmos îl întorsese la Hristos. Înştiinţîndu-se creştinii cei din Patmos de un aşa gînd, l-au rugat pe el ca măcar Evanghelia pe care el a scris-o acolo să le-o lase lor, întru pomenirea învăţăturii sale. Căci odinioară, poruncind post pentru toţi, a luat cu sine pe ucenicul său Prohor şi a ieşit din cetate ca la cinci stadii, şi s-a suit într-un munte înalt, unde trei zile a petrecut în rugăciune. Iar după acele trei zile, s-a făcut tunet mare şi fulgere şi s-a cutremurat muntele. Iar Prohor a căzut la pămînt de frică. Ioan, întorcîndu-se la dînsul, l-a ridicat şi l-a pus de-a dreapta sa şi i-a zis: "Să scrii cele ce vei auzi din gura mea". Şi iar ridicîndu-şi ochii spre cer, s-a rugat şi după rugăciune a început a grăi "La început era Cuvîntul" şi celelalte. Iar ucenicul, cu luare-aminte, a scris toate cele ce a auzit din gura lui. Şi a scris sfînta Evanghelie, pe care iar a poruncit Prohor să o scrie, din nou pogorîndu-se din munte, şi a vrut ca pe cea scrisă din nou să o lase creştinilor în Patmos după mintea lor, iar pe cea dintîi a ţinut-o la sine. În acelaşi ostrov a scris sfîntul Ioan cu mîna sa şi Apocalipsa, pentru că postind în munte cîteva zile, a văzut negrăitele descoperiri ale lui Dumnezeu, şi prin scrisoare le-a dat pe acelea credincioşilor.

          Aşezând apoi în ostrovul Patmos sfinte biserici, punîndu-le lor episcopi şi preoţi, şi invăţîndu-i pe ei cu îndestulare, i-a mulţumit pe toţi şi s-a întors la Efes. Şi l-au petrecut pe el credincioşii cu plîngere şi cu tînguire multă, nevrînd să se lipsească de un soare ca acela, care cu învăţătura sa a luminat ţara lor. Iar el, intrînd în corabie şi dîndu-le pace tuturor, s-a dus în căsuţa sa. Şi acolo la Efes petrecînd n-a încetat niciodată lucrul, învăţînd totdeauna poporul şi povăţuindu-l la calea mîntuirii.

Iată ce povesteşte despre aceasta Sf. Clement Alexandrinul († 215). Apostolul, pe cînd umbla în Asia prin cetăţi, a văzut odinioară un tînăr pornit din fire a face binele, pe care luîndu-l l-a învăţat şi l-a botezat. Apoi, vrînd să se ducă de acolo în altă parte la propovăduirea Evangheliei, înaintea tuturor a încredinţat pe tînărul acela episcopului acelei cetăţi, ca să-l înveţe pe el la tot lucrul bun. Iar episcopul luînd pe tînăr, l-a învăţat pe el Sfînta Scriptură. Dar nu se îngrijea de dînsul, aşa precum îi era datoria, nici nu-i da o învăţătură ca aceea care se cuvine tinerilor, ci l-a lăsat în voia lui şi după puţină vreme a început tînărul a vieţui rău, a se îmbăta şi a fura. Apoi s-a apucat de tovărăşie cu tîlharii, care luîndu-l, l-au dus în pustie şi suindu-l în munte, l-au făcut căpitan al bandei lor şi făceau război cu puterea la drumul mare. Iar după cîtăva vreme, întorcîndu-se Ioan, a venit în cetatea aceea şi auzind de tînăr că s-a îndărătnicit şi s-a făcut tîlhar, a zis către episcop: "Să-mi dai amanetul pe care ţi l-am lăsat spre pază, ca în nişte mîini credincioase. Să-mi aduci tînărul pe care înaintea tuturor ţi l-am încredinţat ca să-l înveţi frica lui Dumnezeu". Iar episcopul a zis cu plîngere: "A pierit tînărul, a murit cu sufletul, iar cu trupul face tîlhărie pe la drumuri". Iar Ioan a zis episcopului: "Oare aşa se cădea ţie să păzeşti sufletul fratelui tău? Să-mi dai un cal şi un om ca să mă ducă să-l caut pe acela pe care tu l-ai pierdut". Şi plecînd, cînd a sosit Ioan la tîlhari, i-a rugat pe ei ca să-l aducă la căpitanul lor. Şi-l duseră. Văzînd tînărul pe Sfîntul Ioan s-a ruşinat şi, sculîndu-se, fugea în pustie. Iar Ioan, uitîndu-şi bătrîneţile sale, alerga după dînsul strigînd: "Întoarce-te fiul meu la părintele tău, şi nu te deznădăjdui de greşala ta, primesc eu păcatele tale asupra mea. Deci, stai şi mă aşteaptă, că Domnul m-a trimis la tine". Apoi întorcîndu-se tînărul, cu cutremur şi cu ruşine mare, a căzut la picioarele sfîntului, neîndrăznind a căuta la faţa lui. Iar Ioan arătîndu-i părintească dragoste, l-a cuprins pe el, sărutîndu-l şi luîndu-l l-a dus cu bucurie în cetate, căci a aflat oaia cea pierdută. Apoi l-a învăţat pe el mult, povăţuindu-l la pocăinţă, în care bine ostenindu-se tînărul, a plăcut lui Dumnezeu. Şi cîştigînd iertare de greşelile sale, s-a mutat cu pace la Domnul.

Împlinindu-se o sută de ani şi cîţiva, Sfântul a ieşit din casa lui Domnos, unde locuia cu cei şapte ucenici ai săi şi, mergînd la un loc oarecare, le-a poruncit să şadă acolo. Şi era spre ziuă. Iar el, ducîndu-se ca la o aruncătură de piatră, s-a rugat. După aceea, săpînd ucenicii un mormînt în chipul Crucii de lungimea staturei sale, precum le-a poruncit, a zis lui Prohor să meargă la Ierusalim şi acolo să petreacă pînă la sfîrşitul său. Învăţîndu-şi ucenicii şi sărutîndu-i le-a zis: "Trăgînd pămîntul, mama mea, acoperiţi-mă". Şi l-au sărutat ucenicii, acoperindu-l pînă la genunchi. El iar sărutîndu-i pe ei l-au acoperit pînă la grumaji, şi a pus pe faţa lui o basma, şi aşa l-au sărutat, plîngînd foarte tare, apoi l-au acoperit cu totul.

Auzind de aceasta fraţii din cetate au venit şi, dezgropînd mormîntul, n-au aflat nimic. Plîns-au foarte mult şi rugîndu-se s-au întors în cetate. De atunci, în tot anul, din mormîntul lui se ridică praf subţire în ziua de opt mai,  tămăduind bolnavii prin rugăciunea Sfîntului Apostol Ioan spre cinstea lui Dumnezeu, celui în Treime lăudat în vecii vecilor. Amin.

Învăţătură despre protestantismul din America

 
Biserica anglicană: Principala biserică din SUA, cu numărul cel mai mare de aderenţi. Similară bisericii anglicane din Marea Britanie, unde a fost introdusă de regele Henry al VIII-lea. De remarcat că menţine mult mai multe elemente catolice decât bisericile luterane şi calvine. Toate celelalte biserici protestante de origină anglo-saxonă, pot fi considerate drept sciziuni sau mişcări de opoziţie, vizavi de biserica anglicană. Biserica anglicană din SUA (Protestant Episcopal Church) a luat fiinţă în anul 1789, în urma Revoluţiei Americane şi a consolidării instituţiilor tipic americane. Anglicanismul american a luat nastere in statul Virginia, leagănul primelor colonii de imigranţi anglo-saxoni de la începutul sec.XVII. Marile personalităţi ale statului Virginia au provenit din familii anglicane (preşedinţii George Washington, Thomas Jefferson ş.a). Episcopul actual al biericii anglicane este homosexual.

 
Congregaţionismul (congregation = comunitate): Mişcarea congregaţionistă nu recunoaşte necesitatea unei organizări clericale centralizate (biserică, ierarhie pastorală  etc), ci, în sensul creştinismului originar, pune în centrul activităţii religioase pe membrii comunităţii. Comunitatea susţine că fizic este condusă de reprezentanţii ei iar invizibil, nemijlocit, de către Iisus. Aceste “Community Churches” au un pastor total independent, adună toate felurile de creştini şi sunt cele mai derutante ca credinţă.

 
Puritanismul: curent principal al congregationismului; a luat naştere în Anglia secolului XVI, ca mişcare de opoziţie în cadrul bisericii anglicane, care se impunea a fi “purificată”. Emigranţi anglo-saxoni au introdus puritanismul şi în SUA. Puritanii cred că fiecare membru al bisericii trebuie să participe nemijlocit la toate hotărârile comunităţii de care aparţin, fără a depinde de nici o ierarhie pastorală din afară. Rădăcinile puritanismului din USA trebuie căutate în statul Massachusetts (după anul 1620). Curentul a influenţat ulterior dezvoltarea statelor nordice anglo-saxone şi s-a caracterizat printr-o totală intoleranţă faţă de alte religii sau faţă de proprii opozanţi.

Presbiterismul (presbit = bătrânul comunităţii): Presbiterismul este relativ înrudit cu congregaţionismul căci şi pentru această mişcare comunitatea enoriaşilor stă în centrul atenţiei. Rolul diriguitor este preluat de aşa-zisul Sfat al Bătrânilor, verigă intermediară între Iisus Hristos şi credincioşi. Presbiterismul s-a născut iniţial în Scoţia. În sec.XVII au fost colonizaţi mulţi scoţieni în Irlanda de Nord, spre a contrabalansa ponderea, considerată prea mare, a religiei catolice în cadrul populaţiei irlandeze (de unde conflictele religioase de azi). Intrucât scoţienii presbiterieni din Scoţia şi Irlanda s-au simţit a fi la rândul lor persecutaţi de către englezi pentru credinţa lor, mulţi au emigrat în SUA, unde s-au stabilit în special în New Jersey şi Pennsylvania. S-au remarcat (şi se remarcă) prin gradul deosebit de ridicat de pregătire şi de cultură. Cea mai cunoscută personalitate presbiteriană de origină scoţiană a fost preşedintele Woodrow Wilson.

Baptismul (baptist = botezat; numai adulţii, răspunzători de propriile fapte, pot fi botezaţi): ca protest împotriva practicilor abuzive puritane, Roger Williams a întemeiat colonia Rhode Island din SUA pe la mijlocul sec.XVII, nucleu primar al baptismului american. In timpul Revoluţiei Americane s-a înregistrat un spor considerabil al numărului de baptişti. În prezent, această sectă numără cca 25 milioane membri, având deosebit de multi aderenţi în rândul negrilor. Dintre marile personalităţi americane baptiste trebuie mentionaţi pastorul Martin Luther King şi preşedintele Jimmy Carter.

Quakerii (to quake = a tremura; nume ironic dat comportamentului tăcut al membrilor sectei în timpul adunărilor religioase, adunări ce au loc în linişte şi tăcere, rareori întrerupte de murmure): Ideia fundamentală a sectei este că Dumnezeu ar fi prezent în orice fiinţă şi lucru, că oamenii nu au nevoie de instituţia bisericii şi de dogme încorsetante. Quakerii au refuzat îndeplinirea serviciului militar, fapt pentru care au fost urmăriţi şi persecutaţi atât în Anglia cât şi în SUA. Întemeietorul acestei secte paşnice a fost William Penn (1681). De la numele Penn vine si numele statului Pennsylvania, stat în care a organizat numeroase filiale ce au dominat cu spiritul lor iluminat şi pacifist. Aici a domnit libertatea religioasă, toleranţa faţă de semeni, o orientare umanistă şi socială faţă de nevoile individuale ale fiecărui om, o politică corectă şi paşnică faţă de indienii băştinaşi. Quakerii au trăit simplu, în vechiul spirit creştin.

Metodismul (nume de asemenea ironic: cei ce trăiesc metodic): Mişcarea metodistă a fost iniţiată la mijlocul sec. XVIII de către pastorul anglican John Wesley. Metodismul a reprezentat un curent de scindare al bisericii anglicane, în sensul unei mişcări de renaştere, similară curentului german denumit pietism. Metodiştii americani au rămas loiali Angliei în timpul Războiului de Independenţă, fapt care le-a atras unele dezavantaje politice şi o reducere a aderenţilor în următorii ani. Curând însă mişcarea s-a relansat, reintrând în drepturi, cu sporirea numărului membrilor. In sec.XIX mişcarea s-a divizat în două tabere, cauza fiind dezacordul privind abolirea sclavagismului. În prezent numără cca 20 milioane aderenţi.

Mormonii: Reprezintă cea mai tânără mişcare religioasă din SUA, luând naştere abia în anul 1830. Numele oficial: “The Church of Jesus Christ of Latter-Day Saints” (Biserica lui Iisus Hristos a Celei de a Doua Veniri), o biserică închisă, secretoasă, unde nu sunt lăsaţi să intre pe uşă nemormonii. Întemeietorul a fost Joseph Smith care a rescris Biblia. Mormonii şi-au atras antipatia şi opoziţia în SUA, mai ales din cauza acceptării poligamiei. Prigoniţi, s-au retras în zonele nepopulate din vestul SUA, unde au desţelenit, renaturalizat şi cultivat mari teritorii de deşert din zona Utah. În anul 1896, după renunţarea la poligamie, Utah-ul a fost recunoscut ca stat al USA. Statul este locuit şi azi preponderent de Mormoni.

Luteranismul (reforma produsă de Martin Luther în sec. XVI): În SUA, în contrast cu Europa, luteranismul nu a prins teren, având un rol neînsemnat în cadrul bisericilor reformate. Numărul aderenţilor se cifrează la cca 10 milioane (urmaşii imigranţilor de origine germană şi scandinavă).

                                                (text primit de la Părintele Gheorghe Naghi)

Notă. Sectele religioase, prin natura lor iniţiate de judecata de liber-arbitru a un singur individ care nu are altă valoare decât credinţa sa sinceră, sunt periculoase pentru spirit spre deosebire de bisericile tradiţionale, care au pornit direct din munca Apostolilor, ucenicii lui Hristos, şi se bazează pe învăţătura trainică a unei îndelungi experienţe spirituale mărturisite de un infinit şir de existenţe sfinte (dintre bisericile tradiţionale, catolică şi ortodoxă, cea dintâi şi-a diluat oarecum forţa prin multiplele sale ordine religioase, prin hotărâri papale care au restructurat lucruri de esenţă ca natura Sfintei Treimi sau naşterea Fecioarei, prin înlesniri arbitrare ca împărtăşania pe mâncate, eliminarea rugăciunilor colective numite Ectenii etc). Ardoarea sectanţilor uneori întrece pe cea a creştinilor din bisericile tradiţionale. Ei duc o viaţă curată, nu fumează, nu beau, nu curvesc. O viaţă onestă, în echilibru cu lumea din jur. Dar progresul lor spiritual  rămâne aici, chiar dacă austeritatea morală în care trăiesc atinge uneori dimensiuni impresionante. Pentru ei Maica Domnului nu este cea mai sfântă de pe pământ – este doar Maria. Pentru ei nu există sfinţi, pentru ei nu există Sfintele Taine, nu există slujbe pentru bolnavi, pentru morţi, pentru ei nu există postul ca o continuă curăţire a sufletului. Rugăciunile lor sunt improvizate fără pecetea duhului Sfinţilor. Ei nu au bogăţia Sfintei Liturghii ortodoxe, totul e simplificat la maxim, pierzând Duhul. Lucrarea spiritului este la liberul arbitru al inspiraţiei de moment a predicatorilor, supusă permanent erorii. Cadrul în care se mişcă spiritul lor este unul pur omenesc, cu toate racilele şovăirilor, îndoielilor, neînţelegerii, ignoranţei minţii umane. Ne întrebăm în cele din urmă cu cuvintele părintelui episcop Kallistos: "Ce folosinţă fac ei [atunci] din simbol şi sacrament, din cuvânt şi din tăcere, [din ascultarea de Cele Sfinte] când stau în faţa lui Dumnezeu?"

Din Patericul Egiptean

Zis-a avva Antonie: «Am văzut toate cursele vrãjmasului întinse pe pământ şi suspinând am zis: "Oare cine poate să le treacă pe acestea?". Şi am auzit glas zicându-mi: "Smerenia!"». Zis-a iarăşi: «De la aproapele este Viaţa şi Moartea. Că de vom dobândi pe fratele, dobândim pe Hristos [Care este Viaţa]; iar de vom sminti pe fratele, greşim lui Hristos [şi ne paşte Moartea]»

A intrat odată avva Agathon în cetate să-şi vândă puţinele vase şi a găsit pe un lepros lepădat în cale. I-a zis lui leprosul: “Unde te duci”, şi i-a răspuns avva Agathon: “În cetate, să vând nişte vase”. Zis-a lui leprosul: “Fă milostenie, de mă ia acolo !” Şi luându-l pe spatele lui, l-a dus în cetate. I-a zis lui acesta: “Unde vei vinde vasele tale, acolo să mă pui.” Şi a făcut bătrânul aşa. Şi după ce vindea un vas, zicea bubosul: “Cu cât l-ai vândut?” Şi-i răspundea: “Într-atâta”. Şi-i zicea iarăşi: “Cumpără-mi o plăcintă”. Şi-i cumpăra. Şi iar vindea alt vas. Şi îi zicea leprosul iarăşi: “Dar acesta cu cât?”  Şi-i răspundea bătrânul: “Într-atâta”. Şi-i zicea: “Cumpără-mi acest lucru”. Şi-i cumpăra. Deci după ce a vândut toate vasele şi vroia să se ducă, i-a zis bubosul: “Te duci?” Şi i-a răspuns lui: “Da!” Şi i-a zis din nou: “Fă iarăşi milostenie, de mă du unde m-ai găsit!” Şi luându-l pe spatele lui, l-a dus la locul lui. Şi i-a zis lui: “Binecuvântat eşti Agathone, de Domnul în cer şi pe pământ”. Şi ridicând ochii săi, pe nimeni n-a văzut. Că a fost îngerul Domnului care a venit să-l încerce.

Din Patericul Mirenilor  (Vasile Danion)

Într-o noapte, în timp ce se ruga, Dumnezeu i-a descoperit părintelui Serafim că două dintre ucenicele sale au murit. Uneia, care crescuse cu greu doi copii, fiind văduvă si fără să fie ajutată, au venit îngerii să îi ia sufletul, cu toate că fusese o femeie cârtitoare si cădea des în deznădejde. Cealaltă murise pe patul de boală lângă care se aflau sotul si cei sase copii. Când a murit, nu au venit îngerii să îi ia sufletul. Cât trăise, ea Îi multumea tot timpul lui Dumnezeu pentru grija cu care o înconjura

Părintele a întrebat: "Cum, Doamne, pe cea care cârtea au luat-o îngerii si pe cealaltă nu?" Domnul i-a răspuns: "Amândouă s-au mântuit. Dar prima a avut o cruce mult mai grea decât cealaltă. Dacă cea de-a doua ar fi trecut numai un an prin încercările prin care a trecut prima, credinta i s-ar fi zdruncinat. Când avea necazuri, imediat sotul ei era lângă ea si o întărea. În timp ce văduva plângea, si nu o mângâia nimeni".