HOLY RESURRECTION ROMANIAN ORTHODOX CHURCH

MISIUNEA ROMÂNĂ ORTODOXĂ INVIEREA DOMNULUI

9091 ALDER AVE , SACRAMENTO CA 95829

Mail Address (Adresa poştală): P.O.Box 1488, Carmichael, CA 95609-1488

Preot: Teodor Alin Gîrlonţa (tel. 916 375 9978)

Preşedintele Consiliului Parohial: Constantin Podoreanu

www.invierea-domnului.org

V E S T I T O R U L

Octombrie 2008

Un material de lectură şi meditaţie de suflet care nu trebuie să  lipsească din nici o familie creştină

 

În cuprins: Calendarul religios şi laic al lunii; Predica Păr.Cleopa; Cuvinte despre Sfinţii pomeniţi în luna octombrie; obiceiuri săteşti; pilde şi gânduri creştine.

 

 

Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca

 

Te lăudăm Prea Sfinte Apostole Luca, cel ce ai scris Evanghelia lui Hristos şi Faptele Apostolilor, care ai făcut icoanele Maicii Domnului, doctore al slăbiciunilor şi neputinţelor omeneşti care vindeci rănile sufletelor noastre. Roagă-te pentru mântuirea noastră. 

Calendarul lunii

 

Miercuri, 1 octombrie: Acoperământul Maicii Domnului.

Vineri, 3 octombrie: Sf.Mc. Dionisie Areopagitul.

Duminică, 5 octombrie: Sf.Mc. Haritima. Duminica 19-a după Rusalii.

2 Cor. 11,31-33 şi 12, 1-9; Luca 6,31-36 (Iubirea vrăjmaşilor)

Luni, 6 octombrie: Sf. Apostol Toma

Duminică, 12 octombrie: Sf.Mc.Andronic. Duminica 21-a după

Rusalii. Gal. 2, 16-20; Luca 8, 5-15 (Pilda Semănătorului).

Marţi, 14 octombrie: Sf. Cuv. Paraschiva.

Sâmbătă, 18 octombrie: Sf.Apostol şi Evanghelist Luca.

Duminică, 19 octombrie: Sf.Prooroc Ioil. Duminica a 20-a după Rusalii.

Gal.1, 11-19; Luca 7, 11-16 (Învierea fiului văduvei).

Marţi, 21 octombrie: Cuvioşii Mărturisitori Visarion, Sofronie şi Sf.

Muc. Oprea, Sf. Preoţi Mărturisitori Ioan din Galeş şi Moise

Măcinic din Sibiel.

Joi, 23 octombrie: Sf. Apostol Iacov, fratele vitreg al Domnului.

Duminică, 26 octombrie: Sf. Mare Mucenic Dimitrie, izvorâtorul de

mir Duminica a 23-a după Rusalii. Efes. 2, 4-10; Luca 8, 26-39

(Vindecarea celui din ţinutul Gherghesenilor).

Luni, 27 octombrie: Cuviosul Dimitrie cel Nou, Basarabov.

 

 

Date memorabile

 

1 octombrie 1924: Înlocuirea oficială de către Biserica Ortodoxă Română a Calendarului vechi, Iulian, cu cel actual, Gregorian (cu 13 zile mai tirziu)

2 octombrie 1409: Este atestată cea mai veche pisanie românească, cea de la biserica Streisângiorgiu (jud. Hunedoara).

7 octombrie 1883: S-a inaugurat Castelul Peleş.

8 octombrie 1878: Armata română întoarsă victorioasă din Războiul de Independenţă împotriva turcilor, îşi face intrarea triumfală în Bucureşti pe Podul Mogoşoaiei, care de atunci poartă numele de Calea Victoriei.

10 octombrie 1857: Începe construcţia clădirii Universităţii din Bucureşti după planurile arhitectului Alexandru Orăscu (inaugurată la 16 iulie 1864 de Cuza Vodă).

10 octombrie 1916: Prima bătălie a trupelor române in primul război mondial: la Tg. Jiu, unde ostaşii români, conduşi de generalul Ion Dragalina, resping puternica ofensivă germană.

14 octombrie 1465: Bucureştiul devine capitală (reşedinţă domnească) sub Radu cel Frumos, domnul Ţării Româneşti (1462-1478). Ca localitate (citadelă pe Dâmboviţa) însă, Bucureştiul e atestat documentar din timpul lui Vlad Ţepeş în 1459.

14 octombrie 1834 – Domnitorul muntean Alexandru Ghica legalizează drapelul naţional românesc în cele trei culori: roşu, galben şi albastru, pe orizontală cu albastrul jos (înainte steagul Moldovei era roşu iar cel al Munteniei alb-gălbui; la Adunarea de la Blaj, ardelenii purtau roşu, alb şi albastru având în mijloc inscripţia “Virtus Romana Rediviva”). Tricolorul, impus ca drapel naţional sub Cuza în 1859, devine cum îl ştim noi astăzi, cu benzi verticale, având albastrul la hampă, în 1867, o dată cu întronarea lui Carol I.

15 octombrie 1922: La Alba Iulia a avut loc încoronarea lui Ferdinand I (1914-1927) ca rege al tuturor românilor

19 octombrie 1865: Inaugurarea oficială a liniei ferate Bucureşti-Giurgiu, prima din România; Filaret devine prima gară a Bucureştilor.

26 octombrie 1860: A fost inaugurată, în prezenţa lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866), Universitatea din Iaşi, cu patru facultăţi: Drept, Filosofie, Ştiinţe şi Teologie

27 octpmbrie  1938: Este inaugurată, la Târgu Jiu, "Coloana fără sfârşit", celebra sculptură a lui Constantin Brâncuşi

31 octombrie 1784 – A început răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan, cu binecuvântarea preotului ortodox Ioanăş Cazan.

 

 

Cine nu cunoaşte Sfânta Scriptură nu cunoaşte pe Dumnezeu

 

 

Predica Părintelui Cleopa la Duminica  din 19 octombrie (a 20a după Rusalii), a învierii fiului văduvei  (Despre mila lui Dumnezeu)

Şi văzînd-o Domnul, I S-a făcut milă de ea şi i-a zis: Nu mai plînge! (Luca 7, 13)

Iubiţi credincioşi,

 

Nici femeia cea văduvă din cetatea Nain, nici altcineva din cei mulţi care duceau la mormînt pe fiul ei, nu au rugat pe Mîntuitorul să facă acea preaslăvită minune, de a învia pe fiul văduvei şi a-l da mamei sale. Ci Însuşi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, văzînd-o plîngînd, I s-a făcut milă de ea, după cum spune dumnezeiasca Evanghelie de azi: Şi văzînd-o Domnul, I s-a făcut milă de ea (Luca 7, 13). Mila lui Dumnezeu este una din însuşirile înţelepciunii lui Dumnezeu (Iacob 3, 17).

 

Ştim cu toţii, că cea mai mare milă şi milostivire a lui Dumnezeu, s-a arătat prin trimiterea Fiului Său pe pămînt, ca să mîntuiască neamul omenesc, din robia cea amară şi grea a diavolului (Luca 1, 77-78; Efeseni 2, 4-6; Tit 3, 5; I Petru 1, 3). De aceea lui Dumnezeu I se mai zice şi Tatăl îndurărilor şi Dumnezeu a toată mîngîierea (II Corinteni 1, 3). Toate neamurile sînt datoare să slăvească pe Dumnezeu pentru mila Lui (Romani 15, 9; Isaia 30, 18). Mila lui Dumnezeu este din neam în neam spre cei ce se tem de Dînsul (Psalm 102, 17).

Iubiţi credincioşi, cînd Mîntuitorul, milostivindu-Se, a înviat pe fiul văduvei din Nain, prin această preaslăvită minune a adus negrăită bucurie şi spaimă, atît mamei copilului înviat, cît şi tuturor celor ce erau de faţă, încît toţi au dat slavă lui Dumnezeu, zicînd: Prooroc mare S-a sculat întru noi că a cercetat Dumnezeu pe poporul Său (Luca 7, 16). Dar oare mila lui Dumnezeu numai într-un loc şi într-o vreme se arată asupra neamului omenesc? Nu, nicidecum.

 

Oceanul cel fără de fund şi fără de margini al milei şi milostivirii lui Dumnezeu a lucrat şi lucrează în tot locul şi în toate timpurile asupra tuturor zidirilor Sale, după cum spune şi dumnezeiasca Scriptură: Îndurările Lui sînt peste toate lucrurile Lui (Psalm 144, 9). Cine nu a văzut vreodată, vara cînd seceta mare şi arşita ameninţă pe oameni şi animalele lor, fiindcă, după mărturia Scripturii cerul, de mare secetă, se face ca fierul şi pămîntul ca arama (Levitic 26, 19) şi încep toate vieţuitoarele de pe pămînt a simţi lipsa de apă şi de hrană, că îndată ce preoţii adună poporul şi fac rugăciuni de ploaie şi Sfîntul Maslu în biserici, pe cîmp şi prin grădini, îndată încep a se ivi nori pe cer, adunîndu-se şi îngrămădindu-se. Apoi se aud tunete, se văd fulgere de la răsărit pînă la apus şi încep a cădea stropi de apă şi îndată vine ploaie mare şi curată, care adapă ţarinile, cîmpiile şi grădinile şi aduc mare bucurie oamenilor, plantelor şi tuturor vieţuitoarelor pămîntului.

 

Cine nu cunoaşte atunci şi nu vede în această binefacere a lui Dumnezeu îndurarea şi dragostea Lui faţă de oameni? Cine din cei credincioşi, care au frică de Dumnezeu, nu mulţumesc din inimă Preaînduratului şi Atotputernicului Dumnezeu pentru mila şi milostivirea Sa asupra zidirilor Sale? Ba uneori, şi înainte de a se aduna credincioşii la rugăciune în biserică, numai uitîndu-se la cer şi suspinînd din adîncul inimii pentru lipsa de apă şi de hrană, Dumnezeu, ca un ştiutor de inimi, privind la inimile lor, care se roagă în tăcere, îndată le trimite ploaie şi vreme bună spre rodirea pămîntului, aducînd mîngîiere şi bucurie tuturor, şi celor buni, şi celor răi. Şi aceasta pentru că Domnul, după mărturia Sfintei Scripturi, plouă peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi şi răsare soarele Său peste cei buni şi peste cei răi (Matei 5, 45).

 

Alteori, pentru păcatele oamenilor, îngăduie Dumnezeu să vină peste oameni boli grele, fără leac sau cu anevoie de vindecat prin doctori. Dar îndată ce se fac slujbe, rugăciuni şi Sfîntul Maslu la biserici şi prin casele creştinilor, bolile se vindecă prin credinţă şi oamenii se fac sănătoşi ca mai înainte, şi aduc mulţumire Preabunului Dumnezeu, care I-a cercetat, dar morţii nu I-a dat.

Uneori se ridică mari tulburări şi războaie între popoarele lumii care aduc moartea a mii şi milioane de oameni. Însă, dacă oamenii îşi aduc aminte de Dumnezeu şi aleargă la El cu rugăciuni şi zile de post din toată inima, atunci Preabunul şi Atotputernicul Dumnezeu, potoleşte tulburările, stinge războaiele şi aduce pace şi înţelegere între oameni. Căci Domnul se milostiveşte spre noi şi ascultă pe toţi care se roagă pentru pacea lumii şi unirea fiilor Bisericii Lui. El este Împăratul păcii (Isaia 9, 5) şi fericeşte pe cei ce iubesc pacea, zicînd: Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema (Matei 5, 9).

 

Alteori se ridică furtuni mari, ploi peste măsură şi grindină, aducînd mari stricăciuni livezilor, grădinilor şi recoltelor, cu mari inundaţii şi alunecări de teren, sau sînt cutremure grele de pămînt. Însă, dacă oamenii se căiesc de păcatele lor şi aleargă cu lacrimi la post şi rugăciune, ploile încetează şi cutremurele se liniştesc cu mila şi cu puterea cea negrăită a Preabunului Dumnezeu, Care le stăpîneşte pe toate. Cine nu cunoaşte, atunci, mila şi îndurarea Lui Dumnzeu asupra oamenilor şi purtarea Lui de grijă pe care o are spre toate făpturile Sale?

 

Alteori, pentru păcatele oamenilor, Dumnezeu îngăduie să apară pe pămînt boli grele şi fără leac şi mulţime de lăcuste, gîndaci, viermi, omizi şi alte insecte care fac mari stricăciuni grădinilor, livezilor şi tuturor semănăturilor. Însă dacă preoţii şi credincioşii se adună în biserici şi fac rugăciuni, Sfîntul Maslu, aghiasmă şi alte slujbe rînduite, îndată suferinţele omeneşti se uşurează şi insectele stricătoare dispar prin mila şi purtarea de grijă a Preabunului şi mult Milostivului Dumnezeu faţă de neamul omenesc.

 

Dar cine dintre oameni va putea să spună vreodată cît de mare şi nemăsurată este îndurarea şi mila lui Dumnezeu, care pururea şi în tot locul se revarsă asupra tuturor făpturilor Sale?

 

Aşadar, fraţii mei, cugetînd noi la mila şi îndurarea lui Dumnezeu, să ne silim a fi milostivi faţă de fraţii noştri loviţi de atîtea suferinţe, care sînt tot oameni ca şi noi. Prin aceasta împlinim porunca dată de Domnul, Care zice: Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv (Luca 6, 36). Să ne aducem aminte că, făcînd noi fapte de milostenie, facem bine sufletelor noastre, după mărturia care zice: Omul cel milostiv face bine sufletului său; iar cel nemilostiv, pierde trupul său (Pilde 11, 17).

 

Cînd vrem să facem milostenie, să fim cu inimă bună şi cu bucurie, să dăm celor săraci şi necăjiţi, aducîndu-ne aminte că roada omului drept este "milostenia" (Pilde 19, 22) şi dacă cineva miluieşte să miluiască cu voie bună (Romani 12, 8). Deasemenea, trebuie să ştim că în toate se arată mila lui Dumnezeu, dar mai cu seamă în îndelunga Sa răbdare (Ieremia 9, 47; Psalm 77, 42; Isaia 30, 18). Iarăşi mila lui Dumnezeu se arată în cruţarea celor răi, datorită celor drepţi.

 

Cine vrea să înţeleagă clar acest lucru, să citească în Sfînta Scriptură despre convorbirea fericitului patriarh Avraam cu Dumnezeu, despre pierderea Sodomei (Facere 18, 23-33). Iarăşi vedem luminat din mărturia Sfintei Scripturi, că mila lui Dumnezeu se arată pururea către cei ce se lasă de cele rele şi se căiesc de păcatele lor.

 

Cu adevărat, fraţii mei, Dumnezeu este bun şi blînd şi mult milostiv tuturor celor ce Îl cheamă pe Dînsul (Psalm 85, 4), dar voieşte ca şi noi să facem milă cu cei ce ne greşesc nouă: Iar de nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta vouă greşelile voastre (Matei 6, 15; Marcu 11, 25). Mîntuitorul nostru Iisus Hristos ne-a arătat că mai mult voieşte de la noi milă, decît jertfă: Mergînd, învăţaţi ce înseamnă: Milă voiesc, iar nu jertfă; că nu am venit să chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă (Matei 9, 13; 12, 7; Pilde 3, 3).

 

Iubiţi credincioşi, pînă aici am arătat cu mărturii din dumnezeiasca Scriptură, despre mila şi milostivirea lui Dumnezeu şi în ce fel lucrează ea asupra noastră. Acum voi spune o istorie sfîntă despre mila, milostivirea şi îndelunga răbdare a lui Dumnezeu pe care o are pururea El asupra celor răi, spre a-i întoarce la pocăinţă. Cine a citit în Sfînta Scriptură istoria împăratului Manase, a înţeles cîte răutăţi şi fărădelegi a făcut el înaintea lui Dumnezeu. Cum a adus pe poporul lui Israel la închinare de idoli; cum a făcut jertfelnice idolilor, mai bine zis demonilor, în amîndouă curţile templului Domnului, cum a trecut pe fiii săi prin foc şi a făcut idol cioplit şi l-a aşezat în templul lui Dumnezeu şi cum, împăratul Manase, a adus pe Iuda şi pe toţi locuitorii Ierusalimului la atîta rătăcire, încît ei au săvîrşit mai mult rău decît alte popoare, pe care Dumnezeu le-a stîrpit din faţa fiilor lui Israel (I Paralipomena 33, 2-9).Dar mila, îndurarea şi îndelunga răbdare a lui Dumnezeu cea fără de margini, s-au arătat şi asupra acestui împărat depărtat de la El şi, cu judecăţile Sale necuprinse de minte, a întors la pocăinţă şi la dreapta credinţă pe Manase.

 

Pilda cu împăratul Manase, fiul lui Iezechia, ne îndeamnă şi pe noi la pocăinţă, căci nimenea nu trebuie a se deznădăjdui de mila şi milostivirea lui Dumnezeu, măcar de ar fi cel mai păcătos om din lume. Numai să se mărturisească la duhovnic cu mare căinţă cu durere de inimă, cu hotărîrea de a nu mai păcătui şi a-şi plini canonul dat. Aşa să nădăjduiască în mila lui Dumnezeu, că va dobîndi iertare de toate păcatele şi mîntuirea sufletului său.

 

Poziţia cea mai dreaptă şi mai ortodoxă a noastră faţă de mila lui Dumnezeu este aceasta: să ne silim la lucrarea tuturor faptelor bune; să nădăjduim la mila lui Dumnezeu nu la faptele bune ale noastre, iar în vreme de căderi în păcate, să nu ne deznă-dăjduim de mila Lui care pururea ne ajută pe calea mîntuirii.

Să luăm aminte că dacă Dumnezeu face milă cu noi, sîntem şi noi datori să facem milă cu semenii noştri. Sînt atîţia oameni săraci, să-i ajutăm după puterea noastră cu cele de trebuinţă vieţii: un ban, o haină, o pîine dăruite, cu dragoste. Sînt atîţia oameni bolnavi, să-i cercetăm, să-i mîngîiem, să ne rugăm lui Dumnezeu pentru sănătatea şi alinarea suferinţelor lor. Sînt atîţia creştini robiţi de păcate, căzuţi din dreapta credinţă, bolnavi la suflet. Să ne ostenim a-i călăuzi spre Hristos, a-i îndemna la biserică, la rugăciune, la un preot să-şi mărturisească păcatele. Să le vorbim de bucuria mîntuirii şi de chinurile iadului; să-i convingem să se pocăiască şi să urmeze cu dreaptă credinţă lui Hristos. Numai aşa ne putem mîntui, că zice Domnul: Fericiţi cei milostivi că aceia se vor milui! (Matei 5, 7).

 

Să ne învrednicească Bunul Dumnezeu de mila Lui cea mare, şi să ne ajute a face milă ca să dobîndim iertare şi Cerească Împărăţie care nu va mai avea sfîrşit. Amin.

 

Acoperământul Maicii Domnului

(Miercuri, 1 octombrie)

 

În vremea împăratului Leon cel înţelept din Constantinopol, făcându-se, spre o duminică, priveghere de toată noaptea în sfânta biserică Vlaherna a Preasfintei Nascatoarei de  Dumnezeu, în întâia zi a lunii octombrie, şi mulţimea poporului stând înainte, ca la patru ceasuri de noapte fiind, Sfântul Andrei şi-a ridicat ochii în sus împreună cu ucenicul său, Fericitul Epifanie, şi au văzut pe Împărăteasa cerului, pe ocrotitoarea a toată lumea, pe Preasfânta Fecioară Născătoare de Dumnezeu, stând în văzduh şi rugându-se, strălucind cu lumină şi acoperind pe popor cu cinstitul său omofor, înconjurată de oşti cereşti şi de mulţime de sfinţi, care stăteau în haine albe cu cucernicie împrejurul ei; din care doi erau mai aleşi, Sfântul Ioan înaintemergătorul şi Evanghelistul Ioan. Şi s-au auzit atunci cu graiul de umilinţă ale rugăciunii ei către iubitul său fiu, şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos, acestea: "Împărate ceresc, primeşte pe tot omul cel ce Te slăveşte pe Tine, şi cheamă în tot locul preasfânt numele Tău; şi unde se face pomenirea numelui meu, acel loc îl sfinţeşte, şi preamăreşte pe cei ce Te preamăresc pe Tine, şi pe cei ce cu dragoste mă cinstesc pe mine Maica Ta. Primeşte-le toate rugăciunile şi făgăduinţele şi-i izbăveşte din toate nevoile şi răutăţile". Ştiind şi noi cine este solitoarea şi acoperitoarea noastră, să năzuim către dânsa cu umilinţă strigând: "Acoperă-ne pe noi cu acoperământul tău, Preasfântă Fecioară, în ziua răutăţilor noastre; acoperă-ne în toate zilele noastre, iar mai ales în ziua cea rea când sufletul de trup se va despărţi, de faţă să ne stai întru ajutor, şi să ne acoperi pe noi de duhurile cele rele din văzduh, care sunt sub cer, şi în ziua înfricoşătoarei judecăţi, să ne acoperi pe noi întru ascunsul Acoperământului tău". (Din Sinaxar)

Sfîntul Mucenic Dionisie Areopagitul (3 octombrie)

Sfîntul Dionisie Areopagitul, s-a născut din părinţi necredincioşi, dar de neam bun, şi a crescut în Atena. La douăzeci şi cinci de ani a întrecut pe toţi învăţaţii săi vîrstnici filozofi. Deprinsese meşteşugul citirii stelelor şi a fost martor la ceasul în care totul s-a întunecat într-o zi la amiază când Domnul Iisus Hristos a murit răstignit pe cruce. L-a ascultat pe Sfântul Pavel vorbind atenienilor pe stânca Areopagului (vezi Faptele Apostolilor 17, 15-34) şi a devenit creştin. A predicat cuvântul lui Dumnezeu la Roma şi în Galia (Franţa de azi). A murit ca martir sub împăratul roman Domiţian.

Cuvioasa Maica noastră Paraschiva de la Iaşi (14 octombrie)

Sfânta Paraschiva a trăit în veacul XI. S-a născut nu departe de Constantinopol, în orăşelul Epivata din Tracia (localitate aflată astăzi pe teritoriul Turciei europene). Se trăgea dintr-o familie înstărită şi părinţii ei au botezat-o Parascheva pentru că s-a născut într-o zi de vineri (în greceşte “paraskevi”). A fost crescută în duhul dragostei de Dumnezeu şi de semeni. Se povesteşte că, încă de mică, obişnuia să dăruiască săracilor hainele ei scumpe şi să se îmbrace în veşmintele lor ponosite. A pribegit la Constantinopol şi la Locurile Sfinte, mereu în înfrânare şi în rugăciune. Întoarsă în părţile natale, şi-a dat sufletul în mâinile Domnului la numai 27 de ani. Descoperite prin vedenie minunată, moaştele ei au săvârşit de-a lungul vremii nenumărate minuni şi vindecări. Strămutate la Târnovo (vechea capitală a crailor bulgari), apoi la Belgrad, la Constantinopol şi, în cele din urmă, la Iaşi, ele au marcat cu sfinţenia lor întreg Răsăritul bizantin. Sfintele moaşte făcătoare de minuni ale Cuvioasei Maicii noastre Paraschiva cea Nouă (numită astfel spre a nu fi confundată cu muceniţele din primele secole ce au purtat acelaşi nume) au fost aduse în cetatea de scaun a Moldovei la anul 1641, prin strădania dreptcredinciosului domnitor Vasile Lupu, fiind aşezate mai întâi în incinta Bisericii Sfinţii Trei Ierarhi, iar astăzi în Catedrala Mitropolitană. Este ocrotitoarea Moldovei şi a întregii Românii. Sărbătoarea ei prilejuieşte anual unul dintre cele mai mari pelerinaje din toată lumea ortodoxă. (Din crestinortodox.ro).

Părintele Ioanichie Bălan, în cartea sa despre viaţa părintelui Cleopa, relatează din cele povestite de bătrânii de la Sihăstria. În ziua de 14 octombrie 1951, de sărbătoarea Sfintei Cuvioase Paraschiva, era lume multă să se închine la relicvele sfintei. Două bătrâne s-au rugat de părintele Cleopa să le lase în faţă, să se închine la Sfânta Paraschiva pentru că erau bolnave şi voiau doar să lase o pernă pe care au adus-o pentru ea. Părintele le-a spus blând: “Să vă binecuvinteze Dumnezeu. Mergeţi de vă închinaţi". Cele două bătrâne s-au dus şi, spre uimirea tuturora de faţă, Sfânta a ridicat capul de au putut bătrânele să-i pună perna sub cap.

Noi românii o iubim mult pe Sfânta Cuvioasă. De aceea îi cântăm cu glasul Acatistului: “Preacuvioasei noastre maici, mult-milostivei Paraschiva, prinos de umilinţă îi aducem noi nevrednicii păcătoşi pentru mijlocirile sale. Că mari daruri ne-am învrednicit a dobândi, de la izvorul cel pururea curgător de bunătăţi al mântuitorului nostru şi să-i cântăm: Bucură-te Paraschevo mult folositoare!”

 

Viaţa Sfîntului Apostol şi Evanghelist Luca (18 octombrie)

 

Sfîntul Evanghelist Luca era din Antiohia Siriei (Asia Mică) şi din tinereţe a deprins înţelepciunea elinească şi meşteşugul doctoricesc, făcîndu-se doctor iscusit. A fost şi zugrav ales. Cunoştea bine limba egipteană şi greacă şi, deprinzîndu-se desăvîrşit şi cu învăţătura evreiască, a mers la Ierusalim.

El a fost unul din cei şaptezeci de apostoli, despre care chiar el pomeneşte în Evanghelia sa, zicînd: "A arătat Domnul şi pe mulţi alţii şaptezeci şi i-a trimis, cîte doi, înaintea feţii Sale, în toată cetatea şi locul" (Luca 10, 1). Înviind Hristos, pe cînd Luca şi Cleopa mergeau în Emaus şi vorbeau între ei cu jale despre pătimirile iubitului lor învăţător, însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, prin arătarea Sa, i-a mîngîiat şi a şters lacrimile de pe ochii lor, căci, apropiindu-se de dînşii, le-a zis: "Ce sînt cuvintele acestea de care vă întrebaţi între voi mergînd şi de ce sînteţi trişti?" (Luca 24, 13-35). Şi a fost atunci călător Sfîntul Luca împreună cu Acela Care a zis pentru Sine: "Eu sînt calea, adevărul şi viaţa". Deci, mergînd şi vorbind cu El, a rostit adînc negrăit de înţelepciune. Ca să nu fie uitată pomenirea Domnului, pe care din toată inima Îl iubea, după cincisprezece ani de la Înălţarea Lui la cer, cu toată adeverirea i-a scris Evanghelia care se adresează mai mult romanilor şi celrolalţi neiudei. Sfîntul Luca a fost părtaş durerilor şi ostenelilor lui Pavel întru bunăvestirea lui Hristos, pentru că îi urma lui propovăduindu-L pe Hristos nu numai Iudeilor, ci şi neamurilor. El a fost în Roma la dînsul, precum arată Faptele Apostolilor, pe care tot el le-a scris, şi era foarte iubit de Pavel. Scriind către Coloseni Apostolul Pavel, zice: "Închină-se vouă Luca, doctorul cel iubit". La fel, în Epistola către Corinteni, Pavel îl laudă pe Luca, zicînd: "Dar nu numai atît, ci este şi ales de către Biserici ca tovarăş al nostru de călătorie, avînd darul acesta, spre slava Domnului Însuşi şi spre osîrdia noastră" (II Corinteni 8, 19).

Pe locul unde s-a pus sfîntul lui trup, Dumnezeu, preamărind pe plăcutul Său, a plouat colirie (apă limpede) care tămăduieşte durerea de ochi, în semnul meşteşugului celui doctoricesc. Pentru aceasta era ştiut de credincioşi mormîntul lui, căci se vindecau de diferite boli, cu rugăciunile Sfîntului Apostol. Constantie, fiul lui Constantin cel Mare, a adus moaştele lui tămăduitoare la Constantinopol.

Se spune despre dînsul că el a zugrăvit prima icoană cunoscută de biserică: prea minunatul chip al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, purtînd în braţe ca Prunc pe Domnul nostru Iisus Hristos. Maica Domnului, văzînd icoana, a grăit astfel: "Darul Celui ce S-a născut din mine şi al meu să fie cu icoanele acestea". Sfîntul Apostol Luca a mai zugrăvit pe lemn şi chipurile sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel. De la Sfăntul Luca s-a început în toată lumea zugrăvirea sfintelor icoane, întru slava lui Dumnezeu, a Maicii Lui şi a tuturor sfinţilor, pentru împodobirea Bisericii şi spre mîntuirea credincioşilor, celor ce cu dreaptă credinţă cinstesc sfintele icoane. Amin. (După Vieţile Sfinţilor).

 

Sf. Mucenic şi Apostol Iacov, fratele vitreg al Domnului

(23 octombrie)

 

Sfântul Iacov, fratele Domnului, a fost cel întâi episcop la Ierusalim, hirotonit de Însuşi Domnul. El este cel dintâi care a izvodit şi scris dumnezeiasca Liturghie, învăţată de la Domnul Hristos. Pe această Liturghie mai pe urmă au scurtat-o, pentru neputinţa omenească, Sfântul Ierarh Vasile cel Mare mai puţin Sfântul dumnezeiescul Ioan Gură de Aur mai mult. Păstorind sfânta Biserică din Ierusalim şi învăţând pe mulţi şi întorcându-i la Domnul, a stârnit pe iudei cu urgie asupra lui, care, prinzându-l, l-au aruncat jos de pe aripa templului şi, fiind încă viu, l-au omorât cu un lemn. Se cuvine explicat înţelesul cuvântului “fratele Domnului” care se trage din predania moştenirii de la bătrânul Iosif. Căci atunci când Iosif logodnicul Mariei, apropiindu-i-se moartea, a împărţit pământul fiilor ce-i avuse cu femeia sa cea dintâi şi a vrut să facă parte si Celui din Sfânta Fecioară, Fiu din Dumnezeu, ceilalţi cu lăcomie nu l-au socotit ca frate dar, între ei, Iacov L-a luat pe Domnul Iisus ca părtaş de moştenire pe partea sa. De aceea el s-a chemat nu numai frate al Domnului, ci şi drept (După Sinaxar).

 

    Sf. Mare Mucenic Dimitrie, izvorâtorul de mir (26 octombrie)

 

Sfântul Mare Mucenic Dimitrie a trăit pe vremea împăraţilor Diocleţian şi Maximian Galeriu (284-311). El era fiul voievodului cetăţii greceşti a Tesalonicului. A fost botezat în taina de frica cruntelor prigoane împotriva creştinilor. Părinţii lui l-au învăţat în taină sfânta credinţă pentru Domnul nostru Iisus Hristos şi bucuria faptelor bune, cum era milostenia către săraci. Murind însă părinţii săi, Maximian împăratul,  l-a chemat la dânsul pe foarte tânărul Dimitrie şi, cunoscându-i înţelepciunea, l-a făcut voievod în locul tatălui său. Şi a fost primit Sfântul cu mare cinste de către cetăţeni, iar el a prins a cârmui cu multa vrednicie poporul, propovăduind pe faţă dreapta credinţă şi aducând pe mulţi la Hristos.

Cunoscând împăratul că voievodul Dimitrie este creştin, s-a mâniat foarte, a venit la Tesalonic şi  a poruncit să-l închidă în temniţă, până la încheierea jocurilor ce sărbătoreau victoria sa în războiul cu Sciţii. Şi se bucura împăratul, mai ales, văzând pe un luptător vestit, pe nume Lie, vandal de neam, înalt, puternic şi înfricoşător la chip, care se lupta la aceste jocuri cu cei viteji şi-i ucidea, aruncându-i în suliţe. Dar era acolo şi un tânăr creştin, anume Nestor, cunoscut Sfântului Dimitrie, care, văzând pe Lie ucigând fără cruţare pe oameni, mai cu seamă pe creştini, s-a aprins de râvnă împotriva uriaşului. Vrând să se lupte cu Lie a alergat la Sfântul, în temniţă, cerând de la dânsul rugăciuni şi binecuvântare ca să-l poată birui pe acel ucigaş de oameni. Şi, însemnându-l cu semnul crucii pe frunte, Sfântul i-a zis: "Du-te şi pe Lie vei birui şi pe Hristos vei mărturisi!"  De îndată Nestor, intrând în luptă cu Lie, a strigat: "Dumnezeul lui Dimitrie, ajută-mi!" şi pe loc, trântindu-l jos pe Lie, l-a omorât. S-a întristat împăratul de moartea lui Lie şi, aflând cu mânie că Sfântul Dimitrie este cel care l-a îndemnat pe Nestor să se lupte cu Lie, împăratul a trimis ostaşi la temniţă ca să-l străpungă cu suliţele pe Sfânt. Astfel marele Dimitrie şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezcu. Tot atunci, din porunca împăratului, s-a tăiat capul şi Sfântului Nestor. La moaştele lor s-au săvârşit apoi multe minuni şi tămăduiri. Sfântul Dimitrie a rămas protectorul cetăţii Tesalonicului şi rugăciunile adresate lui i-au scăpat de multe ori de duşmani pe cei din cetate. (După Proloage).

Obiceiuri străbune de Sfântul Dumitru

În Bucovina ziua când se sărbătoreşte Sfântul Dumitru la 26 octombrie se numeşte şi Samedru. Samedrul, personaj imaginar, plăcut lui Dumnezeu pentru bătrâneţea sa, este patronul caselor şi păzitorul oamenilor de fiarele sălbatice. Împreună cu Sân-George (sărbătoarea Sfântului Gheorghe din 23 aprilie), Samedrul împarte anul pastoral în două anotimpuri: vara pastorală  (23 aprilie-26 octombrie) cu miezul timpului la Sfântul Ilie (20 iulie) şi iarna pastorală (26 octombrie-23 aprilie) cu miezul timpului la 16 ianuarie (Sân-Petrul de iarnă – pomenirea lanţului Sfântului Apostol Petru). În noaptea de 26 octombrie sătenii se adună la “focul lui Samedru”. Grămezile de lemne uscate, paie şi găteje rămase de la meliţatul cânepei, care ard pe înălţimile din jurul satelor au în mijloc înfipt un brad verde. Lumea petrece şi bea toată noaptea şi apoi dimineaţa flăcăii când pleacă spre casele din sat iau tăciuni cu care afumă gospodăria şi pomii din livadă.

Pentru ciobani este şi o noapte de prezicere a vremii – se zice că dacă pe cojocul azvârlit în mijlocul târlei se aşează o oaie albă va fi iarnă lungă şi geroasă, dar o iarnă scurtă şi blândă de se-aşează o oaie neagră. Acum se plătesc şi învoielile între ciobani şi stăpânii oilor făcute în primăvară la Sân-George (cum e zicerea: “la Sân-George se încaieră câinii iar la Samedru se sfădesc stăpânii”). (Din CrestinOrtodox.ro).

 

 

 

A murit Părintele Ioan de la Recea. Legenda continuă 

(articol de Claudiu Târziu, în revista Rost, iunie 2008)

 

A fost o legendă din timpul vieţii. Un mărturisitor al lui Hristos, luminat de har, care îşi purta crucea cu smerenie şi dragoste. Când îl întâlneai, ţi se plecau genunchii în mod reflex. Era ca şi cum un sfânt s-ar fi desprins din icoană şi ar fi venit spre tine. Te copleşea prin prezenţă, dar nu pentru că era dominator, ci pentru bunătatea, pacea şi modestia care transpăreau pe chipul acestui călugăr. Părintele Arhimandrit Ioan Iovan de la Recea.

Pe 17 mai, legenda s-a destrupat. Sufletul Părintelui Ioan s-a ridicat la ceruri, spre a se uni cu Tatăl.

Născut în 1922, ca fiu al preotului Gavril şi al presbiterei Maria Iovan, a studiat Dreptul timp de trei ani, a absolvit Facultatea de Teologie şi a făcut studii pentru doctorat, cu Părintele Dumitru Stăniloae, fără să-şi mai susţină însă teza. În 1947 a intrat la Mânăstirea Vladimireşti (Galaţi), unde, pe 27 noiembrie 1949, a fost tuns în monahism, cu numele de Ioan, o lună mai târziu fiind hirotonit ieromonah. Părintele Ioan a slujit la Vladimireşti până în anul 1955. Predicile şi sfaturile sale duhovniceşti au făcut din mânăstire loc de mare pelerinaj. În plină prigoană asupra Bisericii, veneau să-l asculte, în aer liber, pe orice vreme, stând în genunchi, 20.000-30.000 de oameni.

Autorităţile comuniste au trecut de la uimire la furie şi apoi la panică. Sfinţia Sa făcea spovedanii colective şi era pentru împărtăşirea cât mai deasă, şi zilnică, dacă era posibil, pentru tot păcătosul, chiar dacă acesta nu apuca să se curăţe prin canon şi rugăciune. Din această pricină, într-o scrisoare deschisă semnată de câţiva mari duhovnici, între care Părintele Cleopa Ilie, Părintele Petroniu Tănase de la Sfântul Munte Athos, Părintele Arsenie Papcacioc şi Mitropolitul Antonie Plămădeală, în anul 1954, Părintele Ioan a fost acuzat de erezie. În 1955, Părintele Ioan a trimis un memoriu conducerii Statului şi Sfântului Sinod, în care spunea: "… de ce se pedepsesc elevii, studenţii, militarii, învăţătorii şi alţi membri de partid pentru că merg la Biserică? În ce consta libertatea religioasă, care sunt limitele ei? Dacă este o colaborare între Biserică şi Stat, atunci de ce Statul are drepturi nelimitate şi se amestecă grosolan în toate ale Bisericii, inclusiv în predici şi slujbe, pretinzând să fie scurtate sau chiar anulate în anumite zile? Unii au zis că suntem reacţionari: în sens duhovnicesc, au dreptate - vrem sa fim reacţionari până la moarte, împotriva diavolului şi a ucenicilor săi". A fost acuzat de instigare la terorism şi condamnat la muncă silnică pe viaţă.

A supravieţuit regimului de exterminare din închisorile prin care a trecut – Galaţi, Văcăreşti, Jilava, Gherla şi Aiud –, deşi a suferit multe torturi şi s-a îmbolnăvit grav de TBC. În temniţă, Părintele Ioan a continuat să oficieze Sfânta Liturghie în fiecare zi, cu ajutorul unor detinuţi de drept comun, care aveau o mai mare libertate de mişcare şi puteau introduce în închisoare vin pentru împărtăşanie. Antimisul îl avea cusut pe spatele maieului. Potirul era o cutie de medicamente din ebonită sfinţită. Părintele Ioan a fost printre puţinii care au rezistat reeducării de la Aiud. A fost eliberat în 1964, cu decretul de graţiere generală.

După închisoare, Mitropolitul Antonie Plămădeală a cerut şi a obţinut în Sinod ridicarea caterisirii Părintelui Ioan, pentru dovezile de credinţă pe care le-a dat. După 1990, a devenit duhovnicul mânăstirii de maici "Naşterea Maicii Domnului" de la Recea, de lângă Târgu-Mureş. Acolo a şi fost îngropat pe 19 mai a.c. (2008).

IPS Andrei, arhiepiscopul Albei Iuliei, a spus: "Părintele a fost un mărturisitor al lui Hristos. Cu orice risc şi-a exprimat crezul său, fiind un mare misionar. Misiunea lui pornea din convingerea că se poate regenera viaţa noastră duhovnicească printr-o regăsire a comuniunii cu Hristos în Sfânta Euharistie. Nădăjduim că Domnul nostru Iisus Hristos îl va face partaş al ospăţului crediţei cel veşnic".

Dumnezeu să-l odihnească în pace!

 

 

O istorioară de pe internet

 

Doi bărbaţi, ambii greu bolnavi, ocupau acelaşi mic salon de spital. Unuia dintre ei i se îngăduia să se ridice din pat timp de o oră în fiecare după-amiază pentru a permite eliminarea lichidului din plămâni. Patul său se afla alături de unica fereastră din salon. Celălalt trebuia să stea tot timpul întins în pat.

Cei doi au stat de vorbă ore în şir. Au vorbit despre soţiile, familiile, casele şi munca lor, au depănat amintiri din armată, din călătorii, din vacanţe. În fiecare după-amiază, când venea timpul pentru cel de lângă fereastră să se ridice, acesta îi descria celuilalt ceea ce vedea că se întâmplă dincolo de geamul ferestrei. Celălalt începu astfel să trăiască pentru acea ora zilnică în care lumea sa învia de culoarea şi freamătul vieţii lumii din afară.

Fereastra dădea într-un parc cu un lac. Rate şi lebede pluteau pe apă, copii se jucau cu bărcuţe. Tineri îndrăgostiţi se plimbau mână în mână printre flori de toate culorile în timp ce din depărtare se ghicea forfota oraşului. Pe măsură ce omul de lângă fereastră descria cu de-amănuntul toate acestea, cel din pat, închizând ochii, îşi imagina cu nesaţ această scenă pitorească.

Într-o după-amiază caldă, omul de lângă fereastră descrise o paradă trecând. Deşi celălalt nu putea auzi fanfara, putea însă, cu ochii minţii, să vadă ceea ce celălalt îi descria cu atât de multe detalii despre mulţimea fremătândă.

Şi aşa trecură zile şi săptămâni. Într-o dimineaţă devreme, asistenta de gardă veni ca de obicei pentru a aduce apă de spălat bolnavilor şi găsi trupul lipsit de viaţă al omului de lângă fereastră, care se săvârşise în pace în timpul somnului. Femeia se întristă şi chemă personalul de servici să ridice corpul neînsufleţit.

Simţindu-se ceva mai bine, celălalt bolnav ceru, dacă se poate, să fie mutat la fereastră. Asistenta fu bucuroasă să-i îndeplinească dorinţa. Încet, încet, cu foarte mare greutate, omul reuşi să se ridice în capul oaselor doritor să vadă pentru prima oară cu ochii săi proprii lumea de afară. Încordându-se se întoarse apoi spre fereastra de lângă pat şi privi în afară.  Dar în faţa ochilor săi se afla un zid gol.

Omul o întrebă pe asistentă cum putuse vedea pe fereastră fostul său coleg de salon atât de multe minunăţii pe care i le descrisese cu lux de amănunte. Asistenta se miră pentru că omul acela fusese orb şi deci nu putea vedea nici măcar zidul gol. Apoi a adăugat cu simpatie: “Poate că a vrut doar să vă încurajeze pe Dvs”.

Epilog: Este o imensă bucurie în a-i face fericiţi pe ceilalţi, în ciuda greutăţilor propriei existenţe. Împărţite cu alţii supărările se înjumătăţesc în timp ce bucuriile se dublează. Dacă vrei să te simţi bogat atunci ia aminte la lucrurile pe care le ai şi pe care nu le poţi cumpăra cu bani. Today is a gift, that is why it is called “The Present”.

 

 

Cuvioşii Mărturisitori Visarion, Sofronie şi Sf. Muc. Oprea, Sf. Preoţi Mărturisitori Ioan din Galeş şi Moise Măcinic din Sibiel (21 octombrie)

 

Cuviosul părintele nostru Visarion, s-a născut în Bosnia, din părinţi creştini ortodocşi, Maxim şi Maria, în anul mântuirii 1714, şi a primit din Sfântul Botez numele de Nicolae. Tânăr, călătorind pe la multe locaşuri de închinare, a poposit adesea la Visarion si SofronieLocurile Sfinte. Acolo, la mânăstirea Sfântul Sava, de lângă Ierusalim, a îmbrăcat schima monahicească, pe când avea 18 ani, primind numele de Visarion. În cele din urmă a venit în Ţara Ardealului, unde papistaşii căutau prin silnicie să smulgă credinţa dreptmăritoare din sufletele românilor ortodocşi. Nu glasul omenesc l-a chemat în Ardeal, ci însuşi Ziditorul tuturor, ca să mântuiască din pierzare pe românii drept-credincioşi. Pe unde trecea, el aprindea în sufletele credincioşilor râvna pentru credinţa cea adevărată. Trăia o viaţă de aspră înfrânare, hrănindu-se numai cu mâncare slabă de legume. Pentru chipul mult îmbunătăţit al vieţii sale, drept-credincioşii români nu numai că-l ascultau şi urmau poveţele lui, dar cuprinşi de o mare însufleţire duhovnicească, îi sărutau mâinile şi picioarele cele sfinte. În drum spre Sibiu a fost prins de stăpânirea catolică şi târât la judecată. În faţa celor care-l judecau, el a stat drept şi fără frică, mărturisind că dreapta credinţă a Bisericii Răsăritului este singura adevărată şi mântuitoare. Pentru aceea, el nu va înceta să arate uniţilor rătăcirea lor şi să-i îndemne să se lase de ea. Pentru această mărturisire a dreptei credinţe, cuviosul Visarion a fost aruncat în fioroasa temniţă din Kufstein, în creierul munţilor tirolezi, unde după suferinţe grele departe de lume, dar aproape de Cel care împarte cununile vieţii celor vrednici, s-a mutat la Domnul.

Cuviosul Sofronie se trăgea din familia Popovici de la Cioara Sebeşului. La botez i s-a dat numele de Stan, iar în călugărie numele de Sofronie. A sihăstrit multă vreme în Ţara Românească, iar în anul 1756 s-a întors la Cioara, unde râvna sa pustnicească l-a mânat să-şi facă un mic schit în mijlocul codrului şi să ţină acolo câţiva tineri la învăţătură. După ce străbătu o mare parte din ţinutul Sebeşului şi al Albei, îndemnând, cu multă râvnă duhovnicească, pe credincioşi să nu se depărteze de credinţa dreptmăritoare, a suferit grea prigoană din partea papistaşilor catolici, care l-au aruncat în temniţa grea din Bobâlna. Dar Domnul, care a scăpat pe Petru din lanţuri, l-a slobozit şi pe cuviosul Său Sofronie. Două luni a stat cuviosul în ţinutul Zarandului şi apoi s-a îndreptat spre Munţii Apuseni, ca să facă din crestele lor cetate nebiruită dreptei credinţe.

Neputându-l abate de la calea cea dreaptă, papistaşii l-au prins din nou şi l-au aruncat în temniţa din Abrud. Dar Dumnezeul puterilor l-a izbăvit iarăşi din temniţă. De acum, credincioşii n-au mai vrut să-l părăsească, ci, ca pe Domnul Hristos odinioară, îl însoţeau pururea câte 12 barbati temători de Dumnezeu, ca nişte apostoli înflăcăraţi.

În 14 februarie 1761, cuviosul Sofronie a ţinut "Marele sobor" din cetatea Bălgradului (Alba Iulia). Cu cuvinte lipsite de meşteşug, a cerut, la acel sobor, cuviosul Sofronie, în numele poporului român, vlădică pe seama drept-credincioşilor din Ardeal. Bunul Dumnezeu i-a ascultat glasul şi a înmuiat inima stăpânitorilor care au îngăduit ca românii să aibă vlădică după rânduiala Bisericii Ortodoxe de Răsărit. Iar atunci când, cu voia lui Dumnezeu, a fost rânduit ca episcop ortodox al Ardealului Dionisie Novacovici, cuviosul Sofronie, socotindu-şi împlinit lucrul său, a plecat la sfânta mânăstire a Argeşului, unde s-a săvârşit în pace, mutându-se în locaşurile cereşti.

Sfântul Mucenic Oprea, alt mărturisitor al dreptei credinţe s-a născut în Săliştea Sibiului, pe vremea împărătesei Maria Tereza (1740-1780). Era plugar, şi împreună cu soţia şi copiii lui, ducea o viaţă de bună cucernicie şi plăcută lui Dumnezeu. Pe vremea aceea, semeaţa împărăteasă multă silnicie făcea credincioşilor de sub stăpânirea ei, ca să-i rupă de la Legea Răsăritului şi să-i plece unirii cu Roma. Le răpea bisericile, pe preoţi îi izgonea, pe cei care nu se clătinau de la dreapta credinţă si nu se plecau Romei, îi lovea cu biruri şi poveri şi umplea temniţele cu ei. În amărăciunea lor, românii se rugau fierbinte lui Dumnezeu să nu-i lase să piară cu totul. Şi Dumnezeu şi-a plecat urechea cu milă şi a ridicat pe Oprea din Sălişte, bărbat drept şi inimos, să le fie apărător în cumplita lor primejdie.

Şi evlaviosul Oprea porni cu încredere la lupta pentru apărarea dreptei credinţe. Mai întâi îşi întări sufletul cu post şi rugăciune, cu binecuvântările preoţilor izgoniţi de la sfintele lor altare şi cu bunele poveţe de la bătrânii înţelepţi. Apoi căută, prin munţii şi văile săliştene, gloatele drept-credincioşilor, pretutindeni îmbărbătând pe cei ce pătimeau, mângâind pe cei ce suspinau, şi sprijinind pe cei ce se clătinau.

Când se înfăţişă înaintea căpeteniei de la cârma ţării şi-i ceru oprirea prigoanelor şi sloboda mărturisire a dreptei credinţe, căpetenia îl mustră ca pe un răzvrătit şi-l ameninţă cu temniţa şi moartea, dacă nu se pleacă unirii cu Roma.Văzând această neomenie, în toamna anului 1748, evlaviosul Oprea merse la Viena să se plângă împărătesei şi să-i ceară libertate pentru Legea Răsăritului, arătând că unirea cu Roma s-a făcut atât de ascuns, încât nici preoţii n-au ştiut ce este. Împărăteasa, cu viclenie i-a spus ca i-a ascultat plângerea, dar în ascuns a dat poruncă pentru şi mai mari prigoane, iar Oprea să fie întemniţat de îndată ce va sosi în Ardeal. Prin vrerea lui Dumnezeu, aflând de această ticaloşie, evlaviosul Oprea a rămas în Banat ca cioban la oi.

Dar, după puţin timp, înainte de Sfintele Paşti din anul 1752, evlaviosul Oprea nemaiputând răbda suferinţele drept-credincioşilor, merse iarăşi la Viena şi ceru împărătesei oprirea prigoanelor şi încheia jalba: "sau vlădică de legea noastră, sau drum slobod să plecăm din ţară". Împărăteasa porunci ca fericitul Oprea să fie prins şi osândit la temniţă pe viaţă în cetatea Kufstein din Tirol. Pe fericitul Oprea l-a aşteptat vreme îndelungată soţia sa Stana, stând la uşa bisericii, îmbrobodită în negru, plângând şi cerând milă ca să-şi poată creşte copiii. Dar el n-a mai venit, împodobindu-se în temniţă cu cununa nepieritoare a sfinţilor mucenici.

Tot în această zi, se face şi pomenirea Sfinţilor preoţi Mărturisitori Moise Măcinic din Sibiel şi Ioan din Galeş. Pe la mijlocul veacului al XVIII-lea, din rândul preoţilor şi al credincioşilor ortodocşi români din Transilvania s-au ridicat numeroşi apărători ai dreptei credinţe în faţa încercărilor autorităţilor habsburgice de a-i înstrăina de "Legea strămoşească". Între ei s-au numărat şi preoţii Moise Măcinic din Sibiel şi Ioan din Galeş, sate care ţineau pe atunci de "scaunul" Sălişte. Preotul Moise Măcinic dintre ei a fost hirotonit la Bucureşti de Mitropolitul Neofit al Ţării Româneşti, prin anul 1746. Ridicându-se împotriva uniaţiei, a fost prins şi întemniţat la Sibiu, unde a pătimit timp de 17 luni. A fost eliberat din închisoare cu condiţia de a nu mai săvârşi cele ale preoţiei, şi a trăi şi a munci ca un simplu ţăran. În 1752 a fost delegat, alături de credinciosul Oprea Nicolae din Sălişte, să plece la Viena, pentru a prezenta împărătesei Maria Tereza plângerea credincioşilor din părţile de sud ale Transilvaniei (Făgăraş, Sibiu, Sebeş şi Orăştie), prin care cereau drepturi pe seama Bisericii Ortodoxe. Au fost primiţi de împărăteasă, dar în loc să li se dea un răspuns la plângerile lor, au fost aruncaţi în fioroasa închisoare Kufstein, din Munţii Tirolului.

În anii care au urmat, reprezentanţii clerului şi ai credincioşilor din Transilvania au cerut în mai multe rânduri autorităţilor habsburgice să elibereze pe cei doi captivi. La 24 iulie 1784, Stana, soţia lui Oprea, ruga pe împăratul Iosif al II-lea să-l elibereze după o robie de 32 de ani. Conducerea închisorii raporta că nu se mai ştie nimic despre el. Înseamnă că amândoi şi-au sfârşit zilele în temniţa de la Kufstein, jertfindu-şi viaţa pentru credinţa ortodoxă, câştigând însă cununile muceniciei.

Preotul Ioan din Galeş a fost hirotonit la Bucureşti sau la Râmnic, în lipsa unui episcop ortodox în Transilvania. S-a numărat printre cei mai îndrăzneţi apărători ai credinţei ortodoxe, în faţa oricăror încercari ale autorităţilor habsburgice de a impune o altă credinţă. În anul 1756 a fost arestat şi dus în lanţuri la Sibiu. Împărăteasa Maria Tereza a dat ordin să fie dus în închisoarea cetăţii Deva, urmând să fie reţinut acolo până la moarte. Dar spre sfârşitul anului următor, a fost dus sub aspră pază militară la închisoarea de la Graz, în Austria. Un cronicar braşovean - Radu Duma - scria că în anul 1776 câţiva negustori din Braşov l-au cercetat în închisoare, mărturisindu-le că mai bine va muri acolo, decât să-şi lase credinţa strămoşească". Mai târziu a fost mutat în închisoarea de la Kufstein, unde îsi sfârşiseră viaţa şi alţi mărturisitori şi mucenici ai Ortodoxiei transilvane. În 1780 un alt întemniţat ortodox de aici, sârbul Ghenadie Vasici, a reuşit să trimită o scrisoare ţarinei Ecaterina a II-a şi Sinodului Bisericii Ortodoxe Ruse, prin care ruga să se intervină pentru eliberarea lui. Între altele, scria: “Aici în fortăreaţă este şi un preot român din Transilvania, cu numele Ioan, care pătimeşte în robie de 24 de ani pentru credinţa ortodoxă". Acesta era preotul Ioan din Galeş, cel întemniţat în 1756, deci cu 24 de ani în urmă.

Pentru mărturia lor ortodoxă şi moartea lor martirică, Sfinţii Preoţi Martiri Ioan din Galeş şi Moise Măcinic din Sibiel, sunt cinstiţi ca sfinţi de către obştea credincioşilor de pretutindeni şi mai cu seamă de cei din Transilvania, din mijlocul cărora s-au ridicat.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

 

RUGĂCIUNE CĂTRE SFINŢII IERARHI IOREST ŞI SAVA AI ARDEALULUI  ŞI  SFINŢII MĂRTURISITORI VISARION, SOFRONIE ŞI OPREA  CE S-A ROSTIT LA SLUJBA CANONIZĂRII

 

Cu inima smerită şi cu grai de laudă cutezăm a preamări astăzi pe Hristos, Cel ce v-a arătat pe voi, preafericiţi mărturisitori ai dreptei credinţe, slava Bisericii noastre! Şi început cinstirii voastre de obşte făcând, ne plecăm genunchii cu umilinţă şi negrăită dragoste şi rugăciune înălţăm vouă, celor ce aţi pus mai presus de toate cele vremelnice, credinţa cea dreptmăritoare; căci voi, o, bunilor ierarhi ai Ardealului, Iorest şi Sava, trăitori ai smereniei călugăreşti şi părtaşi ai darurilor cereşti, aţi îndurat chinuri de moarte pentru apărarea Legii noastre strămoşeşti şi a poporului dreptcredincios; iar tu, cuvioase Visarioane, prealuminate, te-ai coborât ca un arhanghel cu glas de trâmbiţă dumnezeiască în mijlocul credincioşilor, întărindu-i în dreapta credinţă şi viaţa ta ţi-ai dat pentru Hristos; şi turma cea dreptcredincioasă din Ardeal pe căile mântuirii şi îndrumând Biserica lui Hristos la biruinţă; iar tu, Oprea, cel prea osârduitor, iubind mai mult Legea neschimbată a lui Hristos decât pe ai tăi şi decât însăşi viaţa ta, sufletul ţi-ai pus pentru dreapta credinţă.

De aceea, voi toţi care aţi odrăslit din coapsele Bisericii dreptslăvitoare din Ardeal şi care acum vă bucuraţi de slava mucenicilor şi a mărturisitorilor lui Hristos, primiţi rugăciunea noastră şi mijlociţi pentru noi înaintea Bunului şi Milostivului Dumnezeu, Celui în Treime preamărit. Ocrotiţi, cu rugăciunile voastre, turma cea dreptslăvitoare, care vă cinsteşte ca pe nişte stâlpi neclintiţi ai dreptei credinţe. Rugaţi-vă Domnului ca să întărească dragostea şi unitatea de credinţă dintre fraţi, să reverse harul păcii în inima tuturor, să ferească turma dreptcredincioşilor de toată reaua întâmplare, ca într-un glas şi într-un suflet să preamărim pe Cel ce este Dătătorul tuturor darurilor şi Mântuitorul nostru. Priveghiaţi şi vă rugaţi pentru noi, ca izbăviţi fiind, prin mijlocirile voastre, de cursele celui rău, să ducem lupta cea bună a mântuirii, în toate clipele vieţii noastre şi să fim neclătinaţi întru dreapta credinţă a moşilor şi strămoşilor noştri.

Bucurându-vă de dumnezeiasca mărire întru care v-aţi înălţat şi rugându-ne vouă ca să fiţi mijlocitori înaintea tronului Celui de sus, preamărim pentru toate pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, zicând: Slavă Ţie Dumnezeule, Cel mare şi minunat întru sfinţii Tăi. Amin!

 

Alte gânduri despre primejdia unirii credinţelor şi necredinţelor (ecumenismul larg)

„Idealismul umanitar“, scria părintele monah Seraphim Rose de la mânăstirea ortodoxă Platina din California, „este ceea ce rămâne din creştinism atunci când adevărul său specific s-a evaporat. Este singurul temei al unirii creştinilor cu necreştinii căci, deşi provine din creştinism şi îşi trage coloratura specifică din învăţătura creştină, el se adresează oricui crede în primul rând în om şi în fericirea pământească. Oricine primeşte această învăţătură poate citi în ea propria părere. Creştinii pot afla în ea latura pământească a unei învăţături care, în plinătatea ei, vorbeşte şi despre Cer; necreştinii pot afla în ea o învăţă­tură despre om şi despre o «realitate mai înaltă», ce nu încalcă propriile idei despre ceea ce se află mai presus de om şi în afara lumii acesteia; iar anticreşti­nii pot afla în ea expresia înţelepciunii universale, singura care împlineşte ne­voile religioase ale omului. Astfel Roma poate deveni învăţătorul omenirii, iz­vorul umanismului universal, pe care «orice om de bun simţ» îl poate accepta, fără a primi şi adevărata credinţă creştină din care a izvorât el“. Citind acestea să ne întrebăm: dorim oare să facem această unire şi să-L pierdem pe Dumnezeu rămânând cu frânturi din El care sunt mereu combătute de ceilalţi?

 

Părintele monah Justin Pârvu de la mânăstirea Petru Vodă din Moldova scrie: “Învăţaţi de la eroii şi martirii noştri cum s-au luptat să ne păstreze nouă, celor de azi, învăţătura strămoşilor noştri. Ei nu au tăcut, dragii mei, niciodată când a fost vreme de mărturisire, când vrăjmaşii ortodoxiei năvăleau asupra credinţei noastre. Chiar dacă mulţi au tăcut, mari oameni de stat, mari feţe bisericeşti, poporul credincios nu a tăcut, totdeauna s-au găsit oameni de valoare, investiţi cu putere de sus, care să mărturisească adevărul. Ceea ce se întâmplă astăzi în viaţa noastră bisericească este foarte grav, nu este lucru lipsit de importanţă. Nu trebuie să trecem indiferenţi pe lângă problemele cu care se confruntă Biserica noastră. Sfinţii Părinţi aşa ne învaţă, că atunci când credinţa ne este primejduită, porunca Domnului este să nu păstrăm tăcerea şi nimeni nu este îndreptăţit să zică „dar, ce, eu sunt prea mic, cine sunt eu să mă amestec în problemele Bisericii”? Nu, dragii mei, Sfinţii Părinţi ne învaţă că dacă noi vom rămâne nepăsători şi vom tăcea, pietrele vor striga. Este necesar să ne cunoaştem catehismul, canoanele şi învăţătura Bisericii noastre”.

 

Dar o largă mişcare ecumenică, care sperie chiar şi pe protestanţii cei mai avântaţi pentru realizarea unei uniri pe plan mondial, ascunde primejdii foarte grave pe care le-au sesizat bisericile tradiţionale. Iată că Biserica Catolică vede ecumenismul ca pe o falsă unitate pan-creştină, în contradicţie cu interpretările cuvântului Bibliei şi desigur dogmele de bază creştine. În domeniul religios se poate ajunge uşor la fanatism (care de fapt nu ştim dacă este absurditate sau credinţă foarte puternică) şi deci exagerări autojustificabile. Unii (între ei chiar şi baptişti şi penticostali) se tem că ecumenismul poate degenera într-o mişcare apostatică, ca la sfârşitul lumii cel prevestit de Biblie, căci apar numeroşi predicatori înşelători, “prooroci mincinoşi’ care duc la “rătăcire” aşa cum era avertizarea apostolică (2 Petru  2, 1-2) în consens cu cele spuse de Însuşi Domnul Iisus (Matei 7, 21-23; 24-4,11,24). Mulţi adversari reali ai creştinismului pretind că sunt creştini chemând lumea la religii false precum New Age, Baha’i, free-masoneria, mişcarea pro-life, purtătorii promisiunii (Promise Keepers) etc.

            În faţa acestor primejdioase alunecări Biserica Ortodoxă, care a rămas, după separările pe care le-a săvârşit Vestul în secolele cinci şi unsprezece, singura biserică coborând, fără modificări, direct din credinţa şi practica ucenicilor Domnului, se păstrează prudentă. Cu o atitudine cumva asemănătoare cu cea a celeilalte biserici tradiţionale – Biserica Catolică, ea vede unirea prin aducerea la ortodoxie a tuturor creştinilor neortodocşi, dar spre deosebire de catolici nu o face agresiv ci ca o redută care îşi apără bogăţia spirituală, primitoare de oaspeţi. Da, Biserica Ortodoxă este deschisă ecumenic la un dialog “până şi cu Spiritul Răului în persoană” dar îşi menţine neclintită  poziţia sa de “martoră a Adevărului”.   Părintele Iustin Popovici, marele duhovnic sârb, spune: “ecumenismul modern constituie o mişcare şi o erezie eclesiastică” căutând să surpe chiar “stâlpul şi temelia adevărului” (1 Timotei 3,15).

            Tradiţia Bisericii nu este ceva închistat. Ea este vie, încărcată de spiritualitate, dar, spre deosebire de tradiţiile oamenilor, ţine cont de relaţia cu Dumnezeu, Stăpânul lumii la care se află Dreptatea şi Dragostea. Tradiţia Bisericii Ortodoxe are garanţia că posedă această inspiraţie de necontestat, revendicându-se direct din învăţătura ucenicilor Fiinţei Divine întrupate. Ea conţine elementele necesare efortului de îndumnezeire, de transformare a fiinţei umane pentru valorificarea ei spirituală maximă (să ne amintim spusele Sfântului Serafim de Sarov că scopul fiecărui creştin ar trebui să fie primirea Duhului Sfânt), aşa cum arată argumentele protestanţilor care s-au convertit cu de la sine putere la ortodoxie şi care au studiat mai întâi cu mare grijă, întorcând pe toate feţele credinţa ortodoxă, cu logica de fier a  catolicismului din care s-a desprins Reforma, şi cu fervoarea sinceră, specifică spiritului dornic de apropiere de Dumnezeu, liberă de constrângeri formale, care a produs Reforma.

            Da, dragostea deplină de aproapele care constituie măsura supremă a capacităţii de iubire de Dumnezeu, când se ajunge la împlinirea deplină a celei mai mari porunci (“Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi” – Luca 10,27), nu lipseşte din modul în care Biserica Ortodoxă abordează frământările ecumeniste.  În America ea colaborează cu protestanţii şi catolicii în acţiuni de ajutorare în caz de calamităţi naturale, de foamete şi epidemii, în intervenţii politice (political lobbying)  pentru ajutorarea celor în nevoie.

            Politica de anatemizare (excomunicare) între Bisericile Catolice şi Ortodoxe care a urmat marii schisme din 1054 a fost reciproc revocată de către Papă şi Patriarhatul din Constantinopol în 1965. Între cele două biserici tradiţionale există multă înţelegere frăţească. Ele nu se mai acuză de erezie. Patriarhul Teoctist a fost, în perioada 7-9 mai 1999, gazda Papei Ioan Paul II, ceea ce a constituit un moment istoric - prima vizită a capului Bisericii Catolice într-o ţară majoritar ortodoxă. Dar aceasta nu înseamnă compromisuri de la marile adevăruri ale credinţei, între care, liturgic, în mod central, stă Euharistia. De aceea, dacă participarea la mesa catolică a credincioşilor ortodocşi este permisă de către Biserica Ortodoxă, luarea împărtăşaniei care este unirea trupului uman cu Trupul şi Sângele Domnului, miezul credinţei noastre care are ca lucrare procesul îndumnezeirii, constituie o gravă abatere de la drumul pe care este angajată fiinţa credinciosului.  

Gestul ecumenic al IPS Nicolae (Corneanu) al Banatului din duminica de 25 mai 2008 când, participând la slujba de sfinţire a noii biserici greco-catolice din parcul Doina, Timişoara, a ieşit de s-a împărtăşit, este un gest foarte îndoielnic, mai ales că vine din partea unei înalte feţe bisericeşti. După cum s-a menţionat mai sus, în păstrarea echilibrului şi autenticităţii credinţei în cursul permanentului dialog dintre tendinţele inovatoare şi cele conservatoare ale Bisericii, proprii unei Tradiţii vii, monasticismul este cel care joacă rolul principal. Reacţia promptă a călugărilor de la Muntele Athos la gestul IPS Nicolae trage un semnal de alarmă.

Americanul, urând jumătăţile de măsură, are o vorbă veche încă din 1812, sau poate chiar din 1546: “You cannot have one’s cake and eat it too” (Nu poţi să păstrezi o prăjitură şi totdată s-o şi mănânci). Or or. Sunt două lucruri incompatibile. Nu putem să rămânem cu adevărat creştini, adică ucenici ai ucenicilor lui Hristos dar în acelaşi timp să facem o singură biserică cu toate credinţele şi necredinţele posibile în care fiecare spune ce vrea şi îşi construieşte dumnezeul său propriu, cel mai simplu, uşor şi convenabil, care să nu dea bătaie de cap, pe care să-l pună în dulap să nu îi deranjeze viaţa şi să-l scoată doar când îşi aminteşte la o nuntă şi la o înmormântare. Dumnezeu este Unul singur, Dumnezeul adevărat, în mâinile Căruia este puterea universului şi lumii, de care se cuvine să avem frică, şi pe Care trebuie să învăţăm să-l cunoaştem aşa cum este El şi nu cum ne convine nouă căci zi de zi vedem că planurile noastre nu se realizează decât dacă vrea Dumnezeu Care este unicul Stăpân peste noi şi lume. Toate bisericile şi sectele protestante şi chiar şi Biserica Catolică care s-a desprins din Biserica Apostolică dar apoi s-a îndepărtat treptat de ea, prin reforme şi hotărâri la bunul plac politic sau de circumstanţă impuse de autoritatea unui papă si nu a unui sinod de sfinţi părinţi - toate doresc o unire efectuată sub egida lor, păsându-le mai puţin dacă mai păstrează cuvântul dat de Hristos Apostolilor Săi. Astfel deşi continuă să se numească creştini, ei devin de fapt falşi creştini.

Atenţie: Biserica Catolică doreşte ca unirea să se facă sub conducerea ei. Să nu uităm că pentru credinţa noastră strămoşească, adevărată, ortodoxă, neschimbată de la ucenicii Domnului nostru Iisus, au murit mii de martiri ca Sfinţii Visarion, Sofronie, Oprea, Moise Măcinic şi Ioan din Galeş şi mulţi alţii, chinuiţi în temniţe. De asemenea mii de preoţi şi credincioşi au pătimit în închisorile comuniste pentru apărarea credinţei străbune. Astăzi Biserica Ortodoxă se află sub atacul catolicilor (care au dorit întodeauna să cucerească şi conducă întreaga lume) şi a protestanţilor, aşa cum neamul românesc se află sub atacul globaliştilor care doresc să-i desfiinţeze identitatea de veacuri.

Priveghiaţi creştini ortodocşi şi nu cădeţi în mrejele ecumenismului. Buna înţelegere şi iubirea de aproapele nu înseamnă renunţarea la credinţa adevăratĂ, învăţată direct de la Mântuitorul.