HOLLY RESURECTION ROMANIAN ORTHODOX CHURCH

MISIUNEA ROMÂNĂ ORTODOXĂ INVIEREA DOMNULUI

9091 ALDER AVE , SACRAMENTO CA 95829

Preot: Teodor Alin Gîrlonţa (cell. 916 375 9978)

www.invierea-domnului.org

V E S T I T O R U L

Noiembrie 2006

Un material de lectură şi meditaţie de suflet care nu trebuie să  lipsească din nici o familie creştină

În cuprins: Calendarul religios şi laic al lunii, Predica Părintelui Cleopa, Intrarea Maicii Domnului în Templu (21 nov.), Sf. Mina (11 nov.), Sf. Grigore Palama (14 nov.), Postirea cu folos duhovnicesc, Din suferinţa creştinilor români, Anton Pann.

   

Intrarea în Templu a Maicii Domnului (21 nov.)

Troparul Sărbătorii Astăzi înainte-însemnarea bunei voinţe a lui Dumnezeu şi propovăduirea mântuirii oamenilor, în Biserica lui Dumnezeu luminată, Fecioara, se arată şi pe Hristos tuturor îl vesteşte; acesteia şi noi cu mare glas să-i strigăm: Bucură-te plinirea rânduielii Ziditorului.

Calendarul lunii

Miercuri, 1 noiembrie: Sfinţii Doctori fără de arginţi Cosma şi Damian.

Sâmbătă, 4 noiembrie: Cuv. Ioanichie cel Mare (Pomenirea morţilor)

Duminică, 5 noiembrie: Sf.Muc.Galaction şi Pistimia. Duminica 22-a după

Rusalii. Gal. 6,11-18; Luca 16, 19-31 (Bogatul şi Lazăr).

Miercuri, 8 noiembrie: Soborul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil.

Sâmbătă, 11 noiembrie: Sf. Mucenic Mina.

Duminică, 12 noiembrie: Sf.Ioan cel Milostiv. Duminica a 25-a după

Rusalii. Efes. 4,1-7; Luca 10, 25-37 (Samariteanul milostiv).

Luni, 13 noiembrie: Sf.Ioan Gură de Aur. Duminica a 25-a după

Rusalii. Efes. 4,1-7; Luca 10, 25-37 (Samariteanul milostiv).

Marţi, 14 noiembrie: Sf.Ap. Filip, Sf. Grigore Palamas. Inceputul

Postului Crăciunului.

Miercuri, 15 noiembrie: Sf. Cuv. Paisie Velicikovski de la Neamţ.

Joi, 16 noiembrie: Sf.Ap.Ev. Matei

Duminică, 19 noiembrie: Sf.Sfinţit Muc. Varlaam. Duminica a 26-a după

Rusalii. Efes.5, 8-19; Luca 12, 16-21 (Pilda bogatului căruia i-a rodit

ţarina).

Luni, 20 noiembrie: Sf. Grigore Decapolitul de la Bistriţa.

Marţi, 21 noiembrie: Intrarea în Biserică a Maicii Domnului.

Sâmbătă, 25 noiembrie: Sf. Mare Muceniţă Ecaterina (dezlegare la peşte)

Duminică, 26 noiembrie: Alipie Stâlpnicul. Duminica a 30-a după Rusalii.

Col.3,12-16; Luca 18, 18-27 (Dregătorul bogat).

Joi, 30 noiembrie: Sf.Ap. Andrei cel dintâi chemat.

Date memorabile

1 noiembrie 1925 – Intronizarea primului patriarh al României, Miron Cristea.

2 noiembrie 1854 – A murit la Bucureşti Anton Pann, poet, folclorist, cântăreţ vestit şi compozitor de muzică psaltică, autorul melodiei imnului Deşteaptă-te române.

10 noiembrie 1688– S-a tipărit “Biblia de la Bucureşti” sub Şerban Cantacuzino, prima traducere în româneşte a Bibliei, traducere de referinţă în toate versiunile care au urmat.

11 noiembrie – Veteran’s Day în America.

16 noiembrie 1903 – S-a născut părintele prof.dr.acad. Dumitru Stăniloae, unul din cei mai mari teologi ai secolului XX a întregii lumi creştine. A tradus din greacă Filocalia, cartea cea mai importantă a ortodoxiei privind rugăciunea, cea mai complectă traducere realizată vreodată în lume (12 volume!).

25 noiembrie – Thanksgiving Day (Ziua Recunoştinţei) în America.

28 noiembrie 1918 – Unirea Bucovinei cu Ţara Mamă.

Predica Părintelui Cleopa la Duminica  din 26 noiembrie a Dregătorului bogat (Despre patima iubirii de averi)

Bogăţia de ar curge, nu vă lipiţi inima de ea (Psalm 61, 10)

Iubiţi credincioşi,

În multe locuri ale Sfintei şi dumnezeieştii Scripturi, găsim învăţături în care se arată cît de greu şi amăgitor este păcatul iubirii de avuţii şi ce osîndă primesc cei ce îşi pun nădejdea în avuţii şi nu fac milostenie din averile lor, spre a cîştiga în felul acesta mila lui Dumnezeu, după cuvîntul Sfintei Evanghelii, care zice: Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui (Matei 5, 7); şi iarăşi: Fericit bărbatul care se îndură şi dă (Psalm 111, 5).

Una din învăţăturile Sfintei Scripturi care arată la cîtă orbire şi nebunie ajunge omul care are inima sa lipită de avuţii, este şi pilda Evangheliei citită astăzi, care începe cu aceste cuvinte: Unui om bogat i-a rodit din belşug ţarina... (Luca 12, 16). Dar pentru care pricină a rînduit Dumnezeu să rodească ţarina acestui om bogat? Dumnezeu, fiind Preabun, preadrept şi îndurat, nu pedepseşte pe om pentru orice păcat în veacul de acum, căci aşteaptă îndreptarea lui şi voieşte ca toţi oamenii să se mîntuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină (I Timotei 2, 4; Tit 2, 11). El nu vrea moartea păcătosului (Iezechil 18, 22-32), ci plouă peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi şi răsare soarele Său peste cei buni şi peste cei răi (Matei 5, 45). El ca un Preabun a binevoit ca şi ţarina acestui bogat să rodească cu îmbelşugare, ca văzînd mulţimea roadelor sale să-şi aducă aminte de cei săraci şi necăjiţi şi de bunavoia sa să împartă milă la cei ce nu au, ca să cîştige şi el milă de la Dumnezeu în ziua cea mare şi înfricoşată a Judecăţii celei de apoi.

Dar bogatul, în loc de milostenie cugeta în sine, zicînd: "Ce voi face că nu am unde aduna roadele mele?" Iată în ce grijă aruncă averea pe omul robit de ea. Cel sărac şi necăjit văzîndu-se strîmtorat de lipsă, zice şi el: "Ce voi face că nu am cele de trebuinţă pentru mine, pentru soţie şi pentru copiii mei? Nu am hrană, nu am bani, nu ştiu ce să fac din cauza sărăciei mele".

Dacă în mintea acestui bogat ar fi fost dreapta socoteală şi în inima lui frica lui Dumnezeu şi milostenia, el îndată ar fi zis în sine: "Slavă Preabunului Dumnezeu că şi anul acesta a rodit ţarina mea, ca să am de unde da şi altora care sînt săraci şi necăjiţi şi nu au cu ce trăi!" Dar mintea acestui bogat nebun şi cu inima împietrită nu a cugetat că bogăţia nu este a lui, ci a lui Dumnezeu (Agheu 2, 9; II Paralipomena 25, 9) şi că Dumnezeu o dă cui voieşte (Facere 24, 35). Grija cea mare a bogatului una era: că nu are unde să-şi pună roadele sale (Luca 12, 17). Şi îndată a hotărît: Aceasta voi face: voi strica hambarele mele şi mai mari le voi zidi şi voi strînge acolo toate roadele mele (Luca 12, 18).

Iată, în ce chip şi-a dezlegat nedumerirea şi grija. Să strice hambarele şi să facă altele mai mari şi acolo să adune roadele ţarinei şi toate bunătăţile sale. O, nebunie a omului. Inima bogatului iubitor de avere, cu cît adună mai mult, cu atît pofteşte să aibă mai multă avere. Şi precum iadul nu se satură să primească suflete şi focul lemne, aşa fără de saţ este inima bogatului nemilostiv. Inima bogatului nemilostiv şi iubitor de avere este foarte departe de dragostea faţă de Dumnezeu şi de aproapele. Acest om pururea uită de Dumnezeu, de moarte, de chinurile iadului şi de judecata cea dreaptă şi preaînfricoşată a lui Dumnezeu care va arunca în osîndă veşnică pe cei nemilostivi.

Să audă cei nemilostivi cuvintele apostolului care zice: "Veniţi acum voi bogaţilor, plîngeţi şi vă tînguiţi de necazurile care vor veni asupra voastră. Bogăţia voastră a putrezit şi hainele voastre le-au mîncat moliile. Aurul şi argintul vostru a ruginit şi rugina lor va fi mărturie asupra voastră şi vă va mînca trupurile ca focul. Aţi strîns comori pentru zilele cele de apoi! Plata lucrătorilor care au secerat ţarinele voastre, pe care voi le-aţi oprit strigă la cer şi strigările secerătorilor au intrat în urechile Domnului Savaot... (Iacob 5, 1-7).

Dar să revin la cuvîntul Sfintei Evanghelii. Bogatul, după ce a cugetat în inima sa să-şi mărească hambarele, a zis: Şi voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăţi strînse pe mulţi ani. Odihneşte-te, mănîncă, bea şi te veseleşte. Iată, fraţilor, ce răsare în inima bogatului nemilostiv. Nu gîndeşte că va muri şi toate cîte a adunat vor rămîne, nu gîndeşte că este trecător şi străin pe acest pămînt. Nu gîndeşte că este dator, din toate cîte i-a dat Dumnezeu, să dea milostenie la cei lipsiţi şi săraci, ci cugeta să bea şi să se veselească din cele ce a adunat în cît mai mulţi ani. O, bogatule fără de minte! De unde ştii că tu vei trăi mulţi ani? Cine ţi-a spus că vei trăi pînă mîine dimineaţă? Cine te-a făcut pe tine stăpîn pe viaţa ta? N-ai auzit pe Duhul Sfînt, zicînd: Omul deşertăciunii s-a asemănat, zilele lui ca umbra trec (Psalm 143, 4).

Dar ce a urmat asupra acestui bogat pironit cu mintea şi inima la avuţiile sale? Dumnezeu i-a zis: Nebunule, în această noapte sufletul tău vor să-l ceară de la tine. Dar cele ce ai adunat, ale cui vor fi? Iată ce spune Dumnezeu bogatului nemilostiv, că: în această noapte sufletul tău îl vor cere de la tine. În care noapte? În aceea în care în mintea şi inima omului lacom şi nesăţios după averi nu era nici o lumină a harului lui Dumnezeu, ci un mare întuneric al păcatelor lui. Marele Apostol Pavel ne îndeamnă: Să lepădăm lucrurile întunericului şi să ne îmbrăcăm cu hainele luminii (Romani 13, 12). În alt loc ne spune: Nu fiţi părtaşi la faptele cele fără de roade ale întunericului, ci mai vîrtos să le mustraţi (Efeseni 5, 11). Aceste lucruri ale întunericului erau ca o noapte a păcatului în mintea şi inima bogatului robit de avuţii, precum noaptea iubirii de argint, care a întunecat mintea lui Iuda Iscarioteanul; noaptea iubirii de dezmierdări, care a întunecat mintea şi inima lui Baltazar (Daniel 5, 24); noaptea nemilostivirii acelui bogat, care în flacăra iadului fiind, cerea de la Avraam un deget înmuiat în apă.

Iubiţi credincioşi, tot păcatul pe care îl facem este un întuneric şi o noapte mare, care ne desparte de lumina harului divin. Dumnezeu este lumină şi locuieşte în lumina cea neapropiată (I Timotei 6, 16). Sfîntul Apostol Pavel ne porunceşte, zicînd: Ca fii ai lumini să umblaţi (Efeseni 5, 8). Dacă vom fi pururea veghetori cu mintea şi ne vom sili după a noastră putere la toată fapta bună, atunci ne vom afla ca fii ai luminii înaintea lui Dumnezeu nerobiţi cu mintea şi cu inima de patimi şi de averi.

Marele Apostol şi Evanghelist Ioan ne învaţă că: Cel ce urăşte pe fratele său este în întuneric şi umblă în întuneric şi nu ştie încotro se duce, pentru că întunericul a orbit ochii lui (I Ioan 2, 11). Această noapte a păcatului a întunecat mintea şi inima bogatului despre care ne vorbeşte Mîntuitorul în Sfînta Evanghelie de azi. Să ne păzim, fraţii mei, cu mare frică de Dumnezeu, să nu cădem în întunericul păcatelor. Iar dacă din neatenţia noastră, pe neobservate am alunecat în noaptea păcatelor, să alergăm cu mare sîrguinţă la spovedanie şi la pocăinţă cu multe lacrimi, spre a dobîndi lumina harului lui Dumnezeu pe care am luat-o la dumnezeiescul Botez, cînd ne-am făcut fii ai lui Dumnezeu (Tit 3, 2-5).

Să nu zăbovim în noaptea păcatelor şi în robia grijilor pămînteşti ca nu cumva să ni se zică şi nouă că în această noapte vor să ceară de la noi sufletele noastre (Luca 12, 20). Aţi auzit că Domnul i-a zis nebun acestui bogat nemilostiv, care era în adîncul nopţii păcatului din cauza iubirii lui de averi şi de dezmierdări. Cu adevărat, nu există mai mare nebunie în această viaţă decît a pune nădejde în averile noastre, a ne face împietriţi şi nemilostivi cu inima şi a ne lega cu sufletul de averi, de dezmierdări, de beţii şi de toate plăcerile veacului de acum care sînt deşertăciune şi moarte.

Iubiţi credincioşi, cîtă dreptate are cel ce a zis: "Toate sînt mai neputincioase decît umbra. Toate nu sînt decît visurile mai înşelătoare, pe care într-o clipeală moartea le apucă". Şi iarăşi: "Cînd dobîndim lumea, în groapă ne sălăşluim", zice Sfîntul Ioan Damaschin, în slujba înmormîntării. La fel încheie şi Domnul în Evanghelia de astăzi: Aşa este cel ce îşi strînge lui comori, iar nu întru Dumnezeu se îmbogăţeşte (Luca 12, 21).

Aşadar, tot cel ce adună averi şi se leagă cu mintea şi cu inima a de banii săi, de averile sale şi de dezmierdările trupului său, acela nu în Dumnezeu se îmbogăţeşte, ci în prăpastia iubirii de bani şi a iubirii de averi se aruncă pe sine, spre a lui veşnică pierzare. Cel ce adună bani peste bani şi averi, iar la milostenie nu se gîndeşte, unul ca acela din zi în zi îşi măreşte povara sufletului său, îşi măreşte prăpastia căderii sale în muncile iadului, căci cu cît adună mai multă avere, cu atît se face mai departe de Dumnezeu şi mai adînc se scufundă în grijile sale cele viclene ale veacului de acum.

Să ştim şi aceasta că nu toată bogăţia este spre osîndă. Că cel ce adună cu dreptate bani şi averi, dar nu-şi lipeşte inima de nimic, ci, dimpotrivă, ajută pe cei săraci şi face multe milostenii, unul ca acela se mîntuieşte mai uşor decît cel sărac care cîrteşte şi se lipeşte cu mintea şi inima de puţinele sale agoniseli. Aceasta ne-o dovedesc numeroase exemple de bogaţi evlavioşi, dregători de ţări şi chiar sfinţi care aveau avuţii, precum dreptul Iov, dar fiind foarte credincioşi şi milostivi, pe mulţi săraci îi scăpau de la moarte, zideau biserici şi mînăstiri, case de oaspeţi, spitale. Astfel, pentru milostenia şi iubirea lor de Dumnezeu şi de oameni, se mîntuiau înaintea multora. Deci nu averea pierde sufletul omului că toate sînt create bune de Dumnezeu, ci întrebuinţarea ei rea şi robirea inimii şi a minţii noastre de cele materiale şi de plăceri.

Nimeni dintre noi nu se poate considera astăzi bogat şi stăpîn pe averi. Toţi sînt aproape la fel în cele din afară, dar destul de diferiţi în cele dinlăuntru. Adică în tăria credinţei, în viaţa curată, în rîvna pentru rugăciune, în post, în smerenie şi în iubirea aproapelui. Înaintaşii şi părinţii noştri de demult aveau averi puţine şi copii mulţi dar aveau şi credinţă multă. Ei făceau toate cu rugăciune şi mulţumire, ca înaintea lui Dumnezeu, care vede şi ştie inimile noastre. Ei îşi împărţeau puţinele averi în trei părţi. Cea mai mare parte o foloseau pentru casă, pentru familie. A doua parte o dădeau danie bisericilor care se zideau din nou şi pe la mînăstiri ca să fie pomeniţi toată viaţa. Iar a treia parte din avere o dădeau milostenie la cei săraci şi suferinzi ca să se roage pentru ei.

Aşa să facem şi noi, fraţii mei. Din puţinul cît îl avem să folosim cea mai mare parte pentru întreţinerea familiei, a copiilor, a vieţii pămînteşti. O altă mică parte să dăm pe la bisericile care se repară şi se înnoiesc, căci miluim casa Domnului în care se face zilnic Sfînta Liturghie şi ne ajută la mîntuire. A treia parte, fie şi cît de puţin, să o dăm la săraci, la cei bolnavi şi pentru pomenirea morţilor, că pe ei nu are cine să-i mai ajute, şi vom avea mare plată. Aveţi grijă să nu cheltuiţi banii din puţina avere, pe haine scumpe, pe lux, pe mîncăruri alese, pe distracţii rele şi beţii, că prin aceasta ne adunăm osîndă sigură.

Să-L rugăm pe Bunul Dumnezeu să ne izbăvească de patima iubirii de argint şi de tot păcatul, ca să ne îmbogăţim în Hristos Iisus, Domnul nostru, Căruia I se cuvine slava în vecii vecilor. Amin.

Intrarea în templu a Maicii Domnului

(21 noiembrie)

            Când mica fecioară Maria împlini doi ani, Ioachim spuse Anei să meargă s-o ducă la Templu, asa cum promiseseră Domnului ca mulţumire pentru rodul târziu pe care El l-a dat căsniciei lor, scăpându-i de ruşine şi neprimirea jertfelor la altar. Dar Ana l-a rugat să mai aştepte un an, ca fetiţa crescând mai mare să poată să-şi amintească tatăl şi de asemenea să nu se sperie când o să rămână între străini la templu. Deci au mai aşteptat un an şi au dus-o cu un alai de tinere fecioare. Ajungând la templu au îmbrăcat-o în straie deosebit de frumoase de arăta ca o regină. Au lăsat-o pe treptele ce duceau de la Curtea Femeilor la Cea a Bărbaţilor. Treptele erau în număr de cincisprezece ca şi numărul Cântărilor treptelor (psalmii 119-133). Templul era clădit pe un munte aşa că treptele erau necesare pentru a urca spre altar. Marele preot Zaharia, pe atunci tânăr, care avea să devină mai târziu tatăl Sfântului Ioan Botezătorul, avea şi darul profeţiei, aşa că a văzut în mica fetiţă urcând treptele, singură şi neînfricată, marile taine ale lui Dumnezeu şi a strigat: "Bucură-te Reginã a Universului! Bucură-te prea Sfântã Mamă a Domnului, Maică a Marelui Împărat Iisus!" Apoi s-a adresat părinţilor Fecioarei, fericindu-i. Ascultând vorbele Anei de ofertă pentru Dumnezeu, el a primit copila şi a sărutat-o. A luat-o cu el până pe treapta a treia a altarului şi Dumnezeu a trimis har asupra ei încât ea a dansat pe micile-i picioruşe spre bucuria şi minunarea tuturor: la trei ani copila mergea şi vorbea cu o mare siguranţă. Apoi Sfinţii Părinţi Ioachim şi Ana au lăsat-o acolo dar au continuat s-o viziteze timp de şapte ani până s-au prăpădit.

            Clădirea templului în care intrase copila, prin anul 17 înaintea lui Hristos, fusese dezvelită de acoperişul tradiţional şi reconstruită, din motive politice, după modelul păgân greco-roman, de către Irod cel Mare. Cu marile sale săli de marmoră strălucitoare albă, templul devenise una din marile atracţii ale vremii. Micuţa copilă a fost singura fiinţă care a avut voie să locuiască în Sfânta Sfintelor, cum se chema încăperea sacră a templului, care era considerată Casa lui Dumnezeu şi unde doar marele preot putea intra. Sfânta Fecioară a stat acolo nouă ani şi a fost în admiraţia întregului popor al lui Israel pentru sfinţenia şi înţelepciunea ei, vorbind ca o persoană de treizeci de ani. Felul cum îşi petrecea timpul a rămas un model pentru viaţa monahicească şi isihastă din veacurile ce aveau să vină. De noaptea până la 9 dimineaţa se ruga, de la 9 la 3 ţesea, de la 3 până la 9 seara se ruga, când venea Îngerul şi-i aducea de-ale gurii. Hrana ce-o primea de la templu o dădea săracilor. Astfel trupul şi sufletul ei erau curate şi întru totul unite cu Dumnezeu de la care îşi primea direct merindea. Părinţii Bisericii ortodoxe au folosit cele trei părţi ale templului, în care-şi petrecea timpul Sfânta Fecioarã, ca simboluri în zugrăvirea treptelor spre desăvârşire: prima parte unde ţesea - viaţa activă, unde scopul este eliberarea de patimi, purificarea (apathia); a doua parte unde se ruga - contemplarea lui Dumnezeu, înţelegerea creaţiei (physike theoria); a treia parte, Sfânta Sfintelor, unde Fecioara primea mana de la Arhanghel - cunoaşterea Cuvântului lui Dumnezeu, desăvârşirea (theologia). Este ca şi şirul celor trei cărţi ale lui Solomon: Proverbele, Eclesiastul şi Cântarea Cântărilor. În sfintele icoane adesea Maica Domnului e reprezentată întinzând braţele spre Zaharia în direcţia treptelor, urcând spre Sfânta Sfintelor sau stând pe cea mai înaltă treaptă, la intrarea în Sfânta Sfintelor, primind pâinea cerească de la înger.

            Era obiceiul ca fecioarele ce locuiau în templu, când împlineau treisprezece ani să părăsească clădirea sacră şi să se căsătorească cu oameni foarte vrednici în ale spiritualităţii şi să consacre primul băiat născut, preoţiei. Înalţii preoţi ai templului au ţinut sfat ce să facă în situaţia Sfintei Fecioare Maria, pentru că nu voiau a produce sacrilegiul de a lupta împotriva dorinţei de castitate a sfintei dar nici să schimbe obiceiurile din bătrâni. Zaharia s-a rugat îndelungat în altar şi a primit răspunsul din partea Domnului. Au chemat pe toţi bărbaţii foarte respectaţi, necăsătoriţi sau văduvi. Fiecare a adus un băţ de trestie pe care preotul l-a pus în altar. A doua zi trestia adusă de Iosif din Nazaret a dat floare. Era un bãtrân de optzeci de ani, din tribul lui Iuda şi casa regală a lui David. Era văduv de un an după un mariaj de 40 ani în care avusese printre alţi copii, pe Salomea, viitoarea mamă a fraţilor Sfinţii Apostoli Iacov şi Ioan. Iosif a devenit logodnicul Mariei.

Să fie dar Preasfintei şi Celei de o fiinţă şi nedespărţitei Treimi, slavă şi mulţumire. Iar Preacuratei Stăpînei noastre Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioarei Maria, cinste şi laudă, de la toate neamurile în veci. Amin.

Sfântul Mare Mucenic Mina
(11 noiembrie)

Sfîntul Mucenic Mina era egiptean de neam iar cu credinţa creştin şi cu slujba ostaş, fiind sub stăpînirea tribunului Fermilian în Mitropolia Cotuanului. Atunci împărăţeau Diocleţian şi Maximian, împăraţi păgîni care au dat poruncă în toate părţile ca, creştinii care nu se vor închina idolilor, să fie munciţi şi omorîţi toţi; încît credincioşii pretutindeni erau siliţi spre jertfe idoleşti.

Atunci fericitul Mina, nerăbdînd să vadă nevoia aceea, nici voind să privească cum se cinstesc idolii cei fără de suflet, şi-a lăsat ostăşia şi s-a dus în munte în pustie, mai bine voind a vieţui cu fiarele decît cu poporul care nu cunoaşte pe Dumnezeu. Şi umbla din loc în loc prin munţi şi prin pustietăţi, învăţînd Legea Domnului, iar cu postul şi cu rugăciunea curăţindu-şi sufletul său, slujea ziua şi noaptea adevăratului Dumnezeu.

Apoi trecînd multă vreme, s-a făcut un mare praznic idolesc în cetatea Cotuanului, la care adunîndu-se mulţime de popor păgînesc, se făceau diferite jocuri şi privelişti, alergări de cai şi lupte în cinstea necuraţilor zei, la care privelişte privea toată cetatea cu luare aminte, de pe locuri înalte.Acel praznic, văzîndu-l Sfîntul Mina mai înainte cu duhul, s-a aprins de rîvnă după Dumnezeu, şi lăsînd munţii şi pustietatea, a venit în cetate şi în mijlocul priveliştii a stat la un loc înalt, unde putea fi văzut de toţi, şi a strigat cu glas tare: "Venit-am către cei ce nu mă caută pe mine, arătatu-m-am celor ce nu întrebau de mine". Acestea strigînd sfîntul, toţi cei de la privelişte şi-au întors ochii spre dînsul şi tăcînd se mirau de îndrăzneala lui. Acolo se afla şi Piros, ighemonul cetăţii. Acela îndată a poruncit să prindă pe sfîntul şi, după multă şi îndelungată judecată şi tortură, a poruncit ostaşilor săi să-l omoare tăindu-i capul. Apoi aprinzînd un foc mare, ostaşii au aruncat într-însul sfîntul trup mucenicesc. Dar credincioşii, după ce s-a stins focul, au venit acolo, au apucat părţi din moaştele sfîntului şi învelindu-le în pînză curată, le-au uns cu aromate. Iar după puţină vreme le-au dus în patria lui şi le-au pus la loc cinstit, unde au zidit o biserică în numele lui; şi multe minuni se săvîrşeau într-însa cu rugăciunile sfîntului.

Noi credincioşii ne rugăm Sfântului Mina, când am pierdut un lucru, să ne ajute să-l găsim. Sfântul Mina a făcut şi multe tămăduiri. Iată ce se povesteşte în proloage: “Un şchiop şi o femeie mută şedeau la biserica Sfântului Mina, împreună cu mulţi alţii, pentru tămăduire. Iar la miezul nopţii, când dormeau toţi, Sfântul s-a arătat şchiopului şi I-a zis: “Apropire-te încetişor de femeia cea mută şi o atinge pe dânsa pe picior”. Iar şchiopul a zis: “Sfinte al lui Dumnezeu au doară desfrânat sunt eu de-mi porunceşti aceasta?” Iar Sfântul I-a zis a doua oară şi a treia oară acelaşi lucru: “Dacă nu vei face aceasta nu te vei tămădui”. Deci, ologul s-a târât, după porunca Sfântului, şi a atins-o pe cea mută pe picior. Iar ea, deşteptându-se, a început a striga, supărându-se asupra şchiopului care, temându-se de ea, s-a sculat şi a luat-o la fugă. Dar deodată venindu-şi în fire au văzut că au căpătat amândoi vindecarea lor: femeia mută a grăit limpede iar omul şchiop a sărit ca şi cerbul. Şi amândoi, înţelegând minunea, au dat mulţumire lui Dumnezeu şi Sfântului Mucenic Mina.

Prae Sfinte Mucenice Mina roagă-te pentru noi. Amin.

Sfîntul Grigorie Palama
(14 noiembrie)

Sfîntul Grigorie Arhiepiscopul Tesalonicului, numit şi Palama, s-a născut în Constantinopol. A rămas orfan de tată încă de mic, dar sub îngrijirea mamei sale şi-a săvîrşit studiile şi a fost de mare folos mamei şi fraţilor săi, pe care-i ţinea din ostenelile sale. Văzînd deşertăciunea lumii acesteia, ia venit în gînd să se facă călugăr, îndemnînd şi pe mama şi fraţii săi la aceasta. Primind cu bucurie propunerea, mama sa a luat schima într-o mînăstire de maici, iar el şi cu fraţii săi s-a dus în Muntele Athos, unde punîndu-se în ascultarea unui cuvios Nicodim, s-a deprins cu toate rînduielile vieţii monahale. Cîtva timp a fost şi în Lavra cea mare; dar dorind liniştea, s-a sălăşluit în pustie şi ducea viaţa cea mai aspră.

Pentru luptele sale cu ereticii s-a învrednicit de marele dar al arhieriei, ocupînd însemnatul scaun al Tesalonicului şi păstorindu-l cu multă demnitate. S-a învrednicit a purta rănile Domnului pe trupul său, ca dumnezeiescul Pavel şi după multe suferinţe din partea turcilor, pentru că le arăta cu multă îndrăzneală rătăcirile lui Mahomed, a adormit în Domnul în vîrstă de 63 de ani, la 1340.

El ne-a învăţat despre taina Luminii sfinte care venea din faţa şi trupul Domnului nostru Iisus Hristos când s-a produs minunea Schimbării la Faţă de pe muntele Tabor (ce o sărbătorim la 6 august). Cei sfinţi şi plăcuţi lui Dumnezeu, cănd se află în toiul rugăciunii, fiind foarte aproape de Dumnezeu şi simţindu-I prezenţa arzătoare, sunt cuprinşi de o lumină extraordinară care vine dinlăuntrul lor. Părintele Calciu Dumitreasa povesteşte cum a văzut această Lumină îmbrăcând pe părintele Benedict Ghiuş, unul din marii duhovnici ai neamului nostru, pe când stătea smerit, bătrân neputincios şi blând, într-un colţ din altarul mânăstirii Cernica, pe când călugării slujeau vecernia.

Tot sfântul Grigore Palama, marele teolog şi teoretician al ortodoxiei, ne-a învăţat multe despre Rugăciunea inimii sau Rugăciunea lui Iisus care este miezul isihasmului, înţelepciunea monahicească pe care o poartă şi poporul nostru. Această rugăciune sfinţii părinţi ne îndeamnă să o spunem cât mai des şi oriunde - când suntem osteniţi sau pornim cu energie o lucrare, când privim pe copiii noştri plecaţi la culcare sau pe unul din ai noştri dragi plecând în călătorie, când suntem ispitiţi sau când suntem mânioşi pe aproapele, când suntem bucuroşi sau recunoscători. Cei râvnitori ajung să o spună foarte des, la toată ocazia, împlinind astfel îndemnul Sfântului Apostol Pavel de a ne ruga neîncetat, rugăciunea nefiind doar cerere ci şi laudă şi mulţumire. Această rugăciune sună astfel: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”. Prin faptul că nu este lungă (se poate rosti şi mai scurt: “Doamne Iisus Hristoase, miluieşte-ne pe noi”), ne poate însoţi oriunde, dându-ne curaj, putere, alinare, calm, răbdare, smerenie, dragoste.

Postirea cu folos duhovnicesc

Postul este de natură exterioară şi interioară. Postul extern este de bucate iar cel intern este de păcate. Nu poţi neglija nici unul din acestea. Primul lucru foarte important în post este rugăciunea. Este bine să ne spovedim şi împărtăşim la sfârşitul postului ca munca de curăţire săvârşită prin post şi rugăciune să îşi afle împlinire iar noi să intrăm curaţi în Sărbătorile Lumini, ale Naşterii Domnului. Postul Crăciunului este un post al bucuriei.

Din  epoca suferinţei creştinilor români în timpul prigoanei comuniste

Pastorul luteran Richard Wurmbrand a fost închis din cauza activităţii sale creştine ilegale şi supus unor torturi primitive. El povesteşte lucruri cutremurătoare din închisoare despre cei pe care i-a cunoscut ca tovarăşi de suferinţă. Unul din ei a fost preotul Surioanu, arestat şi închis la vârsta de saptezeci de ani. “Când a fost adus în celulă, cu barba lui albă şi cu capul pleşuv, unii dintre ofiţerii de la uşă au început să râdă de el. Unul dintre ei a întrebat: "La ce l-au mai adus aici pe popa ăsta?" Celălalt a răspuns cu un rânjet: "Probabil să-i spovedească p-ăilalţi". Acestea au fost cuvintele lor. Preotul avusese un fiu care murise într-o închisoare sovietică. Fiica lui era condamnată la douăzeci de ani de puşcărie. Doi dintre ginerii lui erau cu el în închisoare - unul chiar cu el în celulă. Nepoţii lui mureau de foame, fiind nevoiţi să mănânce din gunoaie. Întreaga lui familie era distrusă. Îşi pierduse şi biserica. Dar omul acesta avea o faţă aşa de luminoasă - pe buzele sale era mereu un zâmbet. Nu saluta niciodată pe nimeni cu "Bună dimineaţa" sau "Noapte bună", ci cu cuvintele "Bucură-te întotdeauna". Într-o noapte noi l-am întrebat: "Părinte, cum poti să spui 'bucură-te întotdeauna' - tu care ai trecut prin asemenea grozăvii?" Ne-a spus: "Să te bucuri e foarte uşor. Dacă împlinim măcar un cuvânt din Scriptură, unde spune 'Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură.' Eu şed în închisoare şi mă bucur că mulţi alţii sunt liberi. Eu nu merg la biserică, dar mă bucur cu cei care sunt în biserică. Nu pot să mă împărtăşesc, dar mă bucur cu cei care pot face aceasta. Nu pot citi Scriptura sau alte cărţi sfinte, dar mă bucur cu cei care pot citi. Nu văd flori [“n-am văzut niciodată un pom sau o floare în acei ani. Ne aflam sub pământ, într-o închisoare subterană. N-am văzut niciodată soarele, luna, stelele - uneori chiar uitam că există acestea. Nu vedeam niciodată o culoare, ci numai zidurile cenuşii şi hainele noastre cenuşii. Dar ştiam că această lume există, o lume cu fluturi multicolori şi curcubee”, comenta pastorul Wurmbrand], dar mă pot bucura cu cei ce văd curcubee şi cu cei ce văd fluturi multicolori." În închisoare era un miros urât. Dar preotul spunea: "Alţii au în jurul lor parfumul florilor, iar fetele se dau cu parfum. Alţii merg la picnic şi se bucură cu familiile şi copiii lor. Eu nu-mi pot vedea copiii, dar alţii au copii. Iar cel ce se bucură cu cei ce se bucură se poate bucura întotdeauna. Pot mereu să fiu vesel." Aşa se făcea că avea o expresie minunată pe chip.

Preotul  Surioanu părea un om aşa de fericit. Când eram scoşi afară la plimbare, într-o curte în care nu era nici floare, nici iarbă, el lua pe după umeri pe câte un creştin şi îi spunea: "Zi-mi povestea ta." De obicei oamenii îi povesteau cât de răi erau comuniştii. "M-au bătut şi m-au chinuit şi mi-au făcut cutare lucru." Îi asculta cu atenţie; apoi le spunea: "Ai spus atâtea despre comunişti; acum spune-mi despre tine. Când te-ai spovedit ultima oară?" "Păi... acum patruzeci de ani." "Să şedem şi să-i lăsăm pe comunişti şi pe nazişti. Şi tu eşti păcătos. Spune-mi păcatele tale." Toţi i se spovedeau. Şi eu m-am spovedit lui şi îmi amintesc că, cu cât îi spuneam mai multe păcate, cu atât mai frumos şi mai iubitor îi devenea chipul. La început m-am temut că, auzind câte făcusem, mă va goni. Dar cu cât i-am spus mai multe lucruri din cele ce făcusem, cu atât se trăgea mai aproape de mine. La sfârşit mi-a spus: "Fiule, ai făcut într-adevăr multe păcate, dar îţi spun un lucru. În ciuda tuturor, Dumnezeu te iubeşte şi te iartă. Să ştii că a dat pe Fiul Lui să moară pentru tine, iar tu încearcă să faci azi puţin, mâine niţel mai mult, încât să devii bine-plăcut lui Dumnezeu."

Momentele petrecute cu acest preot au fost printre cele mai frumoase întâlniri din viaţa mea. El nu mai trăieşte. A fost un exemplu a ce înseamnă Ortodoxia. Există asemenea Ortodoxie. Nu este greu să devii ortodox, dacă eşti luteran, baptist sau orice altceva, atunci când doreşti această Ortodoxie. Credinţa lui era Ortodoxie adevărată, Ortodoxie pură. Să ne ajute Dumnezeu să fim cu toţii adevăraţi ortodocşi, după exemplul sfinţilor pictaţi pe icoane şi după exemplul sfinţilor dintre noi.

Am să vă povestesc despre un alt creştin ortodox. Acesta nu era preot, ci un simplu ţăran. În ţara noastră, ţăranii sunt deseori analfabeţi. Acesta citise Scriptura, dar nici o altă carte pe lângă ea. Acum stătea în celulă cu profesori, academicieni şi alţi oameni de cultură care fuseseră întemniţaţi de comunişti. Acest tăran sărman încerca să-l convertească pe un membru al Academiei de Ştiinţe, dar tot ce primea în schimb era numai batjocură.

"Domnule, nu vă pot explica prea multe, dar eu umblu cu Iisus, vorbesc cu El şi Îl văd." "Fugi de-aici cu basmele tale că-l vezi pe Iisus. Cum îl vezi pe Iisus?" "Păi, nu vă pot spune cum Îl văd. Îl văd. Sunt mai multe feluri de a vedea. În vise, de pildă, vezi multe lucruri. Pentru mine e de-ajuns să închid ochii. Acum îl văd pe băiatul meu în faţa mea, acum o văd pe nora mea, acum îmi văd nepoţelul. Oricine poate vedea. Şi mai este o vedere. Îl văd pe Iisus." "Îl vezi pe Iisus?" "Da, îl văd pe Iisus." "Şi cum arată? Cum se uită la tine? Arată liniştit, mânios, plictisit, deranjat sau bucuros că te vede? Zâmbeşte vreodată?" "Aţi ghicit! Îmi zâmbeşte." "Domnilor, veniţi să auziţi ce ne spune omul acesta. Face haz de noi. Spune că îi zâmbeşte Iisus. Arată-mi, cum îţi zâmbeşte?"

Acesta a fost unul dintre cele mai deosebite momente din viaţa mea. Ţăranul deveni foarte, foarte serios. Chipul lui începu să strălucească. Astăzi în Biserică sunt teologi care nu cred toată Scriptura. O cred numai pe jumătate sau pe sfert. Uneori nu cred minunile. Eu o cred pe toată pentru că am văzut minuni. Am văzut schimbări la faţă - nu ca a lui Iisus - dar am văzut ceva deosebit. Am văzut feţe strălucind. Pe chipul ţăranului a apărut un zâmbet. Îmi doresc să fi fost pictor ca să pictez acel zâmbet. Era o umbră de tristeţe în el, din cauza sufletului pierdut al învăţatului. Dar era şi multă nădejde în acel zâmbet. Era şi atât de multă iubire şi înţelegere, dar şi o încredinţare că acel suflet va fi salvat. Întreaga frumuseţe a cerului era pe chipul său. Chipul său era murdar, dar pe el strălucea zâmbetul minunat al cerurilor. Profesorul şi-a plecat capul şi a spus: "Domnule, ai dreptate. L-ai văzut pe Iisus. Şi ţi-a zâmbit."

Ioan Maria relatează despre întâlnirea cu pastorul Richard Wurmbrand, evreu convertit la creştinism, şi astăzi pe lista celor mai buni zece români în ancheta televiziunii române: “Nu cu mult timp în urmă, am luat parte la o masă oferită de una dintre bisericile ortodoxe americane, aparţinând de OCA (Orthodox Church of America) şi atunci am aflat de la preotul paroh, care este şi misionar în Africa, despre ultima dorinţă a pastorului Wurmbrand de a deveni creştin ortodox. Ultimele luni de viaţă le-a petrecut într-o mânăstire ortodoxă din California, alături de doi buni prieteni, călugărul Gherasim si ucenicul acestuia. Într-o dimineaţă, cu o voce fermă, Richard Wurmbrand i-a cerut călugărului Gherasim să-l împărtăşească. Călugărul a fost surprins de această cerere, pentru că pastorul nu era de religie ortodoxă. Dar Wurmbrand a cerut călugărului să facă toate cele necesare pentru a deveni creştin ortodox. După slujbă, a primit Sfânta Împărtăşanie cu o seninătate şi o bucurie ce-i lumina toată faţa. Trei zile mai târziu, Richard Wurmbrand a trecut la cele veşnice, încheindu-şi misiunea pe acest pământ.

Tovarăsul meu de suferinţă, diaconul Ion Stănescu, suferea în închisoare pentru credinţa lui. Colonelul Albon, directorul coloniei de muncă forţată, fusese informat de cineva că acesta a îndrăznise să predice în celulă. Albon a venit cu un ciomag şi a întrebat cine este vinovatul. Cum nimeni nu a răspuns, directorul a anunţat: "Atunci toţi veţi fi pedepsiţi". A început să bată de la un capăt al celulei şi au răsunat ţipete şi lacrimi ca de obicei. Când Albon a ajuns la Stănescu şi l-a văzut că nu se dezbrăcase, a strigat la el: "Nu eşti gata încă? Dezbracă-te imediat!" Stănescu i-a spus: "Este un Dumnezeu în cer şi El te va judeca." Cu asta, Stănescu îşi pecetluise soarta. Fără îndoială că urma să fie bătut până la moarte. Dar chiar în clipa aceea a intrat un gardian în celulă şi i-a spus: "Tovarăşe colonel, sunteţi chemat de urgenţă în birou. Nişte generali au venit de la minister." Albon a ieşit în grabă, nu fără a-i spune lui Stănescu la ieşire: "Ne mai vedem noi." S-a întâmplat că generalii l-au arestat pe Albon (comuniştii se urăsc şi se arestează unii pe alţii) şi, după o oră, Albon s-a întors în celulă, după cum spusese, de data aceasta ca deţinut.

Multi dintre deţinuţi au sărit pe el să-l linşeze. Stănescu l-a apărat însă pe duşmanul înfrânt cu propriul său trup şi a primit mai multe lovituri în timp ce-l apăra de bătaia deţinuţilor. Stănescu era un adevărat preot. Mai târziu, l-am întrebat: "De unde ai avut puterea să faci acest lucru?" El mi-a răspuns: "Îl iubesc pe Iisus. Îl am totdeauna în faţa ochilor. Îl văd chiar şi în duşmanii mei. Sunt convins că Iisus l-a pus în această situaţie pentru a nu face lucruri şi mai rele."

 (Din pagina electronică a Bisericii Sfânta Treime din Los Angeles redactată de părintele Constantin Alecse; text relatat iniţial de părintele Damaschin Christensen dintr-o discuţie cu pastorul Wurmbrand şi publicat în revista americană AGAIN din septembrie 1987; Richard Wurmbrand, Alergarea spre ţintă; alt text semnat de Ioan Maria).

Anton Pann

S-a născut în 1794 în Sliven, Bulgaria, ca fiu al lui Pantoleone Petrov. A fost  poet, compozitor de muzică religioasă, profesor român de muzică.  Mihail Eminescu l-a numit astfel în poemul său Epigonii:  “finul Pepelei, cel isteţ ca un proverb".  În 1812 este paraclisier şi cantor în Bucureşti la Biserica Olari şi apoi la biserica Sfinţilor. Vocea frumoasă îl duce la şcoala de muzică bisericească, după care, după cum spune istoricul cărturar Ion Ghica, urmează cursurile Liceului Sfântul Sava. În 1821 se refugiază în timpul revoltei lui Tudor Vladimirescu la biserica Sfântul Nicolae din Şcheii Braşovului, unde înfiinţează Şcoala lui Anton Pann şi învaţă a scrie versuri de la poetul Ion Barac. A scris numeroase cărţi (Versuri muziceşti, Poezii deosebite sau cântece de lume, Îndreptătorul beţivilor, Hristoitia sau Şcoala moralului, Noul Erotocrit) dar mai ales editează.volumul Poezii populare şi, în 1847,  capodopera sa, Povestea vorbii. De prin lume adunate. Şi iarăşi la lume date , operă unică a literaturii române. A alcătuit un ghid de conversaţie în ruseşte, româneşte şi turceşte, Dialog în trei limbi .

Fiind activ în revoluţia de la 1848, a compus muzica imnului Deşteaptă-te române, devenit după 1989 imnul naţional al României, pe versurile lui Andrei Mureşanu din poemul acestuia întitulat Un răsunet. La 55 ani îşi scrie propriul său epitaf, intitulat Adiata, primul epitaf poetic scris vreodată în literature română, care spunea: « Aici s-a mutat cu jale/ În cel mai din urmă an/ Care în cărţile sale/ Se citeşte Anton Pann.// Acum mâna-i încetează/ Ce la scris mereu şedea, /Nopţi întregi nu mai lucrează/ La lumină cărţi să dea. // Împlinindu-şi / Şi talantul neîngropând/ Ş-a făcut călătoria/ Dând în lume altor rând”. A murit de tifos la 60 ani şi a fost îngropat în curtea bisericii Lucaci din Bucureşti. Are o casă memorială în Râmnicul Vâlcea.

Anton Pann avea mult umor. Iată câteva din calambururile sale din Povestea vorbei:  "Când nu-ţi sună-n buzunare, pătimeşti de gălbinare" (adică nu ai bani: “galbini n-are”). "Bună ziua, măi nea vere" (adică nu ai bani: “neavere”). "Te găseşte boala gălbinării şi frigurile pungii" (boala banilor, a “galbenilor”). Iată o snoavă în versuri din aceeaşi carte: “Spun c-a fost odată un crai oarecare/ Ce avea din fire un nas foarte mare;/ El îşi vedea bine cusurul ce-l are,/ Dar tot gândea cum că poate i să pare./ Supuşii şi alţii, carii întrebase,/ Că îi şade bine îl încredinţase./ Căci cine-ndrăzneşte la unul mai mare/ Să-i spuie de faţă cusurul ce-l are?/ Tot pe acea vreme ş-în acea cetate/ Era ş-o cocoană gheboasă în spate,/ Ce o amăgise lingăii să crează/ Că ea e în lume cea dintâie rază,/
Cu poezii, versuri o încorunase/ Ş-a se ţine zână o înfumurase./ Aceasta se duse la craiul odată,/ Cu alt oarecine având judecată,/ Şi văzând că craiul hatâr ei nu-i face/ Să vorbească-n parte-i după cum îi place,/ Prerumpând cuvântul, zise cu mirare:/- Va-a-ai de mine, ce nas ai mare!/ Pe craiul cu astă vorbă îl împunse,/ Dar deocamdată nimic nu răspunse./ Ea însă părându-i că nu auzise/ Între alte vorbe iară îi mai zise./ Craiul şi aceasta o-nghiţi cu noduri,/ Ea nu-nceta însă de a-i da iar bolduri/ Şi mai zise iarăşi: - Ce ciudat îmi pare!/ N-am mai văzut încă astfel de nas mare!/ Se înăspri craiul şi zise: - Cocoană!/ Ştii că eşti cu totul ciudată persoană!/ Ce îmi tot spui mie că-mi e nasul mare/
Şi nu-ţi vezi cocoaşa ce-o porţi în spinare?/ Cusurul ce mare nu ţi-l simţi din spate/ Şi-l judeci p-al altui, el ţ-e greutate./ Plecând ea să meargă şi ieşind în tindă,/ Zise craiul iară, privind în oglindă:/ - Nu a fost minciună ce a zis neştine/ Că greu se cunoaşte cineva pe sine!”