HOLY RESURRECTION ROMANIAN ORTHODOX CHURCH

MISIUNEA ROMÂNĂ ORTODOXĂ INVIEREA DOMNULUI

(Temporar la St. George’s Melkite-Greek Catholic Church, 1620 Bell St.)

Mail Address (Adresa poştală): P.O.Box 1488, Carmichael, CA 95609-1488

Preot: Teodor Alin Gîrlonţa (tel. (tel. 916 333 3218)

Preşedintele Consiliului Parohial: Petre Sîrb (tel. 916 899 9940)

www.invierea-domnului.org

V E S T I T O R U L

Noiembrie 2010

Un material de lectură şi meditaţie de suflet care nu trebuie să lipsească din nici o familie creştină

În cuprins: Calendarul religios şi laic al lunii; Predica Păr.Cleopa; Sfinţi pomeniţi în luna noiembrie; Postul Crăciunului; Despre Fericiri şi despre Chivotul Legii; Puterea rugăciunii; Despre experienţa vieţii şi morţii; Problema de perspicacitate.

Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei

Tropar: Cu ardoare, l-ai urmat pe Hristos Stăpânul, care în bunătatea Lui, a venit pe pământ. Chemându-te din casa vămii, Te-a arătat apostol deosebit: propovăduitorul Evangheliei în lumea întreagă! Roagă-l pe mult milostivul Dumnezeu să dea sufletelor noastre iertarea mântuirii.

Calendarul lunii

Luni, 1 noiembrie: Sfinţii doctori fără de arginţi Cosma şi Damian.

Sâmbătă, 6 noiembrie: Sf.Pavel Mărturisitorul. Pomenirea morţilor

Duminică, 7 noiembrie: Cuv. Lazăr. Duminica 24-a după Rusalii

(Învierea fiicei lui Iair). Efes. 2,14-22; Luca 8,41-56.

Luni, 8 noiembrie: Soborul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil.

Joi, 11 noiembrie: Sfinţii Mucenici Mina şi Victor.

Vineri, 12 noiembrie: Sfinţii Martiri şi Mărturisitori Năsăudeni: Atanasie Todoran din

Bichigiu, Vasile din Mocod, Grigore din Zagra şi Vasile din Telciu.

Sâmbătă, 13 noiembrie: Sf. Ioan Gură de Aur, Cuv. Damaschin

Duminică, 14 noiembrie: Sf. Apostol Filip; Sf. Grigore Palama. Lăsata Secului pentru

Postul Naşterii Domnului. Duminica 25-a după Rusalii (Samarineanul

milostiv). Efes. 4,1-7; Luca 10,25-37.

Luni, 15 noiembrie: Sf.Cuv. Paisie de la Neamţ (Velicikovski). Începutul

Postului Naşterii Domnului.

Marţi, 16 noiembrie: Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei.

Sâmbătă, 20 noiembrie: Sf. Grigore Decapolitul.

Duminică, 21 noiembrie: Intrarea în Biserică a Maicii Domnului. Duminica 26-a după

Rusalii (Pilda bogatului căruia i-a rodit ţarina). Efes.5, 8-19; Luca 12,16-21. Dezlegare la peşte

Luni, 22 noiembrie: Sf. Muceniţă Cecilia.

Marţi, 23 noiembrie: Cuv. Antonie de la Iezerul Vâlcea.

Joi, 25 noiembrie: Sfânta Mare Muceniţă Ecaterina. Dezlegare la peşte

Sâmbătă, 27 noiembrie: Sf.Muc. Iacob Persul. Dezlegare la peşte.

Duminică, 28 noiembrie: Cuv.Muc. Ştefan cel Nou. Duminica 30-a după Rusalii

(Dregătorul bogat şi păzirea poruncilor). Col. 3,12-16; Luca 18,18-27. Dezlegare

la peşte

Marţi, 30 noiembrie: Sfântul Apostol Andrei cel Întâi Chemat, Ocrotitorul

României şi al Scoţiei. Dezlegare la peşte.

Date memorabile

Luna noiembrie sau Brumar era luna când se terminau semănăturile de toamnă. La ţară se încep pregătirile de iernare, în timp ce la oraş, cum spune Ion Luca Caragiale, “monşerii fac ce fac şi se împaltonează până în călcâie” (sau, prin anii ’60, se îmbrăcau în haine de piele “Alain Delon”).

1 noiembrie 1925 – Întronizarea primului patriarh al României, Miron Cristea.

2 noiembrie 1854 – A murit la Bucureşti Anton Pann, poet, folclorist, cântăreţ vestit şi compozitor de muzică psaltică, autorul melodiei imnului Deşteaptă-te române.

10 noiembrie 1688– S-a tipărit “Biblia de la Bucureşti” tradusă pentru prima oară din greacă în româneşte sub Şerban Cantacuzino şi tipărită sub Constantin Brâncoveanu. Ea stă la baza Bibliei noastre ortodoxe de azi.

15 noiembrie 1987 - Curajoasa manifestaţie a muncitorilor de la uzinele "Roman" din Braşov, terminată cu arestări şi dispariţii de persoane.

16 noiembrie 1903 – S-a născut în satul Vlădeni din Făgăraş, părintele prof.dr.acad. Dumitru Stăniloae, unul din cei mai mari teologi ai secolului XX a întregii lumi creştine. A tradus din greacă Filocalia, cartea cea mai importantă a ortodoxiei privind rugăciunea, cea mai complectă traducere realizată vreodată în lume (12 volume!).

19 noiembrie 1979 – Constantin Pârvulescu a protestat cu curaj, în plenul Congresului XII PCR, împotriva cultului personalităţii lui Ceauşescu, uimind mulţimea înfricoşată.

28 noiembrie 1918 – Unirea Bucovinei cu Ţara Mamă.

Cine nu cunoaşte Sfânta Scriptură nu cunoaşte pe Dumnezeu

Predica Părintelui Cleopa la Duminica din 21 noiembrie (a 26a după Rusalii), despre patima iubirii de averi

Bogăţia de ar curge, nu vă lipiţi inima de ea (Psalm 61, 10)

Iubiţi credincioşi,

În multe locuri ale Sfintei şi dumnezeieştii Scripturi, găsim învăţături în care se arată cît de greu şi amăgitor este păcatul iubirii de avuţii şi ce osîndă primesc cei ce îşi pun nădejdea în avuţii şi nu fac milostenie din averile lor, spre a cîştiga în felul acesta mila lui Dumnezeu, după cuvîntul Sfintei Evanghelii, care zice: Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui (Matei 5, 7); şi iarăşi: Fericit bărbatul care se îndură şi dă (Psalm 111, 5).

Una din învăţăturile Sfintei Scripturi care arată la cîtă orbire şi nebunie ajunge omul care are inima sa lipită de avuţii, este şi pilda Evangheliei citită astăzi, care începe cu aceste cuvinte: Unui om bogat i-a rodit din belşug ţarina... (Luca 12, 16). Pentru care pricină oare a rînduit Dumnezeu să rodească ţarina acestui om bogat? Dumnezeu, fiind Preabun, preadrept şi îndurat, nu pedepseşte pe om pentru orice păcat în veacul de acum, căci aşteaptă îndreptarea lui şi voieşte ca toţi oamenii să se mîntuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină (I Timotei 2, 4; Tit 2, 11). El nu vrea moartea păcătosului (Iezechil 18, 22-32), ci plouă peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi şi răsare soarele Său peste cei buni şi peste cei răi (Matei 5, 45). El ca un Preabun a binevoit ca şi ţarina acestui bogat să rodească cu îmbelşugare, ca văzînd mulţimea roadelor sale să-şi aducă aminte de cei săraci şi necăjiţi şi, de bunăvoie, să împartă milă la cei ce nu au, ca să cîştige şi el milă de la Dumnezeu în ziua cea mare şi înfricoşată a Judecăţii celei de apoi.

Dar bogatul, în loc de milostenie cugeta în sine, zicînd: "Ce voi face că nu am unde aduna roadele mele?" Iată în ce grijă aruncă averea pe omul robit de ea. Cel sărac şi necăjit văzîndu-se strîmtorat de lipsă, zice şi el: "Ce voi face că nu am cele de trebuinţă pentru mine, pentru soţie şi pentru copiii mei? Nu am hrană, nu am bani, nu ştiu ce să fac din cauza sărăciei mele". Dar cîtă deosebire este între sărac şi acest bogat care zice: "Ce voi face că nu am unde să adun roadele mele?" Vedeţi, fraţilor, nedumerirea nedreaptă şi grija nebună?

Dacă în mintea acestui bogat ar fi fost dreapta socoteală şi în inima lui frica lui Dumnezeu şi milostenia, el îndată ar fi zis în sine: "Slavă Preabunului Dumnezeu că şi anul acesta a rodit ţarina mea, ca să am de unde da şi altora care sînt săraci şi necăjiţi şi nu au cu ce trăi!"

Dar mintea acestui bogat nebun şi cu inima împietrită nu a cugetat că bogăţia nu este a lui, ci a lui Dumnezeu (Agheu 2, 9; II Paralipomena 25, 9) şi că Dumnezeu o dă cui voieşte (Facere 24, 35). Grija cea mare a bogatului una era: că nu are unde să-şi pună roadele sale (Luca 12, 17). Şi îndată a hotărît: Aceasta voi face: voi strica hambarele mele şi mai mari le voi zidi şi voi strînge acolo toate roadele mele (Luca 12, 18).

Iată, în ce chip şi-a dezlegat nedumerirea şi grija. Să strice hambarele şi să facă altele mai mari şi acolo să adune roadele ţarinei şi toate bunătăţile sale.

O, nebunie a omului. O, inimă nesăţioasă de a aduna averi peste averi. Zic doctorii că cel bolnav de hidropică cu cît bea apă cu atît mai tare însetează. Aşa şi inima bogatului iubitor de avere, cu cît adună mai mult, cu atît pofteşte să aibă mai multă avere. Şi precum iadul nu se satură să primească suflete şi focul lemne, aşa fără de saţ este inima bogatului nemilostiv.

Inima bogatului nemilostiv şi iubitor de avere este foarte departe de dragostea faţă de Dumnezeu şi de aproapele. Acest om pururea uită de Dumnezeu, de moarte, de chinurile iadului şi de judecata cea dreaptă şi preaînfricoşată a lui Dumnezeu care va arunca în osîndă veşnică pe cei nemilostivi. Să audă cei nemilostivi cuvintele apostolului care zice: "Veniţi acum voi bogaţilor, plîngeţi şi vă tînguiţi de necazurile care vor veni asupra voastră. Bogăţia voastră a putrezit şi hainele voastre le-au mîncat moliile. Aurul şi argintul vostru a ruginit şi rugina lor va fi mărturie asupra voastră şi vă va mînca trupurile ca focul. Aţi strîns comori pentru zilele cele de apoi! Plata lucrătorilor care au secerat ţarinele voastre, pe care voi le-aţi oprit strigă la cer şi strigările secerătorilor au intrat în urechile Domnului Savaot... (Iacob 5, 1-7).

Dar să revin la cuvîntul Sfintei Evanghelii. Bogatul, după ce a cugetat în inima sa să-şi mărească hambarele, a zis: Şi voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăţi strînse pe mulţi ani. Odihneşte-te, mănîncă, bea şi te veseleşte. Iată, fraţilor, ce răsare în inima bogatului nemilostiv. Nu gîndeşte că va muri, că se va duce şi toate cîte a adunat vor rămîne în urmă, nu gîndeşte că este trecător şi străin pe acest pămînt. Nu gîndeşte că este dator, din toate cîte i-a dat Dumnezeu, să dea milostenie la cei lipsiţi şi săraci, ci cugetă să bea şi să se veselească în cît mai mulţi ani din cele ce a adunat. O, bogatule fără de minte! De unde ştii că tu vei trăi mulţi ani? Cine ţi-a spus că vei trăi pînă mîine dimineaţă? Cine te-a făcut pe tine stăpîn pe viaţa ta? N-ai auzit pe Duhul Sfînt, zicînd: Omul deşertăciunii s-a asemănat, zilele lui ca umbra trec (Psalm 143, 4).

Dar ce a urmat asupra acestui bogat pironit cu mintea şi inima la avuţiile sale? Dumnezeu i-a zis: Nebunule, în această noapte sufletul tău vor să-l ceară de la tine. Dar cele ce ai adunat, ale cui vor fi? Iată ce spune Dumnezeu bogatului nemilostiv: în această noapte sufletul tău îl vor cere de la tine. În care noapte? În aceea în care în mintea şi inima omului lacom şi nesăţios după averi nu era nici o lumină a harului lui Dumnezeu, ci un mare întuneric al păcatelor lui. Marele Apostol Pavel ne îndeamnă: Să lepădăm lucrurile întunericului şi să ne îmbrăcăm cu hainele luminii (Romani 13, 12). În alt loc ne spune: Nu fiţi părtaşi la faptele cele fără de roade ale întunericului, ci mai vîrtos să le mustraţi (Efeseni 5, 11). Aceste lucruri ale întunericului erau ca o noapte a păcatului în mintea şi inima bogatului robit de avuţii, precum noaptea iubirii de argint, care a întunecat mintea lui Iuda Iscarioteanul; noaptea iubirii de dezmierdări, care a întunecat mintea şi inima lui Baltazar (Daniel 5, 24); noaptea nemilostivirii acelui bogat, care în flacăra iadului fiind, cerea de la Avraam un deget înmuiat în apă.

Iubiţi credincioşi, tot păcatul pe care îl facem este un întuneric şi o noapte mare, care ne desparte de lumina harului divin. Dumnezeu este lumină şi locuieşte în lumina cea neapropiată (I Timotei 6, 16). Sfîntul Apostol Pavel ne porunceşte, zicînd: Ca fii ai lumini să umblaţi (Efeseni 5, 8). Dacă vom fi pururea veghetori cu mintea şi ne vom sili după a noastră putere la toată fapta bună, atunci ne vom afla ca fii ai luminii înaintea lui Dumnezeu nerobiţi cu mintea şi cu inima de patimi şi de averi.

Marele Apostol şi Evanghelist Ioan ne învaţă că: Cel ce urăşte pe fratele său este în întuneric şi umblă în întuneric şi nu ştie încotro se duce, pentru că întunericul a orbit ochii lui (I Ioan 2, 11). Această noapte a păcatului a întunecat mintea şi inima bogatului despre care ne vorbeşte Mîntuitorul în Sfînta Evanghelie de azi. Să ne păzim, fraţii mei, cu mare frică de Dumnezeu, să nu cădem în întunericul păcatelor. Iar dacă din neatenţia noastră, pe neobservate am alunecat în noaptea păcatelor, să alergăm cu mare sîrguinţă la spovedanie şi la pocăinţă cu multe lacrimi, spre a dobîndi lumina harului lui Dumnezeu pe care am luat-o la dumnezeiescul Botez, cînd ne-am făcut fii ai lui Dumnezeu (Tit 3, 2-5).

Să nu zăbovim în noaptea păcatelor şi în robia grijilor pămînteşti ca nu cumva să ni se zică şi nouă că în această noapte vor să ceară de la noi sufletele noastre (Luca 12, 20). Cu adevărat, nu există mai mare nebunie în această viaţă decît a pune nădejde în averile noastre, a ne face împietriţi şi nemilostivi cu inima şi a ne lega cu sufletul de averi, de dezmierdări, de beţii şi de toate plăcerile veacului de acum care sînt deşertăciune şi moarte.

Să auzim şi pe Solomon care adevereşte acest lucru, zicînd: Mărit-am lucrurile mele; ziditu-mi-am case; ziditu-mi-am vii; făcutu-mi-am grădini şi livezi şi am sădit întru ele tot felul de pomi roditori; făcutu-mi-am lacuri de ape ca să ud dintr-însele dumbrava de lemne odrăslitoare. Avut-am slugi şi slujnice şi robi, am avut şi cirezi şi turme multe de oi, am avut mai mult decît toţi cei ce au fost mai înainte de mine în Ierusalim. Adunatu-mi-am argint şi aur şi avuţiile împăraţilor şi ale ţărilor... şi tot ce au poftit ochii mei n-am depărtat de la dînşii şi nu mi-am oprit inima de la nici o desfătare (Ecclesiastul 2, 4-10). Şi care a fost rezultatul acestei bogăţii şi desfătări? Iată care: Mi-am urît viaţa, că vicleană este asupra mea fapta cea făcută sub soare. Că toate sînt deşărtăciune şi vînare de vînt (Ecclesiastul 2, 17). Aşa ar trebui să cugete toţi cei bogaţi şi plini de avuţii, care-şi cheltuiesc averile lor în petreceri, în beţii, în dezmierdările trupului şi în desfătările cele viclene ale veacului de acum, care duc pe om la pierderea sufletului său.

Iubiţi credincioşi, cîtă dreptate are cel ce a zis: "Toate sînt mai neputincioase decît umbra. Toate nu sînt decît visurile mai înşelătoare, pe care într-o clipeală moartea le apucă". Şi iarăşi: "Cînd dobîndim lumea, în groapă ne sălăşluim", zice Sfîntul Ioan Damaschin, în slujba înmormîntării. La fel încheie şi Domnul în Evanghelia de astăzi: Aşa este cel ce îşi strînge lui comori, iar nu întru Dumnezeu se îmbogăţeşte (Luca 12, 21). Aşadar, tot cel ce adună averi şi se leagă cu mintea şi cu inima de banii săi, de averile sale şi de dezmierdările trupului său, acela nu în Dumnezeu se îmbogăţeşte, ci în prăpastia iubirii de bani şi a iubirii de averi se aruncă pe sine, spre a lui veşnică pierzare.

Să ştim şi aceasta că nu toată bogăţia este spre osîndă. Că cel ce adună cu dreptate bani şi averi, dar nu-şi lipeşte inima de nimic, ci, dimpotrivă, ajută pe cei săraci şi face multe milostenii, unul ca acela se mîntuieşte mai uşor decît cel sărac care cîrteşte şi se lipeşte cu mintea şi inima de puţinele sale agoniseli. Aceasta ne-o dovedesc numeroase exemple de bogaţi evlavioşi, dregători de ţări şi chiar sfinţi care aveau avuţii, precum dreptul Iov, dar fiind foarte credincioşi şi milostivi, pe mulţi săraci îi scăpau de la moarte, zideau biserici şi mînăstiri, case de oaspeţi, spitale. Astfel, pentru milostenia şi iubirea lor de Dumnezeu şi de oameni, se mîntuiau înaintea multora. Deci nu averea pierde sufletul omului că toate sînt create bune de Dumnezeu, ci întrebuinţarea ei rea şi robirea inimii şi a minţii noastre de cele materiale şi de plăceri.

Nimeni dintre noi nu se poate considera astăzi bogat şi stăpîn pe averi. Tot ce avem şi am obţinut cu trudă şi osteneală, nu ar fi fost dacă n-ar fi voit Dumnezeu căci de fapt totul – viaţă, sănătate, familie, posesiuni, sunt date de Dumnezeu. De aceea spunem la Sfânta Liturghie la Sfânta Jertfă cu ton smerit de mulţumire: “Ale Tale dintru ale Tale, Ţie Ţi-aducem de toate şi pentru toate”. Cum a zis cuviosul Iov când şi-a pierdut averile, servitorii, fiii? “Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvântat” (Iov 1,21).

Toţi oamenii sînt aproape la fel în cele din afară, dar destul de diferiţi în cele dinlăuntru. Adică în tăria credinţei, în viaţa curată, în rîvna pentru rugăciune, în post, în smerenie şi în iubirea aproapelui. Înaintaşii şi părinţii noştri de demult aveau averi puţine şi copii mulţi dar aveau şi credinţă multă. Ei făceau toate cu rugăciune şi mulţumire, ca înaintea lui Dumnezeu, care vede şi ştie inimile noastre. Ei îşi împărţeau puţinele averi în trei părţi. Cea mai mare parte o foloseau pentru casă, pentru familie. A doua parte o dădeau danie bisericilor care se zideau din nou şi pe la mînăstiri ca să fie pomeniţi toată viaţa. Iar a treia parte din avere o dădeau milostenie la cei săraci şi suferinzi ca să se roage pentru ei. Aşa să facem şi noi, fraţii mei. Aveţi grijă să nu cheltuiţi banii din puţina avere, pe haine scumpe, pe lux, pe mîncăruri alese, pe distracţii rele şi beţii, că prin aceasta ne adunăm osîndă sigură.

Să-L rugăm pe Bunul Dumnezeu să ne izbăvească de patima iubirii de argint şi de tot păcatul, ca să ne îmbogăţim în Hristos Iisus, Domnul nostru, Căruia I se cuvine slava în vecii vecilor. Amin.

Sărbătoarea Luminii - Praznicul Intrării în Biserică a Maicii Domnului (21 noiembrie)

“Astăzi înainte-însemnarea bunei voinţe a lui Dumnezeu şi propovăduirea mântuirii oamenilor, în biserica lui Dumnezeu luminat Fecioara se arată şi pe Hristos mai înaintea tuturor Îl vesteşte. Acesteia şi noi cu mare glas să-I strigăm: Bucură-Te, plinirea rânduielii Ziditorului!”

Sărbătoarea comemorează aducerea Fecioarei Maria la Templu de către părinţii ei, Sfinţii Ioachim şi Ana. Intrând în cea mai sfântă cameră a Templului, Fecioara Maria s-a dedicat unei vieţi de rugăciune şi slujire a lui Dumnezeu. Tot aici va primi vestea cea bună ca îl va naşte pe Hristos. Numeroase biserici şi mânăstiri au adoptat acest hram. În tradiţia populară, ziua este numită Sărbătoarea Luminii.

Alegerea Sfintei Fecioare Maria pentru a-L naşte pe Hristos nu a fost arbitrară. Fecioara Maria a fost continuatoarea unui lung şir de slujitori devotaţi lui Dumnezeu. Părinţii săi, Ioachim şi Ana, erau consideraţi „drepţi înaintea lui Dumnezeu”. Ei s-au rugat cu lacrimi pentru a dobândi un copil, iar Fecioara Maria a fost rodul rugăciunii lor. Ana a făgăduit, încă înainte de a o zămisli, că, de va avea un copil, îl va închina lui Dumnezeu.

Naşterea şi copilăria Fecioarei Maria nu sunt prezentate în Evanghelii sau în alte cărţi ale Noului Testament. De altfel, ea constituie o prezenţă foarte discretă în Sfânta Scriptură. Amănunte despre aceste etape ale vieţii sale sunt consemnate într-o apocrifă din sec. al II-lea, cunoscută sub numele de „Evanghelia după Iacov“ sau „Protoevanghelia“. Astfel, se relatează cum, împlinind Maria 3 ani, părinţii au adus-o la Templul din Ierusalim, pentru a o închina lui Dumnezeu, chiar dacă era singurul lor copil. Îmbrăcată în cele mai bune haine, ei au condus-o spre Templu împreună cu rudele lor. Un grup de fecioare îi însoţeau, cântând şi având lumânări aprinse în mâini. Aici a fost întâmpinată de Marele Preot Zaharia, tatăl Sfântului Ioan Botezătorul.

Pentru a intra in Templu trebuiau urcate 15 trepte. Ritualul iudaic cerea ca iudeii să se oprească pe fiecare treaptă, pentru a rosti un psalm. Din acest motiv, cei cincisprezece psalmi ce se rosteau cu această ocazie sunt cunoscuţi sub numele de „Psalmii treptelor“ (Psalmii 119-133). Fiind încă mică, părinţii au vrut să o ajute pe fetiţă să urce treptele, rostind psalmii în locul ei. Dar, spre surprinderea tuturor, Maria, prin harul divin, a urcat repede toate treptele, fără a se mai opri conform ritualului. Luminat de Dumnezeu, Zaharia a întâmpinat-o cu bucurie pe micuţa fecioară. Se spune ca el ar fi binecuvântat-o zicând: „Tu eşti cea în care Dumnezeu Şi-a proslăvit numele Său între iudei. Tu eşti cea în care Dumnezeu va descoperi Mântuirea pe care a pregătit-o poporului său.“ Luând-o de mână, Zaharia a dus-o pe Maria în cea mai sfântă încăpere a Templului, în Sfânta Sfintelor. Lucrul acesta era cu atât mai neobişnuit cu cât doar Marele Preot avea voie să intre aici şi doar o singură dată pe an, după ce aducea jertfe pentru sine şi pentru popor. Tradiţia mai spune că Fecioara Maria a rămas la Templu timp de 12 ani. Ea îşi petrecea timpul ca şi celelalte fecioare, citind Scripturile, lucrând, rugându-se şi sporind în dragostea faţă de Dumnezeu. Îngerul Gavriil îi aducea hrană şi îi tâlcuia locurile mai greu de înţeles din Biblie, pregătind-o pentru Vestea cea bună.

Spune Părintele Cleopa: “Se minunau fecioarele celelalte de isteţimea şi de curăţenia minţii ei, că a deprins îndată toată dumnezeiasca Scriptură şi tot lucrul mâinilor cel mai gingaş şi cel mai curat, pentru folosul bisericii. Şi era iubită de toţi pentru înţelepciunea ei şi pentru frumuseţea ei negrăită şi bunătatea inimii ei. Şi a crescut dumnezeiasca pruncă acolo 12 ani. Dar, cum arată mulţi Sfinţi Părinţi dumnezeieşti, ea, de cu seară şi până aproape de zori, petrecea în Sfânta Sfintelor, rugându-se, în cugetare adâncă de Dumnezeu, în răpirea şi în extazul minţii şi în lacrimi necontenite; se ruga pentru mântuirea întregului neam omenesc. Aşa a fost petrecerea Prea Sfintei Fecioare Maria în Sfânta Sfintelor. Era ea ca un heruvim, numai înţelepciune (că heruvim aşa se tâlcuieşte: revărsare de înţelepciune şi vărsare de multă înţelegere); era ca un serafim (că serafim înseamnă înfierbântat şi arzător, deoarece arde şi aprinde inima oamenilor spre dragostea lui Dumnezeu). Iată un înger pământesc căruia îi slujea un înger din cer!”

Primul Templu din Ierusalim a fost construit de către Solomon, dar a fost distrus în 586 i.d.Hr. El a fost reconstruit 70 de ani mai târziu, de către Zorobabel, existând până în anul 70 d.Hr.

În timp ce Hristos a întrunit toate cele trei slujiri (învăţătorească, arhierească şi împărătească), Zaharia avea doar două: arhierească şi învăţătorească (profetică). Văzând în Fecioara Maria Chivotul Noului Legământ*, Zaharia a dus-o în Sfânta Sfintelor. Aici ea s-a pregătit pentru a deveni Templul lui Dumnezeu, a Domnului nostru Iisus Hristos. De altfel, ea a parcurs cele trei etape necesare: curăţirea, iluminarea şi unirea cu Dumnezeu, corespunzătoare celor trei încăperi ale templului.

Intrarea în Templu înseamnă pregătirea tainică a întrupării lui Hristos. Din acest motiv, această sărbătoare este o anticipare a Naşterii Mântuitorului, lucru evident şi în rânduiala slujbelor. Din această zi încep să se cânte în cadrul Utreniei Catavasiile: „Hristos se naşte, slăviţi-L!...“

Sărbătoarea propriu-zisă dedicată Intrării Maicii Domnului în Templu este de dată relativ recentă. Deşi nu instituită oficial, sărbătoarea a existat înainte de secolul VI-lea. Există astfel o menţiune a ei din secolul IV-lea, făcută de Sfântul Grigorie de Nyssa. Mai există şi o mărturie privind construirea unei biserici de către împărăteasa Elena în cinstea acestui eveniment. Sfântul Andrei Criteanul (secolul VII-lea) vorbeşte şi el despre această sărbătoare ce se ţinea la Ierusalim. Se pare că data de 21 noiembrie reprezintă data sfinţirii unei biserici cu acest hram în anul 543. Biserica a fost construită de împăratul bizantin Iustinian cel Mare lângă zidul ruinat al Templului. În Apus, sărbătoarea a fost adoptată mult mai târziu de papa Grigorie al XI-lea, care a celebrat-o pentru prima dată la Avignon, în anul 1374.

Ieşind din curtea Mânăstirii Neamţ, la câteva zeci de metri, pe dreapta, un drum urcă agale, printre două rânduri de brazi, spre schitul Vovidenia. Istoria acestuia înaintează până în secolul XVII-lea, cănd aici exista schitul numit „Slătioru“, după numele pârâului cu apă sărată din apropiere. Ocrotitorul acestui schit era Sfântul Ierarh Spiridon (12 decembrie). Intre anii 1748-1749, episcopul Ioanichie a construit în schitul uceniciei sale o a doua biserică, din lemn, Vovidenia, cu hramul „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului“. Sfinţirea bisericii din zid a avut loc la 28 septembrie 1857. Biserica schitului are o formă treflata. Turla principală este înconjurată de alte patru turle mai mici, ceea ce îi conferă aspectul de chivot.* În apropierea bisericii se afla Casa Memorială „Mihail Sadoveanu“, inaugurată la 26 iunie 1966 în casa oferită scriitorului de către Visarion Puiu, Mitropolitul Bucovinei, în 1937. Între cei care au trecut pe la Vovidenia se numără Sfântul Paisie Velicicovschi, ierarhii Veniamin Costachi, Nicodim Munteanu, Visarion Puiu şi Prea Fericitul Teoctist, pentru a menţiona doar câţiva. Toţi cei care vizitează acest schit rămân uimiţi atât de frumuseţea pitorească a locului, cât şi de liniştea înconjurătoare. Ferită de tumultul turistic, Vovidenia emană pace şi îndemn la rugăciune şi te predispune spre meditaţia contemplativă.

Numele de Vovidenia provine din slavonă, însemnând „ceea ce se face văzută“. Tradiţia populară spune că de Vovidenie se deschid cerurile iar animalele încep să vorbească. În această zi se aprind lumânări, mai ales pentru cei adormiţi şi se împart pomeni. Este bine ca lumânările şi focul să ardă toată noaptea. Dacă în noaptea de Vovidenie este senin, anul viitor va fi secetos, iar dacă ninge, va fi o iarnă bogată în zăpadă. Tot în popor, această sărbătoare este asociată metaforei luminii, prezentă în diferite legende. Simbolurile luminii sunt candela, lumânarea, soarele, focul. Tot în ziua de Vovidenie, copiii pun în vase cu apă crengi de măr. Ţinute la lumină şi căldură ele înmuguresc şi înfloresc, fiind folosite în noaptea de Anul Nou drept sorcove.

(din articolul Danielei Livadaru în Ziarul Lumina. Vezi www.crestinortodox.ro/sarbatori)

-------------------------------------------------------------------------------

*A se vedea mai jos textul despre Chivotul Legii (Vechiului Legământ) şi al Dragostei (Noului Legământ).

Soborul Sfinţilor Arhangheli Mihail, Gavriil şi Rafail

şi al tuturor cereştilor puteri celor fără de trup (8 noiembrie)

Soborul e format din adunarea celor 9 cete îngereşti: Serafimii, Heruvimii, Scaunele, Domniile, Stapâniile, Începătoriile, Puterile, Arhanghelii şi Îngerii păzitori.

Mihail, preaîncuviinţatul mai-marele peste cetele puterilor celor fără de trup care sunt îngerii şi în Legea Veche şi în cea Nouă, a arătat ce este harul Evangheliei. El a intervenit când pizmaşul şi luptătorul împotriva mântuirii noastre, duhul cel rău, înălţându-se, s-a mândrit împotriva Ziditorului său, a zis "Pune-voi scaunul meu deasupra norilor", s-a lăudat că "voi fi asemenea cu Cel înalt" şi, precum grăieşte Domnul, a căzut din cinstea de arhanghel şi asemenea cu el şi ceata ce era sub el, înălţându-se, a căzut. Iar de-a-pururea lăudatul arhanghel Mihail, păzind ca o slugă credincioasă credinţa către Stăpânul şi arătând multă nevoinţă spre neamul nostru omenesc, a fost rânduit de Atotputernicul Dumnezeu ca să fie mai mare peste cetele îngereşti cele înţelegătoare ale Slavei Domnului. Văzând cum a căzut vicleanul, arhanghelul Mihail a strâns cetele îngereşti şi a zis: "Să luăm aminte: Lăudat-am cu glas pe Domnul tuturor", ca şi cum ar fi zis: “Să luăm aminte, noi cei ce suntem zidiţi, la ce au pătimit cei ce erau cu noi, care până acum au fost lumină dar acum s-au făcut întuneric”.De aceea o adunare îngerească ca aceasta s-a numit Soborul îngerilor, adică luare aminte la cele întâmplate precum şi înţelegere şi unire.

Arhanghelul Mihai, marele folositor şi bine-făcător al mântuirii noastre, s-a făcut văzut multor oameni. El a fost pus la Poarta Raiului după izgonirea lui Adam şi Eva (Facerea 3, 24). El s-a arătat lui Avraam şi lui Lot la pustiirea şi pierderea Sodomei (Facerea, 19). El l-a scăpat pe Isac de înjunghiere (Facere 22,11 şi 15) şi l-a răcorit pe însetatul Ismail (Facere 21,17). Arătatu-s-a lui Iacov când fugea de fratele său Isav (Esau), căci el a fost îngerul cu care s-a luptat Iacov (Facerea 32, 24-32). Mers-a înaintea fiilor lui Israel, când se izbăveau din robia şi de chinul egiptenilor şi erau gata să treacă marea (Ieşirea, 14,19) şi i-a întărit pe Moise şi fratele său Aaron. Arătatu-s-a lui Valaam, când a păcătuit (Numeri 22). A închis apoi gura leilor ce trebuiau să-l sfâşie pe Daniel proorocul (Daniel 6,22) şi a fost cu cei trei tineri aruncaţi în foc de Nebucadneţar (Daniel 3, 25). L-a scăpat pe Petru din închisoare (Fapte 12,7), l-a omorât pe Irod (Fapte 12,23). Se află şi altele multe ce se spun despre el în Sfânta Scriptură.

Prăznuim astăzi şi pe prea frumosul şi prea veselitorul Arhanghel Gavriil. Pentru că şi acesta multe faceri de bine a făcut neamului omenesc, atât în Legea Veche, cât şi în cea Nouă. Căci în proorocia lui Daniil se pomeneşte însuşi numele lui, când tâlcuieşte Daniil visul ce a văzut pentru împăraţii mezilor şi ai perşilor şi ai elinilor: "Gavriile, zice, fă-l pe acela (adică pe Daniil) să înţeleagă vedenia" (Daniil 8, 16). Şi iarăşi acelaşi Gavriil a arătat aceluiaşi Daniil că după şaptezeci de săptămâni de ani, adică după patru sute nouăzeci şi şapte de ani, are să vină Hristos. "Şi iată, zice Gavriil, bărbatul pe care l-am fost văzut la începutul vedeniei zburând, s-a atins de mine ca în ceasul jertfei de seară. Şi m-a făcut să înţeleg şi celelalte" (Daniil 9, 21). Gavriil este cel care a binevestit femeii lui Manoe că are să nască pe Samson (Judecători 13). El a binevestit lui Ioachim şi Annei că au să nască pe Doamna şi Stăpâna de Dumnezeu Născătoarea. În Legea Nouă, Gavriil a binevestit lui Zaharia că Elisabeta va naşte pe marele Ioan înaintemergătorul. El a hrănit şi pe pururea Fecioara Maria doisprezece ani înăuntru în Sfintele Sfintelor cu hrană cerească. El i-a binevestit Născătoarei de Dumnezeu că va naşte de la Duhul Sfânt pe Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu. El s-a arătat lui Iosif în vis, precum zic mulţi, şi i-a zis să nu se teamă, ci să ia pe Mariam, femeia sa, că ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt. S-a arătat şi păstorilor şi le-a binevestit, că S-a născut Hristos Mântuitorul lumii. A zis în vis lui Iosif să ia pruncul şi pe Mama lui şi să fugă în Egipt. Şi iarăşi i-a zis când să se întoarcă în pământul lui Israel. Mulţi însă din sfinţiţii învăţători şi din scriitorii de cântări socotesc că dumnezeiescul Gavriil a fost şi îngerul cel îmbrăcat în veşmânt alb, care, pogorându-se din cer, a răsturnat piatra de pe uşa mormântului lui Iisus, Dătătorului de viaţă, şi a şezut deasupra ei. El a binevestit mironosiţelor învierea Domnului. Astfel dumnezeiescul Gavriil a slujit la iconomia tainei întrupării Cuvântului lui Dumnezeu de la început până la sfârşit. Dacă Arhanghelul Mihai este slujitorul Legii, Arhanghelul Gavriil este îngerul darului.

Sfântul Arhanghel Rafail (Rafael) este un înger care are în grijă vindecarea Pământului şi a locuitorilor lui. Este vindecătorul celor bolnavi, călăuzitorul tainic al celor ce călătoresc cu treburi şi cu griji, precum şi ocrotitorul nunţii şi al dragostei conjugale.

Pentru aceasta şi Biserica lui Hristos îi prăznuieşte pe ei trei şi cheamă harul şi ajutorul lor, rugându-i ca prin ajutorul şi rugăciunile lor, să aflăm scăpare în veacul ce va să fie. Amin.

Sfântul Mucenic Mina (11 noiembrie)

Sfântul Mina s-a născut în apropiere de Memphis, străvechea capitală a faraonilor egipteni. A trăit în timpul împăraţilor romani Diocleţian şi Maximian. A rămas orfan pe când era copil. A ajuns în armata imperială, însă, la 23 februarie 303, când Diocleţian a emis primul edict de persecutare a creştinilor, a părăsit armata şi s-a retras în munţi, dedicându-se vieţii ascetice, curăţindu-se pe sine cu postiri şi cu rugăciuni. Apoi, aprinzându-i-se sufletul cu dumnezeiescul dor către Hristos, s-a pogorât din munte şi, stând în mijlocul închinătorilor la idoli, a propovăduit pe Hristos. Pentru aceea a fost luat de soldaţi şi dat la chinuri, în urma cărora şi-a primit sfârşitul prin sabie.

O femeie, silită de un om spre amestecare de ruşine, s-a dus la sfântul şi i-a cerut ajutorul. Şi îndată calul aceluia, sălbăticindu-se împotriva stăpânului său, nu numai l-a împiedicat pe el de la nelegiuita sa faptă, ci l-a şi târât pe el pe pământ, neoprindu-se decât în faţa bisericii sfântului, unde a prins a necheza până a ieşit mulţime mare care era la Sfânta Slujbă. Atunci omul, temându-se ca nu cumva să sufere ceva mai rău de la calul său, fără să se ruşineze şi-a mărturisit înaintea tuturor păcatul şi îndată calul s-a liniştit. Iar călăreţul dezlegându-se a intrat în biserica sfântului şi căzând la pământ s-a rugat lui ca să nu fie încă mai mult pedepsit.

Un şchiop oarecând şi o femeie mută stăruind în biserica sfântului împreună cu alţii mulţi spre a se vindeca, la miezul nopţii toţi fiind cuprinşi de somn, s-a arătat sfântul şi a zis şchiopului: "Du-te acum când este linişte şi apucă-te de haina femeii mute şi te vei vindeca"; iar el ducându-se şi apucând-o de haină, aceea tulburându-se a strigat, bătându-şi joc oarecum de şchiop şi s-a vindecat dezlegându-i-se limba, iar şchiopul, ruşinându-se, îndată s-a sculat şi a început să fugă. Şi înţelegând amândoi minunea ce s-a făcut, au slăvit pe Dumnezeu.

Un evreu oarecare, având prieten pe un creştin, când pleca în călătorie undeva departe, de multe ori lăsa la creştin mulţi bani. Lăsând acestuia o dată o pungă cu cinci sute de monede, când s-a întors din călătorie, creştinul n-a voit să-i dea, zicându-i: "Tu de această dată n-ai lăsat nimic la mine; du-te de aici" Iar evreul, auzind aceasta s-a tulburat cu totul dar mai pe urmă, venindu-şi întru sine, a zis către creştin: "Fiindcă nimeni n-a văzut când ţi-am dat banii, haide să facem jurământ în faţa sfântului şi să-i cerem să vădească care este mincinosul". Deci s-au dus amândoi la biserica Sfântului Mina, şi îndată creştinul a făcut jurământ susţinând tăgăduirea amanetului. Şi după jurământ, au ieşit amândoi din biserică şi şi-au încălecat caii. Iar calul creştinului mergea cu neorânduială şi se sălbăticea împotriva stăpânului său şi, muşcând zăbala, deodată l-a aruncat jos la pământ; nu s-a vătămat trupul creşinului dar şi-a pierdut basmaua, o cheie şi pecetea lui cea de aur. Mergând mai departe, alături de evreu, creştinul în sinea lui era trist de paguba avută. Au hotărât să se oprească să mănânce şi iată după puţin vede creştinul pe sluga sa venind şi ţinând cu o mână punga evreului şi cu cealaltă cheia împreună cu basmaua sa. Înspăimântat foarte creştinul a zis către slugă: "Ce este aceasta?" Iar sluga a răspuns: "Un om înfricoşător a venit la stăpâna mea şi, dându-i ei cheia împreună cu basmaua ta, a zis către dânsa: "Cu mare grăbire trimite punga evreului ca să nu se primejduiască bărbatul tău". Şi iată luând-o am venit către tine după poruncă". Atunci evreul s-a umplut de bucurie şi s-a întors împreună cu creştinul la sfântul. Evreul văzând minunea a cerut să fie botezat iar creştinul s-a rugat de iertare pentru că a mâniat pe Dumnezeu prin jurământ mincinos. Apoi s-au întors la ale lor bucurându-se.

Sfinţii Martiri Năsăudeni, canonizaţi la Salva (12 noiembrie)

Sfinţii Martiri şi Mărturisitori Năsăudeni: Atanasie Todoran din Bichigiu, Vasile din Zagra, Grigore din Telciu şi Vasile din Mocod au fost patru ţărani care au murit pentru credinţa ortodoxă. Canonizarea lor a fost hotărâtă de Sf. Sinod al BOR în şedinţa de lucru desfăşurată sub preşedinţia PF Patriarh Daniel, în zilele de 22-24 octombrie 2007, la 245 de ani de la revolta condusă de Tănase Todoran, ale cărei represalii s-au soldat cu tragerea pe roată a celor patru năsăudeni pe platoul Mocirla de la Salva.

Atanasie Todoran, s-a născut în Bichigiu, sat de pe Valea Sălăuţei, într-o familie de ţărani liberi, înrudit cu familia preoţilor Coşbuc din Hordou, strămoşii poetului George Coşbuc. Fruntaş în comună, cunoscător de carte, fusese jude şi colector al dărilor în comunele de pe Valea Bichigiului şi a Sălăuţei. Se pare că încă din tinereţe a făcut parte dintr-un regiment care era aşezat undeva lângă Viena şi, tot amânându-i-se eliberarea, a dezertat şi s-a întors acasă. Urmărit de oamenii împărăţiei, s-a refugiat în Munţii Ţibleşului, în Maramureş şi în Ţara Chioarului. A ajuns în Moldova, unde a slujit ani îndelungaţi, în oastea domnitorului Mihai Racoviţă, fiind eliberat la etatea de 74 de ani, după ce slujise 13 ani în rang de căpitan, şi ridicat la rang de răzeş. Pentru vechea dezertare, a fost închis câţiva ani în Turnul Dogarilor din cetatea Bistriţei. După ce a fost eliberat, s-a întors la Bichigiu. Neexistând preot ortodox în sat, s-a opus cu înverşunare împărtăşirii fiului său cu azimă, precum şi spovedirii lui de către un preot unit. Bătrânul şi-a îngropat băiatul în ritul credinţei strămoşeşti; fata îi murise şi ea cu ani în urmă, când era fugar prin munţi.

În anii 1761-1762 a tratat cu guvernul din Viena, alături de alţi fruntaşi, despre militarizarea a 21 de comune de pe Valea Bichigiului, Sălăuţei şi Someşului Mare, pentru păzirea graniţelor. A fost el însuşi la Viena, împreună cu alţi români, unde s-a încheiat pactul cu guvernul şi li s-au dat asigurări că, după intrarea în regimentul grăniceresc, românii din ţinutul Năsăudului vor beneficia de înlesniri. El a cerut însă ca, prin înfiinţarea regimentului de graniţă, românii să nu fie siliţi să-şi lepede credinţa, căci de decenii ortodocşii transilvăneni se confruntau cu impunerea, aproape pe orice cale, a credinţei unite. Întors acasă şi aşteptând roadele înţelegerii, Atanasie şi-a dat seama că nu s-a ţinut seama de dorinţa românilor şi a început să se opună pe faţă procesului de militarizare. Năsăudenii vedeau limpede că sistemul grăniceresc urmărea să-i convertească la catolocism şi, apoi, că nu li se aplica promisiunea ridicării iobăgiei.

La 10 mai 1763, la Salva, pe platoul numit „La mocirla”, era organizată sfinţirea drapelelor de luptă şi depunerea jurămintelor de către nouă companii ale Regimentului de graniţă nou înfiinţat. Generalul Bukow, trimis de Curtea din Viena să urmărească şi să impulsioneze în Ardeal trecerea la catolicism, a venit să primească jurământul grănicerilor năsăudeni şi să le sfinţească steagul. Când militarii erau pregătiţi pentru depunerea jurământului, în faţă a ieşit, călare, „moş Tănase Todoran”, în vârstă de 104 ani, şi le-a rostit grănicerilor o cuvântare. Printre altele, le spunea: „De doi ani noi suntem grăniceri şi carte n-am primit de la înalta împărăteasă că suntem oameni liberi! Apoi aşa nu vom purta armele, ca sfânta credinţă să ne-o batjocorească! Jos armele!”. Cuvintele înflăcărate ale bătrânului au dat roade. Soldaţii care urmau să depună jurământ de credinţă faţă de Viena au trecut de partea lui Atanasie aruncând armele jos, în semn de protest şi nesupunere.

La scurt timp după aceea, s-au făcut cercetări pentru ca vinovaţii să fie pedepsiţi.

La 12 noiembrie 1763, pe acelaşi platou de la Slava a avut loc execuţia celor găsiţi vinovaţi de revolta din luna mai. Atanasie Todoran a fost frânt cu roata de sus în jos, iar capul i-a fost legat de o roată, „pentru că i-a reţinut pe oameni de la unire şi de la înrolarea în statutul militar grăniceresc…” – după cum se arată în sentinţa de condamnare. Împreună cu Atanasie au fost martirizaţi prin spânzurare, „pentru aceiaşi vină”, Vasile Dumitru din Mocod, Grigore Manu din Zagra şi Vasile Oichi din Telciu, alte nouăsprezece persoane fiind supuse bătăilor cu vergi; mulţi dintre cei bătuţi au murit sub lovituri. Capetele celor martirizaţi au fost ridicate pe pari la poarta caselor în care locuiseră, iar bucăţi din trupurile ciopârţite au fost aşezate la răscruci de drumuri. Primind moarte martirică, Atanasie şi-a vărsat sângele pentru credinţa strămoşească şi pentru drepturile românilor transilvăneni. De atunci şi până astăzi, cinstirea memoriei lui se face neîntrerupt în conştiinţele ortodocşilor năsăudeni, iar mărturiile vremii îi aşază alături pe cei trei care au pătimit împreună cu el.

(www.agnos.ro/blog/2008/05/11/sfintii-martiri-nasaudeni-canonizati-la-salva)

Sfântul Ioan Gură de Aur, Arhiepiscopul Constantinopolului

(13 noiembrie)

Acest mare dascăl şi luminător al lumii s-a născut în anul 344 din părinţi dreptcredincioşi. Din fragedă vârstă a pierdut pe tatăl său, Secundus, care era căpetenia Siriei. Mama sa, Antuza, deşi era încă foarte tânără, nu s-a recăsătorit şi şi-a închinat viaţa creşterii copilului ei. A fost botezat creştin la vârsta de 20 ani şi a avut parte, prin grija mamei sale, de cei mai vestiţi dascăli din Antiohia. Tânărul Ioan a simţit nevoia de a-şi împlini visul lui de taină, de a duce, o vreme, o viaţă ascetică închinată total lui Dumnezeu. A trăit deci în munţii din preajma Antiohiei patru ani la mânăstire şi doi ani de pustnicie într-o peşteră. Sfântul Meletie, arhiepiscopul, care îl şi botezase, l-a sfinţit diacon la vârsta de 37 ani. Flavian, urmaşul lui Meletie, l-a sfinţit preot la vârsta de 42, după ce Sfântul Ioan scrisese preafrumoasa lui carte Despre preoţie închinată bunului său prieten Sfântul Vasile cel Mare, carte în care căuta să se îndreptăţească de ce nu se simte vrednic ca să fie hirotonit preot. În ceasul hirotoniei s-a făcut o minune: după ce Sfântul Ioan şi-a aplecat capul, când arhiepiscopul a pus mâna sa pe dânsul începând rugăciunile cerute de rânduială, fără de veste s-a arătat un porumbel alb asupra capului fericitului Ioan. Arhiepiscopul, văzând aceasta, şi toţi cei ce erau cu dânsul, s-au înspăimântat, mult minunându-se.

În Antiohia Siriei în mânăstire, întru care se călugărise Sfantul Ioan Gură de Aur. era un călugar sirian de neam, anume Isihie, bătrân cu trupul, care făcuse mulţi ani în mânăstire, înfrânându-se şi foarte aspru vieţuind şi care avea proorocie, prin dumnezeiască arătare. Într-o noapte, bătrânul, priveghind şi rugându-se lui Dumnezeu, a văzut intrând la Ioan, unde-şi făcea el rugăciunile sale, doi bărbaţi îmbrăcaţi în haine albe şi curate, foarte frumoşi şi luminaţi cu slavă cerească nespusă. Pe unul îl vedea ţinând în mâinile sale o carte scrisă, iar pe altul ţinând nişte chei. Ioan s-a înfricoşat şi, cu îndrăznire sârguindu-se, s-a închinat lor până la pământ. Iar ei amândoi, luându-l pe el de mână, l-au sculat, zicându-i: "Nădăjduieşte şi nu te teme, că întru tine a voit Duhul Sfânt să locuiască, pentru curăţia vieţii tale, că trimişi suntem la tine de Invăţătorul cel mare şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, ca să-ţi spunem o bucurie mare, care va fi la toate bisericile lui Dumnezeu." Erau Sfântul Ioan Evanghelistul şi Sfântul Apostol Petru. Plecându-şi genunchii săi, fericitul Ioan s-a smerit înaintea lor, zicând: "Cine sunt eu, robul cel păcătos al Domnului meu, cel mai nepriceput decât toţi oamenii, ca să fiu bun de slujba de care mi-aţi vorbit? Nu sunt destoinic să primesc o slujire atât de mare şi înfricoşătoare". Iar aceştia, luându-l iarăşi de mâna dreaptă, l-au sculat, zicându-i: "Stai pe picioarele tale, împuterniceşte-te şi te întăreşte şi fă toate cele ce ţi-am poruncit şi să nu tăinuieşti darul cel dat ţie de la Dumnezeu spre a grăi, spre a sfinţi şi a întări poporul Său cu învăţătura ta, popor pentru care sângele Său Şi-a  vărsat, ca să-l mântuiască din înşelăciunile cele multe”. Văzind toate aceste lucruri de taină bătrânul Isihie s-a cutremurat.

Ca preot, timp de 12 ani, a fost slujitorul şi predicatorul neîntrecut al patriarhiei din Antiohia, alcătuind multe cuvinte de învăţătură. Întâmplându-se că Nectarie, patriarhul Constantinopolului, a părăsit viaţa aceasta, Sfântul Ioan a fost chemat cu porunca împăratului Arcadie, ca să fie sfinţit patriarh al Constantinopolului, primind hirotonia canonică din mâinile patriarhului Teofil al Alexandriei la 28 februarie 398. Ca patriarh, Sfântul Ioan s-a ostenit mult cu răspândirea credinţei, cu convertirea goţilor arieni de la Dunăre, cu evanghelizarea locuitorilor de la sate, cu întemeierea de aşezăminte pentru bolnavi şi săraci. El nu a încetat a predica pentru îndreptarea năravurilor, împotriva luxului şi a lăcomiei, pentru Evanghelia iubirii de oameni. Vorbea atât de frumos că o femeie din popor i-a zis Gură de Aur şi aşa i-a rămas numele.

Pentru că Sfântul Ioan a mustrat-o pe împărăteasa Eudoxia care, în lăcomia ei, voia să ia pe nedrept via unei văduve sărace, asemănând-o cu Isabela de pe vremea lui Ilie şi Irodiada de pe vremea Sfântului Ioan Botezătorul, împărăteasa s-a făcut ca o fiară şi l-a izgonit din scaun. Întors la cererea oamenilor, împăratul l-a surghiunit din nou, de data aceasta la Cucuz şi Comane în Armenia unde, după multe suferinţe, Sfântul Ioan a murit în anul 407 de ziua Crucii (14 septembrie). Ultimele lui cuvinte au fost: “Slavă lui Dumnezeu pentru toate!” Mai târziu ucenicul său Proclu a devenit patriarh şi a adus în anul 438 moaştele Sfântului la Constantinopol iar împăratul de atunci, Teodosie cel Tânăr, şi sora sa Pulcheria au cerut în genunchi iertare pentru fapta părinţilor lor. Biserica serbează pe cel mai mare predicator din vremea de aur a creştinătăţii de trei ori pe an: la 13 noiembrie şi la 27 ianuarie (Aducerea moaştelor) şi 30 ianuarie (Cei Trei Ierarhi Vasile cel Mare, Grigore Teologul şi Ioan Gură de Aur), precum şi în fiecare zi când se săvârşeşte Liturghia lui.

(după Proloage)

Sfântul Apostol Filip (14 noiembrie)

Originar din Betsaida Galileii, Sfântul Apostol Filip este cel de-al treilea Apostol chemat la misiune de către Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Sfântul Filip, întâlnindu-l pe Natanael, i-a zis: "Am găsit pe Cel despre Care a scris Moise în Lege şi prooroci, pe Iisus, fiul lui Iosif cel din Nazaret“ (Ioan 1-45). După Înălţarea Domnului la cer, Sfântul Filip a propovăduit credinţa creştină în Asia. Documente descoperite recent atestă faptul că Sfântul Apostol Filip l-a însoţit pe Sfântul Apostol Andrei în Sciţia, Dobrogea de azi, pentru a face cunoscut cuvântul lui Dumnezeu.

A adormit în cetatea Hierapolis, din centrul Asiei Mici, unde a fost răstignit cu capul în jos. “Sfinte Apostole Filip, roagă pe milostivul Dumnezeu ca să dea iertare de păcate, sufletelor noastre”.

Sfântul Paisie de la Neamţ (15 noiembrie)

Sfântul Paisie de la Neamţ este unul din marii nevoitori şi înnoitori ai monahismului românesc din veacul al XVIII-lea. Este cunoscut şi sub numele de Paisie Velicicovski. S-a născut la 21 decembrie 1722 ca fiu al protopopului Ioan din Poltava, primind la botez numele Petru. Luând hotărârea de a se călugări, ajunge la mânăstirile Liubeţk şi Medvedovschi. Nemulţumit de viaţa de aici, ajunge la Lavra Pecerska din Kiev, unde devine rasofor. Împreună cu prietenul său Alexie, decide să plece în Ţările Române. Acolo vieţuieşte în schiturile Dălhăuţi, Trăisteni, Poiana Mărului şi Cârnu. Îi cunoaşte pe schimonahii Vasile de la Poiana Mărului, Onufrie de la Cârnu şi alţi părinţi cu viaţă aleasă. Episcopul Grigorie Roşca, care l-a hirotonit preot în 1758, spunea unuia din fiii săi duhovniceşti: "Să ştii fiule, că e ferice de omul acesta, ferice şi de părinţii care l-au născut, ferice va fi şi de cei ce îl vor asculta pe dânsul. Pentru că eu l-am hirotonit şi mi-am pus mâinile pe capul lui în vremea când se zice: "Dumnezeiescul Dar..." şi am simţit o mireasmă nepovestită. Încă şi mâinile mele într-un oarecare chip negrăit s-au sfinţit din atingerea capului lui!"

După o vreme ajunge la Sfântul Munte Athos, unde este tuns în monahism şi unde se nevoieşte timp de 17 ani. Părăseşte Sfântul Munte în anul 1763 şi ajunge la schitul Vărzăreşti, din părţile Buzăului. De aici se îndreaptă spre Moldova. Este numit stareţ la Mânăstirea Dragomirna, ctitoria mitropolitului Anastasie Crimca. Vieţuieşte aici din anul 1763 până în 1775, când, datorită ocupaţiei austriece, se retrage cu întreaga obşte la Mânăstirea Secu. Apoi Paisie va primi în dar de la voievodul Constantin Moruzzi Mânăstirea Neamţ. Numărul călugărilor la Neamţ sub stăreţia lui s-a ridicat la 700, între care erau moldoveni, munteni, transilvaneni, ruşi, ucrainieni, bieloruşi, greci, bulgari, sărbi şi chiar foşti necreştini trecuţi la Ortodoxie. În anul 1791, Paisie a fost hirotesit arhimandrit. Avea harul rugăciunii adânci, în lacrămi şi în flăcări, când faţa îi strălucea de o lumină divină. Avea darul previziunii şi a săvârşit nenumărate minuni şi tămăduiri. În ziua de 15 noiembrie 1794, Paisie a trecut la cele veşnice şi a fost îngropat în biserica mare a mânăstirii Neamţ. Datorită numeroaselor jefuiri si treceri de năvălitori rămăşiţele pământeşti ale Sfântului au fost mutate de sub lespedea mormântului său şi ascunse. Nu se mai ştia locul, până când, prin anii 1990 o lespede de pe aleea ducând spre biserică s-a ridicat şi nu a putut fi îndreptată până nu a fost scoasă complet şi cercetat locul dedesubt: acolo erau cele ale Sfântului.

Dintre minunile legate de Cuviosul Paisie de la Neamţ să menţionăm una petrecută după moartea sa. Într-o zi un călugăr tânăr, foarte agitat şi cu faţa răvăşită, a intrat buzna în chilia stareţului mânăstirii Neamţ. Stareţul, arhimandrit, un ucenic iubit al Sfântului, care păstra cu multă pietate pe un perete portretul dascălului şi duhovnicului său, a privit cu mirare la tânărul care intrase. În următoarea clipă însă s-a stârnit un vânt puternic dinspre portretul Sfântului şi stareţul a văzut cu surpriză cum tânărul, doborât de pala de vânt, s-a rostogolit în jos pe scări, rănindu-se cumplit şi acoperindu-se de sânge. Fugind la el să-l ridice, stareţul a auzit următoarea mărturisire: “Părinte, am fost foarte mânios pe sfinţia ta şi, împins de grea ispită, am venit să te înjunghii. Cum am intrat însă, mi-am aţintit ochii pe icoana Stareţului Paisie care m-a privit ameninţător ca un om viu, şi s-a ridicat [din el] ca o furtună împingându-mă şi aducându-mă în starea în care mă vezi. Acum fă ce crezi cu mine”. Arhimandritul i-a răspuns: “Dacă Sfântul Paisie mă apără, cum aş putea eu să mă răzbun?” Şi tânărul frate şi-a cerut iertarea cu lacrimi, primindu-o imediat

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse l-a canonizat în 1988. În şedinţa Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din 20 iunie 1992, s-a hotărât generalizarea cultului Cuviosului Paisie de la Neamţ şi în Biserica noastră.

(www.crestinortodox.ro/sfinti)

Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei (16 noiembrie)

Înainte de a fi chemat de Domnul să-I fie ucenic, Sfântul Matei fusese vameş în Capernaum, lângă lacul Mării Galileii şi se numea Levi. Vameşul nu era iubit de popor, ba era dispreţuit, ca unul care era strângător de biruri şi le amintea că sunt supuşi romanilor. A primi să fii vameş însemna, pentru ei, a primi să fii cel din urmă ticălos al neamului tău. Dar din acest Levi vameşul, Mântuitorul Şi-a făcut un dumnezeiesc Apostol, pe Matei care, cel dintâi, a scris, ca martor de aproape, o istorie a vieţii şi faptelor dumnezeiescului său Învăţător.

Evanghelia sa, Sfântul Matei a scris-o în două limbi: întâi în graiul evreilor de atunci, adică în limba aramaică pe care a vorbit-o şi Mântuitorul şi o vorbea tot poporul, iar a doua oară, prin anii 62-63, în greceşte, adică în limba care se vorbea atunci în mare parte din împărăţia romană, cu scopul ca vestea cea bună a mântuirii să o poată cunoaşte cât mai mulţi oameni.

Sfântul Matei nu poate uita clipa când, stând la vamă, s-a întâlnit pentru prima oară cu Mântuitorul şi a auzit pe Domnul zicându-i “Vino după mine!” (Matei 9, 9-13). Eusebiu şi Sfântul Epifanie ne spun că Sfântul Matei a scris Evanghelia sa după primirea puterii Duhului Sfânt în ziua Cincizecimii. El a scris-o la cererea iudeilor veniţi la credinţă. Sfântul Apostol Vartolomeu a dus-o şi a lăsat-o în India. Tradiţia Bisericii mai ştie că, odată încheiată munca sa de Apostol al iudeilor, Sfântul Matei a mers să aprindă credinţa în Hristos printre perşi, etiopeni şi nubieni. Tot tradiţia spune că a primit moarte de mucenic în Etiopia, fiind ars pe rug de necredincioşi.

(din Proloage)

Rugăciunea întâia: O, mărite Sfinte Apostol Matei, în Evanghelia ta îl prezinţi pe Iisus ca pe mult-aşteptatul Mesia care a împlinit profeţia Vechiului Legământ şi ca noul Făcător de Lege care a fondat Biserica Noului Legământ. Obţine pentru noi harul de a-l vedea pe Iisus trăind în Biserica Sa şi de a-I urma învăţăturile în viaţa noastră pământeană, spre a trăi împreună cu El pentru veşnicie în rai. Amin.

Rugăciunea doua: Dragă vameş care ai devenit Sfânt, după ce odată adunai taxe şi impozite. Cât de minunată a fost convertirea ta prin graţia divină, când lăsând de o parte posesiile pământeşti l-ai urmat pe Omul Sărac din Nazaret. Mulţi încă se închină Mamonei banilor. Inspiră deci bancherii cu bunătate şi cu dorinţa de a ajuta când pot, pentru că binele făcut celor mici şi săraci e făcut lui Isus, Fiul lui Dumnezeu. Amin.

Sfânta Mare Muceniţă Ecaterina (25 noiembrie)

Sfânta Mare Muceniţă Ecaterina a trăit pe vremea împăratului Maximian, prin anii 304, şi se trăgea din cetatea Alexandriei, fiică fiind unui principe care se numea Consta. Era foarte frumoasă şi înaltă la trup, având ca la optsprezece ani. A învăţat desăvârşit toată învăţătura şi ştiinţa grecească şi latinească, citind pe Homer şi pe Virgiliu, marele poet al latinilor, pe Asclepios şi pe doctorii Hippocrat şi Gallin, pe filosofii Aristotel şi Plato, pe Filistion şi Evsevie, şi învăţătura cea tainică a marilor magi (astronomi) Ianni şi Iambri, pe a lui Dionisie şi profeţiile Sibilei. A învăţat ea încă şi tot meşteşugul ritoricesc (al grăirii frumoase), cât se afla pe atunci în lume. Deci nu numai acestea, ci şi multe alte limbi şi dialecte ale multor neamuri cunoştea. Nu numai cei ce au văzut-o o admirau, ci şi acei care nu mai auziseră de renumele şi înţelepciunea ei. Deci în anii împăratului Maximian şi a fiului său Maxentie a fost prinsă pentru mărturisirea cea în Hristos şi a fost cercetată cu multe feluri de chinuri. Iar cu înţelepciunea sa şi cu buna grăire, a înduplecat pe o sută şi cincizeci de ritori ca să creadă în Hristos, împreună şi cu alţi mulţi păgâni. Cu care împreună i s-a tăiat capul fericitei şi a luat cununa mărturisirii. (din Sinaxar).

Sfântul Apostol Andrei, cel întâi chemat, ocrotitorul României

(30 noiembrie)

Sfântul Andrei era din Betsaida de pe malul lacului Ghenizaret. Tatăl lui era Iona din Galileea iar fratele lui mai mare era Sfântul Petru. Înainte de a fi Apostol al Domnului, Sfântul Andrei a fost ucenic al Sfântului Ioan Botezătorul. Dar, dacă a auzit, a doua zi după Botezul Domnului Iisus în Iordan, pe dascălul său Ioan spunând în timp ce Îl arăta cu degetul pe Domnul Iisus: “Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii” (Ioan 1,29), Sfântul Andrei a urmat lui Hristos zicând fratelui său Simon (care avea să fie numit Petru de către Învăţătorul): “Am găsit pe Mesia, care se tâlcuieşte Hristos” (Ioan 1,41), adică “Cel uns de Dumnezeu”. Şi astfel l-a tras şi pe fratele său spre dragostea lui Hristos. Drept aceea, Sfântului Andrei i se mai spune şi Apostolul cel dintâi chemat al Domnului. Şi se află în Scriptură şi alte multe învăţături despre dânsul.

După Înălţarea Domnului la cer şi după Ziua Cincizecimii, Apostolii au tras la sorţi şi au mers în toată lumea pentru propovăduire. Tradiţia Bisericii spune că acestui întâi chemat i-a căzut sorţul să meargă în Bitinia, Bizantia, Tracia şi Macedonia, în ţinuturile din jurul Mării Negre până la Dunăre şi Scitia (adică Dobrogea noastră, unde astăzi se venerează Peştera Sfântului Andrei)) şi până în Crimea. A umblat în aceste locuri zăbovind şi răbdând multe împotriviri şi nevoi şi pe toate biruindu-le cu ajutorul lui Hristos. S-a întors la urmă din nou în Bizantia, hirotonind acolo episcop pe Stahie şi, străbătând alte ţări, a ajuns în Peloponez (Sudul Greciei) unde pe mulţi i-a tras de la idoli la Hristos. A avut parte de un sfârşit mucenicesc, fiind răstignit la Patras, lângă Corint, în Grecia, cu capul în jos pe o cruce în formă de X, căreia i s-a spus “Crucea Sfântului Andrei”. Este şi patronul sfânt al Scoţiei. Dumnezeului nostru slavă!

Postul Naşterii Domnului

Postul pregătitor pentru sărbătorirea cu vrednicie a Praznicului Naşterii Domnului începe la 15 noiembrie (Sfântul Paisie de la Neamţ) şi ţine şase săptămâni terminându-se la 24 decembrie (Sfânta Muceniţă Eugenia). Postul este cerut de buna noastră vieţuire trupească şi sufletească şi este stabilit de Dumnezeu şi de Sfânta Biserică. El este un mijloc de desăvârşire, de curăţire sufletescă şi trupească, un semn văzut al râvnei şi al sârguinţei noastre pe calea binelui, spre asemănarea cu Dumnezeu. Postul Naşterii Domnului este un post uşor, nu atât pentru că are multe dezlegări la peşte, ci pentru că este unul al bucuriei, de pregătire a întâmpinării venirii Domnului Iisus în lumea şi sufletele noastre. Postul este o jertfă trupească, care se cere unit cu postul cel duhovnicesc – înfrânarea simţurilor şi a gândurilor; el trebuie însoţit de smerenie, milostenie, curăţenie, pocăinţă. Postul este numit de Sfinţii Părinţi “ aripa rugăciunii” căci, cu faptele bune, ridică pe om la tronul lui Dumnezeu. Mântuitorul a postit 40 zile şi 40 de nopţi (Matei 4, 1-2), proorociţa Ana care L-a primit pe pruncul Iisus la Templu a postit (Luca 2, 36-37), Sfântul Ioan Botezătorul a postit (Marcu 1,6), Sfinţii Apostoli au postit (2 Cor. 6, 4-5). Mântuitorul ne învaţă când postim să nu fim făţarnici că Tatăl Care este în ascuns vede şi ne va răsplăti (Matei 6, 16-18). Unii se întreabă: dar dacă mergem la cineva şi acesta ne pofteşte la masă, ce facem, mâncăm de dulce? Răspunsul îl găsim în Pateric: “Au venit odată avva Siluan şi Zaharia, ucenicul lui la o mânăstire unde i-au făcut pe ei de au gustat multe mai înainte de a călători. Apoi ieşind ei, - a găsit ucenicul apă pe cale şi s-a oprit să bea. Dar i-a zis bătrânul: Zahario, e post astăzi. Iar el a zis: Bine, dar n-am mâncat părinte? Şi zis-a bătrânul: Ceea ce am mâncat, era al dragostei, dar postul nostru să-l ţinem, fiule!” Deci, dacă putem fără să rănim gazda să-i spunem că noi postim, să mâncăm ce ne pune pe masă dar cu cumpătare, căci ceea ce gazda face, din iubire face. Apoi când suntem iar cu noi înşine să ne continuăm postul; aşa ne învaţă Sfinţii Părinţi căci dragostea de aproapele este bine primită înaintea Domnului. Să nu uităm – se cade ca în post să înteţim dialogul nostru cu Dumnezeu; să ne rugăm mai mult, să citim din Biblie şi din cărţile sfinte; să nu uităm să facem mai multe fapte de milostenie căci Mântuitorul a spus “Adevărat vă zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, Mie Mi-aţi făcut” (Matei 25, 40).

Chivotul Legii

Chivotul Legii sau Sicriul Legii era cel mai important obiect de cult din Cortul Mărturiei, ambele construite după indicaţiile lui Iahve (Dumnezeu) când i-a dat lui Moise Tablele Legii (Ieşire, cap. 25  - 28). Cortul Mărturiei, primul lăcaş de închinare construit de evrei, era un sanctuar mobil care, împreună cu Chivotul Legii, au însoţit poporul evreu în toate rătăcirile prin pustiu şi în Canaan, până la construirea templului din Ierusalim. Cortul Mărturiei era împărţit în două încăperi: Sfânta şi Sfânta Sfintelor. În Sfânta Sfintelor, locul în care nu intrau decât preoţii, pe o masă, se aflau obiectele sacre: Sfeşnicul cu şapte braţe şi Chivotul Legii.

Chivotul Legii (sau al Vechiului Legământ) era semnul vizibil al prezenţei lui Dumnezeu în mijlocul poporului, sau, altfel spus, semnul văzut al alianţei (legământului) dintre Iahve şi Israel. De aceea, el se numea şi Sicriul Legii, Arca Mărturiei sau Tabernacol. Chivotul este descris în Ieşire sau Exodul (cap 25.10-22 : 37, 1-9). În Chivot se păstrau: tablele legii, năstrapa sau vasul de aur cu mană (spre veşnica amintire a felului miraculos în care Domnul Şi-a hrănit propriul popor în perioada lungă şi grea a rătăcirii sale prin pustie), precum şi toiagul lui Aaron.

În călătoriile prin deşert ca şi în războaie, Chivotul Legii era transportat uneori şi în locuri unde nu se afla concomitent şi cortul, ca scut lui Israel. Astfel, într-o luptă pe care au avut-o evreii cu filistenii, chivotul a fost dus la Afec, locul bătăliei, în speranţa că, datorită prezenţei acestui obiect sacru, evreii vor fi biruitori (Sam. 4, 38). Însă rezultatul bătăliei a fost dezastros pentru evrei, iar Dumnezeu a îngăduit ca Sfântul Chivot să cadă  în mâinile filistenilor. Filistenii l-au deţinut timp de 7 luni, timp în care Chivotul Sfânt le-a nimicit zeul păgân (pe Dagon). L-au cărat atunci cu groază prin cetăţile lor filistene, fiind urmaţi de multe necazuri de la Dumnezeu. Întrebându-şi preoţii şi ghicitorii ce să facă, au fost sfătuiţi să trimită Chivotul poporului căruia îi aparţinea.

Chivotul a fost restituit evreilor la Bet-Semes şi a fost depus în Chiriat-Iearim (I Sam. 5. 1-7) unde a rămas douăzeci de ani până ce David l-a strămutat în Ierusalim şi l-a depus într-un cort «pe care-l făcuse pentru el» (II Sam. 6. 17). După ce a terminat construirea templului, Solomon i-a adunat pe bătrânii lui Israel şi pe oamenii cu cea mai mare influenţă să aducă Chivotul din cetatea lui David. Au adus Chivotul, cortul întâlnirii şi toate obiectele sfinte care erau în cort. Dar, din cauza încălcării poruncilor şi a păcatelor, Dumnezeu a îngăduit ca Israel să meargă în robie şi templul să fie distrus de babilonieni, sub Nabucodonosor (anul 586 Î.Hr). Înainte de distrugerea templului, câţiva dintre slujitorii Săi credincioşi au luat Chivotul Legii şi cu mare jale şi întristare l-au ascuns.

Cu toate că până în zilele noastre, nu se mai ştie nimic sigur în legătură cu locul unde ar putea fi sau dacă mai există, de curând liderul Bisericii Ortodoxe Etiopiene, Patriarhul Abuna Pauolos, a afirmat, în timpul unei vizite întreprinse la Vatican, că "Chivotul Legii se află în Etiopia de mai multe secole” şi că, în calitate de Patriarh, l-a văzut cu ochii săi. Ca şi Sfântul Graal, Chivotul Legământului este unul dintre cele mai căutate artefacte biblice. Conform patriarhului, Chivotul este păstrat într-o biserică a cărei locaţie este ţinută secret. Pentru a apăra relicva sacră, o copie a chivotului a fost postată în absolut fiecare biserică etiopiană. Prezenţa sa în Etiopia este susţinută şi de istorici, cei care atestă faptul că artefactul a fost mutat în această ţară africană (63% creştină) încă din secolul VII i. Hr. Învăţaţii musulmani susţin însă că el va fi descoperit in ultimele zile ale lumii de către Mahdi – o figura mesianică din Islam.

Maica Domnului este Chivotul viu al Noului Legământ – acela al Dragostei (nu al Legii), nou legământ care este adus de Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat.

În termenii curenţi ai Bisericii noastre Chivotul este o cutie în formă de bisericuţă, făcută din metal şi păstrată pe Sfânta Masă a Altarului, având în interior o altă cutie, mai mică, din metal preţios, în care se păstrează Sfânta Împărtăşanie pentru bolnavi şi copii, sfinţită în Joia Mare a fiecărui an şi pregătită pentru a fi depusă în Chivot în a treia zi de Paşte.

(Surse: Radu Alexandru pe http://www.crestinortodox.ro/editoriale/chivotul-legii-96751.html şi ştirea din 26 iunie 2009 de pe http://www.descopera.ro/dnews)

Fericirile (continuare din Vestitorul pe octombrie)

Pe lângă cele zece porunci pe care le cunoaştem din Vechiul Testament date ca Lege de Dumnezeu Tatăl, Mântuitorul în predica de pe munte a dat creştinilor nouă îndemnuri, prin care se împlineşte Legea, în scopul desăvârşirii morale. Pe acestea nu le-a dat însă în chip de opriri sau porunci, ci în chip de "fericiri", fiindcă ele se potrivesc deplin cu smerenia şi blândeţea Mântuitorului Hristos. În Vestitorul din octombrie s-a vorbit despre primele şase fericiri. Urmează celelalte trei.

“Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema" (Matei 5, 9). Pacea întemeiată pe adevăr, dreptate şi dragoste este cel mai mare bun social pentru oameni şi popoare. Ea uşurează ridicarea condiţiilor de viaţă ale fiecărui om şi înalţă popoarele, aducându-le propăşire şi fericire.

Profeţii Vechiului Testament au descris împărăţia mesianică a lui Hristos ca pe o împărăţie a păcii şi a dreptăţii, iar îngerii au cântat în noaptea Naşterii Domnului: "Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire" (Luca 2, 14). Această pace între oameni şi popoare, după care năzuieşte orice societate, izvorăşte, după învăţătura creştină, din pacea omului cu Dumnezeu şi din pacea cu sine însuşi, de care se bucură numai cei ce săvârşesc binele. Despre această pace deplină vorbeşte Mântuitorul când spune Ucenicilor Săi: "Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă" (Ioan 14, 27).

Făcători de pace sunt deci, după învăţătura sfintei noastre Biserici, în primul rând cei ce săvârşesc Domnului, zilnic, jertfa cea fără de Sânge, rugăciuni şi posturi pentru ca peste toţi oamenii să se reverse "pacea lui Dumnezeu, care covârşeşte orice minte" (Filip. 4, 7). Făcătoare de pace, solie a păcii şi înfrăţirii este în primul rand Biserica, deoarece ea propovăduieşte totdeauna pacea, care izvorăşte din iubirea de Dumnezeu şi de aproapele.

Făcători de pace sunt de asemenea toţi cei care nu numai că iartă pe cei care caută învrăjbire, dar prin mijlociri înţelepte şi potrivite şi prin pilda vieţii lor înlătură neînţelegerile şi certurile dintre oameni şi îi împacă, făcându-i din vrăjmaşi, prieteni. Făcători de pace sunt socotiţi apoi şi cei ce stabilesc armonie între dorinţele trupului lor şi voinţă, aducând acea împăcare a omului cu sine însuşi.

Făcători de pace sunt, în sfârşit, toţi cei care prin sfaturile, strădaniile şi faptele lor împiedică războaiele între oameni. Făcătorii de pace îndeplinesc o lucrare asemănătoare celei săvârşite de Fiul lui Dumnezeu, Care a venit în lume să împace pe omul păcătos cu Dumnezeu. De aceea, Dumnezeu le făgăduieşte numele haric de "fii ai lui Dumnezeu", însoţit, fireşte, de fericirea vrednică de acest nume. Porunca de a face pace se adresează tuturor, precum citim în epistola către evrei: " Căutaţi pacea cu toţii şi sfinţenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul" (Evrei 12, 14).

"Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este împărăţia cerurilor" (Matei 5, 10). Aşa cum am văzut şi la fericirea a patra (“Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura”), cuvântul "dreptate" are şi aici înţelesul de dreapta credinţă şi de dreapta purtare, viaţă neprihănită, sfinţenie, în care bineînţeles este cuprinsă şi virtutea socială a dreptăţii. Vechiul Testament ne vorbeşte de mulţi drepţi care au fost prigoniţi din pricina luptei lor împotriva păcatelor lumii în care ei trăiau şi pentru îndreptarea acesteia spre o viaţă morală.

Luptând pentru dreptate, au fost prigoniţi proorocii. Tot din pricina aceasta a fost răstignit Mântuitorul Hristos. El a proorocit Ucenicilor Săi că vor fi prigoniţi, ca şi El: "Dacă vă urăşte pe voi lumea, să ştiţi că pe Mine, mai înainte decât pe voi, M-a urât. Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăşte" (Ioan 15, 18-19).

Cei prigoniţi pentru dreptate vor avea parte de împărăţia cerurilor, aşa cum a făgăduit Mântuitorul. Căci se cuvine ca lucrătorii împreună cu El la zidirea unei lumi noi să fie acolo unde este şi El: "Părinte - S-a rugat Mântuitorul - voiesc ca unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat, ca să vadă slava Mea" (Ioan 17, 24).

"Fericiţi veţi fi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri, că aşa au prigonit pe proorocii cei dinainte de voi" (Matei 5, 11-12). Prin aceste cuvinte, Mântuitorul fericeşte pe cei care vor avea de suferit defăimări, prigoane şi chiar moarte, din pricina credinţei în El şi a răspândirii Evangheliei creştine în lume.

Pentru credinţa în Dumnezeu şi pentru nădejdea venirii lui Mesia au suferit prigoane proorocii Vechiului Testament. De pildă, Proorocul Ilie a fost prigonit de Ahab şi Izabela, fiindcă i-a mustrat că se închinau la idolul Baal (III Regi 18); Proorocul Isaia a fost tăiat cu fierăstrăul din porunca regelui idololatru Manase; Proorocul Ieremia a fost izgonit din ţară, pentru că a mustrat pe cei nedrepţi. Aceleaşi suferinţe le-au îndurat mulţi alţii pentru credinţa lor cea dreaptă (Matei 23, 35; Evrei 11, 32-40).

De aceea, Mântuitorul Iisus Hristos a îndemnat pe Ucenicii Săi: "Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul dar sufletul nu pot să-l ucida; temeţi-vă mai curând de acela care poate şi trupul şi sufletul să le piardă în gheenă. Au nu se vând două vrăbii pentru un ban? Şi totuşi nici una dintre ele nu va cădea pe pământ fără ştirea Tatălui vostru. La voi însă şi perii capului, toţi, sunt număraţi. Aşadar nu vă temeţi; voi sunteţi cu mult mai de preţ decât păsările" (Matei 10, 28-31).

Următori Mântuitorului, apostolii şi martirii au dobândit cununa muceniciei, jertfindu-şi viaţa pentru răspândirea credinţei creştine. Calendarul creştin cinsteşte amintirea a mii şi mii de martiri care şi-au dat viaţa de bună voie şi chiar cu bucurie pentru Hristos. De aceea şi ziua morţii lor a fost totdeauna pomenită de Biserică, nu ca zi de durere şi de înfrângere, ci, dimpotrivă, ca zi de bucurie şi de biruinţă. Pentru aceasta, creştinii sunt îndemnaţi să se bucure de orice încercare a credinţei, ca Sfântul Apostol Petru, care spune: "… întrucât sunteţi părtaşi la suferinţele lui Hristos, bucuraţi-vă, pentru ca şi la arătarea slavei Lui să vă bucuraţi cu bucurie mare. De sunteţi ocărâţi pentru numele lui Hristos, fericiţi sunteţi, căci Duhul slavei şi al lui Dumnezeu Se odihneşte peste voi" (I Petru 4, 13-14).

După ce am stăruit asupra fiecăreia dintre cele nouă Fericiri şi am lămurit înţelesul lor, să vedem şi legătura dintre ele: între virtuţile celor nouă Fericiri este o strânsă legătură. Sfinţii Părinţi socotesc cele nouă Fericiri ca pe o scară a desăvârşirii. Iată în câteva cuvinte cum se leagă una de alta:

Prima hotărâre de a intra pe drumul mântuirii o ia credinciosul numai după ce cunoaşte sărăcia duhovnicească, prin smerenie. Această cunoaştere produce o dispoziţie de tristeţe, care, din pricina slăbiciunii şi a păcatelor, dă naştere căinţei, plânsului. Cel ce-şi plânge greşelile îşi poate păstra lesne blândeţea, pentru că supărarea vine numai de la părerea că eşti mai bun decât alţii. Mai departe, credincioşii plini de căinţă şi blânzi năzuiesc să introducă binele şi în afară, şi astfel ei devin flămânzi şi însetoşaţi de dreptate. Ei cer binele mai întâi de la ei înşişi, devenind milostivi.

Cei milostivi înlătură din inima lor iubirea de sine, "pofta trupului, pofta ochilor şi trufia vieţii" (I Ioan 2, 16), realizând curăţia inimii, adică scoaterea răului din inimă. Cel cu inima curată este un purtător al păcii, pretutindeni. Împotriva unor astfel de râvnitori pentru o viaţă îmbunătăţită se ridică pizma şi răutatea multora. Ne mai împăcându-se cu felul de viaţă al celor cu care trăiau altădată laolaltă, cei doritori de o viaţă mai bună se despart de ei, din care pricină aceştia îi prigonesc. Când râvna pentru Dumnezeu sporeşte şi buna înrâurire se întinde, creşte împotriva lor şi ura celor răi, care îi supun prigoanelor arătate de Mântuitorul in ultima fericire.

Nu toate virtuţile din Fericiri sunt legate unele de altele în aşa fel încât să nu poată fi înfăptuite una fără cealaltă. Aşa, de pildă, milostenia şi mărturisirea credinţei trebuie săvârşite în orice prilej nimerit din viaţă.

Ce condiţii trebuie îndeplinite pentru însuşirea virtuţilor din cele nouă Fericiri? Prima condiţie este ca cineva să-şi însuşească judecata duhovnicească, ceea ce este tot una cu înţelepciunea, pe care o aflăm în cărţile Sfinţilor Părinţi, în scrierile duhovniceşti şi în sfaturile părinţilor duhovniceşti. Creştinii sunt datori să se conducă după înţelepciunea Evangheliei.

A doua condiţie este lipsa făţărniciei. Făţarnicul, gândindu-se numai la răsplată şi negândindu-se la dobândirea virtuţii, nu foloseşte nimic. El nu poate fi fericit niciodată.

A treia şi ultima condiţie este nădejdea statornică în Dumnezeu, prin care creştinul se întăreşte în lupta împotriva grijilor pământeşti. Având nădejde nestrămutată în Dumnezeu - Care, după învăţătura Bisericii noastre, este izvorul binelui şi al sfinţeniei - credinciosul păşeşte din virtute în virtute, străduindu-se să se arate folositor atât pentru sine, cât şi pentru obştea din care face parte. El nădăjduieşte în triumful binelui asupra răului, în triumful vietii asupra morţii şi în triumful păcii asupra războiului, cunoscând că Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos a venit în lume pentru ca lumea "viaţă să aibă şi din belşug să aibă" (Ioan 10, 10).

http://carti.crez.ro/catehism-ortodox/fericirile-predica-de-pe-munte/

Despre moarte

Parabola bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr (Luca 16, 19-31) ne pune faţă în faţă cu una din marile realităţi ale existenţei noastre: cu moartea! Cu încetarea existenţei. Tot ce începe sfârşeşte. Unele din cele începute, odată cu noi sau înaintea noastră sau după noi, sfârşesc mai repede, altele mai târziu, dar totul se sfirşeşte. Mor şi copacii şi florile şi privighetorile şi stelele şi galaxiile. Unele mor, altele se nasc. Existenţa continuă dar a noastră se sfârşeşte.

Poate că şi acest lucru ne nelinişteşte şi mai ales acesta: că noi murim şi că existenţa lumii continuă fără noi ca şi cum noi n-am fi fost. Nimeni nu ne mai întreabă. Nimeni nu ne mai dă socoteală. O vreme se mai vorbeşte despre noi, de bine sau de rău şi noi nici nu ne mai putem apăra. O vreme ne mai apără alţii dar sunt şi dintre aceia care ne blamează - cu siguranţă că nu li se mai poate întâmpla nimic. Şi-apoi suntem uitaţi.

N-am văzut un prilej mai dezolant care să vorbească despre soarta omului pe pământ mai sugestiv decât un cimitir părăsit, plin de morţi cărora le-au murit, la rândul lor, toţi urmaşii. Cruci pe jumătate sau pe trei sferturi înfundate în pământ, cruci fără un braţ sau fără amândouă, cruci înclinate ca nişte bolnavi prinşi de cine ştie ce durere, cruci şchioape şi fără cârje, morminte fără relief sau chiar căzute sub nivelul pământului peste un trup care s-a descompus de tot şi a lăsat locul gol - iarbă şi ciulini.

Moartea pe toţi ne deconcertează. Pe toţi ne nelinişteşte. Moartea naşte drame, adânci până dincolo de cuvânt, în conştiinţa noastră, în sufletul şi inima noastră, pentru că n-o dorim, n-o pricepem, pentru că e un sfârşit care ni se pare nefiresc. Nu putem accepta sfârşitul. De ce a mai început dacă trebuie să se sfârşească? Odată ce am venit în lume cu o conştiinţă, cu un destin, cu o familie, cu simţuri, cu imense posibilităţi de scrutare în adâncul gândului, ni se pare nefiresc ca într-o bună zi să se termine totul în mod stupid, să fim îngropaţi în pământ şi pentru totdeauna.

Am citit cărţile celor mai luminaţi credincioşi, ale celor mai înţelepţi filosofi; am citit cărţile sfinţilor şi ale asceţilor, am citit gândurile unora care pretindeau că au vorbit cu îngerii şi că li s-a arătat Hristos. Toţi mărturisesc fiorul în faţa morţii. Chiar cei care o cheamă sau cei care o acceptă, n-o înţeleg.

Un nepot al meu, abia ajuns la vârsta gândului articulat, înainte de a fi ştiut ce e aceea o şcoală, când s-a întâlnit întâia oară cu o moarte l-a întrebat pe tatăl său: “Tăticule şi tu vei muri?” “Da, toţi murim”, a răspuns tatăl. “Dacă ai ştiut că vei muri, atunci de ce m-ai născut?”, a întrebat copilul. “Lasă, îţi explic mai târziu. Asta e situatia!”

Acest “mai târziu” n-a mai venit niciodată. N-avea de unde veni. Nici copilul, crescut mare, n-a mai întrebat. Nu fiindcă şi-ar fi lămurit singur întrebarea ci pentru că a înţeles şi el că: “Asta e situaţia!” Dar aceasta nu înseamnă că “situaţia” e limpede. Nu ne pricepem moartea şi chiar dacă am zice că o pricepem sau mai degrabă că ne împăcăm cu ea, de fapt nu ne convine. Nu ne dorim nici un sfârşit. Că uneori, bătrâni, neputincioşi şi bolnavi, cu puterile de muncă scăzute sau pierdute de tot, cu mintea redusă la o încetinire vecină cu încetarea funcţionării ei, ne dorim moartea (şi adesea ne-o doresc cei cărora le ajungem povara) e altceva. Boala şi bătrâneţea sunt începutul morţii. Fac parte din ea. Dorinţa de moarte, în asemenea situaţii, e dorinţa de evadare din nonsens, nu din viaţă, nu din existenţă.

E firesc oare să ne gândim astfel? E firesc, pentru că destinaţia noastră originară n-a fost moartea. Destinaţia noastră a fost existenţa. O greşeală, petrecută cândva în zorii creaţiei, a schimbat destinul iniţial al oamenilor şi atunci li s-a destinat trecerea aceasta prin moarte. Trecerea spre unde? Spre ce? Spre cine? E ceea ce ştim şi nu ştim. Sau unii ştiu şi alţii nu ştiu. Dar şi unii şi alţii n-o dorim şi n-o înţelegem nici când o înţelegem. E trecerea spre ceva, spre undeva unde n-am mai fost. Se deschide o uşă şi poţi cădea într-o prăpastie fără fund, în care să cazi la infinit, sau poţi intra într-o grădină cu flori şi păsări. Unii cred că e una, alţii cred că e cealaltă. Dar ceea ce ştim toţi şi ceea ce ne provoacă de fapt supărarea şi disperarea, e faptul că plecăm de aici fără întoarcere. Ca o plecare definitivă. Că plecăm din ceea ce ştim cum e, din a fi spre a nu mai fi aici, şi spre ceea ce nu ştim cum e.

Poate că e bine că nu ne gândim în fiecare clipă la moarte. Am deveni nişte obsedaţi ai morţii. Mântuitorul ne învaţă şi cum este în viaţa de dincolo şi anume că e altfel decât aici, dar nu fără legătură cu felul cum ne-am petrecut-o pe cea de aici. Nu devenim alţii. Rămânem tot noi în continuare. Ne păstrăm personalitatea, identitatea, conştiinţa. Numai că rămânem în cele în care ne-a găsit moartea iar eternitatea dă acestei stări permanente senzaţia de creştere continuă în nefericire dacă am fost răi sau în fericire dacă am fost buni. În singurătate şi izolare dacă am fost egoişti, în comuniune dacă am fost generoşi. Cu oameni buni dacă am fost buni, cu oameni răi dacă am fost răi. Cu îngerii dacă ne-am asemănat lor, cu demonii dacă am ascultat de ei. În Împărăţia lui Dumnezeu dacă ne-am pregătit calea spre ea, în “întunericul cel mai dinafară” dacă am răspândit în jurul nostru întuneric.

Vom fi cu cei dragi ai noştri, dar e bine să fim în lumină. De aceea trebuie să ne pregătim noi şi să-i pregătim şi pe dânşii. Să înmulţim dragostea căci ea pregăteşte drumul spre Împărăţia Cerurilor.

Iată o parabolă. Un tânăr voia să se căsătorească dar viitoarea sotie i-a spus: “Nu vin după tine dacă nu te scapi de tatăl tău. Fă-l să plece. Nu pot trăi cu tatăl tău într-o casă.” Tânărul o iubea. S-a dus la tatăl său şi i-a spus: “Tată, trebuie să-mi trăiesc şi eu viaţa pe pământ şi iată viitoarea mea soţie nu vrea să trăiască într-o casă cu tine. Îmi cere să te scot din casă, să te fac să pleci. Ce să fac? Sfătuieşte-mă. Trebuie să pleci. Dar cum s-o fac? Te iubesc şi pe tine.” Tatăl l-a înţeles pe loc şi i-a zis: “Voi pleca eu singur dar am o rugăminte către tine”. “Care?”, a întrebat fiul. “Nu cine ştie ce”, i-a spus tatăl, “să mă conduci până în vârful dealului după ce vom ieşi din sat, până la un anume copac pe care ţi-l voi arăta eu.” Tânărului i s-a părut prea uşoară rugămintea tatălui. Şi-a luat bătrânul cele de trebuinţă şi au plecat. Ajunşi la copacul cu pricina, tânărul a vrut să ştie: “De ce ai vrut să te aduc până aici, tată?” Bătrânul i-a răspuns: “Pentru că tot până la copacul acesta l-am condus şi eu pe tatăl meu într-o împrejurare asemănătoare. Ceea ce faci tu acum nu e decât fapta mea întoarsă către mine. De aceea am şi acceptat aşa de uşor să plec.” Auzind acestea tânărul şi-a revenit întru ale sale şi s-a întors cu tatăl său înapoi la casa lor. Aşa s-a sfârşit lanţul ispăşirilor. Altfel ar mai fi continuat.

Aflând de la Mântuitorul că există viaţa veşnică şi că vom da socoteală de ceea ce facem pe pământ, ne încolţeşte în suflet grija. Ne cuprinde preocuparea de cele ce se vor întâmpla cu noi acolo, teamă chiar, teamă că vom ajunge în iad. N-a spus oare psalmistul că “o mie de ani sunt înaintea Domnului ca o zi?” (Ps. 89, 4). Acelaşi lucru îl repetă şi Sfântul Apostol Petru (2 Petru 3,6). Şi-atunci mai poate fi vorba de aplicarea unei legi sau logici sau măsuri nedrepte a lui Dumnezeu? Să fim atenţi la eternitatea ce urmează morţii, să fim pregătiţi pentru ea şi să socotim moartea doar o simplă trecere spre o nouă viaţă, o viaţă veşnică respectând măsurile lui Dumnezeu. Să nu fim trişti pentru sfârşitul de aici. Să nu fim trişti sau înciudaţi sau revoltaţi pe încercările pe care ni le dă Domnul în viaţa noastra scurtă, pământească. Ele sunt prilejuri de ispăşire pentru a ne pregăti sufletul pentru viaţa cea lungă şi fără de sfârşit.

(din predica Mitropolitului Antonie Plămădeală la Duminica 22a după Rusalii)

Preoteasa Florica Baţu-Ichim

“Mâine plecăm, lumea o să se aşeze între noi, cuvintele lor, privirile lor, gesturile lor,/ ce înţeleg ei din Marea Iubire?/ Taci, Puiul mamii./ Noi avem Taina noastră…” (din ciclul Petala infinitului). Astfel scria cândva, cu marele său dar de poetă, preoteasa Florica Baţu, soţia preotului Dumitru Ichim de la biserica românească ortodoxă Sfântul Ioan Botezătorul din Kitchener, Canada. Ea a plecat dincolo de orizontul vieţii pământeşti la 4 septembrie 2010, după o luptă de 23 ani cu o nemiloasă boală: leucemia. Suferinţa ei s-a sfârşit pe patul de spital din oraşul canadian Kitchener, oraş în care a trăit cu familia sa timp de 36 ani.

Florica Baţu-Ichim s-a născut la 13 aprilie 1945 în Bucureşti, al şaptelea copil al unei familii de aromâni. A terminat liceul la Gheorghe Şincai din Bucureşti şi a absolvit Academia de Ştiinţe Economice, secţia Finanţe şi Credite, în 1968. S-a căsătorit în anul 1974 cu preotul şi poetul Dumitru Ichim şi, împreună, s-au stabilit în Canada. Poeta Florica Baţu a fost în primul rând soţie şi dragostea de începuturi, pornită parcă sub aura unui destin perfect ca lirism, pentru că alesul inimii era un poet - Dumitru Ichim, pe care l-a cunoscut la o manifestare literară, a binecuvântat cu bogăţia ei întreaga existenţă a fiinţei sale exemplare. Dar, din 1975, când a devenit mamă ca o celestă vocaţie, aspiraţiile existenţiale ale Floricăi Baţu şi procesul său individual de cunoaştere a lumii materiale şi universului spiritual, capătă amprenta emoţională a legăturii organice dintre mamă şi prunc – o legătură, atât de indisolubilă şi, în acelaşi timp, de inefabilă, care prin forţa ei poate transforma timpul în eternitate. Nu este uşor să ai şase copii şi să-i creşti într-un modest apartament de bloc. Cristina, fata cea mare, povestea: “Era mare dezordine şi gălăgie în casa noastră”. Iar Matei, băiatul cel mai mic, adăuga: “Am fost săraci dar aceasta nu ne-a oprit de la a merge la facultate. Ea [mama] niciodată nu şi-a cumpărat haine, nu aveam mobilă”. Un poem mărturiseşte aceasta, cu o tristeţe şi o obidă care ascunde totuşi o nespusă duioşie şi o profundă dragoste şi înţelegere a sensurilor eterne ale lumii: “C-un prunc la ţâţă/ şi câţiva de poale,/ amar vomând, gravidă, uneori/ mă trec/ prin lumea asta, trecătoale/ născând cu stele/ şi prânzind cu sori./ Mă râd/ femeile cu şoldu-n modă/ şi-n glezna lor/ cu zâmbet nebunesc;/ eu port/ tot rochia mea/ decolorată/ am cearcăne la ochi/ şi-mbătrânesc.// Dar peste vremi,/ când toate-om fi sub luturi/ şi teii/ vor călca pe noi, desculţi/ poate un prunc/ va gânguri-ntr-o seară/ un vers/ de “Proasta aia cu plozi mulţi”! (Rămânere). A se observa ortografierea intenţionată a cuvântului “trecătoare”.

Dar peste pacea dinamică şi luminoasă a familiei, în stare să biruie, prin unire, orice dificultate, avea să se abată o teribilă ameninţare. “Moartea venea ca o Lebădă Neagră, / noaptea plutea ca o Lebădă Neagră,/ aripile-i/ negări paralele/ foşnind pe a fi/ lovind pe a fi.//…// E clipa/ când nimeni nu ştie/ şi-i frig/ şi e spaimă.// Moartea curgea ca o Lebădă Neagră (din ciclul Umbra lebedei lunecă prin cântecul lunii).

În 1986 se înscrie la cursurile postuniversitare în specialitatea sa economică dar trebuie să abandoneze studiile în anul următor, în ajunul Crăciunului, căci este diagnosticată cu cancer. Cel mai mare copil, Toma, avea 11 ani iar cel mai mic, al şaselea, Matei, avea 10 luni. Florica Baţu-Ichim relatează lucrurile în cutremurătoarea ei carte confesivă, La porţile disperării, începutul speranţei (Ed. Arhidiecezan Cluj, 1996). Când s-a întors acasă soţul a întrebat-o de ce a întârziat. “Doctorul a spus că am leucemie.” “Şi ce-i cu asta?”, a întrebat el. Au căutat în Enciclopedia medicală, au aflat şi s-au îngrozit. Au plâns toată noaptea. “Măcar dacă am şti ce formă, ce formă e…”, a zis el. “Să-l întrebăm pe doctor”. Doctorul le-a spus că media de viaţă a celor bolnavi de leucemie este de patru ani dar mai mult de jumătate din pacienţi trec peste media aceasta. Copilul cel mai mare, Tom, a visat în noaptea următoare că mama lui murise. Ulterior, “primul care s-a dus să-şi dea sângele, hotărât să dea şi măduva, a fost” Tom. Bolnava, mamă a şase copii, s-a simţit uşurată când a văzut că nimeni din familie nu era compatibil. A mers apoi la locul de pelerinaj de la Medjugordje din Herţegovina să se roage la Maica Domnului şi această experienţă a “scăpat-o de frică”.

Pe patul de spital în timpul transfuziei Florica Ichim citea o carte, recomandată între doctori şi pacienţii de cancer, despre moarte şi despre cei de pe pragul morţii. În carte se spunea că “personalul medical trebuie să-i încurajeze pe muribunzi să-şi exprime furia faţă de Dumnezeu. Adică cum: nu ajunge că pe lumea asta nu mai avem nici o speranţă, vor să ne fure şi nădejdea în lumea de apoi?” La sfatul unui pediatru ca să pregătească pe cei mici în cazul inevitabilului, mama şi copiii ei au înscenat acasă înmormântări. Întâi au înmormântat un fluture, cu discursuri şi un marş funebru, dar au fost probleme la pomană, cu împărţirea vişinelor; oricum s-a terminat cu o bătaie cu sâmburi şi copiii, bucuroşi foarte, au declarat într-un glas că a fost “foarte frumos”. Au continuat cu înmormântarea unui bondar, apoi a unei păsări. Când, la sfârşitul înmormântării, mama a încheiat discursul cu cuvintele “şi nu te vom uita niciodată!”, Gloria, fata cea mică, a strigat supărată: ”Mincinoşilor!” “De ce ne faci mincinoşi?” “Aşa i-aţi spus şi bondarului şi uite ce-aţi făcut!” “Ce am făcut?” “Aţi semănat cartofi!”

În faţa blocului oamenii s-au pornit să taie un arţar bătrân care avea o rană pe trunchi şi putea să cadă la vânturile puternice canadiene. “Să-l taie, că are cancer!”, a zis careva. Oamenii l-au ciuntit întâi de ramuri. Mama nu mai poate suporta: “Lăsaţi-l să moară frumos!”, adică să-l taie direct de jos şi nu să-l mutileze rând pe rând. “Pomul nu poate fugi”, nu se poate apăra de venirea morţii. Mama notează: ”Statisticile scriu: unul din trei canadieni o să aibă o formă de cancer în timpul vieţii.”… A venit primăvara. “Din ciotul copacului au ţâşnit mlădiţe noi.”… “’Băiatul tău’, a zis odată psiholoaga şcolii, ‘mi-a mărturisit că-i vine să râdă când vorbeşte de cancer’. Şi-a aşezat mai bine ochelarii pe nas, s-a încruntat şi, cu o voce de om care încearcă să explice unui profan ceva deosebit de dificil pentru mintea lui, a continuat: ‘Asta e pentru că centrul nervos al plânsului e foarte apropiat de centrul nervos al râsului’”.

Florica Baţu a fost o duioasă mamă şi ingenuitatea copiilor ei i-a dat continuu tărie sufletească. “Mă sfătuiesc cu Matei [în privinţa unei activităţi din rutina zilei]: ‘Dacă ne ajută Dumnezeu, mâine…’ [încep a-i spune eu]. ‘O să ne ajute Dumnezeu,’ mă întrerupe copilul convins. ‘De unde ştii?’ îl întreb. ‘Pentru că Dumnezeu este bun’. M-a uimit înţelepciunea copilului - eu uitasem de mult cât de bun este Dumnezeu – şi i-am scris cumnatei mele din Moldova toată întâmplarea. Tinca i-a citit scrisoarea soacrei mele, pe patul de moarte, când o frică inexplicabilă începuse să o chinuie. ‘Tinca’, a zis ea, ‘dacă şi copilul ăla mic zice că Dumnezeu e bun, apoi, maică, o fi bun şi s-o îndura şi de păcatele mele…’ Frica a început s-o lase şi a murit liniştită, că era femeie bună, săraca.”

Florica Baţu nota cândva în memoriile sale: “Cancerul este o experienţă de viaţă. Da, este nebinevenit dar este ceva din care poţi să înveţi: atât de multe întrebări şi răspunsuri şi câteodată lucruri necunoscute. Uneori este fericire, altădată durere, uneori este nădejde şi, de cele mai multe ori, frică. Nu ştiu exact ce este şi ce nu este, dar un lucru rămâne sigur: nu e niciodată plictisitor.” Acest continuu balans între speranţă şi teamă a devenit un drum de cunoaştere existenţială. “Aflu că doctorul a greşit când mi-a spus că nu mai e nici o scăpare. Se pare că, prin tratamentul experimental pe care-l fac, sunt 10% şanse…. E foarte important să ştiu că există o şansă”, scria Florica Baţu-Ichim (în La porţile disperării, începutul speranţei). “Cancerul poate fi un drum spre Dumnezeu. E greu să faci afirmaţia asta şi mult mai greu s-o înţelegi… O să vină o zi când voi fi atât de bolnavă, încât n-o să mai pot nici măcar să mă rog. De aceasta mă tem cel mai mult.”

Umbra permanentă a morţii spânzurând deasupra sa a fost zilnic biruită de lumina dragostei de mamă, de familie, care are forţa de a alunga inevitabilele, grelele momente de angoasă şi teroare, cu fiorul rece al însingurării în boală şi suferinţă. Volumul de poezie Petala infinitului alb (Albatros, 2001) este dedicat “Părinţilor mei Temistocle şi Victoria Baţu, Soţului meu, Dumitru, Copiilor mei Toma, Cristina, Julian, Gloria, Cristofor, Matei, Şi fraţilor mei pe care i-am cunoscut şi pe care nu – Mihai, Toma, Elisabeta, Marica, Paraschiva, Petre… Atâţia de mulţi au fost lângă mine… Atunci cum pot să mă plâng de singurătate?”

În plină naraţiune a dramei bolii, care produce atâta tulburare şi durere, Florica Baţu-Ichim consemnează totuşi în emoţionanta sa carte a Porţilor disperării: “Cel mai frumos compliment pe care l-am primit în viaţa mea a fost acum vreo zece ani de la Tom: ‘O mamă, ce frumoasă eşti: parcă ai fi o macara!’ La vârsta lui colosul ăla era simbolul frumuseţii pământene.” Plină de responsabilitate şi devotament matern, pentru a reuşi să susţină copiii să crească, să înveţe la şcoală, să-şi facă un rost (Cristina povesteşte cât de atent se ocupa mama de educaţia copiilor săi în micuţul lor apartament plin de cărţi), Florica Baţu-Ichim luptă cu dârzenie cu boala, supunându-se cu curaj la tot felul de tratamente experimentale. “Am plâns amândoi [noi părinţii]. Am plâns pentru că nu era nimic altceva de făcut. Eram mamă şi nu puteam să-mi permit să mor încă”.

Copiii mai mari, Christine şi Thomas, decid să-şi ajute mama. Împreună cu doi prieteni, Zack Morrison and Orest Szczurko, formează o echipă care va traversa Canada de la un ocean la altul. La 3 mai 1996 ei pleacă din Victoria (British Columbia) – Cristina pe patine cu rotile, ceilalţi trei într-un microbus în urma ei. Cristina a parcurs cei 8000 km până la St.John’s în Newfoundland, patinând 100-150 km pe zi (10-12 ore) şi atingând punctul terminus al călătoriei la 15 octombrie 1996. Un moment emoţionant a fost trecerea celor patru tineri pe la Monumentul lui Terry Fox din Thunder Bay. Terry Fox a fost un tânăr canadian, al cărui picior a fost amputat pentru a opri răspândirea cancerului în restul corpului. Cu o proteză pentru întregul picior el a încercat să alerge ceea ce a numit “Maratonul Speranţei”, străbătând Canada pentru a strânge fonduri pentru cercetări oncologice. Nu a reuşit căci boala l-a răpus prea devreme dar de atunci în diferite comunităţi se organizează anual o alergare numită Terry Fox Run. Echipa Ichim a reuşit însă. Traversarea Canadei s-a produs iar campania, realizată prin strădania plină de energie a celor doi fraţi Ichim, cu scopul obţinerii de fonduri pentru găsirea unui tratament curativ pentru leucemie, a primit răspuns din partea publicului larg precum şi din partea a numeroase instituţii şi organizaţii naţionale şi internaţionale, inclusiv a patronajului Guvernatorului General al Canadei.

Tot aceşti doi fraţi mai mari, Toma şi Cristina, au urmat facultăţi care să le dea şansa să cerceteze vindecarea mamei lor de cancer. Thomas Ichim, doctor în ştiinţe, este astăzi cercetător în biologia moleculară; a devenit Chief Executive Officer (cel mai mare rang executiv într-o companie) la Medistem Laboratories din San Diego şi studiază celulele stem, ca metodă de regenerare a ţesuturilor distruse de cancer. Lucrarea inovatoare care reuşeşte să creeze celule stem pentru organismul adult din celule menstruale, lucrare la care Thomas Ichim este al doilea autor, a fost premiată de către guvernatorul Californiei, Arnold Schwarzenegger, drept cea mai bună publicaţie ştiinţifică a anului 2007. Christine Ichim, doctor în ştiinţe, studiază mecanismele moleculare ale leucemiei la Sunnybrook Hospital al Universităţii din Toronto şi este autoarea unei lucrări importante în acest domeniu. Împreună au înfiinţat un centru medical (Batu Center for Leukemia Research), aflat azi sub conducerea lui Dr. Lisa M.J. Smith.

Florica Baţu a încurajat pe copiii săi să gândească liber şi le-a sădit adânc dragostea de cunoaştere. A fost singura moştenire pe care le-a putut-o lăsa, căci condiţiile materiale erau modeste. Şi i-a ajutat pe fiecare să-şi clădească caractere frumoase.

Un mesaj anonim al unei mame circula deunăzi pe internet: “Cineva a zis că durează şase săptămâni ca să revii la normal după ce ai născut un prunc; acel cineva nu ştie că odată ce ai devenit mamă, cuvântul «normal» a ieşit din uz. Cineva a zis că nu poţi să-l iubeşti pe cel de-al cincilea copil cum l-ai iubit pe primul; acel cineva nu a avut cinci copii”. Florica Baţu a avut şase şi a luptat zi de zi ca să amâne plecarea ei din lume ca să-i crească şi să-i facă oameni. De-acum îi lasă în grija unei alte mame – în grija Maicii Domnului.

“Călători suntem noi înaintea Ta şi pribegi, ca toţi părinţii noştri; ca umbra sunt zilele noastre pe pământ şi nimic nu este statornic” sună un verset biblic (1 Paralipomena – Cronici, 29:15). “Mâine plecăm, lumea o să se aşeze între noi, cuvintele lor, privirile lor, gesturile lor,/ ce înţeleg ei din Marea Iubire?/ Taci, Puiul mamii./ Noi avem Taina noastră…” sună cuvintele poetei Florica Baţu. Să punem o floare pe proaspătul ei mormânt.

Puterea rugăciunii din bunătatea inimii

Se povesteşte că o femeie era foarte bolnavă şi avea nevoie urgentă de un medicament. Era departe de orice farmacie şi era iarnă. Farmacia era în satul vecin. Avea o fetiţă de vârstă şcolară şi nu avea altceva de făcut decât s-o trimită pe fetiţă să meargă până la farmacie să ceară picăturile de care avea nevoie. Fetiţa se încumetă să plece. Ajunse la farmacist şi acesta, care ştia boala femeii, îi dete fetiţei o slicluţă cu picături. Fetiţa plecă în fugă.

După câteva clipe, farmacistul, bătrân şi cu vederea slabă, controlă mai atent locul de unde luase sticluţa. Constată cu groază că, în loc să-i dea medicamentul pentru boala de inimă a femeii, îi dăduse o sticluţă cu otravă. Pe fetiţă n-o mai putea ajunge. Căzu în genunchi şi se rugă. Ceru doar un singur lucru: "Doamne, fă o minune! Să nu ajungă fetiţa acasă!" Cererea lui era dreaptă şi fu puternică. Încă aflându-se în rugăciune, auzi uşa deschizându-se şi o văzu pe fetiţă intrând în farmacie: "Domnule, alergând am căzut şi-am spart sticluţa. Iertaţi-mă dar daţi-mi altă sticluţă. Altfel mama va muri!” Fetiţa plângea, zdrobită de părere de rău. Farmacistul începu să plângă de bucurie şi emoţie. Îi mulţumi lui Dumnezeu. Era în afară de orice îndoială că i se răspunsese la rugăciunea lui.

(Istorioară povestită de Mitropolitul Antonie Plămădeală)

Rugăciuni pentru copii

Înger îngeraşul meu/ Ce mi te-a dat Dumnezeu/ Totdeauna fii cu mine/ Şi mă-nvaţă să fac bine/ Eu sunt mic/ Tu fă-mă mare/ Eu sunt slab/ Tu fă-mă tare/ Şi-n tot locul mă-nsoţeşte/ Şi de rele mă păzeşte.

Închinarea pernei (la culcare): Cruce-n cer/ Cruce-n pământ/ De la Dumnezeu cel Sfânt;/ Cruce-n casă/ Cruce-n masă/ Cruce-n aşternutul meu/ De la Sfântul Dumnezeu.

Doamne, Doamne, ceresc Tată,/ Noi pe Tine Te rugăm/ Luminează-a noastră minte,/
Lucruri bune să-nvăţăm.// Că Tu eşti Stăpânul lumii/ Şi al nostru Tată eşti/ Şi pe toate cele bune/ Numai Tu le împlineşti./ Amin.

Hotărârea unei perechi de bătrâni din Canada

Doi bătrâni, Allen şi Violet Large din Nova Scotia (Canada) au câştigat la Loterie 11.255.272 dolari în iulie 2010. Şi-au păstrat pentru zile negre 2% din această sumă şi restul l-au donat diferitelor societăţi de caritate (Crucea Roşie, Salvation Army, spitale, biserici, cimitire etc). “De ceea ce nu ai avut niciodată, niciodată nu ai nevoie”, a spus Violet, în vârstă de 78 ani, care tocmai urma un tratament de chemoterapie pentru cancer, când s-a anunţat câştigul cel mare. Decât să intre pe mâna unor investori lacomi şi hrăpăreţi mai bine ca aceşti bani să ajute pe cei nevoiaşi sau în suferinţă.

“Lumea ştie că acesta le e felul: sunt fericiţi că se au unul pe altul şi aceasta le ajunge”, a spus un vecin reporterilor.

Cine a compus muzica Rugăciunii Tatăl Nostru?

Oare ştim cine a compus muzica Rugăciunii Tatăl Nostru pe care o cântăm în fiecare duminică la Sfânta Liturghie? Este acelaşi cu cel care a compus muzica imnului “Deşteaptă-te Române”: Anton Pann, “finul Pepelei, cel isteţ ca un proverb”, cum îl numeşte Eminescu în poemul său “Epigonii”. Anton Pann a fost cântăreţ de strană şi profesor de muzică psaltică, compozitor, folclorist şi scriitor, tipograf şi colportor al scrierilor lui şi ale altora, fiind astfel unul dintre întemeietorii culturii noastre. De aceea, Anton Pann a rămas, prin personalitatea sa complexă, în egală măsură,  atât în istoria literaturii române, cât şi în cea a Bisericii Ortodoxe Române.

Român din satul bulgăresc Silven de lângă Stara Zagora, îl chema Antonie Pantoleon Petroveanu, pe scurt Anton Pann. Murind tatăl lui în 1806, mama lui cu cei trei copii orfani a trecut Dunărea şi s-a stabilit la Chişinău, în Basarabia, unde Anton Pann, copil de zece ani, intră în corul bisericii şi îşi urmează vocaţia de psalt. Fraţii săi se înrolează în armata rusă şi mor eroic în 1809 la aslatul Brăilei împotriva turcilor. Mama se stabileşte în 1812 cu singurul copil rămas, Anton, în Bucureşti, unde adolescentul Anton de 16 ani devine paracliser la Biserica Olari. Învaţă “muzichia”. Vorbeşte bine româna, greaca, bulgara, turca şi rusa. Deprinde şi meşteşugul tiparului şi tipăreşte primul Axion în româneşte la tipografia lui Petru Efesiul. La vârsta de 23 de ani este numit de mitropolitul Dionisie Lupu în grupul celor care traduc cântările bisericesti din greceşte în româneşte.

În anul 1821, anul revoluţiei lui Tudor Vladimirescu, Anton Pann se refugiază la Braşov, unde cântă la strană la biserica Sfântul Nicolae din Schei şi înfiinţează o Şcoală în curtea bisericii, şcoală ce se poate vizita şi astăzi. Anul 1826 îl găseşte la Râmnicul Vâlcea la Episcopie, ca dascăl de “muzichie” şi cântăreţ. Are ca sarcină principală românizarea şi modernizarea muzicii bisericeşti. A revenit în Bucureşti dar când a izbucnit Revoluţia din 1848 la 11 iunie, era din nou la Râmnicul Vâlcea din cauza holerei ce izbucnise în capitală cu ceva timp înainte.

Aici, la Vâlcea, în Zăvoi, la 29 iunie 1848, s-a depus jurământul pe Constituţie, s-au sfinţit steagurile revoluţiei şi s-a cântat "pentru prima dată în Ţara Românească", într-un cadru oficial, viitorul Imn de stat al României,"Deşteaptă-te, române!" Melodia imnului fusese compusă de Anton Pann care pusese pe muzică versurile poeziei "Un răsunet" (titlul iniţial al poemului “Deşteaptă-te române”) a poetului Andrei Mureşanu în a cărui casă din Braşov se întâlneau N. Bălcescu, Ion Brătianu, Gh.Magheru, Cezar Bolliac şi Vasile Alecsandri. De fapt melodia fusese adaptată de Anton Pann după romanţa populară "Din sânul maicii mele", alcătuită în 1839 pe versurile lui Grigore Alexandrescu. George Călinescu numeşte poezia lui Andrei Mureşanu "Marseilleza română", comparându-l pe Anton Pann cu Claude Joseph Rouget de Lisle, ofiţerul francez care a compus imnul revoluţiei franceze de la 1789.

A murit la 2 noiembrie 1854 şi a fost înmormântat la biserica Lucaci din Bucureşti, în apropierea casei în care a locuit. Pe o lespede de piatră în curtea Bisericii Lucaci sunt săpate trei strofe din epitaful scris de el însuşi: "La mormânt ca să-mi rădice/ Un stâlp ca un monument/ De marmură, să nu-i strice/ Tăria vrun element./ Carele lucrat să fie/ Cvadrat şi lucrat frumos,/ Şi pe dânsul să se scrie/ Aceste versuri din jos:/ Aici s-a mutat cu jale/ În cel mai din urmă an/ Care în cărţile sale/ Se citeşte Anton Pann.// Acum mâna-i încetează,/ Ce la scris mereu şedea,/ Nopţi întregi nu mai lucrează/ La lumină cărţi să dea.// Împlinindu-şi datoria/ Şi talantul ne-ngropând,/ Şi-a făcut călătoria,/ Dând în lume altor rând.

(vezi www.crestinortodox.ro)

Pentru cei mici, ghicitoarea lunii

(după Leon Magdan, Ghicitori creştine, Ed.Mateiaş, 2006)

Sunt din ceară de albină

De m-aprinzi, aduc lumină!

Ghici.

(Lumânarea)

Pentru cei mari, problema de perspicacitate a lunii

(după Leon Madigan, Probleme creştine de logică şi perspicacitate, Ed.Mateiaş, 2007)

La un mic schit nu exista decât un ceas: o pendulă. La ce le-ar fi trebuit în fond ceas călugărilor care erau frământaţi de problema vieţii veşnice şi nu a timpului trecător de pe această planetă? Dar, într-o bună zi, Părintele Stareţ a trebuit să meargă în sat după ceva cumpărături. Când s-a uitat la pendulă a văzut că ceasul stătuse cine ştie când căci ocupaţi cu veşnicia uitaseră să-l întoarcă. Părintele Stareţ l-a întors şi l-a pus la o oră cum credea dânsul. A plecat în târg şi cum a ajuns s-a uitat la ceasul din turnul primăriei: erau orele 10 fix. A cumpărat cele de trebuinţă şi, înainte de a pleca înapoi s-a uitat din nou la turnul primăriei: era 11 şi 30. A mers pe acelaşi drum drept peste câmp şi prin pădure, cu acelaşi pas la înapoiere pe care îl avuse şi la dus. A ajuns la schit, s-a dus direct la pendulă şi a aşezat ceasul cu precizie la ora exactă. Cum a ştiut cât era ora?

Răspuns la problema din luna noiembrie. Răspunsul la întrebarea câte cărţi are fiecare din cei doi călugări iubitori de lectură, în conformitate cu ce a zis unul din ei (“Dacă ţi-aş da o carte din ale mele atunci amândoi am avea acelaşi număr de cărţi. Dacă tu însă mi-ai da o carte din ale tale, atunci eu aş avea de două ori mai multe cărţi decât ai tu.”) este cinci şi şapte cărţi.

Din ţară

Poetul Adrian Păunescu a murit de un stop cardiac într-o complicaţie de probleme cardiace, renale şi hepatice la Spitalul de Urgenţă Floreasca în ziua de 5 noiembrie 2010 în vârstă de 67 ani. A fost îngropat la cimitirul Bellu dar slujba înmormântării poetului a fost oficiată de către Preasfinţitul Părinte Varlaam Ploieşteanul, Episcop-vicar patriarhal, înconjurat de un sobor de preoţi şi diaconi, la Biserica Boteanu din Bucureşti. La sfârşitul slujbei înmormântării, Preasfinţia Sa a citit un fragment din poezia lui Adrian Păunescu, întitulată „În veci ortodocşi!” Iată mai jos câteva versuri din această poezie.

“De mic, sunt ortodox, ca toţi ai mei,/ aceasta e credinţa mea creştină,/ am învăţat cu tălpile să calc,/ cum am aflat că mâna se închină. // Atunci am înţeles că sunt dator/ să nu cedez cumva vreunei noxe, / ci să rămân, cu neamul meu cu tot,/ fidel pe veci credinţei mele ortodoxe.// Ai mei puteau muri şi n-ar fi dat/ credinţa lor pe nici un fel de bunuri,/ nici dacă ar fi fost crucificaţi,/ nici dacă s-ar fi tras în ei cu tunul. // În anii dogmei, mi-am păstrat şi eu/ în fiece istorică furtună, /credinţa-n Dumnezeu, cum mi L-a dat, / prin toţi ai mei, Biserica străbună.//…// Dar dintr-o dată ce mi-e dat să simt? / A început la Bucureşti să crească/ un demonism bogat şi indecent,/ ce-ameninţă credinţa strămoşească.// Nevolnicii lovesc pe ortodocşi, / îi tot mânjesc şi culpabilizează, / îi fac răspunzători de bolşevism, / îi umplu de lehamite şi groază. // …// Dar nu există-n lume avantaj/ cu care ar putea să ne îmbie/ catolici, evanghelici, protestanţi, / să ne retragem din Ortodoxie. // Precum nici noi pe nimeni nu silim/ să fie ortodox când nu o simte,/ noi suntem pe vecie ortodocşi,/ cu leagăne, cu vieţi şi cu morminte. // …// Dar, vai, se-ntâmplă zilnic un complot, / o comedie pare tragedia,/ e în pericol cultul ortodox, / se deromânizează România.// Fii, Doamne, lângă noi, măcar acum, / când sumbre acuzaţii se adună,/ ia-n mână crucea de la Est, / ai grijă de biserica străbună. // Şi dă-ne dreptul de-a ne apăra/ chiar dacă de la fraţi asediul vine, / permite-ne să fim în veci creştini, / ca ortodocşi urmându-Te pe Tine.”

Din Pateric

Avva Antonie, căutând la adâncul judecătilor lui Dumnezeu, a cerut zicând: “Doamne, cum se face că unii mor de tineri, iar altii prea îmbătrânesc? Si pentru ce unii sunt săraci, iar alţii bogaţi? Şi cum cei nedrepţi sunt bogaţi, iar cei drepţi săraci?” Şi a venit lui un glas zicând: “Antonie, ia aminte de tine, că acestea sunt judecăţi ale lui Dumnezeu şi nu-ţi este ţie de folos a le şti.”

Tot Avva Antonie a zis: “Nimeni neispitit nu va putea să intre în împărăţia cerurilor. Căci s-a zis: Ridică ispitele si nimeni nu este care să se mântuiască".

L-au întrebat fraţii pe Avva Agathon: ce virtute este, părinte, dintre toate felurile de trai, cea mai ostenitoare? – Să mă iertaţi, dar cred că nu e mai mare osteneală decât să te rogi lui Dumnezeu. Totdeauna când vrea omul să se roage, vrăjmaşii vreau să-l abată; căci ştiu că nimic altceva nu-i împiedică [să ducă pe om în păcat] decât rugăciunea către Dumnezeu. Şi orice fel de trai ar avea omul, dacă stăruie în acel fel de trai, dobândeşte în cele din urmă odihna; dar rugăciunea este luptă până la cea de pe urmă suflare.

A mers odată avva Agathon în oraş să cumpere ceva lucruri şi a găsit pe drum un ciung, care i-a zis: “Unde mergi?” “În cetate la vânzare”. “Fii bun şi du-mă acolo”. Şi luându-l în spinare l-a dus în oraş. El i-a spus: “Unde vinzi lucrurile tale, acolo pune-mă”. Şi când a vândut ceva, i-a spus ciungul: “Cu cât le-ai vândut?” “Cu atâta.” “Cumpără-mi o plăcintă”. Şi i-a cumpărat. A mai vândut ceva. Şi a zis iar: “Şi asta cu cât?”
”Cu atâta.” “Cumpără-mi cutare.” Şi i-a cumpărat. După ce le-a vândut pe toate şi dorind să plece, i-a zis ciungul: “Pleci?” “Da.” “Fii iar bun şi du-mă unde m-ai găsit.”
Şi luându-l în spate, l-a dus în locul acela. Şi i-a spus: “Binecuvântat eşti, Agathon, de Domnul în cer şi pe pământ.” Şi ridicând ochii n-a mai văzut pe nimeni; căci era înger al Domnului venit să-l încerce.

Când vedea ceva rău şi voia să-l înfiereze pe cel ce l-a făcut, îşi zicea: “Agathon, tu să nu faci aşa”. Şi aşa i se domolea gândul.