HOLLY RESURECTION ROMANIAN ORTHODOX CHURCH

MISIUNEA ROMÂNĂ ORTODOXĂ INVIEREA DOMNULUI

9091 ALDER AVE , SACRAMENTO CA 95829

Mail Address (Adresa poştală): P.O.Box 1488, Carmichael, CA 95609-1488

Preot: Teodor Alin Gîrlonţa (tel. 916 375 9978)

Preşedintele Consiliului Parohial: Constantin Podoreanu

www.invierea-domnului.org

V E S T I T O R U L

Noiembrie 2008

Un material de lectură şi meditaţie de suflet care nu trebuie să lipsească din nici o familie creştină

În cuprins: Calendarul religios şi laic al lunii, Predica Părintelui Cleopa, Intrarea Maicii Domnului în Templu, Sfinţii lunii, învăţături din Vechiul Testament în cadrul Ciclului “Cu noi este Dumnezeu”, din suferinţa credincioşilor români sub comunism, importanţa numelor, noi atacuri împotriva credinţei, gânduri despre viaţa creştină.

Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei

Troparul Sărbătorii Cu ardoare, l-ai urmat pe Hristos Stăpânul, care în bunătatea Lui, a venit pe pământ. Chemându-te din casa vămii, te-a arătat apostol deosebit: propovăduitorul Evangheliei în lumea întreagă!

Calendarul lunii

Sâmbătă, 1 noiembrie: Sf.Doctori Cosma şi Damian. (Pomenirea morţilor)

Duminică, 2 noiembrie: Sf.Mc. Achindin. Duminica 22-a după Rusalii.

Gal. 6,11-18; Luca 16, 19-31 (Bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr).

Sâmbătă, 8 noiembrie: Soborul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil.

Duminică, 9 noiembrie: Duminica a 24-a după Rusalii. Efes. 2,14-22; Luca

8, 41-56 (Învierea fiicei lui Iair).

Marţi, 11 noiembrie: Sf. Mucenic Mina, căruia ne rugăm pentru găsirea

lucrurilor pierdute

Joi, 13 noiembrie: Sf.Ioan Gură de Aur, autorul celei mai frecvent slujite

liturghii.

Vineri, 14 noiembrie: Sf.Ap. Filip, Sf. Grigore Palama. Inceputul

Postului Crăciunului.

Joi, 15 noiembrie: Sf. Cuv. Paisie Velicikovski de la Neamţ.

Duminică, 16 noiembrie: Sf.Ap.Ev. Matei. Duminica a 25-a după

Rusalii. Efes. 4,1-7; Luca 10, 25-37 (Pilda samarineanului milostiv).

Joi, 20 noiembrie: Sf. Grigore Decapolitul de la Bistriţa (Înainteprăznuirea

Intrării Maicii Domnului în Biserică).

Vineri, 21 noiembrie: Intrarea în Biserică a Maicii Domnului

(dezlegare la peşte).

Duminică, 23 noiembrie: Sf. Muc. Platon. Duminica a 26-a după Rusalii.

Efes.5,8-19; Luca 12,16-21 (Bogatul căruia i-a rodit ţarina).

Marţi, 25 noiembrie: Sf. Mare Muc. Ecaterina

Miercuri, 26 noiembrie: Sfântul Cuvios Părinte Stelian.

Duminică, 30 noiembrie: Sf.Ap. Andrei cel dintâi chemat, Ocrotitorul

României. Duminica a 30-a după Rusalii. Col.3,12-16 şi 1 Cor.4,9-

16; Luca 18, 18-27(Dregătorul bogat) şi Ioan 1, 35-51.

Date memorabile

1 noiembrie 1925 – Intronizarea primului patriarh al României, Miron Cristea.

2 noiembrie 1854 – A murit la Bucureşti Anton Pann, poet, folclorist, cântăreţ vestit şi compozitor de muzică psaltică, autorul melodiei imnului Deşteaptă-te române.

10 noiembrie 1688– S-a tipărit “Biblia de la Bucureşti” tradusă pentru prima oară în româneşte sub Şerban Cantacuzino şi tipărită sub Constantin Brâncoveanu.

15 noiembrie 1987 - Curajoasa manifestaţie a muncitorilor de la uzinele "Roman" din Braşov, terminată cu arestări şi dispariţii de persoane.

16 noiembrie 1903 – S-a născut în satul Vlădeni din Făgăraş, părintele prof.dr.acad. Dumitru Stăniloae, unul din cei mai mari teologi ai secolului XX a întregii lumi creştine. A tradus din greacă Filocalia, cartea cea mai importantă a ortodoxiei privind rugăciunea, cea mai complectă traducere realizată vreodată în lume (12 volume!).

19 noiembrie 1979 – Constantin Pârvulescu a protestat cu curaj, în plenul Congresului XII PCR, împotriva cultului personalităţii lui Ceauşescu, uimind mulţimea înfricoşată.

28 noiembrie 1918 – Unirea Bucovinei cu Ţara Mamă.

Predica Părintelui Cleopa la Duminica 24a după Rusalii, din 9 noiembrie a Învierii fiicei lui Iair

Despre cei adormiţi în Hristos

Iar El a zis: Nu plîngeţi; nu a murit, ci doarme (Luca 8, 52)

Iubiţi credincioşi,

În Sfînta Evanghelie de astăzi aţi auzit despre două minuni mari şi preaslăvite, pe care le-a făcut Domnul Dumnezeul şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos. Una cu vindecarea femeii care era în curgerea sîngelui de doisprezece ani; iar alta cu învierea fiicei lui Iair, mai marele sinagogii din Capernaum. În predica de azi vom vorbi despre cei adormiţi în Domnul.

Dar mai întîi să ne punem o întrebare. Pentru care pricină a zis Mîntuitorul către cei ce erau de faţă şi plîngeau după fiica lui Iair, care murise: Nu plîngeţi; nu a murit, ci doarme (Luca 8, 52). Iată răspunsul: Acest cuvînt l-a zis Mîntuitorul, ca să ne arate că, după venirea Sa cu trupul în lume, toţi cei ce vor crede în El şi vor face poruncile Lui, nu vor mai muri cu sufletul. Chiar de mor cu trupul, ei sînt vii înaintea Lui, după cum şi în alt loc al Sfintei Evanghelii ne-a spus Hristos: Cel ce va crede întru Mine, chiar de ar muri, viu va fi (Ioan 11, 25). Adică, unii ca aceştia numai cu trupul sînt adormiţi, iar nu şi cu sufletul.

Acest adevăr ni-l arată pe larg şi marele Apostol Pavel care zice: Fraţilor, despre cei ce au adormit, nu voiesc să fiţi în neştiinţă ca să nu vă întristaţi ca ceilalţi, care nu au nădejde (I Tesaloniceni 4, 13). Care sînt cei ce nu au nădejde? Sînt cei care cred că odată cu moartea trupului, moare şi sufletul şi că niciodată nu vor mai învia cei morţi ai lor, precum au fost şi sînt păgînii închinătorii de idoli şi toate popoarele care nu cred în Hristos şi în învierea Lui din morţi.

Noi însă, credem că Iisus a murit şi a înviat. Şi, la fel credem că Dumnezeu pe cei adormiţi întru Iisus, îi va aduce la învierea, cea de apoi, împreună cu El (I Tesaloniceni 4, 14). Căci dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom vieţui împreună cu El (Romani 6, 8; I Corinteni 15, 49). Cît despre cei morţi în credinţa în Iisus Hristos, ei nu sînt morţi ci adormiţi, aşa cum adevereşte Sfînta şi dumnezeiasca Scriptură, care zice: Hristos a înviat din morţi, fiind începătura învierii celor adormiţi (I Corinteni 15, 20). Vedeţi că nu zice: începătura învierii celor morţi, ci a acelor adormiţi?

Aşadar, prealuminat ne arată aceste mărturii ale Sfintei Scripturi că cei ce mor cu credinţa în Iisus Hristos, nu sînt "morţi", căci după cum nu putem zice unui om ce doarme că este mort, tot aşa şi celor ce au adormit în Hristos nu le putem spune că sînt morţi, ci adormiţi. Aceştia, la judecata de apoi, se vor scula şi vor avea mărturie de la Hristos înaintea Tatălui, despre credinţa lor cea dreaptă şi despre faptele lor cele bune (Matei 10, 32; 25, 34; Luca 12, 8; Apocalipsa 3, 5). Aşa a adormit în Hristos, Sfîntul întîiul mucenic şi arhidiacon Ştefan, fiind ucis cu pietre de către iudei pentru mărturisirea lui Iisus Hristos, care se ruga şi zicea: "Doamne Iisuse, primeşte duhul meu!" Şi îngenunchind a strigat cu glas mare: Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta! Şi zicînd acestea a adormit (Fapte 7, 59-60). Aşa au adormit milioane de sfinţi şi martiri care au crezut şi au mărturisit pe Hristos şi care nu sînt morţi, ci adormiţi în Hristos pînă la obşteasca înviere.

Iubiţi credincioşi, după ce aţi auzit că toţi cei ce mor cu credinţă statornică în numele lui Iisus Hristos, nu sînt morţi ci adormiţi, este bine să arătăm şi în ce fel vor învia cei adormiţi în Hristos. Trebuie să ştiţi şi să înţelegeţi, că toţi cei adormiţi în Hristos, nu se vor scula la judecata viitoare, tot aşa cum au fost cînd au murit cu trupul. Nu, cu adevărat nu.

Avem atîtea mărturii în Sfînta Scriptură despre acest lucru că la judecata de apoi, cu mare prefacere se vor schimba trupurile celor adormiţi în Hristos şi cu însuşiri şi daruri preaminunate se vor îmbrăca atunci. Pe aceste însuşiri şi daruri ale trupurilor celor adormiţi în Hristos, ni le arată Marele Apostol Pavel, zicînd: Seamănă-se întru stricăciune, scula-se-va întru slavă; seamănă-se întru slăbiciune, scula-se-va întru putere; seamănă-se trup firesc, scula-se-va trup duhovnicesc (I Corinteni 15, 42-44).

Apoi, arătînd că este trup firesc şi trup duhovnicesc, zice: Este trup firesc, este şi trup duhovnicesc. De aici înţelegem că trupurile drepţilor la judecata cea viitoare vor străluci ca soarele, după cum a zis Domnul Însuşi: Atunci drepţii vor străluci ca soarele întru împărăţia Tatălui lor (Matei 13, 43). Mai trebuie să ştim că preaminunată va fi atunci acea uşurime şi lesne mişcare a trupurilor drepţilor. Atunci ei se vor purta cu iuţeala fulgerelor în orice parte a lumii şi ca gîndul vor zbura din cer şi vor veni la mormintele şi la trupurile lor (Uşa pocăinţei, Braşov, 1812, Cartea a II-a, p. 85 şi Cartea a IV-a, p. 254).

Dar, fraţii mei, cine poate spune cîtă bucurie şi cîtă mirare va fi atunci cînd aceste suflete duhovniceşti şi slăvite vor veni din cer la judecata viitoare, cu ochii lor plini de lumină şi de bucurie şi vor căuta pe pămînt trupurile lor. Ce fel de vorbire se va face împreună atunci între sufletele şi trupurile lor? Cîte dulci şi sfinte sărutări, cîte duhovniceşti îmbrăţişări vor face atunci sufletele către trupurile lor cu care au vieţuit pe pămînt? … Va zice sufletul către trupul său: "Vino, trupule, prietenul meu din măruntaie să ne unim unul cu altul împreună, ca un mire cu mireasa sa, că iată iarna a trecut şi s-a sfîrşit, iar grindinile, furtunile şi tulburările lumii nu mai sînt. Bunătăţile cerurilor se gătesc, bucură-te dar fratele meu împreună locuitorule. Acum Dumnezeu a dat sfîrşit dorului meu celui de mult pe care îl aveam de a mă întîlni şi de a mă uni cu tine. Cîte osteneli am suferit noi împreună pe pămînt, cîte scîrbe, cîte suferinţe, cîte lacrimi am vărsat împreună, cîte privegheri, cîte dureri am răbdat împreună cînd eram în viaţa cea de pe pămînt şi suspinam după viaţa cea veşnică? Dar acum, moartea s-a pierdut, patimile s-au prăpădit, a sosit viaţa şi învierea, nestricăciunea şi odihna. Unde ai fost atîţia ani, unde atîta vreme ai locuit? Ci, o Dumnezeule, cum trupul acesta al meu zăcea în groapa oaselor celor fără de suflare, iar eu umblam plimbîndu-mă prin rai, îndulcindu-mă din parte din frumuseţile lui pentru puţina mea dare de plată! Vino dar acum, trupul meu, şi să luăm plăţile deplin. Fiindcă şi tu ai fost împreună călător şi ajutător la ostenelile mele, tu ai răbdat ocările şi necinstea împreună cu mine pentru Hristos, aspra vieţuire a postului şi a privegherii, crucea pocăinţei, lipsa hranei, lipsirea de cele spre trebuinţă, toate cu osîrdie împreună cu mine le-ai răbdat. De cîte ori ai scos pîinea din gura ta ca să hrăneşti pe cei săraci! De cîte ori te-ai golit pe tine, ca să îmbraci pe cei goi! De cîte ori ai lăsat pămînturile şi moşiile tale, averile, bogăţia şi cinstea ta, ca să nu strici pacea cu vecinii tăi! Cu dreptate dar este, cîte lacrimi împreună cu mine ai semănat, iarăşi împreună cu mine bucurii să seceri. Şi la cîte ai fost împreună cu mine părtaş la osteneli şi ajutor, la acestea să te faci împreună cu mine părtaş al slavei mele. Deci, scoală-te fratele meu din praf şi te uneşte cu mine, ca să umblăm împreună şi să ne împărtăşim împreună de răsplata ostenelilor noastre" (Ibidem, p. 83-86).

Iubiţi credincioşi, acum voi adăuga din Vieţile Sfinţilor o istorioară sfîntă şi adevărată prin care Dumnezeu ne-a arătat în chip minunat învierea cu trup a celor adormiţi în Hristos. Pe vremea împăratului Teodosie cel Tînăr, care a luat împărăţia Bizanţului în anul 408 după venirea Domnului, s-a ivit un eres blestemat, care zicea că nu vor învia morţii. Iar Preabunul nostru Mîntuitor, care pururea poartă grijă de Biserica Sa, pe care a răscumpărat-o cu Preascump sîngele Său, a arătat o mare şi preaslăvită minune despre învierea celor adormiţi întru El în acest chip: Şapte tineri creştini ostaşi cu rînduiala, din oraşul Efes, a căror nume erau: Maximilian, Ianvlih, Exacusodian, Martinian, Ioan, Dionisie şi Antonie, pe vremea marilor prigoane din partea păgînului împărat Decie, au fugit din faţa muncitorilor şi s-au ascuns în peştera muntelui ce se chema Ohon. Stînd ei acolo la rugăciune către Dumnezeu, au adormit în această peşteră şi au dormit 192 de ani, pînă pe vremea împăratului Teodosie cel Tînăr.

Deci, cu puterea lui Dumnezeu trezindu-se ca dintr-un somn preadulce, li s-a făcut foame şi au trimis în oraşul Efes pe Ianvlih, cel mai tînăr dintre ei, să le cumpere ceva de hrană. Acela luînd nişte bani de argint, s-a dus în cetatea Efesului cu mare grijă ca să nu fie cunoscut de cineva spre a fi prins de cei ce chinuiau pe creştini... şi mergînd la un vînzător de pîine, a scos un ban de argint şi i l-a dat vînzătorului. Dar banul acela avea pe el chipul lui Deciu, cel ce împărăţise de demult. Văzînd acest lucru vînzătorul de pîine a prins pe Sfîntul Ianvlih şi i-a zis: "De unde ai găsit această comoară să ne spui şi nouă, iar de nu, te vom da pe mîna judecătorului". Apoi a dus pe Sfîntul Ianvlih la antipatul şi la episcopul cetăţii.

Auzind Sfîntul Ianvlih că împăratul Deciu a fost de demult a căzut cu faţa la pămînt şi a zis: "Tot Deciu este împărat în cetatea aceasta?" Iar episcopul i-a zis: "Nu, fiule. Acest împărat păgîn a fost de demult. Acum împărăţeşte peste noi drept credinciosul împărat Teodosie". Atunci Sfîntul Ianvlih a zis: "Mă rog vouă să mergeţi după mine să vă arăt peştera muntelui Ohon şi pe prietenii mei ca să ştiţi de la dînşii adevărul. Căci noi, fugind din faţa păgînului împărat Deciu, mai înainte cu cîteva zile, ne-am ascuns în peştera aceea, iar pe el l-am văzut intrînd în cetatea Efesului".

Apoi episcopul şi antipatul cu mai marii cetăţii au mers cu tînărul şi cu mulţime de popor la peşteră. Iar la gura peşterii au găsit între două pietre, două tăbliţe de plumb pe care erau scrise aceste cuvinte: "Aceşti şapte tineri sfinţi, au fugit din faţa muncitorului Deciu şi s-au ascuns în peştera aceasta, iar Deciu a poruncit de s-a astupat peştera şi aşa s-au sfîrşit într-însa aceşti tineri care au murit pentru Hristos" (a se vedea pe larg Vieţile Sfinţilor, la 4 august). Citind aceste,a toţi s-au umplut de mirare şi au preaslăvit pe Dumnezeu. Apoi, intrînd în peşteră, au găsit pe sfinţii tineri şezînd plini de bucurie, cu feţele strălucind ca lumina, de harul lui Dumnezeu. Deci văzîndu-i pe ei antipatul şi episcopul şi cei mai mari ai cetăţii, au căzut şi s-au închinat pînă la pămînt la picioarele lor, şi au dat mare slavă lui Dumnezeu, că i-a învrednicit să vadă o minune preaslăvită ca aceasta.

Auzind împăratul Teodosie aceasta, a venit la peşteră şi, intrînd a văzut pe sfinţi ca pe nişte îngeri ai lui Dumnezeu şi, căzînd în genunchi li s-a închinat lor.Vorbind împăratul Teodosie cu ei şapte zile, i-a văzut plecîndu-şi capetele lor şi adormind somnul morţii, după porunca lui Dumnezeu. Apoi a poruncit să se facă şapte sicrie de aur, în care purtînd sfintele trupuri ale sfinţilor tineri, i-a îngropat acolo în peşteră.

Iubiţi credincioşi, ce datorii avem noi faţă de cei adormiţi, mai ales faţă de morţii noştri? Să ne rugăm lui Dumnezeu pentru iertarea şi odihna sufletelor lor. Şi cum nu ştim care dintre cei adormiţi au fost mîntuiţi sau nu, sîntem datori să ne rugăm lui Dumnezeu pentru toţi morţii noştri, pomenindu-i regulat la Sfînta Liturghie şi la parastase cu dezlegări. Iar în familie sîntem datori să facem milostenie la săraci în numele lor. Milostenia şi slujbele cu dezlegări la biserică sînt singurele căi de ajutorare a celor răposaţi. Prin acestea Biserica a scos multe suflete din osîndă şi le-a mîntuit.

Foarte mult putem ajuta la mîntuirea răposaţilor noştri prin slujbe şi milostenie în numele lor. Că fiii Bisericii lui Hristos prin moarte nu mor, adică nu sînt aruncaţi în osînda veşnică a iadului, ci dorm, adică se odihnesc cu drepţii în sînul lui Avraam, adică în rai, pînă la Judecata de apoi. De aceea este păcat ca noi creştinii să plîngem ca nişte deznădăjduiţi pe cei morţi, ci numai să ne întristăm pentru plecarea lor dintre noi, ca cei ce au nădejde.

Vă spun şi aceasta, că este păcat şi oprit de Biserică să pomeniţi la sfintele slujbe pe cei ce au fost necredincioşi, adică lepădaţi de Dumnezeu, sau sectanţi, adică lepădaţi de Ortodoxie, care au murit atei sau în vreo sectă. La fel, nu puteţi pomeni la biserică pe cei ce s-au sinucis şi pe copiii avortaţi, pentru că primii şi-au pierdut nădejdea de mîntuire, iar ceilalţi nu au fost botezaţi. Nu pot fi pomeniţi la slujbe nici creştinii care au refuzat preotul şi Sfînta Împărtaşanie înainte de moarte sau care n-au vrut să se împace şi să ierte pe duşmanii lor nici măcar în ceasul morţii. Pe toţi aceştia nu-i puteţi pomeni.

O mare datorie avem şi faţă de noi înşine şi de fiii noştri. Aceea de a duce pe pămînt o viaţă curată, creştinească, legată permanent de Hristos, ştiind că nu cunoaştem ceasul morţii fiecăruia dintre noi şi că fiecare în ce va fi găsit, în aceea va fi judecat! Deci să ne pocăim fiecare de păcatele noastre, acum cînd mai avem putinţă şi puţină vreme. Să ne spovedim şi împărtăşim cît mai des cu Prea Cinstitele Taine; să ne rugăm neîncetat lui Dumnezeu cu credinţă şi cu nădejde; să îndemnăm şi pe fiii şi fraţii noştri la pocăinţă şi sfinţenie, iar pentru cei răposaţi să ne rugăm aşa cum ne învaţă Sfînta Biserică: "Cu sfinţii odihneşte, Hristoase, sufletele adormiţilor robilor Tăi, unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfîrşit". Amin.

Intrarea în templu a Maicii Domnului

(21 noiembrie)

Când a fost de trei ani, au luat-o părinţii ei şi au adus-o pe ea în ziua de astăzi în Templu. Şi plinindu-şi făgăduinţa au afierosit pe fiica lor lui Dumnezeu celui ce le-a dăruit-o; şi au dat-o pe ea preoţilor şi mai ales lui Zaharia, arhiereului celui de atunci. Acesta luând-o pe ea, a adus-o în cele mai dinăuntru ale Templului, unde numai singur arhiereul o dată pe an intra. Şi aceasta a făcut-o după voinţa lui Dumnezeu Celui ce după puţin avea a Se naşte dintr-însa spre îndreptarea şi mântuirea lumii. Deci acolo a rămas Fecioara doisprezece ani, cu rară cuviinţă, hrănită cu hrană cerească de către Arhanghelul Gavriil. Învrednicindu-se şi dumnezeieştii arătări, până ce s-a apropiat vremea dumnezeieştii Bunei Vestiri şi a descoperirilor celor cereşti şi mai presus de fire care i s-au arătat ei. Că a binevoit Dumnezeu a Se întrupa dintr-însa pentru iubirea de oameni, ca să înnoiască de a doua oară lumea cea stricată prin păcat. Atunci Născătoarea de Dumnezeu, ieşind din Sfintele Sfintelor, a fost dată lui Iosif logodnicului, ca acela să-i fie păzitor şi martor al fecioriei ei şi ca să slujească, atât la naşterea ei cea mai presus de fire, cât şi la fuga ei cea în Egipt şi la întoarcerea cea de acolo în pământul lui Israel. (Din predica părintelui Savatie Bastovoi la Intrarea Maicii Domnului în Biserică – Sinaxar)

Să fie dar Preasfintei şi Celei de o fiinţă şi nedespărţitei Treimi, slavă şi mulţumire. Iar Preacuratei Stăpînei noastre Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioarei Maria, cinste şi laudă, de la toate neamurile în veci. Amin.

Soborul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil (8 noiembrie)

Arhanghelii sunt deasupra îngerilor păzitori dar sub toate celelalte şapte categorii îngereşti (cei mai de sus fiind heruvimii şi serafimii, Maica Domnului fiind mai presus de ei, dupa cum cântăm în imnul “Cuvine-se cu adevărat” la Liturghie). Arhanghelul Mihail este un luptător, arhanghelul Gavriil este un vestitor. Arhanghelul Mihail cu sabia de foc este zugrăvit pe uşa altarului din partea Maicii Domnului. El, împreună cu Gavriil, păzeşte uşile de intrare în altar, în Impărăţia lui Dumnezeu. De aceea când un ucenic iconograf face prima lui icoană, el pictează pe Sf.Arh.Mihail, căci astfel poate intra pe poarta spre Dumnezeu, spre a zugrăvi icoana Mântuitorului şi alte icoane. Sf. Mihail a luptat cu îngerul căzut (Isaia 14,12), s-a arătat lui Iosua lângă Ierihon (Iosua 5, 13-15) şi lui Ghedeon la seceră (Judecatori 6, 20-22), precum şi celor trei tineri aruncaţi de Nabucodonosor în cuptorul de foc (Daniel 3, 10-23). Arhanghelul Gavriil este menţionat de patru ori în Biblie, de două ori în Daniel (8.16 şi 9.21) şi de două ori în Luca (1.19 şi 1.26). De fiecare dată apare ca un mesager care aduce veşti importante. Mai întâi, el l-a anunţat pe Daniel despre întoarcerea evreilor din captivitatea babiloneană, după care i-a revelat (printr-o viziune spirituală) viitorul naţiunilor. Tot el i-a spus lui Zaharia (la o vârstă înaintată) că soţia sa (Elisabeta) îi va naşte un copil (Ioan Botezătorul), şi în cele din urmă i-a spus Mariei că ea este cea aleasă dintre femei. Traditia spune ca tot el i-a vestit Maicii Domnului vremea Adormirii si ridicarii la Fiul ei. Profetul Mahomed afirmă că Gabriel (Jibrail), cel cu 140 de perechi de aripi, i-ar fi dictat Coranul, vers cu vers. În tradiţia islamică, Gabriel este considerat a fi spiritul divin al adevărului. În tradiţia ebraică Gabriel este îngerul pedepsei divine care s-a abătut asupra oraşelor Sodoma şi Gomora. Martorii lui Iehova consideră, eretic, că Domnul Iisus era de fapt întruparea Arhanghelului Mihail.

Sfântul Ierarh Ioan Gură de Aur (13 noiembrie)

Acest mare şi vestit luminător dascăl al lumii, numit şi Ioan Hrisostomul (347-407), a fost din marea cetate Antiohia, din părinţi credincioşi ortodocşi amândoi. Chiar de la începutul vieţii sale, a avut mare dragoste pentru ştiinţa cuvintelor şi cu nevoinţa ce pusese la învăţătură şi cu ascuţirea firii ce avea, a învăţat toată învăţătura elinească. A fost înălţat la rânduiala de cleric de Sfântul Meletie, patriarhul Antiohiei, iar de Flavian a fost făcut diacon şi preot. A alcătuit foarte multe cuvinte de învăţătură sfătuitoare pentru pocăinţă şi pentru buna podoabă a obiceiurilor omeneşti, tâlcuind toată dumnezeiasca Scriptură. După moartea lui Nectarie patriarhul Constantinopolului, a fost chemat Ioan de la Antiohia, şi cu votul episcopilor şi porunca împăratului Arcadie a fost făcut patriarh. Şi atâta s-a dedat spre nevoinţă şi răbdare, încât mâncarea lui era numai puţină zeamă de orz; şi dormea puţin, însă nu pe pat, ci stând şi ţinându-se de nişte funii. Iar de se muia vreodată de somn, atunci şedea; aşa încât în prisosirea iubirii de oameni, a fost pildă şi altora mulţi. Pentru aceasta şi în cuvintele sale învăţa pe creştini ca să se dea cu totul spre faptă bună şi să se lase de lăcomie. Pentru care s-a şi certat întâi cu Eudoxia împărăteasa, care s-a şi făcut vrăjmaşă, că aceea luase cu răpire o vie a unei văduve sărace ce se numea Calitropia. Şi a fost sfântul alungat din scaun întâi de dânsa şi în al doilea rând prin mijlocul episcopilor, care se purtau mai mult silniceşte decât creştineşte. După aceea s-a întors iarăşi la scaunul său. Şi în cele din urmă, sfântul a fost izgonit la Cucuzo al Armeniei şi, petrecând multe scârbe, şi-a dat cinstitul său suflet lui Dumnezeu. Iar toţi care i-au făcut rău au suferit căzând în multe feluri de boli, luând rea moarte. Pătimind aceasta întâi Eudoxia; după moartea ei, spre semnul strâmbătăţii ce a făcut Hrisostomului, mormântul în care era îngropată s-a zguduit de cutremur treizeci şi doi de ani. Iar dacă s-au adus sfintele moaşte ale Hrisostomului şi s-au pus acolo unde şi acum se află, a încetat acel cutremur. (din Sinaxar, www.calendar-ortodox.ro) Este numit Gură de Aur pentru elocinţa sa, pentru cum vorbea plin de râvnă, pentru multele tălmăciri ale Scripturii şi învăţături care se citesc cu mult folos şi astăzi în Sfânta Biserică. Slujba Sfintei Liturghii a fost alcătuită de Sfântul Apostol Iacov, fratele vitreg al Domnului (a se lua aminte de către cei care atacă ortodoxia la vechimea slujbei noastre de bază); ea a mai fost scurtată de Sfântul Ierarh Vasile (Liturghie care se slujeşte în Postul Paştelui şi în alte zile ale anului) şi încă scurtată de către Sfântul Ioan Gură de Aur, formă în care se slujeşte Sfânta Liturghie în majoritatea Duminicilor şi zilelor anului.

Sfântul Cuvios Paisie Velicikovski de la Neamţ (15 noiembrie)

Sfântul Cuvios Paisie de la Neamţ, sau Velicikovski, purtătorul Rugăciunii lui Iisus, este unul din stareţii care au avut o influenţă deosebită atât asupra monahismului românesc, cât şi asupra celui slav. Paisie s-a născut la 21 Decembrie 1722 la Poltava, în Ucraina, tatăl său fiind preot la catedrala oraşului. A avut 11 fraţi şi a primit o educaţie religioasă deosebită. Cercetări mai noi conchid că se trăgea din moldoveni stabiliţi în ţinutul Poltavei, înrudiţi cu strămoşi după mamă ai lui Dimitrie Cantemir. A studiat la Academia duhovnicească din Kiev - întemeiată de Mitropolitul român Petru Movilă - dar n-a terminat studiile, fiind atras de viaţa monahală. Astfel, în 1740 intră în mănăstirea Liubetki, apoi la mănăstirea Medvedovski, unde devine rasofor, cu numele de Platon. Datorita prigoanei ocupanţilor polonezi, se întoarce la Kiev, la cunoscuta , unde va lucra icoane şi unde îl va întâlni pe Mitropolitul Antonie al Moldovei, care slujeşte aici în româneşte (Paul Mihail). În anul 1742 vine în Moldova, la schitul Dălhăuţi - Vrancea, apoi trece în Muntenia, succesiv la schiturile Trăstieni - Rm. Sărat, Poiana Mărului - unde era stareţ cunoscutul Vasile - şi la Cârnu - Buzău, care se conduceau după regulile monahale athonite. Stareţul Vasile de la Poiana Mărului îl va determina să meargă la Muntele Athos pentru ca, potolindu-şi setea la izvorul milenar al monahismului, să se desăvârşească în viaţa cea întru Hristos. La numai 24 de ani, în 1746, merge la Athos, mai întâi la mănăstirea Pantocrator. Negăsindu-şi un părinte spiritual cum şi-l dorea, locuieşte singur timp de patru ani într-o peşteră. În 1750 este vizitat la Athos de stareţul Vasile de la Poiana Mărului, care l-a tuns în monahism şi i-a schimbat numele în Paisie. La 36 de ani este hirotonit ieromonah de către Episcopul Grigorie de la Athos. Primul său ucenic a fost monahul Visarion, venit din Moldova, la care se adaugă şi alţii, tot moldoveni. Stă la Athos 17 ani. În 1763 hotărăşte să se întoarcă în ţară şi împreună cu 64 de ucenici se stabileşte mai întâi la schitul Vărzăreşti - Focşani, apoi se îndreaptă spre Iaşi, unde Mitropolitul Gavril Calimah - de origine română - care-l cunoscuse la Athos -, îi încredinţează mănăstirea Dragomirna, ctitorie din 1609 a lui Anastasie Crimca, unde se mută cu ucenicii, la care se adaugă în curând mulţi alţii, români, ruşi şi ucraineni. Va rămâne aici 12 ani, formând o obşte de 350 monahi, pentru care a alcătuit un regulament monahal. Se înfiinţează bolniţa, adică spitalul mănăstirii, pentru bolnavi şi bătrâni. Paisie continuă şi în Moldova opera de traducere a scrierilor Sfinţilor Părinţi - mai ales a celor ascetice - din greacă în slavonă şi în româna; mai cu seamă Filocalia (Dobroliubovie), cartea de învăţătură despre rugăciunea inimii. În 1775, când Bucovina este ocupată de austrieci, activitatea cărturărească a lui Paisie la Dragomirna ia sfârşit. Însoţit de 200 de ucenici, se aşează la mănăstirea Secu, unde rămâne patru ani, continuând pravila de la Dragomirna. În anul 1779, la dorinţa domnitorului Constantin Moruzzi (1777-1782), Paisie devine egumen al mănăstirii Neamţ. Activitatea stareţului Paisie la Neamţ a fost deosebit de bogată. El întăreşte aici rânduielile monahale athonite, numărul monahilor trecând rapid de 800 : români, ruşi, bieloruşi, ucrainieni, greci, sârbi şi bulgari. Numărul total al manuscriselor din timpul său se ridică la 300 - dintre care 44 alcătuite de el însuşi - Mănăstirea Neamţ devenind un deosebit de important centru de cultură teologică-ascetică. A organizat o scoală bisericească de muzică corală pe mai multe voci, realizând translaţia muzicii bizantine pe notaţie liniară şi introducând, pentru prima oară, cântarea Crezului de către toţi credincioşii în biserică. A trecut la Domnul la 15 Noiembrie 1794, la vârsta de 72 de ani, fiind înmormântat în biserica Mănăstirii Neamţ. Influenţa paisiană a fost deosebit de puternică în Moldova şi Muntenia, ca şi în Rusia la celebrele mânastiri Optina. Este unul din întemeitorii isihasmului românesc, care a făcut monasticismul românesc unul din cele mai puternice center de spiritualitate religioasă din Europa. Pentru viaţa sa ascetică, pentru bogăţia învăţăturilor sale şi pentru contribuţia la înnoirea monahismului, a fost trecut în rândul sfinţilor. Mai întâi de către Biserica Ortodoxa Rusă, la 6 Iunie 1988, apoi de Biserica Ortodoxă Română la 21 Iunie 1992. Să ne rugăm, dar, zicând: "Cuvioase Părinte Paisie, luminătorul credincioşilor şi podoaba călugărilor, roagă pe milostivul Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre". (compilat din Sinaxar).

Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei (16 noiembrie)

Acest dumnezeiesc apostol, şezând la vamă, a auzit pe Domnul zicându-i: "Urmează Mie". Şi el în ceasul acela a lăsat toate şi a urmat Domnului, făcând găzduire Domnului în casa sa mare, precum spune el însuşi în Evanghelia sa. După ce a primit puterea Sfântului Duh, în ziua Cincizecimii, şi s-a înţelepţit cu cele dumnezeieşti, a scris Evanghelia sa pe limba evreiască; după opt ani de la înălţarea lui Hristos, a trimis Evanghelia la evreii cei nou luminaţi. Şi după ce a învăţat pe parţi şi pe mideni (popoare din Asia Mică), a aşezat biserici şi a făcut multe minuni, şi-a aflat sfârşitul prin foc.

Pe când era încă în viaţă, s-a suit singur într-un munte şi a zăbovit acolo, având o singură haină şi fără de acoperământ. După ce a trecut câtăva vreme, i s-a arătat lui Dumnezeu ca un prunc, Cel ce a zidit din pământ pe om, şi, întinzându-Şi dreapta Sa, a dat apostolului un toiag şi i-a zis: "Ia aceasta şi, pogorându-te din munte şi mergând la cetatea Mirmina, sădeşte toiagul acesta înaintea uşii bisericii de acolo, unde se va face copac mult-roditor. Din vârful crengilor sale se va pogorî mursa de miere, iar din rădăcina sa va ieşi izvor de apă, cu care spălându-se oamenii cetăţii, cei cu mintea de fiară, şi din mursa copacului împărtăşindu-se, îşi vor îndulci simţirile şi vor înceta a mai face fărădelegi.” Matei, primind cu cucernicie toiagul cel dat de Domnul, s-a pogorât din munte şi s-a dus la Mirmina. Dar femeia împăratului parţilor, Fulvana, având demon viclean, a întâmpinat pe apostol, împreună cu fiul şi cu fiica-sa, care şi aceştia erau ţinuţi de duhuri necurate, şi toti, cu glasuri aspre şi cu săltări sălbatice, au strigat: "Cine te-a silit ca să vii la locurile noastre? Cine este Cel ce ţi-a dat ţie toiagul acesta spre pierzarea noastră?" Atunci apostolul lui Hristos cu glas liniştit a certat duhurile cele necurate, iar pe cei ce pătimeau şi se aflau în zbuciumări i-a vindecat şi i-a făcut pe ei să urmeze lui cu bună rânduială şi cu minte. Apoi episcopul cetăţii aceleia, Platon, aflând de venirea sfântului, a ieşit afară împreună cu clerul şi l-a întâmpinat. Şi înfigând apostolul toiagul în pământ, a slăvit pe Dumnezeu, şi îndată toiagul cel uscat a prins rădăcină, a făcut crengi şi roadă a dat. Lângă rădăcina copacului s-a făcut o fântână, ce izvora apă prea curată încât toţi cei ce treceau pe acolo s-au spăimântat de această minune. Cei care gustau din dulceaţa copacului şi se spălau cu apa din izvor lepădau îndată toată nebunia şi cruzimea cea sălbatică din sufletul lor, pe care o aveau cu înşelăciune din pricina închinării la idoli

Dar multe pătimind de la împărat, apostolul Domnului prin foc şi-a primit sfârşitul. În urmă însă, împăratul s-a întors la credinţa în Hristos prin minunea ce au făcut moaştele lui şi, botezându-se cu numele Matei, a zdrobit idolii, a înduplecat pe supuşii săi şi au crezut toţi în Hristos. Apoi făcându-se episcop, a lăsat după moarte episcopia fiului său. Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

(din Crestinortodox.ro)

Sfântul Cuvios Părinte Stelian (26 noiembrie)

Cuviosul Părinte Stelian a fost sfinţit încă din pântecele maicii sale şi s-a făcut locaş Duhului Sfânt. Pentru aceasta împărţindu-şi bogăţia la săraci şi făcându-se monah, a covârşit pe toţi monahii cei de atunci prin nevoinţa obositoare şi vieţuire aspră. Apoi s-a dus în pustie, şi a intrat într-o peşteră în care primea hrana de la un dumnezeiesc înger. Şi s-a făcut doctor de felurite nevindecate patimi. Căci când urma boala aducătoare de moarte şi mureau pruncii, şi părinţii rămâneau fără de copii, atunci câte maici chemau cu credinţă numele acelui sfânt Stelian şi zugrăveau sfânta lui icoană, iarăşi năşteau alţi prunci. Însă şi prunci bolnavi izbăvea de boală. Deci aşa vieţuind pururea pomenitul şi vindecări şi minuni multe săvârşind, s-a mutat către Domnul. (din Sinaxar).Rugăciune: “Cel ce de la sânul maicii tale ai fost Sfinţit şi vas ales al Duhului Sfânt te-ai arătat, luând sub ocrotirea ta pe mame şi pe copii, ferindu-i de întristare şi de boală, arată-te grabnic vindecător al suferinţelor şi al bolilor sufleteşti şi trupeşti ale celor ce te laudă pe tine”.

Postirea cu folos duhovnicesc

Postul este de natură exterioară şi interioară. Postul extern este de bucate iar cel intern este de păcate. Lucrul cel mai important în post este rugăciunea şi viaţa curată. Este bine să ne spovedim şi împărtăşim la sfârşitul postului ca munca de curăţire săvârşită prin post şi rugăciune să îşi afle împlinire iar noi să intrăm curaţi în Sărbătorile Luminii, ale Naşterii Domnului. Postul Crăciunului este un post al bucuriei, de pregătire a odăii sufletului pentru Pruncul nădejdii şi binecuvântârii.

Cu noi este Dumnezeu: Cain şi Abel. Anatomia păcatului

Alungarea protopărinţilor Adam şi Eva din Eden a fost urmarea poruncii date de Dumnezeu (Fac. 2:16; 3:17) şi a faptului că omul a ascultat de altcineva, şi nu de Dumnezeu (3:17)... Totuşi nu se vorbeşte încă de păcat ca o realitate cuibărită deja în firea umană. Şarpele vorbea din exterior, era deci [doar] vocea ispititorului.

Păcatul aşa cum ne este îndeobşte cunoscut, ca o pornire care ne vine din interior, este discutat abia în cap. 4 din Facere. Aici de altfel apare pentru prima dată în Scriptură şi termenul "păcat" (Fac. 4:7). Deosebit de interesant, Dumnezeu Însuşi îl numeşte şi chiar îi explică lui Cain modalitatea de acţiune a păcatului.

Mai întâi, intenţia lui Cain a fost pozitivă. Ca şi fratele său, a adus jertfă lui Dumnezeu din rodul muncii sale. L-a recunoscut deci pe Dumnezeu ca dătătorul vieţii şi s-a poziţionat în starea firească a creaturii, de recunoaştere a dependenţei faţă de Creator. Cain nu a mai repetat păcatul autonomiei faţă de Dumnezeu al lui Adam, ci de data aceasta păcatul s-a manifestat pe direcţie orizontală, faţă de aproapele (= fratele).

Textul nu-şi propune să lămurească motivul pentru care Dumnezeu nu i-a primit jertfa lui Cain. Doar Septuaginta (diferit de Textul Masoretic) îi impută lui Cain o eroare rituală ("dacă ai adus jertfă cum trebuie, dar n-ai împărţit-o cum trebuie, oare n-ai păcătuit? (trad. Bădiliţă - v. 7). Textul nu ne spune nici prin ce mijloc a cunoscut Cain că Dumnezeu nu se uita la jertfa sa. Iconografia sugerează că fumul care se înalţă drept ar însemna primirea jertfei (Abel), iar cel care se împrăştie pe pământ - neprimirea (Cain), sprijinindu-se desigur şi pe versetul din Psalmi: "Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta" (140:2).

Versetele 6-7 constituie însă miezul naraţiunii. "Pentru ce te-ai întristat şi pentru ce s-a posomorât faţa ta? Când faci bine, oare nu-ţi este faţa senină? Iar de nu faci bine, păcatul bate la uşă şi caută să te târască, dar tu biruieşte-l!" (Biblia sinodală). Este cuvântul adresat de Dumnezeu lui Cain. Observăm deci că păcatul intră în discuţie de abia pe fondul lipsei binelui. Cain trăia până atunci într-o stare de "lucrare a binelui" şi din această stare a adus şi jertfa... Cuvântul lui Dumnezeu este de fapt avertismentul dat celui care se opreşte din lucrarea binelui. Cu alte cuvinte, Cain ar fi trebuit în mod normal să-şi reia "lucrarea", pentru a-şi recăpăta "seninătatea feţei". In Septuaginta sfatul sună foarte laconic: "taci" (Biblia 1914), dar, mai exact, "linişteşte-te" (hesychason) (trad. Bădiliţă), căci trebuie văzut aici de fapt mobilul biblic al isihasmului.

Dumnezeu însă îi arată că se poate încă salva. Atunci îi dă detalii despre starea nefirească, despre păcat... Omul e văzut ca o casă (sau mai degrabă ca un Templu), în care păcatul nu intră. Interioritatea pornirii păcătoase, de care am vorbit la început, are o limită: păcatul nu intră în om, dar păzeşte neîncetat, cu răbdare animalică, poarta... E suficient ca omul să-i deschidă...Totuşi, Dumnezeu îi spune că omul are şi putere asupra acestei fiare: "biruieşte-l" sau, mai corect, "stăpâneşte-l” (cf. Biblia Anania). Prin aceasta Dumnezeu arată că i-a dat putere omului să învingă păcatul, deşi - ne aflăm în timpurile de după căderea protopărinţilor - păcatul a devenit o realitate obişnuită, care stă lipită de uşa sufletului. Dacă începutul Scripturii vorbeşte de păcatul culcat la uşa sufletului, finalul [Scripturii] vorbeşte de Hristos care bate la această uşă. "Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine" (Apoc. 3:20).

(din articolul părintelui Alexandru Mihăilă, profesor la Facultatea de Teologie Ortodoxă, în crestinortodox.ro)

Cu noi este Dumnezeu: Arca lui Noe, prefigurare a Bisericii

Noe a fost un bărbat drept, având dreptatea care se capătă prin credinţă şi a avut o legătură strânsă cu Dumnezeu, aşa cum este indicat de expresia "a umblat cu Dumnezeu"… Numele Noe, ebr. Noah, poate fi pus în legătură cu verbul nuah, cuvânt ce evocă ideea de mângâiere. Mulţi comentatori consideră că acest nume primit de la tatăl său Lameh, este o expresie a speranţei, sau chiar o profeţie, anume că acest copil va fi o cale prin care se va ridica blestemul primit de Adam, în urma neascultării. Ca şi ceilalţi patriarhi dinainte de potop, Noe a fost binecuvântat cu o viaţă lungă. Când Noe a avut 480 de ani Dumnezeu l-a înştiinţat că va şterge omul de pe faţa pământului, dar îi va lăsa o perioadă de graţie de 120 de ani, timp în care Noe va construi o arcă, prin care va fi salvat el şi familia lui de potop.

Scriptura nu ne dă multe amănunte despre relele făcute de oamenii din vremea aceea, dar este limpede că atât gândul, cât şi inima lor se pervertiseră; şi poate mai mult decât orice, modul lor discursiv de gândire şi simţire. Echilibrul creaţiei se stricase prin îndepărtarea de unitate, prin accentuarea nedreptăţilor şi tendinţelor pământeşti. Acest dezechilibru va afecta şi celelalte vieţuitoare, care vor fi pierdute odată cu omul, căci cosmosul este un întreg solidar, chiar dacă vina principală este a omului…

Dar pentru că mai rămăsese un singur om drept pe pământ, Dumnezeu va salva omenirea pentru şi prin el. Noe, mergând pe calea potrivnică tuturora, a făcut fapte de virtute atât de mari încât a atras bunăvoinţa lui Dumnezeu, că numai el şi cu ai lui au scăpat de potop, în timp ce toţi ceilalţi au fost pedepsiţi. De aici învăţăm că, dacă suntem cu mintea trează şi nu ne trândăvim, nu numai că nu suntem vătămaţi cu ceva de trăim printre păcătoşi, ba dimpotrivă dobândim spor de virtute...

Salvarea omenirii din potop se va produce cu ajutorul unei arce, Arca lui Noe, care este simbolul vasului chintesenţei spirituale a omenirii. Ea va adăposti germenii buni ai lumii pentru a-i însămânţa în pământul unei lumi noi, unui nou ciclu al omenirii. Poruncindu-i lui Noe să facă corabia şi arătându-i cum s-o întocmească, cu ce lăţime şi cu ce înălţime, Dumnezeu Îşi arată purtarea Sa de grijă faţă de el şi-l mângâie nespus de mult, pentru că facerea corabiei îi dădea nădejdea mântuirii; în acelaşi timp, însă, Dumnezeu voia ca prin corabia, care se construia, să-i facă şi pe cei ce făcusera atâtea păcate să se gândească la faptele lor şi să se pocăiască, pentru ca să nu facă cunoştinţă cu mânia Lui. Facerea corabiei le lăsa vreme foarte multă şi îndestulătoare de pocăinţă [(120 ani)], care ar fi putut să-i înduplece să-şi îndrepte greşelile, dacă n-ar fi fost nişte oameni fără judecată. Într-adevăr, era firesc ca fiecare din ei, văzând pe drept cioplind la corabie, să-l întrebe pentru ce o face; şi cunoscând astfel mânia lui Dumnezeu să-şi dea seama de păcatele lor, dacă ar fi voit. Dar aceia n-au câştigat nimic nici din facerea corabiei, nu pentru că n-au putut, ci pentru că n-au vrut.

Corabia va deveni, în acelaşi timp, simbolul Bisericii mântuitoare. Această arcă nu este o corabie oarecare, ea fiind construită după planul dat de Dumnezeu Însuşi lui Noe. Ceea ce trebuie remarcat în primul rând sunt dimensiunile (300/50/30/3) legate de numărul trei şi cinci, un simbol căci corabia este o "imago mundi" [(o imagine a lumii)]. Când s-a terminat de construit arca - 125 de ani s-a lucrat la ea -, gândiţi-vă câte rânduri de poduri avea. Că în pântecele acelei corabii trebuia să păzească Dumnezeu toate seminţiile vieţuitoarelor din lume, afară de cele din apă; nu numai oameni, ci toate fiarele, toate vieţuitoarele, câte şapte perechi din cele curate şi câte o pereche din cele necurate. De asemenea, s-a mai încărcat în corabie hrana vegetală pentru toţi aceşti "pasageri" din corabie.

Când Noe şi însoţitorii lui au intrat în corabie, Dumnezeu a încuiat uşa după ei. Şi când a început ploaia, n-au început să cadă picături, ca acum; ci s-au deschis jgheaburile cerului şi curgeau râuri din nori. Şi a plouat 40 de zile şi 40 de nopţi [(a se medita la numărul 40, egal cu la postului care are menirea curăţirii)] şi corabia s-a ridicat pe apă. Şi s-a ridicat corabia lui Noe deasupra tuturor munţilor. Noe stătea în corabie ca într-o închisoare; era purtat de colo până colo; cerul nu-1 putea vedea şi nici n-avea unde să-şi îndrepte ochii. Stătea închis şi nu putea vedea nimic care să-i dea puţină mângâiere. Un an întreg a locuit Noe în această noua închisoare, fără să poată răsufla aer curat…După şase luni, au început să se retragă apele şi să se vadă vârful munţilor celor mai mari din lume. Dumnezeu şi-a adus aminte de Noe care era în corabie şi a făcut ca apele să scadă treptat, până când corabia s-a oprit pe muntele Ararat. La poalele sale se afla un oraş numit Naxuana sau Nakhichevan, unde se spune că ar fi mormântul lui Noe. Numele înseamnă "Aici s-a stabilit Noe".

Pentru a afla dacă putea să iasă din corabie sau nu, Noe a dat drumul prima dată unui corb; apoi a dat drumul unui porumbel, care la al doilea zbor a adus o frunză de măslin [(simbolul păcii cu Dumnezeu)], indicând că apele au scăzut până la poalele munţilor, unde cresc măslinii, suficient ca pământul să fie uscat şi să se găsească hrană pentru animale. Când a dat drumul porumbelului pentru a treia oară, acesta nu s-a mai întors, aşadar Noe a socotit că este timpul să iasă din corabie, dar nu a făcut lucrul acesta până nu a primit poruncă de la Dumnezeu. Atunci, Noe a adus arderi de tot din fiecare animal curat şi din fiecare pasăre curată, iar Dumnezeu a făcut un legământ că nu va mai aduce alt potop peste pământ. Ca semn al acestui legământ, Dumnezeu pune pe cer curcubeul, ca omul să-şi aducă aminte de legământ. "Pun curcubeul meu în nori, ca să fie semn al legământului dintre mine şi pământ". Curcubeul este un pod între pământ şi cer; un pod de lumină aşa cum legământul este un pod de cuvinte.

Dumnezeu a înmulţit pentru Noe bunătăţile acordate lui Adam: "Şi a binecuvântat Dumnezeu pe Noe şi pe fiii lui şi le-a zis: "Naşteti şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l stăpâniţi! Groază şi frică de voi să aibă toate fiarele pământului; toate păsările cerului, tot ce se mişcă pe pământ şi toţi peştii mării; căci toate acestea vi le-am dat la îndemână. Tot ce se mişcă şi ce trăieşte să vă fie de mâncare; toate vi le-am dat, ca şi iarba verde. Numai carne cu sângele ei, în care e viaţa ei, să nu mâncaţi. De va vărsa cineva sânge omenesc, sângele aceluia de mână de om se va vărsa, căci Dumnezeu a făcut omul după chipul Său".

Cunoscut este faptul că Noe a avut trei fii: Seni, Ham şi Iafet (Facere 5:32; 9:18-19; 10:1), născuţi înainte de potop, care l-au însoţit în corabie. Ni se spune că după potop, "din ei s-au răspândit oameni peste tot pământul. Mai târziu, urmaşii acestora s-au împrăştiat pe o suprafaţă întinsă de pământ şi unii dintre ei sunt menţionaţi în "lista naţiunilor" din cartea Facerii, capitolul X.

Sunt multe feluri de a interpreta Sfânta Scriptură, iar Sfinţii Părinţi, în operele lor au pus un accent mai mare pe sensul tipologic al acestor capitole, scoţând în evidenţă:(1) prefigurarea de către Noe a venirii Fiului lui Dumnezeu pe pământ; (2) potopul este cel ce vesteşşte taina Botezului, ca modalitate de dobândire a împărăţiei cereşti; (3) arca vesteşte fie pe Fecioara Maria, fie întemeierea Bisericii creştine, locul în care sufletele află scăpare din potopul păcatelor, Noe - prefigurator al Mântuitorului Iisus Hristos

Oamenii de după potop îşi aduceau aminte foarte vag de Dumnezeu, de aceea, ei aveau nevoie de o noua revelaţie (deja idololatria se strecurase printre ei), care să le fie pavăză şi ajutor. Astfel, pentru ca neamul omenesc să nu fie nimicit prin faptul că a uitat de cele bune, Dumnezeu a poruncit propriului Său Fiu să facă cunoscută venirea Sa în trup, iertarea păcatelor şi învierea care conduce la iertarea păcatelor şi la nestricăciune.

Să imităm, dar, şi noi pe dreptul Noe. Să ne sârguim să împlinim poruncile date nouă de Dumnezeu. Să nu dispreţuim legile date nouă de El, ci să le avem vii în minte, ca să ne grăbim spre săvârşirea lor, pentru mântuirea noastră. De aceea şi Hristos spunea: "Dacă nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decât a cărturarilor şi fariseilor, nu veţi intra în împărăţia cerurilor"...

(din articolul Protos. conf. dr. JUSTINIAN CARSTOIU, crestinortodox.ro)

Din epoca suferinţei creştinilor români în timpul prigoanei comuniste

Pastorul luteran Richard Wurmbrand a fost închis din cauza activităţii sale creştine ilegale şi supus unor torturi primitive. El povesteşte lucruri cutremurătoare din închisoare despre cei pe care i-a cunoscut ca tovarăşi de suferinţă. Unul din ei a fost preotul Surioanu, arestat şi închis la vârsta de saptezeci de ani. “Când a fost adus în celulă, cu barba lui albă şi cu capul pleşuv, unii dintre ofiţerii de la uşă au început să râdă de el. Unul dintre ei a întrebat: "La ce l-au mai adus aici pe popa ăsta?" Celălalt a răspuns cu un rânjet: "Probabil să-i spovedească p-ăilalţi". Acestea au fost cuvintele lor. Preotul avusese un fiu care murise într-o închisoare sovietică. Fiica lui era condamnată la douăzeci de ani de puşcărie. Doi dintre ginerii lui erau cu el în închisoare - unul chiar cu el în celulă. Nepoţii lui mureau de foame, fiind nevoiţi să mănânce din gunoaie. Întreaga lui familie era distrusă. Îşi pierduse şi biserica. Dar omul acesta avea o faţă aşa de luminoasă - pe buzele sale era mereu un zâmbet. Nu saluta niciodată pe nimeni cu "Bună dimineaţa" sau "Noapte bună", ci cu cuvintele "Bucură-te întotdeauna". Într-o noapte noi l-am întrebat: "Părinte, cum poti să spui 'bucură-te întotdeauna' - tu care ai trecut prin asemenea grozăvii?" Ne-a spus: "Să te bucuri e foarte uşor. Dacă împlinim măcar un cuvânt din Scriptură, unde spune 'Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură.' Eu şed în închisoare şi mă bucur că mulţi alţii sunt liberi. Eu nu merg la biserică, dar mă bucur cu cei care sunt în biserică. Nu pot să mă împărtăşesc, dar mă bucur cu cei care pot face aceasta. Nu pot citi Scriptura sau alte cărţi sfinte, dar mă bucur cu cei care pot citi. Nu văd flori [“n-am văzut niciodată un pom sau o floare în acei ani. Ne aflam sub pământ, într-o închisoare subterană. N-am văzut niciodată soarele, luna, stelele - uneori chiar uitam că există acestea. Nu vedeam niciodată o culoare, ci numai zidurile cenuşii şi hainele noastre cenuşii. Dar ştiam că această lume există, o lume cu fluturi multicolori şi curcubee”, comenta pastorul Wurmbrand], dar mă pot bucura cu cei ce văd curcubee şi cu cei ce văd fluturi multicolori." În închisoare era un miros urât. Dar preotul spunea: "Alţii au în jurul lor parfumul florilor, iar fetele se dau cu parfum. Alţii merg la picnic şi se bucură cu familiile şi copiii lor. Eu nu-mi pot vedea copiii, dar alţii au copii. Iar cel ce se bucură cu cei ce se bucură se poate bucura întotdeauna. Pot mereu să fiu vesel." Aşa se făcea că avea o expresie minunată pe chip.

Preotul Surioanu părea un om aşa de fericit. Când eram scoşi afară la plimbare, într-o curte în care nu era nici floare, nici iarbă, el lua pe după umeri pe câte un creştin şi îi spunea: "Zi-mi povestea ta." De obicei oamenii îi povesteau cât de răi erau comuniştii. "M-au bătut şi m-au chinuit şi mi-au făcut cutare lucru." Îi asculta cu atenţie; apoi le spunea: "Ai spus atâtea despre comunişti; acum spune-mi despre tine. Când te-ai spovedit ultima oară?" "Păi... acum patruzeci de ani." "Să şedem şi să-i lăsăm pe comunişti şi pe nazişti. Şi tu eşti păcătos. Spune-mi păcatele tale." Toţi i se spovedeau. Şi eu m-am spovedit lui şi îmi amintesc că, cu cât îi spuneam mai multe păcate, cu atât mai frumos şi mai iubitor îi devenea chipul. La început m-am temut că, auzind câte făcusem, mă va goni. Dar cu cât i-am spus mai multe lucruri din cele ce făcusem, cu atât se trăgea mai aproape de mine. La sfârşit mi-a spus: "Fiule, ai făcut într-adevăr multe păcate, dar îţi spun un lucru. În ciuda tuturor, Dumnezeu te iubeşte şi te iartă. Să ştii că a dat pe Fiul Lui să moară pentru tine, iar tu încearcă să faci azi puţin, mâine niţel mai mult, încât să devii bine-plăcut lui Dumnezeu."

Momentele petrecute cu acest preot au fost printre cele mai frumoase întâlniri din viaţa mea. El nu mai trăieşte. A fost un exemplu a ce înseamnă Ortodoxia. Există asemenea Ortodoxie. Nu este greu să devii ortodox, dacă eşti luteran, baptist sau orice altceva, atunci când doreşti această Ortodoxie. Credinţa lui era Ortodoxie adevărată, Ortodoxie pură. Să ne ajute Dumnezeu să fim cu toţii adevăraţi ortodocşi, după exemplul sfinţilor pictaţi pe icoane şi după exemplul sfinţilor dintre noi.

Am să vă povestesc despre un alt creştin ortodox. Acesta nu era preot, ci un simplu ţăran. În ţara noastră, ţăranii sunt deseori analfabeţi. Acesta citise Scriptura, dar nici o altă carte pe lângă ea. Acum stătea în celulă cu profesori, academicieni şi alţi oameni de cultură care fuseseră întemniţaţi de comunişti. Acest tăran sărman încerca să-l convertească pe un membru al Academiei de Ştiinţe, dar tot ce primea în schimb era numai batjocură.

"Domnule, nu vă pot explica prea multe, dar eu umblu cu Iisus, vorbesc cu El şi Îl văd." "Fugi de-aici cu basmele tale că-l vezi pe Iisus. Cum îl vezi pe Iisus?" "Păi, nu vă pot spune cum Îl văd. Îl văd. Sunt mai multe feluri de a vedea. În vise, de pildă, vezi multe lucruri. Pentru mine e de-ajuns să închid ochii. Acum îl văd pe băiatul meu în faţa mea, acum o văd pe nora mea, acum îmi văd nepoţelul. Oricine poate vedea. Şi mai este o vedere. Îl văd pe Iisus." "Îl vezi pe Iisus?" "Da, îl văd pe Iisus." "Şi cum arată? Cum se uită la tine? Arată liniştit, mânios, plictisit, deranjat sau bucuros că te vede? Zâmbeşte vreodată?" "Aţi ghicit! Îmi zâmbeşte." "Domnilor, veniţi să auziţi ce ne spune omul acesta. Face haz de noi. Spune că îi zâmbeşte Iisus. Arată-mi, cum îţi zâmbeşte?"

Acesta a fost unul dintre cele mai deosebite momente din viaţa mea. Ţăranul deveni foarte, foarte serios. Chipul lui începu să strălucească. Astăzi în Biserică sunt teologi care nu cred toată Scriptura. O cred numai pe jumătate sau pe sfert. Uneori nu cred minunile. Eu o cred pe toată pentru că am văzut minuni. Am văzut schimbări la faţă - nu ca a lui Iisus - dar am văzut ceva deosebit. Am văzut feţe strălucind. Pe chipul ţăranului a apărut un zâmbet. Îmi doresc să fi fost pictor ca să pictez acel zâmbet. Era o umbră de tristeţe în el, din cauza sufletului pierdut al învăţatului. Dar era şi multă nădejde în acel zâmbet. Era şi atât de multă iubire şi înţelegere, dar şi o încredinţare că acel suflet va fi salvat. Întreaga frumuseţe a cerului era pe chipul său. Chipul său era murdar, dar pe el strălucea zâmbetul minunat al cerurilor. Profesorul şi-a plecat capul şi a spus: "Domnule, ai dreptate. L-ai văzut pe Iisus. Şi ţi-a zâmbit."

Ioan Maria relatează despre întâlnirea cu pastorul Richard Wurmbrand, evreu convertit la creştinism, şi astăzi pe lista celor mai buni zece români în ancheta televiziunii române: “Nu cu mult timp în urmă, am luat parte la o masă oferită de una dintre bisericile ortodoxe americane, aparţinând de OCA (Orthodox Church of America) şi atunci am aflat de la preotul paroh, care este şi misionar în Africa, despre ultima dorinţă a pastorului Wurmbrand de a deveni creştin ortodox. Ultimele luni de viaţă le-a petrecut într-o mânăstire ortodoxă din California, alături de doi buni prieteni, călugărul Gherasim si ucenicul acestuia. Într-o dimineaţă, cu o voce fermă, Richard Wurmbrand i-a cerut călugărului Gherasim să-l împărtăşească. Călugărul a fost surprins de această cerere, pentru că pastorul nu era de religie ortodoxă. Dar Wurmbrand a cerut călugărului să facă toate cele necesare pentru a deveni creştin ortodox. După slujbă, a primit Sfânta Împărtăşanie cu o seninătate şi o bucurie ce-i lumina toată faţa. Trei zile mai târziu, Richard Wurmbrand a trecut la cele veşnice, încheindu-şi misiunea pe acest pământ.

Tovarăsul meu de suferinţă, diaconul Ion Stănescu, suferea în închisoare pentru credinţa lui. Colonelul Albon, directorul coloniei de muncă forţată, fusese informat de cineva că acesta a îndrăznise să predice în celulă. Albon a venit cu un ciomag şi a întrebat cine este vinovatul. Cum nimeni nu a răspuns, directorul a anunţat: "Atunci toţi veţi fi pedepsiţi". A început să bată de la un capăt al celulei şi au răsunat ţipete şi lacrimi ca de obicei. Când Albon a ajuns la Stănescu şi l-a văzut că nu se dezbrăcase, a strigat la el: "Nu eşti gata încă? Dezbracă-te imediat!" Stănescu i-a spus: "Este un Dumnezeu în cer şi El te va judeca." Cu asta, Stănescu îşi pecetluise soarta. Fără îndoială că urma să fie bătut până la moarte. Dar chiar în clipa aceea a intrat un gardian în celulă şi i-a spus: "Tovarăşe colonel, sunteţi chemat de urgenţă în birou. Nişte generali au venit de la minister." Albon a ieşit în grabă, nu fără a-i spune lui Stănescu la ieşire: "Ne mai vedem noi." S-a întâmplat că generalii l-au arestat pe Albon (comuniştii se urăsc şi se arestează unii pe alţii) şi, după o oră, Albon s-a întors în celulă, după cum spusese, de data aceasta ca deţinut.

Multi dintre deţinuţi au sărit pe el să-l linşeze. Stănescu l-a apărat însă pe duşmanul înfrânt cu propriul său trup şi a primit mai multe lovituri în timp ce-l apăra de bătaia deţinuţilor. Stănescu era un adevărat preot. Mai târziu, l-am întrebat: "De unde ai avut puterea să faci acest lucru?" El mi-a răspuns: "Îl iubesc pe Iisus. Îl am totdeauna în faţa ochilor. Îl văd chiar şi în duşmanii mei. Sunt convins că Iisus l-a pus în această situaţie pentru a nu face lucruri şi mai rele."

(Din pagina electronică a Bisericii Sfânta Treime din Los Angeles redactată de părintele Constantin Alecse; text relatat iniţial de părintele Damaschin Christensen dintr-o discuţie cu pastorul Wurmbrand şi publicat în revista americană AGAIN din septembrie 1987; Richard Wurmbrand, Alergarea spre ţintă; alt text semnat de Ioan Maria).

Despre importanţa de a avea un nume religios

Este de mare însemnătate ca numele nostru să corespundă unui nume de sfânt chiar dacă acest nume este al doilea al nostru căci sfinţii al căror nume îl purtăm vor fi mijlocitori pentru noi către Dumnezeu şi Maica Domnului. Iată mai jos câteva rânduri din Revista “Familia creştină”:

Prin tradiţie, se caută ca unul din numele proprii să fie un nume de sfânt, ales fie după sfântul sărbătorit în ziua naşterii copilului, fie după un sfânt favorit, sub a cărui protecţie se doreşte a fi pus copilul. Un alt criteriu de căutare a numelui este semnificaţia lui, pornind de la etimologia lui. Desigur, există numeroase alte tradiţii de alegere a numelor pentru copii, printre cele mai răspândite fiind de exemplu folosirea numelui bunicului sau al naşului. Alegerea unui nume creştin pentru copii îşi are originea într-un obicei foarte vechi, conform căruia, la botez, persoana îşi alegea încă un nume, creştin. O dovadă o avem în lucrarea "Faptele Sf. Balsamus", care a murit în 331 şi care se prezenta astfel: "După părinţi, numele meu este Balsamus, dar numele spiritual primit la botez îmi este Petru". De fapt acest obicei nu face decât să reflecte o idee prezentă atât în Vechiul cât şi în Noul Testament: schimbarea numelui în anumite momente foarte importante din viaţa omului. Mă voi limita doar la câteva exemple clasice: lui Avram Dumnezeu îi schimbă numele în Avraam, în momentul în care încheie legământul cu el (Facerea 17,5); lui Simon Isus Hristos îi schimbă numele în Petru (Ioan 1,42); iar Saul, prigonitorul creştinilor, după convertire se va numi Paul (Fapte 13,9). Interesant este că în primele trei secole cele mai folosite nume creştine proveneau din Vechiul Testament. Abia spre sfârşitul secolului al IV-lea numele Fecioarei Maria sau ale Apostolilor încep să se răspândească ca folosire. Sfinţii Părinţi, chiar şi canoanele unor Concilii locale, i-au îndemnat pe credincioşi să dea copiilor lor nume după Sfinţi recunoscuţi oficial de Biserică. În ţara noastră în schimb, numele de Maria a fost şi este foarte folosit. O statistică de acum câteva decenii arăta că în Oltenia 75% dintre femei poartă numele Preasfintei Fecioare. Alte statistici indică următoarele nume ca fiind printre cele mai populare la români: Ion, Ioana, Maria, Marin, Gheorghe, Dimitrie, Nicolae, Petre, Constantin, Paraschiva, Elena… Într-o societate ca a noastră, care se reface foarte greu după anii de ateism comunist, folosirea numelor unor sfinţi a ajuns să fie mai mult accidentală decât intenţionată, oferind nu un patron, ci un motiv de sărbătoare, marcată cu băutură şi mâncare din plin. Ce-o fi gândind oare Sf. Vasile, Sf. Ioan Botezătorul, Sf. Gheorghe, Ss. Constantin şi Elena, Sf. Ilie, Fecioara Maria, Sf. Dumitru, Ss. Mihai şi Gavril, Sf. Andrei sau Sf. Nicolae când văd că sunt sărbătoriţi adesea prin chefuri ce degenerează cel mai adesea în beţie? Această zi trebuie să fie una de mulţumită pentru relaţia specială dintre noi şi Sfântul patron. Să preţuim numele Domnului, al nostru, şi al semenilor noştri.

(extras din articolul “Despre nume şi despre cum le dăm” din Revista “Familia

Creştină, www.profamilia.ro, 31 octombrie 2008).

Noi şi sofisticate atacuri la adresa credinţei

Dupa Codul lui Da Vinci a lui Dan Brown care folosea surse bibliografice inventate alaturi de unele corecte pentru a da impresia de autenticitate si adevar fanteziei blasfemiatoare a autorului, avind un imens success la publicul credul, subjugat si de abilitatea povestirii, dupa filmul “documentar al lui Cameron care infatisa niste morminte vechi ca fiind ale Domnului Iisus si familiei sale, dupa maniera perversa de a infiltra in sufletul copiilor gustul pentru vrajitorii care citeau cu naivitate lucruri de magie neagra de colaborare cu duhurile rele in seria cartilor cu Harry Potter, acum a aparut filmul Zeitgeist facut de Peter Joseph pe care, subtitrat in limba romana, il absorb cu nesat si tinerii nostri din tara. Un film, difuzat official prin Google Video, care amesteca lucruri reale cu lucruri inventate dar care sunt prezentate ca lucruri certe din istorie pentru a indeparta pe crestini de la credinta; aici punctul de atractie nu mai este seductia povestii in sine ci prezenţa teoriei conspiraţiilor magnaţilor finaciari care se spune ca au dus la bombardarea din 11 septembrie 2001 a blocurilor Gemene din New York. Un comentariu interesant se afla pe saccsiv.weblog.ro.

Din Psalmul 138

Doamne, cercetatu-m-ai şi m-ai cunoscut. Tu ai cunoscut şederea mea şi scularea mea. Tu ai priceput gândurile mele de departe. Cărarea mea şi firul vieţii mele Tu le-ai cercetat şi toate căile mele mai dinainte le-ai văzut. Că încă nu este cuvânt pe limba mea şi iată, Doamne, Tu le-ai cunoscut pe toate şi pe cele din urmă şi pe cele de demult. Tu m-ai zidit şi ai pus peste mine mâna Ta. Minunată este ştiinţa Ta, mai presus de mine; este înaltă şi n-o pot ajunge. Unde mă voi duce de la Duhul Tău şi de la faţa Ta unde voi fugi? De mă voi sui în cer, Tu acolo eşti. De mă voi cobori în iad, de faţă eşti. De voi lua aripile mele de dimineaţă şi de mă voi aşeza la marginile mării şi acolo mâna Ta mă va povăţui şi mă va ţine dreapta Ta.

Gânduri despre viaţa noastră şi credinţa în Dumnezeu

Putem face timpul nostru cu ritmul lui tracasant, plin de stress şi griji, să fie bun. Alexandr Soljeniţân, în discursul său celebru ţinut la Harvard în 1978, observa: “Ne-am pus atât de multe speranţe în reforme politice şi sociale ca să descoperim că ne-am deposedat de cea mai preţioasă avuţie: viaţa noastră spirituală. Ea este călcată în picioare de mafia partidului în est, de mafia economică în vest”. Acesta este rezultatul parcurgerii unui accelerat proces de risipire a fiinţei şi destrămare a valorilor. Trebuie să ne regăsim. Avem nevoie de Dumnezeu. Să-l facem continuu părtaş la activităţile şi evenimentele noastre de zi cu zi. Este drept că Îi cerem ajutorul când suntem năpădiţi de necazuri sau arşi de încercări. De ce nu l-am simţi şi în momentele noastre de bucurie sau de desfătare? Astfel durata vieţii noastre se va umple de pace şi lumină, de încredere şi speranţă, netulburată de neprevăzutul vieţii. Astfel vom sfârşi prin a aduce laudă bunătăţii timpului, bunătate sau favorabilitate pentru realizarea spiritului, conferită nouă de către Dumnezeu, căci Dumnezeu înseamnă Dragoste, chiar dacă uneori pare altfel sau alteori ne izbim de “tăcerea” Lui la glasul fierbinte al rugăciunii noastre.

Tot ce trebuie sǎ ştiu despre viaţǎ am învǎţat de la Arca lui Noe

Unu : Nu pierde barca.
Doi : Aminteşte-ţi cǎ toţi suntem în aceeaşi barcǎ.
Trei : Fǎ-ţi planuri în avans. Nu ploua când Noe şi-a construit arca.
Patru : Fii pregǎtit. Când vei avea 60 de ani (Noe avea 600), e posibil ca cineva sǎ-ţi cearǎ sǎ faci ceva cu adevǎrat important.
Cinci : Nu asculta criticile; mergi înainte cu treaba care trebuie fǎcutǎ.
Sase : Construieşte-ţi viitorul pe premise înalte.
Sapte : De dragul siguranţei , cǎlǎtoreşte în pereche.
Opt : Viteza nu e totdeauna un avantaj. Şerpii erau pe arcǎ împreunǎ cu leoparzii.
Nouǎ : Când eşti stresat, pluteşte pe apǎ o perioadǎ.
Zece : Aminteşte-ţi , Arca a fost construitǎ de amatori ; Titanicul de profesionişti.

(de pe blogul Părintelui Constantin Alexe)