HOLLY RESURECTION ROMANIAN ORTHODOX CHURCH

MISIUNEA ROMÂNĂ ORTODOXĂ INVIEREA DOMNULUI

9091 ALDER AVE , SACRAMENTO CA 95829

Preot: Gheorghe Naghi (cell. 510-390-0055)

Preşedintele Consiliului Parohial: Corvin Polhac (cell. 916-628-6653)

V E S T I T O R U L

Noembrie 2005

Un material de lectură şi meditaţie de suflet care nu trebuie să lipsească din nici o familie creştină

Sf. Arhanghel Mihail

In Sumar:

Calendarul religios al lunii cu citirile din biblie

Datele memorabile ale lunii pentru neamul românesc

Predica Părintelui Cleopa, cel mai mare duhovnic al ţării

Vieţile Sfinţilor pomeniţi în cursul lunii

Sfaturi duhovniceşti

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

Calendarul lunii

Duminică, 6 noiembrie: Sf.Pavel Mărturisitorul. Duminica a 24-a după

Rusalii. 2Cor.11, 31-33; 12,1-9; Luca 6, 31-36 (Iubirea vrăjmaşilor).

Marti, 8 noiembrie: Soborul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil.

Duminică, 13 noiembrie: Sf.Ioan Gură de Aur. Duminica a 25-a după

Rusalii. Efes. 4,1-7; Luca 10, 25-37 (Samariteanul milostiv).

Luni, 14 noiembrie: Sf.Ap. Filip, Sf. Grigore Palamas.

Marţi, 15 noiembrie: Sf. Cuv. Paisie Velicikovski de la Neamţ. Inceputul

Postului Crăciunului.

Miercuri, 16 noiembrie: Sf.Ap.Ev. Matei

Duminică, 20 noiembrie: Sf. Grigore Decapolitul de la Bistriţa. Duminica

a 26-a după Rusalii. Efes.5, 8-19; Luca 12, 16-21 (Pilda bogatului

căruia i-a rodit ţarina).

Luni, 21 noiembrie: Intrarea în Biserică a Maicii Domnului.

Vineri, 25 noiembrie: Sf. Mare Muceniţă Ecaterina.

Duminică, 27 noiembrie: Sf.Mare Mucenic Iacob Persul.Duminica a 30-a

după Rusalii. Col.3,12-16; Luca 18, 18-27 (Dregătorul bogat).

Miercuri, 30 noiembrie: Sf.Ap. Andrei cel dintâi chemat.

Date memorabile

1 noiembrie 1925 – Intronizarea primului patriarh al României, Miron Cristea.

10 noiembrie 1688– S-a tipărit “Biblia de la Bucureşti” sub Şerban Cantacuzino, prima traducere în româneşte a Bibliei, traducere de referinţă în toate versiunile care au urmat.

11 noiembrie – Veteran’s Day în America.

16 noiembrie 1903 – S-a născut părintele prof.dr.acad. Dumitru Stăniloae, unul din cei mai mari teologi ai secolului XX a întregii lumi creştine. A tradus din greacă Filocalia, cartea cea mai importantă a ortodoxiei privind rugăciunea, cea mai complecta traducere realizata vreodata in lume (12 volume!).

25 noiembrie – Thanksgiving Day (Ziua Recunoştinţei) în America.

28 noiembrie 1918 – Unirea Bucovinei cu Ţara Mamă.

Predica părintelui Cleopa la Duminica a XXV-a după Rusalii, a Samarineanului milostiv ( Despre ispitire şi făţărnicie )

Şi iată un învăţător de lege s-a ridicat şi, ispitindu-L, a zis:
Învăţătorule ce voi face ca să moştenesc viaţa veşnică? (Luca 10, 25)

Iubiţi credincioşi, dacă citim cu atenţie Sfînta Evanghelie vedem că Mîntuitorul nostru Iisus Hristos a fost ispitit în pustie (Matei 4, 1-11) şi de cărturarii, saducheii, fariseii, arhiereii şi legiuitorii vremii (Matei 22, 15-18). Aceste ispitiri din partea lor, întotdeauna erau amestecate cu ură, cu vicleşug şi cu făţărnicie. Aşa vedem, de exemplu, că fariseii, au ţinut sfat ca să prindă în cuvînt pe Mîntuitorul, şi au trimis la El nişte iscoade ca să-L întrebe dacă se cuvine a da dajdie Cezarului. Dar Mîntuitorul, cunoscînd viclenia lor, a zis către ei: De ce Mă ispitiţi, făţarnicilor? (Marcu 12, 15). Altă dată saducheii şi fariseii s-au apropiat cu vicleşug de Domnul, să le dea semn din cer. Iar El le-a răspuns: Cînd se face seară, ziceţi: Mîine va fi timp frumos, pentru că este cerul roşu; iar dimineaţa ziceţi: Astăzi va fi furtună, pentru că se roşeşte cerul posomorît. Apoi le-a zis: Făţarnicilor, faţa cerului ştiţi să o judecaţi, dar semnele vremilor nu puteţi! Neam viclean şi adulter cere semn şi semn nu i se va da decît numai semnul lui Iona, şi lăsîndu-i a plecat (Matei 16, 1-4).

Vedeţi, fraţilor, că în cuvintele de răspuns către saduchei şi farisei, îi numeşte făţarnici şi neam viclean. La fel vedem şi pe legiuitorul din Sfînta Evanghelie de azi venind către Domnul, ispitindu-L şi zicînd: Învăţătorule, ce voi face să moştenesc viaţa cea veşnică? (Luca 10, 25). Dar Domnul nostru Iisus Hristos, care prinde pe cei înţelepţi în vicleşugul lor (I Corinteni 3, 19), văzînd pe legiuitor că una vorbeşte cu gura şi alta plănuieşte în inima lui, nu i-a răspuns la cuvintele sale, ci îi pune o întrebare, zicînd: În Lege ce este scris, cum citeşti? (Luca 10, 26), încercînd din cuvintele lui să-l înveţe cele ce nu ştia. Mîntuitorul, care întotdeauna vedea vicleşugul celor ce I se adresau (Luca 20, 23), l-a întrebat pe legiuitorul care Îl ispitea: "Ce scrie în Legea lui Moise?" Iar el a zis: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi (Levitic 19, 18; Matei 22, 37-40), iar Mîntuitorul i-a zis: Drept ai răspuns, fă aceasta şi vei fi viu.

Legiuitorul însă nu credea că Iisus Hristos este Dumnezeu. Pentru ce dar, Iisus i-a zis: Fă aceasta şi vei fi viu? Dar poate oare cineva să se mîntuiască fără credinţă în Iisus Hristos? Nu, căci Domnul a zis: Cela ce crede întru Mine, nu crede în Mine ci în Cel ce M-a trimis pe Mine, şi iarăşi: Cel ce mă vede pe Mine, vede pe Cel ce M-a trimis pe Mine (Ioan 12, 44-45), şi iarăşi: Cela ce crede în Mine, chiar de va muri viu va fi (Ioan 11, 25). Atunci pentru ce a zis Domnul legiuitorului că va fi viu împlinind cele scrise în legea lui Moise? Iată pentru ce: pentru că Legea lui Moise a fost învăţătoare şi călăuză spre Hristos (Galateni 3, 24), iar sfîrşitul Legii este Hristos, spre îndreptarea a tot celui ce crede (Romani 10, 4), şi cela ce crede în învăţătura lui Moise, acela crede şi în Iisus Hristos. Cum zice şi în alt loc: De aţi fi crezut în Moise, aţi fi crezut şi Mie (Ioan 5, 46-47).

A mai zis Domnul legiuitorului că va fi viu prin cele scrise în legea lui Moise, pentru că tot cel ce iubeşte pe Cel ce a născut, iubeşte şi pe cel născut din El (I Ioan 5, 1). Iar legiuitorul vrînd a se îndrepta pe sine, l-a întrebat pe Iisus: Cine este aproapele meu? (Luca 10, 29) Iată, altă întrebare pusă cu vicleşug lui Iisus. Oare legiuitorul nu ştia cine este aproapele lui? Acesta ca un legiuitor şi învăţător de Lege, ştia cu adevărat cine este aproapele lui, dar prin această întrebare vroia să audă ce zice Domnul, fiindcă el socotea că numai cei din neamul iudeilor sînt aproapele lor, iar nu oricare om.

Dar Preabunul nostru Mîntuitor i-a răspuns cu pilda omului căzut între tîlhari, zicînd: Un om oarecare, se cobora din Ierusalim la Ierihon şi a căzut între tîlhari, care, dezbrăcîndu-l şi rănindu-l, s-au dus lăsîndu-l abia viu (Luca 10, 30). Vedeţi, fraţilor că Mîntuitorul nu a zis un iudeu, ci un om oarecare, ca prin aceasta să-i arate legiuitorului că orice om este aproapele nostru şi de îl vom vedea în primejdie se cuvine cu toată dragostea a-l ajuta. După ce Mîntuitorul i-a spus această pildă, l-a întrebat: Care dintre aceştia trei ţi se pare a fi aproapele celui ce a căzut între tîlhari? Iar el, silit fiind să spună adevărul, a zis: Cel ce a făcut milă cu dînsul. Atunci Mîntuitorul a zis: Mergi şi fă şi tu asemenea (Luca 10, 37).

Iubiţi credincioşi,

Dar să revenim cu cuvîntul nostru la cele despre care am vorbit la început, adică despre ispitirea cea vicleană şi despre făţărnicie. Să vorbim ceva despre aceste două patimi pentru care Mîntuitorul nostru Iisus Hristos de atîta ori i-a mustrat pe cărturari, pe farisei, pe saduchei şi pe legiuitorii Legii Vechi.

Omul făţarnic este nesincer, prefăcut, fals şi viclean, căci una gîndeşte şi alta vorbeşte. Cuvîntul lui este da, iar lucrul său nu. Oamenii făţarnici cinstesc pe Dumnezeu numai cu buzele, după cum arată Sfînta Scriptură, zicînd: Poporul acesta se apropie de Mine, numai cu gura şi cu buzele Mă cinsteşte, iar cu inima este departe de Mine (Isaia 29, 13), şi dumnezeiescul prooroc Ieremia, arătînd acelaşi lucru, zice: Aproape eşti Tu, Doamne, de gura lor, dar departe de inima lor (Ieremia 12, 2). Oamenii făţarnici sînt cucernici numai la arătare (II Timotei 3, 5). Mîntuitorul nostru Iisus Hristos a asemănat cu aluatul păcatul făţărniciei, zicînd către ucenicii Săi: Păziţi-vă de aluatul fariseilor, care este făţărnicia (Luca 12, 1). Dar de ce Mîntuitorul a asemănat cu aluatul pe făţarnici? Iată de ce! După cum aluatul dospeşte toată frămîntura (Matei 13, 33), aşa şi făţărnicia unită cu vicleşugul, strică toată aşezarea cea duhovnicească a omului. Inima, mintea, vederea, limba, buzele lui precum şi toată purtarea lui cea din afară şi cea dinlăuntrul lui sînt tulburate de aceasta.

În această categorie de făţarnici intră toţi ereticii, toţi sectanţii, care prin făţărnicie şi falsă smerenie şi credinţă strîmbă, amăgesc pe cei necunoscători ai vicleşugului şi ai minciunii lor. De aceea este bine ca toţi credincioşii să fugă de aceşti şerpi veninoşi, care cu viclenie şi făţărnicie se silesc a înşela pe cei nevinovaţi. Aceştia sînt lupi îmbrăcaţi în piei de oaie (Matei 7, 15-16), care vor să înşele şi să piardă oile cele cuvîntătoare ale lui Hristos. Pe ei îi puteţi cunoaşte din aceste semne: Cinstesc pe Dumnezeu numai cu buzele (Isaia 29, 13; Ieremia 12, 2); nu fac cele ce zic (Matei 23, 3-4); oamenii făţarnici sînt cucernici numai la arătare (II Timotei 3, 5); se îngrijesc numai de evlavia cea din afară (Matei 23, 25).

Oamenii făţarnici sînt observatori numai la lucrurile cele mici şi neînsemnate (Matei 23, 23); învaţă minciuna (Fapte 20, 30; I Timotei 4, 2); fac lucruri bune cu îngîmfare (Matei 6, 2); postesc şi se roagă cu îngîmfare (Matei 6, 2-12). Oamenii făţarnici zic: "Doamne, Doamne", dar nu fac voia lui Dumnezeu (Matei 7, 21); le plac scaunele cele dintîi la adunări (Matei 23, 6; Marcu 12, 38-39); sînt orbi faţă de păcatele lor şi aspri cu păcatele altora" (Luca 6, 41-42; Romani 2, 1-3); mănîncă casele văduvelor, cum a zis Domnul (Matei 23, 14); sînt lupi îmbrăcaţi în piei de oaie (Matei 7, 15); făţarnicii întrebuinţează religia în scop de cîştig (Luca 20, 47); sînt zeloşi în a face prozeliţi (Matei 23, 15); nu lasă pe alţii să intre în cer (Luca 11, 52).

Dumnezeu pe oamenii făţarnici îi socoteşte urîciune (Isaia, 1, 11-14); ei se cunosc după faptele lor (Matei 7, 15-20). Pedeapsa lui Dumnezeu ajunge pe cei făţarnici (Marcu 12, 40; Iov 15, 24). Ei se vor arăta mai ales în vremurile din urmă (I Timotei 4, 2; II Timotei 3, 5) De oamenii făţarnici trebuie a fugi şi a ne îndepărta (II Timotei 3, 5-6).

Iuda, arătîndu-se că îi este milă de săraci, înşela pe cei de faţă pentru că lui nu-i era milă de săraci, ci pentru că era fur şi avînd punga, lua din ce se punea în ea (Ioan 12, 5-6). O, viclenie şi făţărnicie; cu chipul se arăta milostiv, iar în inimă avea nesaţul iubirii de argint. Tot aşa şi la vinderea Mîntuitorului în grădina Ghetsimani a dat semn la cei ce voiau să prindă pe Domnul, zicînd: Pe care voi săruta, Acela este; puneţi mîna pe El (Matei 26, 48). Şi îndată venind la Iisus, a zis: Bucură-Te, Învăţătorule! Şi L-a sărutat (Matei 26, 49). Iar Mîntuitorul i-a zis: Prietene, pentru ce ai venit? (Matei 26, 50). O, viclenie şi făţărnicie nemaiauzită a vînzătorului şi o, bunătate negrăită a Mîntuitorului! Ştie toate cele din inima lui Iuda dar nu-l mustră şi nici nu-l pierde, ci cu cuvînt plin de blîndeţe îl întreabă, zicînd: Prietene, pentru ce ai venit? (Matei 26, 50).

Vedeţi, fraţii mei, faptele vicleşugului şi ale făţărniciei lui Iuda? În inimă are vînzarea şi prinderea Mîntuitorului, iar pe buze, "Bucură-te, Învăţătorule!" şi sărutarea cea vicleană, ca semn celor ce veniseră să-L prindă pe Domnul. Iar Preabunul nostru Mîntuitor îi zice: Prietene şi ucenicul Meu, cu ce ţi-am greşit, de ce mă vinzi la cei fără de lege? Eu te-am făcut apostol. Eu te-am făcut părtaş Trupului şi Sîngelui Meu (Marcu 14, 22-25). Eu ţi-am dat harul şi puterea de a face minuni, de a izgoni duhurile cele necurate, de a tămădui tot felul de boli şi de a învia morţii (Matei 10, 1-8). Eu ţi-am încredinţat şi punga cea de obşte spre a mîngîia într-un fel inima ta cea iubitoare de arginţi şi neputinţa ta (Luca 22, 36), iar tu acum, ucenicul Meu şi prietenul Meu, care de atîtea daruri şi cinste te-ai îmbogăţit de la Mine, fără de nici o recunoştinţă şi fără de nici o milă, mă dai spre moarte? Oare îţi dai seama cîtă întunecare, cîtă orbire spirituală şi cîtă nerecunoştinţă este acum în inima ta? Pentru ce te faci de bună voie fiu al pierzării? (Ioan 17, 22), că Eu nu voiesc moartea păcătosului (Iezechiel 18, 23; II Petru 3, 9).

Vă rog, fraţii mei, să fugiţi ca de moarte de păcatul vicleniei şi al făţărniciei şi ce aveţi în inimă aceea să aveţi şi pe buze. Să nu cădem în osînda lui Iuda vînzătorul. Să vă creşteţi copiii în frica de Dumnezeu, învăţîndu-i să nu spună minciuni, să asculte, să iubească Biserica, rugăciunea, milostenia şi citirea cărţilor sfinte.

Aşa de vom face, vom fi în pace şi cu Dumnezeu şi cu aproapele nostru şi vom avea pacea şi bucuria Duhului Sfînt în inima şi conştiinţa noastră. Amin.

Cuvînt la Soborul Sfîntului Arhanghel Mihail şi al celorlalte Puteri Cereşti fără de trupuri (8 noiembrie)

Soborul Sfinţilor îngeri se prăznuieşte de Biserică cu bună cinste după predaniile părinţilor insuflaţi de Dumnezeu, care au lepădat de mult credinţa cea rea care era la eretici şi la închinătorii de idoli făcuţi după asemănarea făpturilor văzute, cîte sînt în cer, sus şi pe pămînt, jos. Atunci oamenii aduceau soarelui jertfă de închinăciune ca lui Dumnezeu, precum şi lunii şi stelelor, pe care le socoteau că au suflet viu. Acea credinţă rătăcită a închinării de îngeri se înmulţise şi în zilele Sfinţilor Apostoli, pe care dezrădăcinînd-o Sfîntul Apostol Pavel, grăieşte astfel în Epistola sa către Coloseni: "Nimeni să nu vă amăgească pe voi, vrînd aceasta în smerita cugetare şi în slujba îngerilor, învăţînd cele ce nu ştiu, în deşert fiind îngîmfat de gîndirea trupului său şi neţinînd capul (adică pe Hristos)". Căci erau în acea vreme oarecare eretici care, arătîndu-se smeriţi şi cu mîndrie lăudîndu-se că urmează îngerilor prin înfrînare şi prin viaţa lor cea curată, învăţau a da asemenea închinăciune îngerilor ca şi lui Dumnezeu iar despre Mihail ziceau că este Dumnezeul evreilor.

S-a aşezat a se prăznui soborul Sfinţilor îngeri în a opta zi a lunii noiembrie, care este a noua după luna martie - ce este întîia de la zidirea lumii -, spre închipuirea numărului cetelor îngereşti, în număr de nouă, pe care le-a numărat Sfîntul Dionisie Areopagitul, ucenicul Sfîntului Apostol Pavel. Căci, răpit fiind Sfîntul Pavel pînă la al treilea cer (2 Cor. 12, 2-10) şi văzînd acolo deosebirile cetelor sfinţilor îngeri, a spus aceasta şi lui Dionisie, ca unui ucenic al său. Iar acele nouă cete sînt despărţite în trei ierarhii, care cuprind cîte trei cete, cea mai de sus, cea de mijloc şi cea mai de jos.

În cea dintîi ierarhie, mai sus şi mai aproape de Preasfînta Treime, sînt Serafimii, Heruvimii şi Scaunele. Cei care stau mai întîi înaintea Făcătorului şi Ziditorului, sînt iubitorii de Dumnezeu Serafimi, cei cu cîte şase aripi, precum a văzut Isaia proorocul, care a zis: Serafimii stau împrejurul Lui, avînd cîte şase aripi. Ei sînt în chipul focului, precum scrie: Dumnezeul nostru este foc mistuitor. Scaunul Lui pară de foc, iar îmbrăcămintea slavei Domnului este ca focul. Şi în alt loc zice: Cel ce faci pe îngerii tăi duhuri şi pe slugile tale pară de foc. Ei aprind pe oameni cu focul dumnezeieştii iubiri, precum şi numele lor îi arată, căci în limba evreiască serafim se tîlcuieşte cel ce aprinde sau încălzeşte.

După Serafimi, stau înaintea lui Dumnezeu Celui Atoatevăzător, Care vieţuieşte în lumina cea neapropiată, înţelepţii Heruvimi cei cu ochi mulţi, care mai mult decît alte cete mai de jos, strălucesc totdeauna cu lumina înţelegerii şi a cunoştinţei lui Dumnezeu. Căci, fiind luminaţi în tainele lui Dumnezeu şi ale ştiinţei adîncului înţelepciunii, luminează şi pe alţii, pentru care numele heruvim, în aceeaşi limbă evreiască, se tîlcuieşte multă înţelegere sau revărsare de înţelepciune. Căci prin Heruvimi se revarsă înţelepciunea şi se dă ochilor sufleteşti luminare pentru vederea şi cunoştinţa lui Dumnezeu.

Să nu uităm că în Cântarea Maicii Domnului, pentru a arăta cât de aproape este ea de Dumnezeu spunem “ceea ce eşti mai cinstită decât heruvimii şi mai slăvită fără de asemănare decât serafimii”.

Apoi, înaintea Celui ce şade pe scaun înalt, stau purtătorii de Dumnezeu - precum îi numeşte Sfîntul Dionisie -, adică Scaunele; căci pe dînşii, ca pe nişte scaune înţelegătoare, se odihneşte Dumnezeu gînditor - precum scrie Sfîntul Maxim Mărturisitorul. Iar purtători de Dumnezeu se înţeleg nu cu fiinţa, ci cu darul şi cu slujirea. Deci, cu negrăit chip odihnindu-Se Dumnezeu pe dînsele, rînduieşte judecăţile Sale cele drepte, după cuvintele lui David: Şezut-ai pe scaun, Cel ce faci dreptatea. Ei slujesc judecăţii lui Dumnezeu celei drepte şi o preamăresc pe dînsa, revărsînd puterea dreptei Sale judecăţi peste scaunele judecătorilor acestora de pe pământ, dînd împăraţilor şi stăpînitorilor, duhul dreptei judecăţi.

În ierarhia cea de mijloc, la fel, sînt tot trei cete ale sfinţilor îngeri, Domniile, Puterile şi Stăpîniile. Se numesc Domnii pentru că domnesc peste ceilalţi îngeri care sînt sub dînşii şi care, fiind slobozi şi lepădînd - după Dionisie - toată temerea de rob, de bunăvoie şi cu bucurie slujesc neîncetat Domnului. Ei revarsă acestora de jos, adică oamenilor care sînt puşi de Dumnezeu ca stăpînitori, puterea stăpînirii cu bună înţelegere şi a iconomiei celei înţelepte, pentru ca să domnească bine şi cu dreptate peste ţările ce le sînt încredinţate. Apoi învaţă a stăpîni simţirile, a smeri poftele, cele fără de rînduială şi patimile; iar pe trup îl face rob duhului, adică a domni peste voia sa şi a fi mai presus de orice ispită.

Iar Puterile, umplîndu-se de dumnezeiasca putere, slujesc voii celei tari şi puternice a Domnului Celui Preatare şi Atotputernic, fără zăbavă şi fără osteneală săvîrşind slujba. Apoi fac minuni mari şi acelaşi dar al facerii de minuni îl revarsă peste plăcuţii lui Dumnezeu care sînt vrednici de acest dar, ca să tămăduiască toată durerea şi să spună mai înainte cele viitoare. După aceea, sfintele Puteri ajută oamenilor ce se ostenesc şi sînt însărcinaţi cu purtarea jugului cel pus asupra lor, în orice fel de ascultare, ca să fie puternici a împlini chemarea şi a purta sarcina celor neputincioşi. Ele întăresc pe tot omul cu răbdare, ca să nu deznădăjduiască în necazuri, ci să rabde cu tărie, cu mărime de suflet şi cu bărbăţie puternică, toate cele ce vin asupră-i şi să mulţumească lui Dumnezeu cu smerenie, căci El toate le rînduieşte spre folosul nostru.

Stăpîniile se numesc aşa, pentru că au stăpînire peste diavoli, ca să potolească stăpînirea cea drăcească şi să ne ferească de ispitele aduse de ei asupra oamenilor şi a nu-i lăsa să vatăme pe cineva atît cît ar voi ei. Apoi întăresc pe nevoitorii cei buni în nevoinţele şi ostenelile lor cele duhovniceşti, păzindu-i ca să nu piardă împărăţia cerească. Iar celor ce se luptă cu patimile şi cu poftele, le ajută în ceasul ispitei pentru a izgoni gîndurile cele rele şi asupririle vrăjmaşului şi a birui pe diavolul. Însă toate acestea le săvîrşesc ei prin sfintele Începătorii, Arhangheli şi Îngeri, după cum spune marele Dionisie Areopagitul, în capitolul 50, despre ierarhia cea din mijloc şi după cum zice şi Sfîntul Maxim Mărturisitorul la tîlcuirea dumnezeieştilor nume: "Că aceasta este ierarhia cea mai de jos şi mai aproape de noi".

Asemenea şi în ierarhia cea mai de jos, după cum s-a spus, sînt trei cete: Începătoriile, Arhanghelii şi Îngerii. Începătorii se numesc pentru că sînt mai mari peste îngerii cei mai de jos, rînduindu-i pe dînşii spre împlinirea dumnezeieştilor porunci. Lor le este încredinţată îndreptarea a toată lumea şi păzirea împărăţiilor şi a domniilor, a ţinuturilor, a popoarelor, a neamurilor şi a limbilor. Căci fiecare împărăţie, neam şi limbă are deosebit păzitor şi îndreptător al întregii sale laturi pe un înger dintr-această ceată cerească ce se zice Începătorie. Slujba acestei cete, după înţelegerea lui Grigorie, este a învăţa pe oameni ca să dea cuviincioasă cinste la tot dregătorul, după vrednicia slujirii lui. Aceşti îngeri înalţă pe cei vrednici la treptele ierarhiilor celor mai cinstite şi-i povăţuiesc pe dînşii ca să nu caute dregătoria pentru cîştigul şi chiverniseala lor, pentru iubirea de cinste şi mărirea cea deşartă, ci pentru cinstea lui Dumnezeu şi pentru creşterea şi înmulţirea laudei Lui şi pentru folosul celor de aproape, slujind de obşte tuturor treburilor celor ce sînt sub stăpînirea lor.

Arhangheli se numesc cei mari şi vestitori de bine, adică cei care vestesc tainele cele mari şi preamărite şi aceştia au slujbe, precum zice marele Dionisie, a descoperi proorociile, cunoştinţa voii lui Dumnezeu şi înţelegerile pe care le primesc ei de la cetele cele mai de sus, pentru ca să vestească îngerilor celor mai de jos şi printr-înşii oamenilor. Iar Sfîntul Grigorie Dialogul zice: "Aceştia înmulţesc sfînta credinţă între oameni, luminînd mintea lor cu lumina înţelegerii Sfintei Evanghelii, descoperindu-le tainele credinţei celei drepte".

Îngerii, în orînduielile cele cereşti, sînt mai jos decît toate rînduielile şi mai aproape de oameni. Aceştia vestesc oamenilor tainele lui Dumnezeu şi voile Lui cele mai mici, povăţuindu-i să vieţuiască cu fapte bune şi cu dreptate după Dumnezeu. Apoi sînt puşi să ne păzească pe noi, pe fiecare credincios. Deci, pe cei ce sîntem buni, ne ţin ca să nu cădem, iar pe cei care cădem, ne ridică. Ei niciodată nu ne lasă, deşi uneori greşim şi sînt totdeauna gata a ne ajuta, numai să voim şi noi.

Cu acelaşi nume se numesc toate cetele cele mai presus de cer, adică îngeri, cu toate că au şi alte nume, după rînduiala şi iconomia lui Dumnezeu şi după numirile darului de la Dînsul, precum: Serafimi, Heruvimi, Scaune, şi celelalte cete. Însă toţi de obşte se numesc îngeri, căci numele înger nu arată însăşi natura lor, ci numai slujba. Deci, toţi sînt îngeri pentru că toţi slujesc lui Dumnezeu, după cele scrise: Au nu sînt toţi duhuri slujitoare, ce se trimit spre slujire?

Numai slujbele lor sînt despărţite şi nu-s la fel; ci fiecare ceată are slujba rînduielii sale ce i se cuvine. Pentru că Preaînţeleptul Ziditor nu descoperă deopotrivă tuturor tainele dumnezeieştii Sale voinţe, ci prin mijlocitori, adică prin cetele cele mai de sus, luminînd pe cele mai de jos; arătîndu-le astfel voia Sa cea sfîntă, le poruncesc să o îndeplinească, precum se vede arătat în cartea Proorocului Zaharia. Cînd îngerul vorbea cu proorocul, alt înger ieşea în întîmpinarea îngerului aceluia, poruncindu-i să meargă la prooroc şi să-i vestească cele ce aveau să fie pentru Ierusalim. Astfel, se scrie: "Iar îngerul stătea grăind către mine şi un alt înger ieşea în întîmpinarea sa şi a zis către dînsul, grăind: Aleargă şi spune tînărului aceluia - adică către proorocul Zaharia: Fără zid vor locui în Ierusalim, pentru mulţimea oamenilor şi Eu voi fi lui, zice Domnul, zid de foc împrejur".

La aceste cuvinte, Sfîntul Grigorie zice: "Cînd înger către înger grăieşte: "aleargă şi spune către tînărul acela", nu este îndoială că îngerii unul pe altul se trimit, adică cei mai de sus trimit pe cei mai de jos. Deci sînt mai mici cei trimişi şi mai mari cei ce trimit". La fel şi în proorocia lui Daniil, se spune că un înger porunceşte îngerului să-i spună proorocului vedenia. Deci, de aici este arătat că îngerii cetelor celor mai de jos se vestesc şi se luminează de îngerii cetelor celor mai de sus despre dumnezeiasca voinţă a Făcătorului lor.

De aceea, în a opta zi a lunii noiembrie, care este a noua după luna martie, cînd a fost creată lumea, Sfînta noastră Biserică luptătoare, căreia îi trebuie ajutor, prăznuieşte cu cîntări minunate soborul celor nouă cete ale sfinţilor îngeri. Toate aceste cete îngereşti se vor aduna în ziua cea înfricoşată a judecăţii Domnului, care se socoteşte de dumnezeieştii învăţători ai Bisericii, ziua a opta: după veacul acesta, va veni Fiul Omului, Judecătorul cel drept, întru slava Sa şi toţi sfinţii Îngeri cu Dînsul, precum Domnul singur a zis în Evanghelia Sa: Şi va trimite pe îngerii Săi cu glas de trîmbiţă şi vor aduna pe aleşii Lui din cele patru vînturi, adică de la răsărit, de la apus, de la miazăzi şi de la miazănoapte.

Iar începătorii şi voievozii tuturor acestor trei cete mai de jos, după Sfîntul Maxim Mărturisitorul, sînt rînduiţi de Dumnezeu Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, ca nişte credincioşi slujitori ai lui Dumnezeu, care în vremea căderii satanei, din pricina mîndriei şi a depărtării lui de la Dumnezeu, au adunat aceste trei cete şi oşti îngereşti şi arhanghelul Mihail a strigat cu mare glas: "Să luăm aminte! Să stăm bine, să stăm cu frică înaintea Celui ce ne-a făcut pe noi şi să nu cugetăm cele potrivnice lui Dumnezeu. (Fiindcă dintre aceştia au fost şi cei ce au căzut, şi din îngeri luminaţi, s-au făcut diavoli întunecaţi, pentru mîndria lor). Să luăm aminte ce au pătimit cei ce erau împreună cu noi zidiţi şi cum se împărtăşeau cu noi din dumnezeiasca lumină. Să luăm aminte cum, îndată, din lumină s-au prefăcut în întuneric pentru mîndria lor şi din înălţime au fost aruncaţi jos în adînc. Să luăm aminte, cum a căzut din cer luceafărul cel ce răsărea dimineaţa şi s-a sfărîmat pe pămînt".

Astfel grăind Arhanghelul Mihail către tot soborul îngeresc, a început cel ce stătea la locul cel dintîi cu Serafimii, cu Heruvimii şi cu toate cetele cereşti, a slăvi pe Sfînta cea de o fiinţă şi nedespărţită Treime, pe Unul Dumnezeu, cîntînd cu glas de prăznuire: Sfînt, sfînt, sfînt, Domnul Savaot, plin este cerul şi pămîntul de mărirea Ta!

Deci această conglăsuire a sfinţilor îngeri s-a numit sobor îngeresc, adică luare aminte, o cugetare, o glăsuire, o unire; căci împreună şi cu un glas slăvesc pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfîntul Duh, pe Sfînta Treime, Căreia şi noi cei de ţărînă să-I aducem mărire în veci. Amin.

Notă. Arhanghelul Mihail cu sabia de foc este zugrăvit pe uşa altarului din partea Maicii Domnului. El, impreună cu celălalt arhanghel, Gavriil vestitorul, păzeşte uşile de intrare în altar, în Impărăţia lui Dumnezeu. De aceea când un ucenic iconograf face prima lui icoană, el picteaza pe Sf.Arh.Mihail căci astfel poate intra pe poarta spre Dumnezeu, spre a zugrăvi icoana Mântuitorului şi alte icoane. Sf. Mihail a luptat cu îngerul căzut (Isaia 14,12), s-a arătat lui Iosua lângă Ierihon (Iosua 5, 13-15) şi lui Ghedeon la seceră (Judecatori 6, 20-22), precum şi celor trei tineri aruncaţi de Nabucodonosor în cuptorul de foc (Daniel 3, 10-23).

Viaţa şi pătimirea Sfîntului Apostol şi Evanghelist Matei
(16 noiembrie)

Fiul lui Dumnezeu, Unul fără de păcat, Care a venit pe pămînt cu asemănare omenească să mîntuiască pe oamenii cei păcătoşi, trecînd prin Capernaum, a văzut un om şezînd la vamă care se chema Matei şi a zis către dînsul: Vino după Mine! Vameşul, auzind aceasta nu numai cu urechile trupeşti ci şi cu cele sufleteşti, îndată s-a sculat de la vamă şi, lăsînd toate, a urmat pe Hristos; apoi Domnul a intrat în casa lui, iar Matei i-a făcut ospăţ. Acolo s-au adunat la Matei vecinii, prietenii lui şi mulţi cunoscuţi, vameşi şi păcătoşi şi au şezut împreună cu Hristos şi cu ucenicii Lui. Deci s-a întîmplat să fie acolo farisei şi păcătoşi; aceştia şezînd împreună cu păcătoşii au zis către ucenicii Lui: Pentru ce dascălul vostru mănîncă şi bea cu păcătoşii şi cu vameşii? Iar Domnul, auzind cuvintele lor, a zis către dînşii: Nu trebuie doctor celor sănătoşi, ci bolnavilor, că n-am venit să chem la pocăinţă pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi. Din acea vreme Sfîntul Matei s-a făcut ucenic şi următor al lui Hristos şi s-a învrednicit a fi cinstit între cei doisprezece apostoli.

Acest sfînt era fiul lui Alfeu şi frate cu Iacob, iar de către ceilalţi evanghelişti se numea Levi al lui Alfeu. Pentru aceea, vrînd să acopere viaţa lui de vameş pentru cinstea apostoliei, l-au numit cu nume puţin cunoscut, adică Levi a lui Alfeu. Iar Sfîntul Matei în Evanghelia sa, scriind însuşi despre sine, din multă smerenie, arată pe faţă tuturor numele său, numindu-se Matei şi povestind înaintea tuturor viaţa sa de mai înainte, neruşinîndu-se a-şi mărturisi păcatele sale. După primirea Sfîntului Duh, Sfîntul Matei, mai înainte decît toţi ceilalţi evanghelişti, a scris Evanghelia în limba evreiască după opt ani de la Înălţarea Domnului. A străbătut Parţia şi Midia, binevestind pe Hristos, apoi Etiopia iar mai la sfîrşit, a venit în ţinutul mîncătorilor de oameni, la o seminţie neagră la chip şi cu nărav de fiară. A intrat acolo în cetatea Mirmenia, unde le-a pus episcop pe Platon şi a zidit o biserică mică. Apoi s-a suit pe un munte şi a petrecut în post, rugîndu-se lui Dumnezeu cu sîrguinţă pentru întoarcerea acelui neam necredincios. I s-a arătat atunci Domnul în chip de tînăr preafrumos, avînd în mîna Sa un toiag, poruncindu-i să se coboare din munte şi să înfigă toiagul înaintea uşii bisericii celei zidite, "căci degrab - i-a zis Domnul -, se va înrădăcina şi va creşte copac înalt cu puterea Mea şi va aduce multă roadă, întrecînd cu mărimea şi cu dulceaţa toate celelalte roade. Iar din rădăcina lui va curge izvor de apă curată şi, dacă mîncătorii de oameni se vor spăla, vor deveni albi, şi cei ce vor gusta din roada lui, vor lepăda năravurile cele de fiară şi vor fi oameni blînzi şi buni".

Sfîntul Matei, luînd toiagul din mîna Domnului, a coborît din munte, mergînd în cetate. Ighemonul acelei cetăţi, Flavian, avea o femeie şi un fiu. Amindoi erau chinuiţi de duhuri rele care au strigat la Sfântul cu glasuri sălbatice, înfricoşîndu-l: "Cine te-a trimis pe tine aici cu acel toiag pentru pierderea noastră?". Iar el, certînd duhurile cele necurate, le-a izgonit. Apoi, cei ce s-au tămăduit s-au închinat apostolului şi au mers după dînsul cu bucurie. Înştiinţîndu-se episcopul Platon de venirea lui, l-a întîmpinat cu clerul. A înfipt toiagul cel dat lui de la Domnul şi îndată înaintea tuturor s-a făcut toiagul copac mare, dînd ramuri cu frunze şi cu roade dulci, şi izvor de apă a curs din rădăcina lui. Indată, toţi au crezut în Domnul, iar apostolul i-a botezat în acel izvor făcător de minuni. Toţi mîncătorii de oameni, care se botezau după cuvîntul Domnului, ieşeau din apă luminaţi la faţă, şi cîştigau albire şi frumuseţe nu numai trupească, ci şi sufletească, lepădînd negreala de arap şi îmbrăcîndu-se întru Hristos, omul cel nou.

Făcîndu-se ziuă, pe cînd apostolul cînta în biserică laude lui Dumnezeu împreună cu cei credincioşi, ighemonul, ispitit de cel rău, a trimis patru ostaşi să-l prindă, însă aceia cînd au ajuns la biserica Domnului îndată i-a cuprins un întuneric încît abia au putut să se întoarcă înapoi. Fiind întrebaţi de ce nu l-au adus pe Matei, au răspuns: "Am auzit glasul lui vorbind, dar n-am putut să-l prindem". Deci, mîniindu-se ighemonul, a trimis multi ostaşi cu arme cu ordin de se va împotrivi cineva să-l taie cu sabia. Dar şi acest plan a rămas fără rezultat. Căci, pe cînd se apropiau de biserică, a strălucit o lumină cerească asupra Apostolului, atit de orbitoare ca ostaşii s-au umplut de frică şi, aruncînd armele, au fugit. Insasi ighemonul, mânios, cînd s-a apropiat de dînsul, îndată a orbit şi căuta un sprijinitor. Apoi a început a ruga pe Apostol să-i ierte păcatul şi să-i lumineze ochii, iar Apostolul, făcînd semnul Sfintei Cruci peste ochii lui, i-a dăruit vederea. Dar ighemonul n-a crezut că ar fi puterea lui Dumnezeu, ci o vrăjitorie, vrînd să ardă în foc pe Apostolul Domnului, ca pe un vrăjitor. A poruncit ostaşilor să-l pună pe să-i pironească mîinile şi picioarele Sfîntului Matei. Slugile au adunat apoi mulţime de viţe şi vreascuri, smoală şi pucioasă şi au aprins foc cu văpaie mare. Toţi credeau că Apostolul lui Hristos va fi ars dar Sfîntul a rămas viu, slăvind pe Dumnezeu.

Văzînd aceasta, tot poporul s-a înspăimîntat de o asemenea minune şi a lăudat pe Dumnezeul Apostolului. Iar judecătorul s-a mîniat mai mult şi în loc să cunoască puterea lui Dumnezeu, Care a păzit viu şi nevătămat de foc pe propovăduitorul lui Hristos, a zis că vrăjile au stins focul. A făcut foc şi mai mare şi a adus şi pe zeii săi cei de aur în număr de doisprezece şi, punîndu-i în jurul focului, îi chema în ajutor. Sfîntul Apostol, fiind în văpaie, s-a rugat către Domnul puterilor ca să arate puterea Sa nebiruită. Idolii de aur s-au topit ca ceara, ba încă au ars şi mulţi din cei necredincioşi, care stăteau împrejur. Iar din topirea idolilor a ieşit un şarpe ca de foc, care mergea după ighemon, vrînd să-l vatăme, încît nu-i era lui cu putinţă a fugi şi a scăpa pînă ce nu a făcut smerită rugăminte către Apostol ca să-l izbăvească din acea nevoie. Sfîntul Apostol Matei a certat focul şi îndată s-a stins văpaia şi a pierit asemănarea şarpelui cea de foc. Ighemonul însă nu l-a scos din foc pe Sfînt care, făcîndu-şi rugăciunea cea mai de pe urmă, şi-a dat sfîntul său suflet în mîinile lui Dumnezeu.

Atunci judecătorul a poruncit să se aducă un pat de aur şi să pună pe dînsul cinstitul trup al Apostolului, care fusese scos din foc nevătămat. Apoi, învelindu-l cu veşminte de mare preţ, l-a luat pe umeri împreună cu boierii săi şi l-a dus în curţile sale. Dar el nu avea credinţă desăvîrşită. De aceea a poruncit să facă un sicriu din fier şi, punînd într-însul trupul Sfîntului Apostol Matei, să-l închidă pretutindeni cu plumb şi să-l arunce în mare, zicînd către boierii săi: "Dacă Cel ce l-a păzit pe Matei întreg în foc, îl va păzi pe el şi de înec, apoi cu adevărat Acela este Dumnezeu şi Aceluia ne vom închina, lăsînd pe toţi zeii noştri, care n-au putut să se izbăvească de arderea focului".

Fiind aruncat în mare sicriul cel de fier cu cinstitele moaşte, noaptea s-a arătat Sfîntul Matei episcopului Platon, zicîndu-i: "Duminică să mergi la malul mării care este spre partea răsăritului de la curţile domneşti şi să iei de acolo moaştele mele, care vor fi scoase la uscat". Sculîndu-se episcopul, a mers la mare cu o mulţime de popor, la locul arătat şi au aflat racla cea de fier cu moaştele Sfîntului Apostol Matei, precum i-a vestit lui în vedenie.

Înştiinţîndu-se despre aceasta ighemonul şi boierii săi, au crezut cu adevărat în Domnul nostru Iisus Hristos, mărturisindu-L cu glas mare a fi Unul adevăratul Dumnezeu, Care a păzit pe sluga Sa, Matei. Apoi ighemonul, căzînd înaintea raclei Sfîntului Apostol, îşi cerea iertare de la el pentru greşeala sa şi cu osîrdie dorea să se boteze. Episcopul Platon, văzînd credinţa voievodului şi rugămintea lui cea cu dinadinsul şi învăţîndu-l mult, i-a poruncit să intre în apa Botezului. Iar cînd episcopul a pus mîna pe capul lui, voind să-i dea nume, îndată a venit un glas de sus, zicînd: "Nu Flavian să-l numeşti, ci Matei".

Astfel, luînd voievodul din botez numele Apostolului, s-a sîrguit a fi următor al faptelor lui apostoleşti. Căci degrabă, încredinţînd altuia domnia sa, s-a lepădat de lumea aceasta deşartă şi se sîrguia întru rugăciuni în biserica lui Dumnezeu. Apoi a fost învrednicit rînduielii preoţeşti de către Sfîntul Platon episcopul. Iar după trei ani, murind episcopul, Sfîntul Matei s-a arătat în vedenie preotului Matei, celui ce-şi lăsase domnia, şi l-a sfătuit să primească scaunul episcopal, după fericitul Platon.

Luînd episcopia Matei cel nou, bine s-a ostenit în buna vestire a lui Hristos şi pe mulţi întorcîndu-i de la închinarea la idoli, i-a adus către Dumnezeu. Apoi, vieţuind ani îndelungaţi cu plăcere de Dumnezeu, s-a mutat către El, stînd înaintea scaunului Lui, împreună cu Sfîntul Apostol şi Evanghelist Matei şi se roagă pentru noi, ca să fim moştenitori împărăţiei Sale în veci. Amin.

Intrarea în Biserică a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi Pururea Fecioarei Maria
(21 noiembrie)

Împlinindu-se trei ani de la naşterea Preacuratei Fecioare Maria, drepţii ei părinţi, Ioachim şi Ana, şi-au adus aminte de făgăduinţa lor, ca să dea în dar lui Dumnezeu pe cea născută. Deci, au voit a împlini cu fapta ceea ce făgăduiseră cu cuvîntul. Chemînd toate rudeniile din Nazaret unde vieţuiau, rudenii care erau de neam împărătesc şi arhieresc, căci însuşi dreptul Ioachim era de neam împărătesc, iar soţia lui, Sfînta Ana, era de neam arhieresc; şi aducînd şi cete de fecioare tinere, au pregătit făclii multe şi au împodobit pe Preacurata Fecioară Maria cu podoabă împărătească.

Ajungînd în cetatea Ierusalimului, au mers cu cinste la biserică, ducînd într-însa pe "Biserica" lui Dumnezeu cea însufleţită, pe prunca cea de trei ani, pe Curata Fecioară Maria. Cete de fecioare cu lumînări aprinse mergeau înaintea ei. Toată mulţimea rudeniilor, vecinilor şi cunoscuţilor urma cu veselie, ţinînd făclii în mîini şi înconjurînd-o pe Preasfînta Fecioară ca stelele pe luna cea luminoasă, spre mirarea Ierusalimului. Pentru acest lucru Sfîntul Teofilact scrie aşa: "A uitat fiica casa părinţilor săi şi se aduce Împăratului, Celui ce a dorit frumuseţea ei, şi se aduce nu fără cinste, nici fără slavă, ci cu petrecere luminată, că se scoate din casa părintească cu slavă". Apoi toţi lăudau ieşirea ei, toate rudeniile, vecinii şi cîţi erau în legătura dragostei, urmau părinţilor ei. Părinţii se bucurau împreună cu părintele, maicile cu maica, iar copilele şi fecioarele mergeau înaintea dumnezeieştii copile, purtînd făclii, şi erau ca un şir de stele care strălucesc împreună cu luna.

Deci, s-a adunat tot Ierusalimul, văzînd acea nouă petrecere, cum pe o copilă de trei ani o duc împodobită cu atîta slavă şi cu multe lumini; şi nu numai cetăţenii de jos ai Ierusalimului, ci şi cei de sus, adică sfinţii îngeri, s-au adunat să vadă preaslăvita ducere a Preacuratei Fecioare Maria. Şi văzînd, se mirau cum cîntă Biserica: "Îngerii văzînd intrarea Preacuratei s-au mirat, cum Fecioara intră în sfînta sfintelor...". Deci împreună cu ceata pămîntească cea văzută a fecioarelor celor curate era şi ceata cea nevăzută a celor fără de trup, ducînd înăuntru, întru cele sfinte, pe Preacurata Fecioară Maria, înconjurînd-o ca pe un vas ales al lui Dumnezeu, după porunca Domnului.

Astfel, cu cinste şi cu slavă era petrecută în biserica Domnului, preanevinovata copilă, nu numai de oameni, ci şi de îngeri. Căci de vreme ce chivotul Legii vechi, ce purta în sine mana, care era numai închipuirea Preacuratei Fecioare, s-a dus cu cinste în biserica Domnului, adunîndu-se tot Israelul, cu cît mai vîrtos se cuvenea cinste însuşi Chivotului însufleţit, pe binecuvîntata Fecioară, Maica lui Dumnezeu, care avea să poarte în sine pe Hristos. Cînd se ducea chivotul Legii în biserica Domnului, mergea înainte împăratul cel pămîntesc, fiind împărat peste Israel dumnezeiescul prooroc David.

Iar înaintea chivotului însufleţit, adică înaintea Preacuratei Fecioare, care se ducea în Biserica lui Dumnezeu, mergea înainte, nu împăratul cel pămîntesc, ci Cel ceresc către Care în toate zilele ne rugăm, zicînd: "Împărate ceresc, Mîngîietorule, Duhul adevărului...". Pentru că acel Împărat era mergător înaintea acestei fiice împărăteşti, după cum mărturiseşte despre acestea Sfînta Biserică în cîntările ei, astfel: "În Sfînta Sfintelor, cea sfîntă şi fără de prihană cu Duhul Sfînt se aduce...".

Atunci, după povestirea Sfîntului Teofilact, au ieşit preoţii care slujeau în biserică întru întîmpinarea acelei preaslăvite fiice a lui Dumnezeu şi cu cîntări au întîmpinat pe Preasfînta Fecioară, pe aceea care avea să fie Maica Arhiereului celui Mare, Care a străbătut cerurile. Pe aceasta aducînd-o Sfînta Ana la uşile bisericii, precum scrie Sfîntul Tarasie, zicea aşa: "Vino, fiică, către Cel ce mi te-a dăruit! Vino chivot al sfinţeniei către mult înduratul Stăpîn! Vino, uşa vieţii, către Milostivul dătător! Vino, sicriul Cuvîntului, către lăcaşul Domnului, intră în biserica Domnului, bucuria şi veselia lumii". Iar către Zaharia a zis Ioachim, ca şi către un prooroc, arhiereu şi rudenie a lor: "Primeşte, Zaharia, pe cortul cel curat; primeşte, preotule, sicriul cel fără de prihană; primeşte, proorocule, cădelniţa şi cărbunele cel nematerialnic, primeşte dreptule tămîia cea duhovnicească".

Apoi dreapta Ana a zis către arhiereu, precum povesteşte Sfîntul Ghermano: "Primeşte, o! proorocule, pe fiica cea dăruită mie de Dumnezeu; primeşte-o şi o sădeşte pe ea în muntele cel sfînt, în locaşul cel gata al lui Dumnezeu, nimic ispitind, pînă cînd Dumnezeu, Care a chemat-o aici, va aduce la săvîrşire cele ce bine a voit pentru dînsa".

Erau acolo, după cum scrie Sfîntul Ieronim, cincisprezece trepte la intrarea în biserică, după numărul celor cincisprezece psalmi ai treptelor, şi la fiecare din acele trepte se cînta cîte un psalm de către preoţii şi leviţii care intrau în slujbă. Deci drepţii părinţi au pus pe prunca cea fără prihană pe treapta cea dintîi, iar ea îndată, singură, a alergat pe trepte foarte degrabă, neajutînd-o nimeni, nici sprijinind-o. Şi alergînd la treapta cea de sus, a stat acolo, întărind-o pe dînsa puterea lui Dumnezeu cea negrăită. Căci încă mică fiind, a început Domnul a arăta într-însa puterea Sa cea mare, ca să înţeleagă cît de mare va fi în dar, cînd va veni în vîrsta cea desăvîrşită.

Atunci se mirau toţi cînd au văzut pe acea pruncă de trei ani suindu-se singură degrabă pe acele trepte, ca şi cum ar fi fost desăvîrşită cu vîrsta. Mai vîrtos Zaharia se mira de aceasta şi, ca un prooroc, din descoperirea lui Dumnezeu înţelegea mai înainte cele ce aveau să fie. Căci, spune despre dînsul Sfîntul Teofilact, că era luminat de Duhul. La fel şi Sfîntul Tarasie grăieşte despre dînsul că, umplîndu-se de Duhul Sfînt, a strigat: "O, pruncă curată! O, fecioară neîntinată! O, doamnă preafrumoasă. O, înfrumuseţarea femeilor! O, podoaba fiicelor! Tu eşti binecuvîntată între femei; tu eşti preamărită cu curăţenia; tu eşti pecetluită cu fecioria; tu eşti dezlegarea blestemului lui Adam".

Iar către Sfînta Ana, după mărturia Sfîntului Ghermano, Zaharia a zis: "Bine este cuvîntat rodul pîntecelui tău, o, femeie mai cinstită decît oricare altele! Preaslăvită este aducerea ta, o, iubitoare de Dumnezeu!" Apoi ţinînd prunca de mînă - zice acelaşi Sfînt Ghermano -, cu bucurie a adus-o Zaharia întru cele sfinte, zicînd către dînsa unele ca acestea: "Vino, împlinirea proorociei mele; vino, săvîrşirea făgăduinţelor Domnului; vino, pecetea aşezămîntului Lui; vino, împlinirea tainelor Lui; vino, oglinda tuturor proorocilor; vino, înnoirea celor învechite; vino, lumina celor ce zac în întuneric; vino, dar nou şi preadumnezeiesc, intră cu bucurie în biserica Domnului tău; acum în aceasta de jos, pămîntească, iar puţin mai pe urmă în cea de sus şi neapropiată".

Iar prunca săltînd şi bucurîndu-se foarte, mergea în casa Domnului. Că, deşi era mică cu vîrsta, fiind numai de trei ani, însă cu darul lui Dumnezeu era desăvîrşită, ca ceea ce era aleasă de Dumnezeu mai înainte de întemeierea lumii.

Astfel a fost dusă în biserica Domnului Preacurata şi Preabinecuvîntata Fecioară Maria. Atunci arhiereul Zaharia a făcut un lucru străin şi tuturor de mirare, căci a dus pe pruncă în Sfînta Sfintelor, care este după a doua catapeteasmă, în care era chivotul Legii cel ferecat peste tot cu aur, şi heruvimii slavei care umbreau altarul, unde, nu numai femeilor, ci nici preoţilor nu le era îngăduit a intra, fără numai singur arhiereului, o dată într-un an.

Acolo i-a dat arhiereul Zaharia Preacuratei Fecioare loc de rugăciune. Căci celorlalte fecioare, care, de asemeni, erau aduse pentru slujbă în biserica Domnului pînă la vremea vîrstei lor, le era dat loc de rugăciune, după mărturia Sfîntului Chiril Alexandrinul şi a lui Grigore de Nissa, între biserică şi altar, unde mai pe urmă a fost ucis Zaharia. Şi nicidecum nu era cu putinţă vreuneia din fecioarele acelea a îndrăzni să se apropie de altar, pentru că le oprise arhiereul.

Aceasta a făcut-o arhiereul după porunca lui Dumnezeu, despre care grăieşte Sfîntul Teofilact astfel: "Iar arhiereul, fiind luminat de Dumnezeu, a cunoscut pe pruncă, că este locaş al dumnezeiescului dar, şi că este mai vrednică decît el spre a sta totdeauna înaintea feţei lui Dumnezeu. Şi, aducîndu-şi aminte de cele zise în Lege despre chivot - căci s-a poruncit ca acela să fie pus în sfînta sfintelor -, îndată a priceput cum că acela a fost mai înainte numai închipuirea copilei acesteia. Deci, neîndoindu-se, a îndrăznit mai presus de Lege a o aduce în Sfînta Sfintelor. Şi a primit pe Fecioară locul acela, care nu era văzut de nici unul din alţi bărbaţi, nici chiar de preoţi, decît numai de arhiereu o dată într-un an. Căci se cădea aceasta pentru ea, ceea ce s-a sfinţit mai înainte de zămislire prin curăţie; şi din pîntece s-a îndreptat să nu slujească legii celei omeneşti care zace asupra oamenilor celor ce greşesc, ci celei cereşti, fiind mai presus decît îngerii şi în care, nu legea omenească, ci darul cel desăvîrşit a lucrat".

Apoi drepţii părinţi au adus - precum zice Sfîntul Ieronim -, cu Preabinecuvîntata lor fiică, şi daruri lui Dumnezeu, jertfe şi arderi de tot. Şi fiind binecuvîntaţi de arhiereu şi de tot soborul preoţesc, s-au întors la casa lor cu toate rudeniile şi au făcut ospăţ mare, veselindu-se şi mulţumind lui Dumnezeu. Iar Preabinecuvîntata Fecioară, la începutul vieţii sale, a fost dată în casa Domnului, în locaşul de fecioare, pentru că biserica Ierusalimului - cea zidită de Solomon, iar după pustiire, înnoită de Zorobabel -, avea multe locaşuri de locuinţă precum zice Iosif (Flaviu), istoricul cel vechi al evreilor: "Că erau pe lîngă peretele bisericii, treizeci de camere de piatră despărţite una de alta, largi şi foarte frumoase. Iar peste acelea erau alte camere şi peste acelea al treilea rînd, şi de toate era numărul lor nouăzeci de camere, avînd toată îndemînarea. Iar înălţimea casei era ca şi peretele bisericii, ca nişte stîlpi întărind biserica pe dinafară".

Deci în acele case erau diferite locaşuri: deosebi vieţuiau fecioarele, care erau date spre slujba lui Dumnezeu, pînă la o vreme; în altă parte locuiau şi văduvele, cele care se făgăduiau să-şi păzească curăţenia pînă la sfîrşitul vieţii lor, precum era Ana proorociţa, fata lui Fanuil; şi iarăşi deosebi petreceau bărbaţii care se chemau nazorei, vieţuind în chipul monahilor necăsătoriţi. Aceia toţi slujeau Domnului în biserică şi îşi aveau hrana din averea lor. Iar celelalte case erau pentru odihna săracilor străini care veneau de departe pentru închinăciune.

Deci în locaşul fecioarelor, precum s-a zis, a fost dată prunca cea de trei ani, Preacurata Fecioară Maria, fiind orînduite pe lîngă dînsa fecioare mai bătrîne cu anii, iscusite în Sfînta Scriptură şi în lucrul mîinilor, pentru ca din copilărie să se deprindă dumnezeiasca pruncă şi cu Scriptura şi cu lucrul mîinilor. Apoi o cercetau pe ea Sfinţii ei Părinţi Ioachim şi Ana, iar mai vîrtos Sfînta Ana, ca o maică mergea adeseori să vadă pe fiica sa şi o învăţa pe dînsa. Astfel, a învăţat degrabă Scriptura Legii vechi desăvîrşit, după mărturia Sfîntului Ambrozie şi a lui Gheorghe istoricul, şi nu numai Scriptura, ci şi lucrul mîinilor l-a deprins bine, precum zice despre dînsa Sfîntul Epifanie: "Fecioara era ascuţită la minte şi iubitoare de învăţătură şi nu numai Sfînta Scriptură învăţa, ci şi toarcerea lînii şi a inului şi la cusături cu mătase se îndeletnicea".

Pentru priceperea sa cea bună, era tuturor mirare şi lucra mai vîrtos acele lucruri ce puteau să fie de trebuinţă preoţilor la slujba Bisericii; încît mai pe urmă, pe vremea Fiului ei, putea să se hrănească cu cinste. Pentru că chiar hitonul cel necusut, adică cămaşa pentru care s-a tras sorţ cînd Domnul era răstignit pe cruce, a fost ţesut de Fecioara Maria, cu mîinile ei.

Sfîntul Epifanie spune că se dădea Preacuratei Fecioare, ca şi celorlalte fecioare, hrana cea obişnuită de la biserică, dar ea o dădea săracilor străini, pentru că era hrănită cu pîine cerească, precum cîntă Biserica. Sfîntul Ghermano spune despre dînsa: "Petrecea Fecioara în Sfînta Sfintelor, primind hrană dulce de la îngeri". Şi Sfîntul Andrei Criteanul grăieşte: "În Sfînta Sfintelor petrecînd Fecioara ca într-o cămară, primea hrană străină şi nestricăcioasă.”

Şi se spune că Preacurata Fecioară intra în cortul cel mai dinăuntru, care se zice Sfînta Sfintelor, ce era după a doua catapeteasmă, iar nu în locaşul cel fecioresc. Pentru că, deşi avea loc deosebit în locaşul fecioarelor, la rugăciune ea intra în Sfînta Sfintelor, căci numai ei îi era îngăduit. Dar ajungînd în vîrstă mai mare şi deprinzîndu-se cu scriptura şi cu lucrul mîinilor, mai mult zăbovea la rugăciune, decît la lucru. Ea avea obicei de petrecea toată noaptea şi cea mai mare parte a zilei în rugăciuni. La rugăciune intra în Sfînta Sfintelor, iar la lucrul mîinilor se întorcea în locaşul său; pentru că nu era slobod a lucra ceva în Sfînta Sfintelor, nici a aduce ceva acolo. De către toţi învăţătorii, cu un glas se mărturiseşte, că Preacurata Fecioară pînă la doisprezece ani şi-a avut viaţa în Sfînta Sfintelor, de vreme ce numai cîte puţin ieşea de acolo.

Iar cum a fost viaţa ei în vîrsta tinereţilor, scrie Ieronim astfel: "Fericita Fecioară, încă din pruncia sa, cînd era în biserică cu celelalte fecioare de o vîrstă cu sine, îşi petrecea viaţa foarte cu rînduială. Pentru că de dimineaţă pînă la al treilea ceas din zi, stătea la rugăciune; iar de la al treilea ceas pînă la al nouălea, se îndeletnicea cu lucrul mîinilor sau cu citirea cărţilor sfinte. De la al nouălea ceas, iarăşi îşi începea rugăciunea, de la care nu înceta, pînă cînd nu i se arăta îngerul, dintr-ale cărui mîini se obişnuise a-şi primi hrana. Şi aşa mereu tot mai mult sporea în dragostea lui Dumnezeu".

Astfel a fost viaţa ei în feciorie, cînd locuia împreună cu fecioarele cele de o vîrstă. Din zi în zi crescînd şi întărindu-se cu duhul, creştea într-însa şi viaţa cea cu nevoinţă, cu iubire de osteneală şi rugăciune. Pentru că mergea din putere în putere, pînă cînd a umbrit-o puterea Celui de sus. Iar cînd i se arăta îngerul aducîndu-i hrană, a văzut cu ochii săi chiar arhiereul Zaharia, despre care mărturiseşte Sfîntul Gheorghe Nicomidianul, zicînd: "Din zi în zi, înaintînd cu vîrsta, se înmulţeau şi darurile Duhului Sfînt întru dînsa".

Apoi petrecea împreună cu îngerii, lucru pe care şi Zaharia îl ştia. Căci intrînd el în altar, după obiceiul său, ca arhiereu, a văzut pe cineva că vorbea cu fecioara, dîndu-i hrană, şi avînd chipul străin - pentru că era înger cel ce se arăta. Şi înspăimîntîndu-se Zaharia, cugeta în sine:

"Ce este această nouă şi neobişnuită asemănare îngerească ce s-a arătat şi vorbea către fecioară, cu chip fără de trup, aducînd hrană care hrăneşte trupul, cel cu firea nematerialnică, dînd fecioarei mîncare materialnică? Acea vedere îngerească se făcea numai preoţilor, şi aceea nu totdeauna; iar către partea femeiască şi încă către o fecioară aşa tînără, nicidecum nu este obişnuit a se vedea. Căci de ar fi fost dintre cele însoţite cu bărbat, dar fără copii, s-ar fi rugat ca să i se dea rod - precum s-a rugat Ana odinioară -, atunci nu m-aş fi minunat de arătarea îngerească.

Dar fecioara astfel de lucru nu cere şi, precum văd, totdeauna i se arată îngerul. Pentru aceasta sînt în mai mare mirare, în spaimă şi în îndoială. Căci, ce poate să fie aceasta? Şi ce vine, să-i vestească îngerul? Ce este hrana aceea ce i se aduce? Şi de unde se ia? Cine pregăteşte acea hrană? Şi ce mînă face acea pîine? Pentru că îngerii nu se îngrijesc pentru trebuinţele trupeşti, deşi mulţi oameni au fost hrăniţi printr-înşii, dar hrana aceea o pregătea mînă omenească.

Căci îngerul, slujind lui Daniil, deşi putea, cu puterea Celui Preaînalt, nu prin altcineva, ci prin sine să împlinească cele poruncite, a luat pe Avacum cu scafa (vas), ca nu cumva vedenia cea îngerească şi hrana cea neobişnuită, să înfricoşeze pe cel ce îl hrănea. Iar aici singur îngerul vine către fecioară, care lucru este plin de o taină, pe care eu nu o pricep. Ce este aceasta? Căci chiar din copilăria ei s-a învrednicit de daruri ca acestea, ca să-i slujească cei fără de trupuri.

Ce este aceasta? Au doar întru dînsa se vor împlini graiurile prooroceşti? Au doar întru dînsa va fi sfîrşitul aşteptării noastre? Au doar dintr-însa va lua fire Cel Care are să vină să mîntuiască neamul nostru? Căci această taină a fost mai dinainte proorocită, şi Cuvîntul caută pe aceea care să slujească tainei. Au doar nu este alta mai dinainte aleasă ca să slujească tainei, fără numai fecioara aceasta, pe care o văd?

Cît eşti de fericită casa lui Israel, din care a odrăslit o vlăstară ca aceasta! Cît eşti de fericită rădăcina lui Iesei, din care a ieşit viţa, care are să odrăslească lumii floarea mîntuirii! Cît de slăvită este pomenirea părinţilor acesteia! Cît sînt de fericit şi eu cel ce mă satur de o vedere ca aceasta şi înfrumuseţez o Fecioară ca aceasta, spre a fi mireasa Cuvîntului!"

Pînă aici este povestirea Sfîntului Gheorghe Nicomidianul.

Încă şi Fericitul Ieronim asemenea grăieşte: "Cum că în toate zilele o cercetau pe dînsa îngerii şi de m-ar fi întrebat cineva pe mine cum a petrecut acolo, Preacurata Fecioară în vremea copilăriei sale, aş fi răspuns că acel lucru numai lui Dumnezeu singur i-a fost ştiut şi lui Gavriil Arhanghelul, păzitorul ei cel nedepărtat, care împreună cu alţi îngeri venea adeseori la dînsa şi cu dragoste vorbeau împreună cu dînsa".

Astfel petrecea Preacurata Fecioară în sfînta sfintelor împreună cu îngerii, dorind ca în veci să vieţuiască întru curăţenie îngerească şi în feciorie, după mărturia sfinţilor învăţători, Grigore de Nissa, Ieronim şi a celorlalţi, care zic că această Fecioară singură şi-a logodit fecioria lui Dumnezeu. Pentru că în Legea veche era neobişnuit fecioarelor a nu se mărita, căci mai cinstită era însoţirea decît fecioria. Iar Preacurata Fecioară a cinstit fecioria, mai vîrtos decît însoţirea şi, făcîndu-se mireasa lui Dumnezeu, ziua şi noaptea Îi slujea Lui în curăţenia fecioriei sale. Iar Duhul cel Preasfînt, cu bunăvoinţa lui Dumnezeu Tatăl, pregătea întru dînsa sălăşluirea lui Dumnezeu Cuvîntul.

Să fie dar Preasfintei şi Celei de o fiinţă şi nedespărţitei Treimi, slavă şi mulţumire. Iar Preacuratei Stăpînei noastre Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioarei Maria, cinste şi laudă, de la toate neamurile în veci. Amin.

Viaţa Sfîntului Apostol Andrei, cel întîi chemat
(30 noiembrie)

Slăvitul Apostul Andrei, cel întîi chemat, fratele Apostolului Simon Petru, s-a născut în cetatea Betsaida, de lîngă Marea Galileii, în hotarul Zabulonului. Tatăl lor, Iona, fiind sărac, i-a învăţat pe fiii săi meşteşugul de pescar. Apostolul Petru şi-a luat de femeie pe fiica lui Aristobul, fratele Apostolului Varnava. Iar dumnezeiescul Andrei şi-a ales să petreacă întru feciorie, nevoind să se însoare.

Auzind că Ioan, Înaintemergătorul Domnului, umblă prin locurile de pe lîngă Iordan şi propovăduieşte credinţa şi pocăinţa, Andrei s-a dus la dînsul şi i s-a făcut ucenic, că dorea a se sui cu mintea sa la înţelegeri mai înalte. Auzind, împreună cu Ioan, alt ucenic care avea să devină şi el.Apostol, mărturia Sfântului Ioan Botezătorul despre Hristos (Iată mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatele lumii), L-au urmat pe Acesta din urmă. După ce a aflat el comoara, n-a voit să o aibă numai el singur, ci a chemat şi pe fratele său, Petru, spunându-i: Am aflat pe Mesia, Care se tălmăceşte Hristos. N-a zis: "Am aflat un mesia, ci pe Mesia". Hristos, văzînd pe Petru, a zis către dînsul: Tu eşti Simon, fiul lui Iona; tu te vei numi Chifa, care se tălmăceşte Petru.

Fiind Ioan închis în temniţă, Hristos a plecat din Ierusalim şi S-a dus la lacul Ghenizaretului. Acolo a aflat pe Andrei şi pe Petru în corabie, cîrpindu-şi mrejele. Hristos le-a zis: Veniţi după Mine şi Eu vă voi face pe voi pescari de oameni. Iar ei, lăsîndu-şi mrejele, au urmat lui Hristos. Şi, cum zice evanghelistul Matei, îndată au urmat lui Iisus; adică nu au aşteptat, nici nu au întîrziat, nici nu au zis: "Să cîrpim mrejele noastre şi apoi vom veni după Tine".

După ce Hristos a lăsat cetăţile şi s-a dus în pustie, nici acolo nu l-au lăsat mulţimea oamenilor şi ucenicii Lui, ci L-au urmat ca să-I asculte învăţătura. Şi fiind pustiu locul şi neavînd hrană să mănînce atîţia oameni, s-a dus dumnezeiescul Andrei şi i-a zis lui Hristos - că aveau doar cinci pîini de orz la dînşii, şi puţini peşti -, cum să ajungă acestea la atîta mulţime? Atunci Hristos a binecuvîntat cele cinci pîini şi le-a mîncat tot poporul acela, ca la cinci mii, afară de femei şi de copii, şi s-au săturat şi au prisosit încă douăsprezece coşuri de fărmituri.

Iar după ce a pătimit pentru noi Domnul, S-a răstignit, a murit, S-a îngropat şi a înviat din mormînt cu puterea dumnezeirii Sale, a adunat iarăşi la Sine pe ucenicii şi prietenii Săi, S-a arătat lor în muntele Galileii şi le-a zis: Mergînd, învăţaţi toate neamurile. Şi după ce le-a trimis lor Preasfîntul Duh şi i-a luminat să grăiască în toate limbile neamurilor cîte se aflau sub cer, atunci Apostolii, adunîndu-se, au aruncat sorţi între dînşii, ca să se ştie ce parte de pămînt urma să ia fiecare dintre dînşii, spre propovăduire. Sfîntului Apostol Andrei i-a căzut sorţul să propovăduiască în toată Bitinia - şi se numeşte Bitinia tot locul cît este în mijloc, de la Scutari care este peste canalul Constantinopolului spre răsărit, ce se numea mai înainte Hrisopoli, pînă la Nicomidia şi pînă la Niceea. Şi nu numai în Bitinia, ci şi în partea Mării Negre, spre partea răsăritului, cu toate locurile şi amîndouă părţile cele de pe lîngă Marea Neagră, pînă la Camupolin. Pe lîngă acestea se număra şi Calcedonul şi Bizanţul, care este cetatea lui Constantin şi toată partea Traciei, de la Constantinopol pînă la Cavala, care, în Faptele Apostolilor, se numeşte Neapolis, iar la alţii se numeşte Hristupolis. În sorţul său era şi Tesalonicul şi Tesalia, pînă la Farsala şi Elada şi pînă la Zitunion şi Ahaia, apoi de la Zitunion pînă la Paleapatra. Şi nu numai acestea, ci încă şi alte neamuri cîte se află între Tracia şi Macedonia, pînă la rîul cel mare Istrul, care acum se numeşte Dunărea, şi acestea tot în sorţul Sfîntului Apostol Andrei au căzut. Toate neamurile acestea erau ţărînă pusă înaintea lui, în care voia să semene sămînţa cuvîntului lui Dumnezeu.

S-a dus în cetatea care se numeşte Sinopi, unde se povesteşte în nişte cuvîntări vechi, cum că ar fi venit şi Sfîntul Apostol Petru să vadă pe fratele său. Creştinii din Sinopi arată pînă în ziua de astăzi două scaune de marmură, pe care le au în mare cinste şi evlavie, şi zic că acolo şedeau dumnezeieştii Apostoli, Petru şi Andrei, şi învăţau poporul. Încă şi o icoană din acea vreme se află acolo la Sinopi, avînd închipuirea Apostolului Andrei, care face minuni nenumărate şi pînă în ziua de astăzi întru slava lui Hristos şi întru cinstea apostolului. Auzind că Apostolul Matia este închis în temniţă, Sf.Andrei a făcut rugăciune şi, cu semnul Sfintei Cruci, îndată s-au zdrobit legăturile, temniţa s-a deschis şi a ieşit Apostolul Matia din închisoare, iar împreună cu dînsul şi ceilalţi legaţi.

Iar sinopienii iudei aveau credinţă, dar erau cruzi şi sălbatici cu sufletele încît numai cu chipul şi cu faţa se vedeau că nu sînt fiare. Deci auzind că Apostolul a zdrobit legăturile şi a deschis temniţa împotriva legii, adunîndu-se toţi, voiau să vadă casa în care găzduia el şi să-l pedepsească. Unii, privindu-l cu cruzime şi cu nemilostivire, îl tîrau de picioare, alţii îl trăgeau de mîini şi-l tăvăleau prin ţărînă. Alţii, cu dinţii ca nişte fiare sălbatice îl muşcau, cu lemne îl băteau, cu pietre îl loveau, şi fiecare dădea cu orice apuca. Mai pe urmă socotind că a murit din chinuirea cea multă, l-au aruncat afară din cetate la gunoi. Apostolul a pătimit acestea, urmînd lui Hristos, dascălul său.

Dar Hristos nu a trecut cu vederea pe apostolul Său, ci în noaptea aceea arătîndu-i-se lui şi dîndu-i îndrăzneală, l-a sculat sănătos. Această minune după ce au văzut-o sinopenii, minunîndu-se de răbdarea sfîntului, cea mai presus de om, şi pe de alta de facerea de minuni a lui Hristos, căindu-se, s-au întors de la rătăcirea lor şi, pocăindu-se, au căzut la picioarele Sfîntului Apostol, cerînd iertare. O femeie oarecare avea un fiu, pe care un om duşman l-a ucis astfel că mortul zăcea aruncat în drum. Făcîndu-i-se milă de mama celui ucis, prin rugăciune l-a înviat. Sinopienii, împreună cu femeile şi cu copiii, au crezut în Hristos. Atunci apostolul le-a hirotonit acolo preoţi, pe cei mai iscusiţi din cei ce crezuseră.

I-a lăsat pe Matia şi pe Tadeu să propovăduiască în părţile acelea, iar el s-a întors în părţile Mării Negre cele dinspre răsărit. Întîi s-a dus în ţara Alanilor, unde, propovăduind Evanghelia Darului şi pe mulţi întorcînd către credinţa cea întru Hristos, s-a mutat la Avazgi şi, intrînd în Sevastopole, cetatea de acolo, îi învăţa şi propovăduia taina lui Hristos şi nenumărate mulţimi de oameni a întors la cunoştinţa de Dumnezeu.

După pronia lui Dumnezeu s-a mutat de aici şi în părţile cele mai dinăuntru ale Rusiei şi a ajuns pînă la rîul Niprului; şi în Munţii Kievului a poposit, unde a rămas într-o noapte. A doua zi, sculîndu-se din somn, a zis către ucenicii care erau cu dînsul: "Vedeţi aceşti munţi? Credeţi-mă că peste aceştia o să strălucească darul lui Dumnezeu şi o să se facă cetate mare aici şi multe biserici o să se ridice lui Dumnezeu şi o să se lumineze cu Sfîntul Botez tot pămîntul Rusiei". Şi suindu-se pe munţii aceia, i-a binecuvîntat şi a înfipt o cruce, mai înainte vestind încredinţarea poporului aceluia de la scaunul său cel apostolesc, care s-a întemeiat în Bizanţ şi a mers şi prin părţile cele mai dinăuntru ale Rusiei, pînă unde este acum marea cetate a Novgorodului.

De acolo s-a întors pe mare iarăşi la Bizanţ, care în acea vreme nu era în starea în care se vede în ziua de astăzi, ci cuprindea numai o părticică - cît este palatul împărătesc -, ci mai pe urmă, Constantin a strălucit-o şi a adus-o în starea în care se vede acum şi, după numele său, a numit-o "Cetatea lui Constantin". Le-a construit biserică şi le-a hirotonit episcop pe Apelin. De acolo a ieşit în cetăţile şi satele de primprejur, asemenea, învăţînd, botezînd şi întorcînd pe popoare la credinţa în Hristos, adevăratul Dumnezeu şi biserici zidind în numele Lui, a făcut din sufletele lor biserici însufleţite ale Sfîntului Duh. Aşa a făcut prin toată Tracia, prin Macedonia şi prin toată Tesalia, prin cea dintîi şi prin cea de-a doua şi de la Tesalonic pînă la Licostom şi pînă la Farsala.

După ce a trecut Tesalia şi Elada, s-a dus în vestitul ostrov al Peloponezului, care acum se numeşte Moreia. Şi în acest loc este cetatea care în ziua de astăzi se numeşte Paleapatra. În această cetate a intrat Sfîntul Apostol Andrei şi, ducîndu-se pedestru, a găzduit în casa unui om, care se numea Sosie, şi care zăcea în pat, fiind bolnav de o grea boală. Acesta a aflat doctor pe sfîntul, căci, cum a intrat în casa lui şi a pus sfînta lui mînă pe dînsul, îndată s-a sculat Sosie sănătos, neavînd nici urmă de boală.

N-au trecut multe zile la mijloc şi femeia Maximila, soţia antipatului (legiuitorului) Patrelor şi stăpîna unui rob tămăduit de Sf.Andrei, a căzut într-o boală grea, în aşa fel încît nici meşteşugurile doctorilor nu puteau să-i folosească, nici bogăţia bărbatului ei nu-i ajungea să o dea pentru doctori. Bărbatul ei care era, precum am zis, domn al locului aceluia şi se numea Egheat, l-a chemat pe apostol şi a căzut la picioarele lui. El a făcut-o bine.

Maximila, pe care a tămăduit-o apostolul, a devenit apoi pe ascuns creştină. Auzind aceasta, Egheat, care era necredincios, şi-a ieşit din minţi cu totul şi l-a pus în temniţă pe Apostolul Andrei, pînă cînd va socoti cu ce moarte îl va omorî. Iar la miezul nopţii Maximila cu un alt creştin, Stratoclis, s-a dus în temniţa care era pecetluită cu pecetea lui Egheat şi pe care ostaşii cu grijă o străjuiau. Auzindu-i sfîntul, cu rugăciunea a deschis uşa temniţei şi au intrat înăuntru. Atunci Stratoclis şi Maximila au căzut la picioarele sfîntului, rugîndu-se şi cerînd ca să-i întărească în credinţa lui Hristos. Sfîntul i-a învăţat cele cuviincioase şi hirotonindu-l pe Stratoclis episcop al Paleopatrelor, i-a trimis pe dînşii cu pace. Ducîndu-se ei, Sfîntul Andrei iarăşi cu rugăciunea închizînd uşile temniţei, precum erau şi mai înainte pecetluite, şedea înăuntru aşteptînd hotărîrea păgînului Egheat.

Deci, antipatul, a hotărît asupra Sfîntului Apostol moarte de cruce. El socotea că cu aceasta va supăra pe Sfîntul Andrei, dar nu ştia că o moarte ca aceasta era bucurie, veselie şi viaţă veşnică a sfîntului, care voia să se facă împreună părtaş al patimilor lui Hristos, dascălul lui. Antipatul Egheat a început a sili pe cei ce credeau în Hristos să aducă jertfe idolilor. Acestuia, ieşindu-i înainte Sfîntul Andrei, i-a zis: "Ţi se cade ţie, judecător fiind al poporului, a cunoaşte pe Judecătorul tău, care este în cer, şi cunoscîndu-L pe El, să te închini Lui şi, închinîndu-te adevăratului Dumnezeu, să te întorci de la aceia care nu sînt dumnezei".

Egheat a zis: "Aceste cuvinte băbeşti şi deşarte, cînd le propovăduia Iisus al vostru, iudeii l-au pironit pe cruce". Sfîntul Andrei a răspuns: "O, de ai fi voit a cunoaşte taina Crucii, cum Ziditorul neamului omenesc, pentru dragostea Sa către noi, a răbdat Crucea, nu fără de voie, ci de bunăvoie, pentru care eu însumi sînt martor, cum că şi vremea patimilor Sale o ştia mai dinainte şi mai dinainte ne-a spus despre Învierea Sa, cea de a treia zi şi la cina cea mai de pe urmă împreună cu noi şezînd, ne-a spus despre vînzătorul Său, ne-a spus şi despre cele ce aveau să fie asupra Sa. Şi ştiind locul acela, în care era să fie dat iudeilor, de bunăvoie a venit". Iar Egheat a zis: "Mă minunez de tine, căci om înţelept fiind tu, urmezi Aceluia pe care în orice chip, cu voie, ori fără voie, îl mărturiseşti că a fost răstignit pe cruce".

Apostolul a răspuns: "Mare este taina Sfintei Cruci şi, dacă vei voi să asculţi, eu îţi voi povesti ţie". Iar el a răspuns: "Nu este aceea taină, ci pedeapsă a făcătorilor de rele". Sfîntul Andrei a răspuns: "Acea pedeapsă este taina înnoirii oamenilor, numai să voieşti a mă asculta cu îndelungă răbdare". Egheat a zis: "Iată, te ascult pe tine cu îndelungă răbdare, însă şi tu, de nu vei face ceea ce eu îţi poruncesc, aceeaşi taină a Crucii, asupră-ţi vei purta". Iar apostolul a zis: "De m-aş fi temut eu de pedeapsa Crucii nu aş fi lăudat Crucea niciodată". Egheat a zis: "Precum din nebunia ta lauzi Crucea, aşa dintru îndrăzneala ta nu te temi de moarte".

Apostolul a răspuns: "Nu din îndrăzneală, ci din credinţă nu mă tem de moarte. Căci moartea drepţilor este cinstită, iar a păcătoşilor este cumplită. Deci, eu voiesc ca să asculţi taina Crucii, şi cunoscînd adevărul să crezi şi, crezînd, să-ţi afli sufletul tău". Egheat a zis: "Au doar a pierit sufletul meu că îmi porunceşti a-l afla pe el printr-o credinţă pe care nu o ştiu în ce fel este?"

Sfîntul Andrei a răspuns: "Aceasta o vei învăţa de la mine, căci îţi voi arăta ţie pierderea sufletelor omeneşti, ca să cunoşti mîntuirea lor, care prin cruce s-a lucrat. Omul cel dintîi prin călcarea poruncii, adică prin lemn a adus moartea în lume şi se cădea neamului omenesc ca prin pătimirea cea de pe lemn, să se izbăvească de moarte. Şi precum din pămîntul cel curat era zidit omul cel dintîi, care a adus moartea prin lemnul încălcării de poruncă, aşa se cădea a se naşte Hristos din Fecioara cea curată, om desăvîrşit, Care este Fiul lui Dumnezeu, Cel ce a zidit pe omul cel dintîi şi a înnoit viaţa cea veşnică, pe care toţi oamenii o pierduseră şi prin lemnul Crucii să se întoarcă de la lemnul poftei, spre care omul cel dintîi, întinzîndu-şi mîinile, a greşit, aşa se cădea ca Fiul lui Dumnezeu să-şi întindă pe Cruce mîinile Sale cele nevinovate, pentru neînfrînarea mîinilor omeneşti. Pentru hrana cea dulce a lemnului celui oprit, să guste fierea amară şi luînd asupra Sa moartea noastră, să ne dea nemurirea Sa".

După acestea Egheat a zis: "Aceste cuvinte povesteşte-le acelora care te ascultă, iar tu de nu vei asculta porunca mea şi de nu vei aduce jertfă zeilor, bătîndu-te cu toiege, te voi răstigni pe Crucea pe care tu o lauzi".

Sfîntul Andrei a răspuns: "Eu Unuia, Adevăratului şi Atotputernicului Dumnezeu, în toate zilele îi aduc, nu fum de tămîie, nici carne de boi, nici sînge de ţapi, ci pe Mielul cel fără de prihană, care S-a jertfit pe altarul Crucii, cu al Cărui preacinstit Trup se împărtăşeşte tot poporul cel credincios şi bea Sîngele Lui, pe cînd Mielul acesta rămîne întreg şi viu. Deşi cu adevărat se înjunghie şi cu adevărat Trupul Lui de toţi se mănîncă şi Sîngele Lui de toţi se bea, însă, precum zic, totdeauna petrece întreg, fără de prihană şi viu". Egheat a zis: "Cum poate fi aceasta?"

Sfîntul Andrei a răspuns: "Dacă voieşti să ştii, fă-te ucenic, ca să înveţi aceea pentru care întrebi". Egheat a zis: "Eu acea învăţătură de la tine cu chinuri o voi cerca". Apostolul a răspuns: "Mă mir de tine, că tu, om înţelept fiind, grăieşti cele nebune. Dar oare vei putea, ispitindu-mă cu munci, să cunoşti de la mine Tainele lui Dumnezeu? Ai auzit taina Crucii, ai auzit şi taina Jertfei! De vei crede că Dumnezeu Cel răstignit de iudei este Dumnezeu adevărat, atunci îţi voi arăta cum, omorît fiind trăieşte şi cum jertfit fiind şi mîncat, petrece întreg întru Împărăţia Sa". Egheat a zis: "Dacă este omorît, şi de oameni este mîncat, precum zici, apoi cum poate fi viu şi întreg?" Apostolul a răspuns: "Dacă vei crede cu toată inima ta, vei putea cunoaşte această Taină; iar de nu vei crede, nu vei cunoaşte niciodată această taină".

Atunci Egheat, mîniindu-se, a poruncit să arunce pe apostol în temniţă. Şi aruncat fiind sfîntul în temniţă, s-a adunat la dînsul mult popor din toată latura aceea şi voia să-l ucidă pe Egheat, iar pe Sfîntul Andrei să-l scoată din temniţă. Iar Sfîntul Apostol i-a oprit pe dînşii, învăţîndu-i şi grăind: "Nu prefaceţi pacea Domnului nostru Iisus Hristos întru tulburare diavolească, că Domnul nostru Iisus Hristos, dîndu-se pe Sine spre moarte, a arătat toată răbdarea şi împotrivă n-a grăit, nici n-a strigat, nici nu s-a auzit glasul Lui în uliţe. Deci şi voi, tăceţi şi fiţi în pace.

Şi nu numai să nu faceţi împiedicarea muceniciei mele, ci şi voi singuri să vă gătiţi ca nişte buni nevoitori şi ostaşi ai lui Hristos, a nu vă teme de îngrozirile tiranului, ci a purta cu răbdare pe trupurile voastre rănile ce vi se vor aduce asupra voastră de chinuitori. Că de este nevoie a se teme cineva de frică, apoi se cuvine a se teme de frica Aceea care nu are sfîrşit. Pentru că frica şi îngrozirile de la oameni sînt asemenea fumului, că arătîndu-se îndată se sting. Şi de dureri dacă voim a ne teme, apoi se cuvine a ne teme de acelea ce nu au sfîrşit niciodată.

Căci durerile acestea vremelnice, dacă sînt mici cu înlesnire se rabdă, iar dacă sînt mari, apoi degrabă ieşind sufletul din trup, singure se sfîrşesc. Durerile acelea care sînt veşnice sînt cumplite, unde este plîngerea cea neîncetată, strigare, tînguire şi munci fără de sfîrşit, spre care Egheat nu se teme a merge. Deci fiţi gata spre aceasta mai vîrtos, ca prin supărările acestea vremelnice să treceţi spre bucuria cea veşnică, unde vă veţi veseli totdeauna cu Hristos şi veţi împărăţi cu El".

Astfel Sfîntul Andrei, toată noaptea a petrecut-o învăţînd pe popor. Iar a doua zi antipatul Egheat a şezut la judecată şi a adus înaintea sa pe Sfîntul Andrei şi a zis către dînsul: "Oare socotit-ai să-ţi laşi nebunia ta şi să nu mai propovăduieşti pe Hristos, ca să poţi a te veseli cu noi în această viaţă? Căci mare nebunie este de a se duce cineva de bunăvoie spre chinuri şi spre foc". Sfîntul Andrei a răspuns: "A mă veseli împreună cu tine, voi putea numai cînd tu vei crede în Hristos şi te vei lepăda de idoli; căci pe mine Hristos m-a trimis în partea aceasta în care mult popor am cîştigat Lui".

Egheat a zis: "Deci pentru aceasta te silesc spre jertfe, ca cei amăgiţi de tine să lase deşertăciunea învăţăturii tale şi să aducă jertfele cele plăcute zeilor. Căci nu este cetate în Ahaia în care să nu fi pustiit lăcaşurile zeilor. Deci acum se cuvine ca iarăşi prin tine să se înoiască cinstea lor, ca cei mîniaţi prin tine, tot prin tine să fie îmblînziţi şi tu să petreci întru dragostea noastră cea prietenească. Iar dacă nu, apoi multe feluri de chinuri vei lua, pentru necinstea care prin tine s-a făcut lor, şi vei fi spînzurat pe Crucea pe care tu o lauzi".

La acestea Sfîntul Andrei a răspuns: "Ascultă, fiule al pierzării, paiule gătit pentru focul cel veşnic, ascultă-mă pe mine sluga Domnului şi apostolul lui Iisus Hristos, că pînă acum am vorbit cu tine cu blîndeţe vrînd a te învăţa sfînta credinţă, că doar după cum ai înţelegere, să cunoşti adevărul lepădîndu-te de idoli, să te închini Dumnezeului Celui ce locuieşte în ceruri. Dar de vreme ce tu petreci în întuneric şi socoteşti că eu mă tem de chinurile tale, apoi găteşte asupra mea chinuri de acelea ce ştii tu că sînt mai grele, căci cu atît voi fi mai bine primit Împăratului meu cu cît mai grele chinuri voi răbda pentru El".

Atunci a poruncit Egheat, ca, întinzîndu-l pe pămînt, să-l bată. Şi după ce s-au schimbat de şapte ori cîte trei cei ce-l băteau, l-au ridicat pe Sfîntul Andrei şi l-au dus la judecător, care a zis către dînsul: "Andreie, ascultă-mă pe mine, nu-ţi vărsa sîngele în deşert, că de nu mă vei asculta, apoi pe cruce te voi răstigni". Sfîntul Andrei a răspuns: "Eu sînt rob Crucii lui Hristos, şi mai mult doresc moartea Crucii, decît să mă izbăvesc de chinuri, de care nicidecum nu mă tem; iar tu vei putea scăpa de chinurile cele veşnice care te aşteaptă, dacă ispitind răbdarea mea, vei crede în Hristos, căci eu mai mult pentru pierzarea ta mă mîhnesc, decît tu pentru pătimirea mea. De vreme ce pătimirile mele vor fi numai într-o zi, sau cel mult două şi vor sfîrşi, iar patimile tale nici după o mie de ani nu vor avea sfîrşit. De aceea nu-ţi mai înmulţi patimile, nici îţi mai aprinde focul cel veşnic".

Deci, mîniindu-se Egheat, a poruncit să-l răstignească pe Sfîntul Andrei pe cruce, legîndu-i mîinile şi picioarele, că nu voia să-l pironească cu piroane, ca să nu moară degrabă, ci să-l spînzure aşa legat ca mai mult chin să pătimească şi să sufere.

Deci, slugile ighemonului, ducînd pe sfîntul la răstignire, alerga poporul, strigînd: "Ce a greşit omul acesta drept şi prietenul lui Dumnezeu? Pentru ce îl duc la răstignire?" Iar Sfîntul Andrei ruga poporul, ca să nu facă împiedicare pătimirii lui. Căci mergea cu veselie şi neîncetat învăţa pe popor. Iar după ce a venit la locul lui, în care era să-l răstignească, văzînd de departe crucea gătită pentru dînsul, a strigat cu glas mare:

"Bucură-te, Cruce sfinţită cu trupul lui Hristos şi cu mădularele Lui ca nişte mărgăritare împodobite, căci mai înainte de a se răstigni Domnul pe tine, erai înfricoşată oamenilor, iar acum eşti iubită şi cu dorire primită. Căci cunosc credincioşii cîtă bucurie ai în tine şi ce fel de răsplătire li se pregăteşte pentru tine. Eu cu îndrăzneală şi cu bucurie vin către tine; deci tu cu veselie primeşte-mă pe mine, că sînt ucenic al Aceluia Care a fost spînzurat pe tine. Primeşte-mă, că totdeauna te-am dorit şi am poftit a te îmbrăţişa. O, preabună Cruce, care ţi-ai cîştigat frumuseţea şi bunacuviinţă din mădularele Domnului meu. Ceea ce eşti de mult dorită şi cu osîrdie iubită, pe care neîncetat te-am căutat şi abia acum te-am aflat gătită după dorirea inimii mele. Deci ia-mă pe mine dintre popor, şi mă dă Învăţătorului meu, ca prin tine să mă primească Cel ce prin tine m-a răscumpărat pe mine".

Acestea zicînd şi-a dezbrăcat de pe sine hainele şi le-a dat chinuitorilor, iar ei l-au înălţat pe Cruce, legîndu-i mîinile şi picioarele cu frînghii, l-au răstignit şi l-au spînzurat. Şi stătea împrejurul lui mulţime de popor, ca la douăzeci de mii, întru care era şi Stratoclis, fratele lui Egheat, care striga împreună cu poporul: "Nu se cuvine a pătimi acestea, acest om sfînt, cinstit şi învăţător bun, cu bun şi blînd obicei şi înţelept, ci se cade a fi coborît de pe cruce, căci iată este a doua zi de cînd este spînzurat pe cruce şi nu încetează învăţînd dreptatea".

Atunci Egheat, temîndu-se de popor, a alergat împreună cu dînşii ca să coboare pe Sfîntul Andrei de pe cruce. Iar Sfîntul Andrei, văzînd pe Egheat, a zis către dînsul:

"Egheat, pentru ce ai venit? Dacă voieşti să crezi în Hristos, apoi, precum ţi-am făgăduit, ţi se va deschide uşa darului. Iar dacă numai pentru aceasta ai venit, ca să mă dezlegi de pe cruce, apoi să ştii că eu, pînă voi fi viu, nu voiesc să fiu coborît de pe cruce, căci acum văd pe Împăratul meu, acum mă închin lui, acum stau înaintea lui şi mă bucur; iar pentru tine mă mîhnesc şi-mi pare rău, că te aşteaptă pierzarea cea veşnică, care este gătită şi te aşteaptă pe tine. Deci, îngrijeşte pentru tine, pînă cînd este în puterea ta, ca nu în vremea aceea să începi, cînd nu-ţi va fi ţie cu putinţă".

Şi vrînd slugile să-l dezlege, nu puteau a se atinge de dînsul, apoi şi cealaltă mulţime a oamenilor care veniseră acolo, se sîrguiau unii după alţii ca să-l dezlege, cu toate acestea n-au putut, căci păreau mîinile lor ca moarte. După acestea, Sfîntul Andrei a strigat cu glas mare: "Doamne Iisuse Hristoase, nu mă lăsa să fiu dezlegat de pe crucea pe care sînt spînzurat pentru numele Tău, ci primeşte-mă. Învăţătorul meu, care Te-am iubit, care Te-am cunoscut şi care Te-am mărturisit în toată viaţa mea, şi acum încă Te mărturisesc, care doresc a Te vedea şi prin care sînt ceea ce sînt; primeşte Doamne Iisuse Hristoase în pace sufletul meu, căci acum este vremea a veni şi a Te vedea pe Tine cel dorit. Primeşte-mă bunule Învăţător, şi nu porunci a fi pogorît de pe cruce, mai înainte pînă nu vei lua sufletul meu".

Zicînd el acestea, iată o lumină mare din cer l-a strălucit ca un fulger, pe care toţi o vedeau şi de jur împrejur l-a strălucit pe el, încît nu era cu putinţă ochiului omenesc, celui de tină, a privi spre dînsa. Şi a petrecut acea lumină cerească strălucindu-l ca la o jumătate de ceas; şi cînd lumina a dispărut, atunci şi Sfîntul Apostol şi-a dat sufletul său cel sfînt şi împreună cu dînsa s-a dus ca să stea înaintea Domnului.

Şi aşa s-a sfîrşit sfîntul bătrîn, fiind plin de zile, că a trăit ca la optzeci de ani. Că aşa se cădea, ca adevăratul ucenic a lui Hristos, apostol fiind, cu sfîrşit mucenicesc să-şi săvîrşească drumul propovăduirii. Iar urîtul de Dumnezeu Egheat, de îndrăcire fiind cuprins, de demonii cei slujiţi şi cinstiţi de dînsul, vrednice răsplătiri a luat, că s-a suit într-un deal înalt şi de acolo căzînd jos păgînul, s-a zdrobit şi - după cum a zis dumnezeiescul David -, s-au risipit oasele lui lîngă iad.

Iar Stratoclis şi Maximila, care era de bun neam şi fată a unui senator, care crezuseră în Hristos, pogorînd cinstitul şi sfîntul trup al apostolului de pe cruce şi cu miruri ungîndu-l, l-au pus în loc însemnat. Deci, Stratoclis împărţind la săraci toată avuţia fratelui său Egheat şi zidind episcopie din avuţia sa, pe locul în care au pus trupul sfîntului, acolo şi-a petrecut cealaltă parte din viaţa sa, bine păscînd turma încredinţată lui. Asemenea şi Maximila, împărţind cea mai mare parte din bogăţia sa săracilor, şi-a oprit o parte cu care a zidit două mînăstiri: una de călugări şi alta de călugăriţe.

Iar moaştele Sfîntului Apostol Andrei au rămas în episcopia din Paleapatra mulţi ani, făcînd neîncetat minuni şi tămăduind toată boala şi toată neputinţa, pînă în zilele marelui Constantin, întîiul creştin între împăraţi, care a avut trei fii: Constantie, Constantin şi Consta. Doi din fii săi au luat fiecare cîte o parte din împărăţia sa. Consta a luat Roma, Constantin Portugalia, iar Constantie, al treilea fiu, a luat Constantinopolul, adică scaunul tatălui său.

Apoi s-a dus Sfîntul Artemie şi a luat de la Efes moaştele Sfîntului Apostol Timotei, pe ale Sfîntului Apostol Luca, de la Tivele Beoţiei, iar de la Paleapatra a luat cinstitele şi sfintele moaşte ale Sfîntului Apostol Andrei. Şi aşa le-a adus cu mare cinste la împăratul Constantie în Constantinopol. Iar împăratul primindu-le şi cu multă evlavie închinîndu-se lor, apoi cu dragoste sărutîndu-le, le-a aşezat în prea vestita şi luminata biserică a Sfinţilor Apostoli, în partea cea de-a dreapta Sfîntului Altar şi acolo au fost închinate şi cinstite de cei binecredincioşi, cît timp au avut creştinii împărăţie. Iar cînd a fost prădat Constantinopolul, s-au împărţit sfintele moaşte în mîinile binecredincioşilor creştini.

Postirea cu folos duhovnicesc

Postul este de natură exterioară şi interioară. Postul extern este de bucate iar cel intern este de păcate. Nu poţi neglija nici unul din acestea. Primul lucru foarte important în post este rugăciunea. Este bine să ne spovedim şi împărtăşim la sfârşitul postului ca munca de curăţire săvârşită prin post şi rugăciune să îşi afle împlinire iar noi să intrăm curaţi în Sărbătorile Lumini, ale Naşterii Domnului. Postul Crăciunului este un post al bucuriei.