HOLLY RESURRECTION
ROMANIAN ORTHODOX
CHURCH
MISIUNEA ROMÂNĂ ORTODOXĂ ÎNVIEREA DOMNULUI
Temporar la St.George’s Melkite-Greek
Catholic Church,
Adresa poştală:
Preot: Teodor Alin Gîrlonţa (tel.
916-375-9978)
Preşedintele Consiliului Parohial:
Petre Sîrb (916-899-9940)
www.invierea-domnului.org
V E S T I T O R U L
Martie 2010
Un material de lectură
şi meditaţie de suflet care n-ar trebui să lipsească din nici o familie
creştină
În cuprins: Calendarul religios şi laic al lunii, Predica Părintelui Cleopa, Postul Paştelui, Duminicile Postului, Buna Vestire, Sfinţii lunii, Mâncăruri de post, Probleme de perspicacitate, Mânăstirea Prislop şi Părintele Arsenie Boca, Istorioare, Gânduri.
Intrarea Domnului în Ierusalim (Floriile), 28 martie
Tropar: Îngropându-ne
împreună cu Tine prin Botez, Hristoase Dumnezeul nostru, vieţii celei
fără de moarte ne-am învrednicit cu Învierea Ta, şi cântând
strigăm: Osana Celui dintru înălţime, bine eşti cuvântat
Cel ce vii în numele Domnului
Calendarul lunii
Duminică, 7 martie:
Sf.Muc.Evghenie. Duminica 3-a din Post (a
Sfintei Cruci). Evrei 4, 14-16; 5,1-6. Marcu 8, 34-38; 9,1
Marţi, 9 martie: Sf. 40 Mucenici din Sevasta.
Joi, 11 martie: Sf.Sofronie, Patriarhul Ierusalimului
Vineri, 12 martie: Sf. Grigore Dialogul; Sf. Simeon, Noul Teolog.
Duminică,
14 martie: Cuv. Benedict de Nursia. Duminica 4-a din Post
(a Sf. Ioan Scărarul) Evrei 6, 13-20; Marcu 9, 17-32.
Miercuri,
17 martie: Cuv. Alexe,
omul lui Dumnezeu. Canonul cel Mare
Vineri,
19 martie: Sf.Muceniţe Daria
şi Ilaria. Acatistul Bunei Vestiri
Duminică,
21 martie: Cuv.Iacob, Episcopul.
Duminica 5-a din Post (a
Sfintei Cuvioase Maria Egipteanca). Evrei 9,11-14;Marcu 10,32-45
Joi,
25 martie: Buna Vestire.Dezlegare
la peşte.Evrei 2,11-18;Luca 1,24-38.
Vineri,
26 martie: Soborul Sfântului Arhanghel
Gabriel
Duminică,
28 martie: Intrarea Domnului în Ierusalim (Floriile)
Dezlegare la peşte. Filipeni 4, 4-9. Ioan 12,
1-18.
Marţi,
30 martie: Cuviosul Ioan
Scărarul.
Date memorabile
1 martie 1837: S-a născut marele povestitor Ion Creangă în satul
Humuleşti, jud. Neamţ. A trecut la cele eterne la 31
decembrie 1889, la
2 martie 1876: S-a născut în
Hobiţa-Gorj sculptorul român de faimă mondială Constantin
Brâncuşi. A murit la 16 martie 1957 la
5-10 martie 1968: Prima ediţie a Festivalului
Internaţional Cerbul de Aur
7 martie 1441: Iancu de Hunedoara a devenit voievod al
Transilvaniei.
10 martie 1920: Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române
hotărăşte ca în Ziua Înalţării Domnului (la 40 zile de
la Paşti) să se oficieze slujba parastasului şi pomenirea
eroilor în toată ţara. Pomenirea eroilor va fi interzisă din 1948
de către comunişti.
11 martie 1906: S-a înfiinţat Parohia Ortodoxă
Română Sfântul Gheorghe-Nou din Indiana Harbor, Indiana (acum Lansing,
Illinois).
12 martie 1838: Apare, la Braşov, din
iniţiativa lui George Bariţiu, Gazeta de Transilvania, primul
ziar politic românesc transilvan (interzis de comunişti în 1946).
12 martie 1990: A fost adoptată Proclamaţia
de la Timişoara
15 martie 1876: A apărut, la Bucureşti, ziarul "Timpul",
organul de presă al Partidului Conservator, la care au lucrat Mihai
Eminescu, Ion Slavici şi I.L. Caragiale
25 martie 101: Începutul primului război daco-roman dintre
împăratul Traian şi regele Decebal (101-102).
27 martie 1697: Sinodul de la Alba Iulia, convocat de
mitropolitul Teofil, a acceptat Unirea cu Roma.
27 martie 1918: Unirea Basarabiei cu România.
Din Predica
Părintelui Cleopa la Duminica a IV-a a Sfîntului
şi Marelui Post (a Sfîntului Ioan Scărarul): Despre
credinţă şi îndoială
Iubiţi credincioşi,
Să înţelegem că alta
este credinţa tare, deplină, şi alta este credinţa
îndoielnică şi puţină. Prin credinţa dreaptă
şi deplină omul poate, cu puterea lui Dumnezeu, să
facă minuni şi să dobîndească fericirea vremelnică
şi veşnică. Credinţa deplină sau
desăvîrşită este credinţa
propovăduită de Biserica Ortodoxă şi mărturisită
pe scurt în Simbolul Credinţei (Crezul). Această
sfîntă şi dreaptă credinţă, împreună cu lucrarea
faptelor bune, cu scopul de a plăcea numai lui Dumnezeu, îi aduce omului
mîntuirea sufletului (I Corinteni 10, 31).
Să ştiţi, fraţii mei, că sînt multe feluri de credinţe pe
pămînt care nu aduc mîntuirea sufletului, ci şi la piezare îl duc.
Aşa sînt credinţele păgîne, credinţele strîmbe ale celor
care cred în vrăji, în descîntece şi în fermecătorii, în visuri
şi vedenii false şi alte multe feluri de credinţe străine
de adevăr care duc la pierzare pe cei înşelaţi de ele. Numai
credinţa cea deplină şi dreaptă pe care o
mărturiseşte şi o propovăduieşte Biserica
Ortodoxă este mîntuitoare fiind întemeiată
pe Sfînta Scriptură şi Sfînta Tradiţie apostolică şi
patristică. Ea are temelie neclintită pe Hristos piatra cea din capul
unghiului (Matei 21, 42).
Sfinţii şi dumnezeieştii
Părinţi, ca şi Sfinţii Apostoli au fost cei mai mari apărători ai dreptei credinţe la cele
şapte Sinoade ecumenice şi la cele locale. Prin
învăţăturile lor scrise ne-au lăsat luminate căile
mîntuirii, care duc la Hristos numai după dreptarul credinţei
Ortodoxe. Cînd pe Sfîntul Vasile cel Mare îl îndemna guvernatorul Modest să primească unirea cu erezia lui Arie,
atunci marele ierarh i-a zis: "Nu! Biserica a primit
învăţătura sa de la Hristos Dumnezeu
şi această învăţătură eu sînt dator s-o apăr
chiar cu preţul vieţii mele. De aceea nu voi îngădui să se lase la o parte sau să se schimbe vreun
cuvînt, sau măcar o silabă din această dumnezeiască
predanie. Ci ca un paznic rînduit de Dumnezeu prin har
voi sta aici credincios şi neclintit la postul meu, chiar dacă voi
plăti această împotrivire cu viaţa mea. Eu nu voi înceta de a
apăra tezaurul cel nepreţuit al credinţei contra tuturor
vătămăturilor ce vin de la
necredincioşi şi eretici. Adevărurile dreptei
credinţe au fost păstrate în totalitatea şi curăţia
lor cu multe jertfe omeneşti şi cu mari valuri de sînge
creştin".
Cînd milioane de oameni, bărbaţi şi
femei, copii, tineri şi bătrîni, învăţaţi şi
filosofi din primele veacuri ale creştinismului şi-au dat viaţa
pentru învăţătura creştină, pentru a ne lăsa
moştenire curată în Iisus Hristos, nimeni dintre creştinii
zilelor noastre n-are dreptul să strice frumuseţea şi podoaba
dreptei credinţe, avînd în ea adevărul. Toţi care vor face unele
schimbări în cuvintele Sfintei Scripturi şi ale Sfintei Tradiţii
nu vor avea parte de Hristos şi nu vor moşteni împreună cu
sfinţii Lui cereasca împărăţie.
Credinţa deplină şi tare este cea care se lucrează prin dragoste (Galateni 5,
6), adică cea care este urmată de fapte bune. Iar credinţa care este lipsită de dragoste, adică de fapte bune,
este zadarnică şi nefolositoare. Aceasta ne-o arată Sfîntul
Apostol Pavel zicînd: De aş avea darul proorociei şi orice
ştiinţă şi de aş avea toată credinţa încît să pot muta şi munţii, iar dragoste nu am,
nimic nu sînt (I Corinteni 13, 2). Încă să
ştim, fraţilor, că dreapta noastră credinţă cea
deplină şi tare, care lucrează prin fapte bune, trebuie să
fie statornică pînă la ultima noastră suflare. În această
privinţă avem mii şi milioane de pilde lăsate nouă de
Sfinţii lui Dumnezeu care L-au mărturisit şi, pentru dragostea
Domnului şi Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, şi-au pus sufletele
lor pentru Evanghelie, răbdînd pînă la moarte înfricoşătoare
chinuri.
Primul exemplu de jertfă
totală pentru mîntuirea lumii şi pentru propovăduirea Sfintei
Evanghelii pe pămînt a fost Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos. El ne-a descoperit adevărurile
veşnice ale dreptei credinţe. El ne-a învăţat cum să credem în adevăratul Dumnezeu cel închinat
şi mărit în trei persoane: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfînt.
Hristos, Mîntuitorul lumii, ne-a descoperit că Duhul Sfînt purcede de la
Tatăl şi ni L-a trimis pe pămînt ca
Mîngîietor şi Domn al vieţii. El a sfinţit pe fecioara Maria
prin întruparea Sa şi ne-a încredinţat-o
tuturor ca Născătoare de Dumnezeu şi mamă, zicîndu-i:
Iată fiul tău! iar prin iubitul Său
ucenic Ioan Evanghelistul, căruia i-a spus: Iată mama ta!
(Ioan 19, 26-27), ne-a făcut fiii ei.
Dreaptă credinţă plină de Duh
şi de putere a avut dintre oameni cel mai mult
Maica Domnului, cea dintîi rugătoare pentru noi toţi înaintea
Preasfintei Treimi. Ea a crezut în cuvintele Arhanghelului Gavriil şi prin
el a primit să nască cu trup pe Hristos,
cînd a spus: Fie mie după cuvîntul tău! (Luca
1, 38).
Dar ce vom spune de marea
credinţă a Sfinţilor Apostoli? Oare nu ei au
semănat dreapta credinţă şi Evanghelia în toată lumea?
Nu au străbătut ei Asia, Europa şi
Astfel, ce vom vorbi de
credinţa plină de rîvnă a lui Petru, căruia i-a spus
Hristos: Amin zic ţie, tu eşti Petru şi pe această
piatră voi întemeia Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor
birui (Matei 16, 18)? Oare nu a fost el răstignit pe cruce cu capul în
jos pentru dragostea lui Hristos? Ce
vom zice de credinţa Apostolului Pavel, gura lui Hristos? Pe el l-a făcut Mîntuitorul din tiran şi persecutor,
Apostol al neamurilor şi martir. Deci, cum vom lăuda credinţa de
foc a Sfîntului Pavel, dragostea lui pentru mîntuirea păgînilor şi a
evreilor, curajul şi bărbăţia lui, înţelepciunea lui
şi răbdarea lui, bătăile, temniţa şi
lanţurile pe care le-a suferit el pentru Evanghelie, învrednicindu-se
să fie înălţat de Duhul Sfînt pînă la al treilea cer? Oare
nu el a spus că după plecarea mea vor intra între voi lupii
răpitori - adică ereticii -, care nu vor cruţa turma?
(Fapte 20, 29).
Cine poate spune cu cîtă
dragoste şi fierbinte credinţă au slujit Apostolii pe Hristos
şi Evanghelia Lui? Sau cine ştie cîte bătăi şi torturi şi
lanţuri au pătimit pentru Hristos Sfinţii Mucenici?
Căci cu cît îi chinuiau păgînii mai mult, ei mai tari se făceau
în credinţă şi primeau cu bucurie să
moară pentru Iisus, decît să se lepede de El. Cine ştie dintre
muritori numărul şi numele tuturor sfinţilor lui Dumnezeu? Sau cine poate lăuda după vrednicie credinţa lor,
dragostea lor, smerenia lor, bărbăţia lor şi sfinţenia
cu care au trăit ei Evanghelia şi au împlinit poruncile lui Dumnezeu?
Oare ei credeau în Hristos numai cu buzele sau pentru
răsplată? Sau slujeau Biserica pentru
ranguri? Sau mărturiseau Evanghelia învierii
pentru bani şi daruri?
Nu, niciodată. Sau se temeau de oameni mai mult
decît de Dumnezeu? Sau se certau pentru întîietate?
Sau se pîrau unii pe alţii, sau urmăreau averi
şi scopuri pămînteşti în Biserică? Sau se îndoiau în credinţă şi schimbau după
plac şi după mintea lor învăţătura Evangheliei, cum
fac sectele de azi? Nu. Ci credinţa lor
dreaptă şi statornică în Dumnezeu era tare ca fierul;
feţele şi inimile lor străluceau de lumina Duhului, ca
făcliile pentru sfinţenia vieţii lor; mîinile lor nu oboseau
să dea milostenie, picioarele lor nu conteneau să alerge la biserici
şi la vestirea Evangheliei; gurile lor nu încetau să se roage lui
Dumnezeu, iar sufletele lor albe ca zăpada aşteptau cu bucurie
dezlegarea de trup şi unirea în cer cu Hristos.
Aceeaşi credinţă tare pînă la
jertfă şi viaţă îngerească au dus pe pămînt
toţi sfinţii şi Cuvioşii Părinţi ai Bisericii
Ortodoxe. Ei cu rugăciunea şi credinţa lor făceau multe
minuni, cu lacrimile lor sfinţeau pustiul şi mănăstirile,
cu inima lor odihneau pe Dumnezeu, iar cu înţelepciunea şi sfaturile
lor scriau cărţi de folos, apărau dreapta credinţă în
lume, combăteau pe eretici şi izgoneau pe diavoli dintre oameni. De aceea sînt trecuţi ca sfinţi în calendar şi le
cerem ajutorul.
Ce putem spune de părinţii şi
înaintaşii noştri care au păstrat cu atîta sfinţenie
şi tărie credinţa ortodoxă pe pămîntul ţării
noastre? Să amintim de marele domn al Moldovei Ştefan
cel Mare, care a apărat ortodoxia aproape o jumătate de secol şi
a înălţat 48 de biserici şi mînăstiri. Să pomenim
şi pe domnul martir Constantin Brîncoveanu, cu cei patru copii ai
săi, care şi-au vărsat sîngele pentru Hristos departe de ţară. Să amintim şi pe ierarhii
mărturisitori şi apărători ai dreptei credinţe din
Transilvania, şi pe sihaştrii şi cuvioşii sfinţi care
s-au nevoit în Carpaţi, în pădurile şi mînăstirile noastre. Nu putem uita nici pe bunii
noştri părinţi şi ţărani credincioşi de la
sate. Oare cîţi erau mai credincioşi decît
ei? Cine se ruga mai cu credinţă şi cu lacrimi ca ei,
ţăranii şi mamele noastre blînde şi evlavioase de prin
sate? Să ne dăm seama că şi în
Iubiţi credincioşi, împotriva
credinţei adevărate şi puternice în Dumnezeu, de-a lungul celor
două mii de ani de creştinism, s-au ridicat tot felul de obstacole,
ispite şi neghine, cum le numeşte Iisus Hristos în pildele
Din secolul IV au fost tot felul de eresuri, secte
şi curente filosofice păgîne, ca arianismul, nestorianismul,
monofizismul, monotelismul, iconoclasmul, gnosticismul, maniheismul,
montanismul şi multe altele. Mai tîrziu s-au ridicat
reformiştii luterani, calvinii, husiţii şi sectele mai noi din
zilele noastre. Toate acestea au urmărit
slăbirea dreptei credinţe şi convertirea ortodocşilor la
eresul lor. Unii au reuşit mai mult, alţii
mai puţin în scopul lor prozelitist, diabolic, de fărîmiţare a
Bisericii lui Hristos, iar alţii au dispărut fără urme.
Jertfa păstorilor devotaţi
ai Bisericii, scrierile Sfinţilor Părinţi şi
rugăciunile călugărilor şi ale credincioşilor au
slăbit atacul necredincioşilor. Atunci Ispititorul a inventat o nouă
armă împotriva credinţei vii, lucrătoare în Hristos - anume
îndoiala. Creştinii îndoielnici sînt din ce în ce
mai numeroşi. Ei cred în Dumnezeu, dar se îndoiesc
şi de viaţa veşnică, şi de puterea rugăciunii,
şi de harul Lui. Se roagă, dar cu îndoială, cum s-a rugat
şi tatăl copilului bolnav din Evanghelia de astăzi (Marcu 9, 17-32). Creştinii îndoielnici merg la
biserică numai cînd sînt bolnavi, cînd au duşmani, necazuri, sau
examene. În rest, spun că n-au timp, că se
pot ruga şi acasă sau că se roagă preoţii pentru ei.
Aceştia se îndoiesc şi de viaţa
veşnică, şi de puterea rugăciunii, şi de harul
preoţiei, şi de sfinţenia Sfintei Împărtăşanii.
Duhul îndoielii este un duh cumplit care chinuie pe
mulţi credincioşi şi îi aruncă în deznădejde, în
gînduri negre, în secte, în sinucidere. Căci şi creştinii care
se duc la secte, tot din cauza îndoielii în credinţă o fac. De aceea
îndoielnicii şi sectanţii sînt mereu tulburaţi,
îngînduraţi, gata oricînd de ceartă şi chiar de răzbunare.
O imagine clară a
îndoielii noastre în credinţă o prezintă Evanghelia de
astăzi. Un tată şi-a adus copilul
bolnav de epilepsie să-l vindece Hristos. Mai întîi a
cerut să-l vindece ucenicii Săi dar n-au putut. Apoi căzînd la picioarele lui Hristos, I-a spus durerea
şi L-a rugat să-i vindece copilul. Dar Mîntuitorul întîrzia să facă minunea. De ce?
Din cauza necredinţei tatălui copilului. Că iată
cum se ruga: "Doamne, de poţi ceva, ajută-ne nouă,
fiindu-Ţi milă de noi!" Atunci Hristos i-a
răspuns: De poţi crede, toate sînt cu putinţă celui
credincios. Tatăl copilului, apăsat de boala fiului său, a
strigat cu lacrimi: Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!
(Marcu 9, 22-24). Atunci îndată Hristos a izgonit
duhul rău din copil şi l-a vindecat.
Oare cîţi dintre creştinii
noştri nu cîrtesc înaintea lui Dumnezeu cînd sînt în suferinţă
şi necaz? Cîţi nu vin la biserică şi se roagă mai mult din
interese pămînteşti, zicînd cam aceleaşi cuvinte îndoielnice:
"Doamne, dacă eşti bun, ajută-mi! Doamne, dacă m-ai
iertat, miluieşte-mă! Doamne, dacă poţi şi vrei,
vindecă-mă şi pedepseşte pe vrăjmaşii mei!" Or, aceasta nu este
rugăciune primită de Dumnezeu!
Iubiţi credincioşi, dacă vrem să ne mîntuim şi să fim miluiţi de
Hristos, să avem credinţă tare, vie, curată,
statornică. Altfel nu ne aude repede Dumnezeu.
Sau ne răspunde ca omului din Evanghelia de azi: De poţi crede,
toate sînt cu putinţă celui credincios! Să
avem credinţă puternică şi toate le vom dobîndi. Îndoiala
în credinţă a adus lumea aici, la marginea
prăpastiei. Îndoiala în credinţă a creat atîtea secte şi a adus dezbinarea în Biserică, în familie şi peste
tot. Cum ne putem întări în credinţă ca să
scăpăm de îndoială şi de cumplitele ei urmări? Numai prin rugăciune şi post, prin deasă spovedanie
şi împărtăşire şi prin citirea cărţilor
sfinte. Căci aşa a răspuns
Mîntuitorul ucenicilor Săi care L-au întrebat: Pentru ce noi n-am putut
să-l scoatem? Pentru puţina voastră
credinţă (Matei 17, 19-20).
Acest neam de diavoli cu nimic nu poate fi scos, fără numai cu
rugăciune şi cu post! (Marcu 9, 28-29).
Vedeţi ce ne
răspunde Hristos? Vedeţi puterea rugăciunii
ajutată de post? Vedeţi puterea postului
ajutat de rugăciune? În zadar unii vorbesc de
rău postul. În zadar alţii se roagă, dacă nu vor să postească. Uniţi
rugăciunea cu postul, mergeţi regulat la Sfînta Liturghie,
spovediţi-vă curat, mai ales acum în Sfîntul şi Marele Post.
Împăcaţi-vă, ajutaţi-vă în greutăţile
vieţii şi creşteţi-vă copiii în credinţă
şi frică de Dumnezeu, ca să nu fie
robiţi de cel rău prin păcatele tinereţii. Doar vedeţi cîţi părinţi suferă pentru
copiii lor bolnavi, neascultători şi răi. De ne vom ruga
cu credinţă şi cu post, vom dobîndi cererile noastre şi vom
putea rosti cu folos rugăciunea omului din Evanghelia de astăzi: Cred,
Doamne! Ajută necredinţei mele! Amin.
Duminica Sfintei Cruci (7 martie)
Duminica Crucii se situează la mijlocul Postului pentru a ne ţine pe direcţie şi a ne conferi tonul cel just. Crucea seamănă cu o punte între oameni şi Fiul Omului pe orizontală, precum şi între pământ şi cer pe verticală. Ea arată ca o spadă, cu care este înfrânt răul, şi ca o cheie cu care se deschide Împărăţia lui Dumnezeu. Faţa Domnului Iisus pe cruce era uşor neclară în momentul agoniei, pentru că toate feţele oamenilor trecuţi, prezenţi şi viitori, pentru care S-a jertfit, treceau peste faţa Lui. Şi totuşi faţa I se păstra frumoasă, nespus de frumoasă şi tristă, în spatele tuturor urâţeniilor păcatelor oamenilor pentru care El, nevinovatul, suferea. Venerăm împreună cu Marele Preot, Hristos, pe Dumnezeu (Evrei 4, 14-16 şi 5, 1-6) şi mergem către El, urmându-L pe Mântuitorul pe un drum de sacrificiu: "Dacă voieşte cineva să meargă după Mine, să se lepede de sine însuşi, să-şi ia crucea şi să Mă urmeze" (Marcu 8,34-9,1). Este un drum al travaliului interior, al luptei cu sine, cu încercările, cu dificultatea clădirii virtuţilor, cu dăruirea de sine lui Dumnezeu şi aproapelui – toate prin neîncetată veghe la ispite, continuă rugăciune, cumpătare şi post. Bunicul meu mai sugera o altă semnificaţie: “cuvântul cruce înseamnă suferinţă pentru adevăr”.
Sfântul Andrei a răspuns astfel schingiuitorului său
păgân, Egheat, antipatul cetăţii Paleapatra, vorbindu-i despre
răstignirea Mântuitorului: "Omul cel dintâi prin călcarea
poruncii, adică prin lemn, a adus moartea în lume şi se cădea
neamului omenesc ca prin pătimirea cea de pe lemn, să se
izbăvească de moarte. Şi precum din pămîntul cel curat era
zidit omul cel dintâi care a adus moartea prin lemnul
încălcării de poruncă, aşa se cădea a se naşte
Hristos din Fecioara cea curată, om desăvârşit. Fiul lui
Dumnezeu, Cel ce a zidit pe omul cel dintâi şi a înnoit viaţa cea
veşnică, pe care toţi oamenii o pierduseră a făcut ca
prin lemnul Crucii ei să se întoarcă de la lemnul poftei. Aşa
cum omul cel dintâi, întinzându-şi mîinile cu poftă spre fructul lemnului,
a greşit, se cădea ca Fiul lui Dumnezeu să-şi întindă
pe Cruce mâinile Sale cele nevinovate, pentru neînfrânarea mâinilor
omeneşti. Iar pentru hrana cea dulce a lemnului celui oprit, El a ales să guste fierea amară şi luând asupra
Sa moartea noastră, să ne dea nemurirea Sa".
Închinatul cu facerea crucii este
participarea trupului la rugăciunea spiritului. Trupul, ca templu al
sufletului, are multă importanţă în viaţa creştinului.
Aşa sunt toate celelalte atingeri sau gesturi fizice: sărutarea
icoanelor, mătăniile, miruirea frunţii, înfrânarea din timpul
postului. Crucea o facem cu trei degete, reprezentând Sfânta Treime, celelalte
două degete rămase libere semnificând natura dublă a
Mântuitorului: cerească şi omenească.
Părintele André Scrima
("Timpul rugului aprins") aduce, de la Nicodim Hagioritul, imaginea
celor patru braţe ale rugăciunii: doxologia (slăvirea), cererea,
mulţumirea şi mărturisirea. Când ne facem cruce ne-o facem rar
însoţind gestul cu corespondenţa lor exactă în cuvinte: atingem
fruntea când pomenim numele Tatălui, atingem partea de jos a pieptului
când pomenim numele Fiului, atingem umărul drept când rostim cuvântul
"Sfântului" şi umărul stâng când rostim cuvântul
"Duh" şi apoi spunem "Amin". Aceasta se simte în
punctele cardinale nevăzute ale trupului nostru şi este
exact ca imaginea botezului (Luca 3, 21-22): sus este Tatăl, jos în Iordan
Fiul, la mijloc plutind în aer este Duhul Sfânt ca un porumbel cu aripile
desfăcute spre dreapta si spre stânga. Aşa cum
notează şi ieroschimonahul Daniil, când faci astfel crucea, rar
şi cu înţeles, "simţi cum acest gest te cuprinde, te
îmbrăţişează, te învăluie, te acoperă".
Buna Vestire (25
martie)
Din Acatistul Bunei Vestiri
adusă de Arhanghelul Gavriil Fecioarei Maria
Condacul 1: Apărătoare Doamnă, pentru biruinţă, mulţumiri, izbăvindu-ne din nevoi, aducem ţie, Născătoare de Dumnezeu, noi, robii tăi. Ci, ca ceea ce ai stăpânire nebiruită, slobozeşte-ne din toate nevoile, ca să strigăm ţie: Bucură-te, Mireasă, pururea Fecioară!
Icosul 1: Îngerul cel mai întâi stătător, din cer a
fost trimis să zică Născătoarei de
Dumnezeu: Bucură-te! Şi împreună cu glasul cel netrupesc,
văzându-Te pe Tine, Doamne, întrupat, s-a spăimântat şi a stat,
strigând către dânsa unele ca acestea: Bucură-te, cea prin care
răsare bucuria;/ Bucură-te, cea prin care
piere blestemul;/ Bucură-te, chemarea lui Adam
celui căzut;/ Bucură-te, izbăvirea
lacrimilor Evei;/ Bucură-te, înălţime,
întru care anevoie se suie gândurile omeneşti;/ Bucură-te,
adâncime, care nu te poţi lesne vedea cu ochii îngereşti;/ Bucură-te, că eşti scaun Împăratului;/ Bucură-te, că porţi pe Cel ce poartă
toate;/ Bucură-te, steaua care arăţi
Soarele;/Bucură-te, pântecele dumnezeieştii
întrupări;/ Bucură-te, cea prin care se înnoieşte făptura;/ Bucură-te, cea prin care prunc se face
Făcătorul;/ Bucură-te, Mireasă,
pururea Fecioară!
Condacul 2: Văzându-se pe sine Sfânta întru curăţie,
a zis lui Gavriil cu îndrăznire: glasul tău preamărit se
arată a fi cu anevoie primit sufletului meu. Cum
vesteşti mie naştere cu zămislire fără
sămânţă? Strigând: Aliluia.
Icosul 2: Înţelesul cel greu de pătruns căutând
Fecioara să-L înţeleagă, a strigat
către cel ce slujea: Din pântece curat, cum este cu putinţă
să se nască fiu, spune-mi? Iar el a zis către ea, cu frică,
strigând aşa: Bucură-te, tăinuitoarea sfatului celui nespus;/Bucură-te, încredinţarea celor ce au
trebuinţă de tăcere;/Bucură-te, începătura minunilor
lui Hristos;
Bucură-te, capul poruncilor Lui;/Bucură-te, scara cerului, pe care
S-a pogorât Dumnezeu;/ Bucură-te, pod, care treci la cer pe cei de pe
pământ;/ Bucură-te, minune, care de îngeri
eşti mult slăvită;/ Bucură-te,
ceea ce eşti rana de mult plâns a celor răi;/
Bucură-te, ceea ce ai născut lumina cea neapusă;/ Bucură-te, ceea ce n-ai învăţat pe nici
unul în ce chip a fost;/ Bucură-te, ceea ce
covârşeşti mintea celor înţelepţi;/
Bucură-te, ceea ce luminezi gândurile celor credincioşi;/Bucură-te, Mireasă, pururea Fecioară!
Rugăciune către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu: Preacurată Doamnă Stăpână, de Dumnezeu Născătoare Fecioară, care poţi face tot binele, primeşte aceste daruri, care se cuvin numai ţie, de la noi, nevrednicii robii tăi, ceea ce eşti aleasă din toate neamurile, şi te-ai arătat mai înaltă decât toate făpturile cereşti şi pământeşti. Căci pentru tine a fost cu noi Domnul puterilor; şi prin tine am cunoscut pe Fiul lui Dumnezeu, şi ne-am învrednicit Sfântului Lui Trup şi Preacuratului Lui Sânge. Pentru aceea fericită eşti întru neamurile neamurilor, ceea ce eşti de Dumnezeu fericită, mai luminată decât Heruvimii şi mai cinstită decât Serafimii. Şi acum, Preasfântă Stăpână, de Dumnezeu Născătoare Fecioară, întru tot cântată, nu înceta a te ruga pentru noi, nevrednicii robii tăi, ca să ne izbăvim de tot sfatul celui înşelător, şi de toată primejdia şi să fim păziţi nevătămaţi de toată lovirea cea înveninată a celui rău; ci până la sfârşit cu rugăciunile tale, păzeşte-ne pe noi neosândiţi. Ca întru paza şi cu ajutorul tău fiind mântuiţi, slavă, laudă, mulţumită şi închinăciune, pentru toate să înălţăm unuia în Treime Dumnezeu, Ziditorul tuturor, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Intrarea
Domnului în Ierusalim - Duminica Floriilor (28 martie)
”Au luat ramuri de
finic şi au ieşit întru întâmpinarea Lui şi strigau: Osana!
Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului,
Împăratul lui
Poporul lipsit de răutate a crezut în El prin toate acestea,
aşa încât nu numai în tăcere să
aibă credinţă, ci devenind chiar crainici prin fapte şi
prin cuvinte ai dumnezeirii
Împăratul care a sculat din morţi pe Lazăr a intrat atunci în Ierusalim călare pe asin, iar tot poporul, aproape îndată, copii, bărbaţi, bătrâni, întinzând pe jos veşmintele lor, au luat ramuri de finic, care închipuie izbânda. Întrucât ei Îl întâmpinau pe Cel ce era de viaţă făcător şi biruitor al morţii, cădeau înaintea Lui închinându-se şi îl însoţeau în alai, cântând împreună cu toţii, nu numai în afară, ci şi înlăuntrul îngrăditurilor Templului: ”Osana Fiului lui David, Osana întru cei de sus”. Osana este un imn care se înalţă către Dumnezeu, iar tălmăcit înseamnă Mântuieşte-ne pe noi. Iar adăugirea ”întru cei de sus” Îl arată pe El slăvit nu numai pe pământ şi numai de către oameni, ci şi întru cele prea înalte, fiind lăudat de către îngerii cereşti.
Nu numai că Îl slăveau prin asemenea laude
şi grăiau drept despre Dumnezeu, dar ei se împotriveau voinţei
răuvoitoare şi ucigaşe de Dumnezeu a cărturarilor şi a
fariseilor şi se opuneau astfel socotelilor mârşave ale acestora.
Căci aceia grăiau în chip nebunesc despre El: ”Omul
acesta face multe minuni. Dacă-L lăsăm aşa, toţi vor
crede în El şi vor veni romanii şi ne vor lua şi
Astfel, cei ce erau prunci cu judecata, dar şi cu răutatea, fiind insuflaţi de către Duhul cel Sfânt, [L-au primit pe Domnul Iisus în Ierusalim şi] au înălţat către Domnul un imn desăvârşit, aducând mărturie că El, ca un Dumnezeu, a dat viaţă lui Lazăr cel mort de patru zile… Deci să fim şi noi ca pruncii faţă de rău, tineri şi bătrâni, cârmuitori şi cârmuiţi, pentru a căpăta putere de la Dumnezeu, să înălţăm daruri şi să purtăm însemnele victoriei, nu numai împotriva patimilor celor rele, ci şi împotriva vrăjmaşilor celor văzuţi şi nevăzuţi, astfel încât să dobândim ajutorul la vremea potrivită…
Să ne grăbim să dobândim împlinirea rugăciunii Sale către Tatăl şi să nu ne lepădăm de moştenirea Sa, nici de semnul pe care ni l-a dat El nouă, ca să nu fim lepădaţi şi înlăturaţi de la vrednicia de fii, de la binecuvântarea Sa şi de la rangul de ucenici ai Săi, şi să nu cădem cumva, pierzând nădejdea pe care o avem şi fericita apropiere de Mirele cel duhovnicesc.
Aşa precum, înainte de patima Sa cea mântuitoare, nu numai poporul
îşi aşternea veşmintele înaintea Domnului Care intra în
Ierusalimul cel de jos, dar şi cei ce erau cu adevărat căpetenii
ale neamurilor, adică Apostolii Domnului, tot astfel şi noi,
cârmuitori şi cârmuiţi, să aşternem veşmintele noastre
înnăscute, adică trupul nostru şi dorinţele acestuia, înaintea
Duhului. Iar aceasta nu numai ca să ne învrednicim să vedem şi
să ne închinăm patimii
Pe care [Înviere] fie ca noi toţi să o dobândim, cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Căruia I Se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea, dimpreună cu Tatăl Său cel fără de început şi cu Duhul Său cel de viaţă făcător. Amin
(din articolul Prof. Gabriel Tripa, 10-04-2009, Servus Hunedoara, nr. 1247)
Prea
Cuviosul Grigore Dialogul, Papă al Romei (12 martie)
A trăit în vremea împăratului
Iustinian. Pe când era încă monah
şi egumen al mănăstirii aşa-zisă a Clioscavrei, a
venit la el cineva care tocmai scăpase dintr-un naufragiu,
plângându-şi nenorocirea şi rugându-l pe cuvios să
se milostivească şi să-l ajute în nenorocirea în care se
găsea. Dar acela care-i cerea acestea nu era cineva lipsit, după cum
se va vedea; căci nici măcar om nu era, care scăpat din vreun
naufragiu să vină la el gol, din nevoia de a căpăta ceva,
ci era un înger, care sub chipul acesta de om care avea nevoie venise la el ca
să dea pe faţă dragostea nesfârşită de oameni care se
găsea ascunsă în sufletul cuviosului Grigorie. Acela venind o
dată şi mai venind după aceasta şi a doua şi a treia
oară, nu a plecat niciodată cu mâna goală, încât după ce sfântului nu i-a mai rămas nici o monedă de
aur, a adus şi i-a dat plin de osârdie, chiar şi potirul de argint al
mănăstirii. Ajungând la treapta de arhiereu şi apoi papă, a arătat şi mai departe aceeaşi dragoste
faţă de cei săraci. Odată, dând poruncă să fie aduşi la masa lui doisprezece săraci,
în timp ce se aflau la masă, el a văzut şi pe un al
treisprezecelea, care i s-a arătat numai lui, în timp ce ceilalţi nu
puteau să-l vadă. După chipul
înfăţişării şi după mişcările
lăuntrice acesta din urmă i s-a părut sfântului deosebit de
ceilalţi. L-a întrebat care este numele
lui şi cine este de a venit şi el acolo. Acela însă i-a
răspuns că nu este îngăduit să audă cineva numele lui,
căci este un nume minunat; a spus numai că este un înger, care mai
înainte fusese trimis de Dumnezeu la el pentru a-i cere bani şi care
după aceea primise poruncă de la Dumnezeu să fie mereu cu el
şi să-l păzească.
Cuviosul părinte Grigore, fiind priceput în
meşteşugul scrisului şi cunoscând toată înţelepciunea,
a lăsat Bisericii multe scrieri. Acestea au fost
alcătuite nu numai cu ajutorul judecăţilor omeneşti şi
cu înţelepciunea cuvintelor, ci şi cu ajutorul Duhului Sfânt,
aşa cum după încetarea lui din viaţă ne-a făcut cunoscut
arhidiaconul lui, Petru, care ne-a spus că ori de câte ori sfântul Grigore
scria, un porumbel alb se apropia de gura lui, ca şi cum i-ar fi
arătat şi l-ar fi îndemnat cele ce trebuia să scrie. El este şi
acela ce a hotărât ca să se săvârşească de către
romani Sfânta Liturghie şi în post, alcătuind Liturghia celor mai
înainte sfinţite, care se săvârşeşte şi în zilele de
acum. (din Sinaxar)
Cuviosul Benedict de Nursia
(14 martie)
Cuviosul părintele nostru Benedict, al cărui nume pe latineşte înseamnă "binecuvântatul" şi care este un sfânt comun pentru ortodocşi şi catolici, era de fel din ţinutul romanilor, din provincia Nursia (Italia) şi se trăgea din părinţi credincioşi şi bogaţi. Setos de cunoştinţe, Sfântul Benedict, după învăţătura din cetatea sa, a fost trimis de părinţii săi la şcolile mai înalte de la Roma. Înspăimântat de viaţa plină de patimi a tinerilor din vremea lui care învăţau carte, a părăsit lumea şi pe părinţii săi şi s-a retras într-o peşteră, la Subiaco, unindu-se pe sine cu Dumnezeu, prin fapta bună, rugăciune şi nevoinţă. Şi, petrecând acolo, l-a văzut pe el un monah, anume Roman, de la o mânăstire apropiată, şi l-a îndrumat, făcându-l monah şi, la zile rânduite, îi pogora de sus, pâinea, cu o funie cu clopoţel, până în dreptul peşterii în care vieţuia viteazul pustnic. Deci aşa, petrecând vreme de trei ani, Cuviosul Benedict n-a cunoscut pe nimeni, afară de fericitul Roman. Dar Dumnezeu a purtat de grijă, ca lumina cea mare a slujitorului Său să nu stea la întuneric, ci să fie pusă în sfeşnic şi să lumineze toată lumea.
Apoi el s-a mutat, de la Subiaco, în provincia Campania, şi s-a aşezat la Monte Casino, cu ucenicii săi (anul 529). Din ruinele templului lui Apolo, ce se găseau acolo, Sfântul a zidit o mânăstire şi două paraclise. Dar, în singurătatea de la Monte Casino, Sfântul a scris Rânduiala sa pentru viaţa de mânăstire, care a fost ca un testament ce vădeşte trăirea lui duhovnicească şi iscusinţa sa, în orânduirea vieţii de obşte. Pentru Sfântul Benedict, mânăstirea este o şcoală, unde se învaţă a sluji pe Dumnezeu în tăcere, singurătate, smerenie şi ascultare, în muncă şi rugăciune, cu dreaptă socotire împărţite. Drept aceea, pravila lui a ajuns rânduiala care, mai târziu, a fost primită şi urmată, un timp, de toţi călugării din părţile Apusului. Trăind după legile ei, nenumăraţi ucenici ai Sfântului Benedict au lucrat, de-a lungul istoriei, cu osârdire, la luminarea popoarelor din Apus, iar ucenicii săi, călugării benedictini, trăiesc după rânduiala lui şi astăzi.
Într-o zi, s-a dus Cuviosul la ţarină, împreună cu fraţii, iar, un lucrător de pământ, ţinând în braţele sale trupul fiului său care, atunci, cu puţin mai înainte, murise, a venit la mânăstire, plângând. A lăsat trupul înaintea porţii mânăstirii şi a alergat la Cuviosul, în ceasul când acesta lăsase lucrul din ţarină şi venea spre mânăstire cu fraţii. Văzându-l pe el, tatăl copilului a strigat cu lacrimi: "Dă-mi pe fiul meu, dă-mi pe fiul meu". Iar Cuviosul, înspăimântându-se de aceste cuvinte, s-a oprit şi a zis către dânsul: "Au doară, omule, am luat eu pe fiul tău ?" Zis-a acela: "A murit fiul meu, cinstite părinte: ci, vino de-l învie pe el". Acestea auzindu-le, acel făcător de minuni părinte, tare întristându-se, a zis: "Asemenea lucruri nu sunt în puterile nostre, ci ale Sfinţilor Apostoli. De ce voiţi să ne îngreunaţi cu sarcini, pe care nu le putem ridica ?" Iar tatăl celui mort stăruia şi-l ruga, adeverind şi jurându-se: "Nu mă voi duce, dacă nu vei învia pe fiul meu".
A întrebat, deci Cuviosul, zicând: "Unde este trupul copilului ?" "La-poarta mânăstirii, cinstite părinte", a răspuns tatăl. Atunci, venind acolo Sfântul, cu fraţii, şi-au plecat genunchii la rugăciune, Cuviosul plecându-şi cinstitul cap peste trupul copilului. Apoi, s-a sculat şi şi-a ridicat mâinile către cer şi a zis: "Doamne Dumnezeule, nu căuta la păcatele mele, ci la credinţa omului acestuia, care se roagă şi cere să i se învieze fiul lui, şi întoarce în trupul acesta sufletul pe care L-ai luat". Încă nu se sfârşise rugăciunea şi a intrat sufletul în trup şi s-a cutremurat tot trupul copilului şi, tremurând, pipăia cu mâna. Şi toţi cei de faţă acolo, văzând o lucrare ca aceasta, făcută de Sfântul, s-au minunat, iar Sfântul apucându-l de mână, l-a dat viu tatălui său.
Cele mai multe dintre faptele lui
minunate s-au păstrat pe larg în istoria vieţii lui. De aici aflăm că el a săvârşit tot
felul de minuni: a înviat morţi, a vestit de mai înainte cele viitoare
şi a vorbit despre cei ce erau departe ca şi
cum ar fi fost de faţă. Trebuie însă să nu uităm un
lucru de mare însemnătate, şi anume că, mai înainte de a se muta
la Domnul a grăit în chip profetic celor care se găseau împreună
cu el şi a adus şi la cunoştinţa celor ce se găseau
departe că se va întâmpla şi un semn oarecare, prin care vor cunoaşte
cu toţii că s-a despărţit de trup.
Astfel, cu şase zile mai
înainte de adormirea lui, a poruncit să i se sape groapa şi
îndată după aceasta a fost cuprins de o fierbinţeală
puternică, iar trupul lui timp de şase zile a fost scuturat de
friguri. În ziua a şasea a poruncit ucenicilor săi să-l ia
şi să-l ducă la casa de rugăciune, unde fiind dus,
după ce s-a cuminecat cu Sfintele Taine, stând în mijlocul ucenicilor
săi, care îl sprijineau, şi-a ridicat mâinile către cer şi
în felul acesta, privind în sus şi rugându-se, şi-a dat
sfinţitul său duh.
În aceeaşi clipă, doi
fraţi, dintre care unul se găsea stând liniştit în chilia lui,
iar altul locuia mult mai departe, au avut aceeaşi vedenie. Astfel şi unul şi celălalt au văzut un
drum minunat care se întindea de la chilia cuviosului Benedict până la
cer, către răsărit, şi care era aşternut tot cu
veşminte preţioase şi strălucitoare de mătase, iar pe
acest drum se găseau şi vreo câţiva oameni minunaţi, care
ţineau făclii în mâini şi care în rânduială
desăvârşită se suiau. Un alt
bărbat, îmbrăcat în alb, şi el şi strălucitor de
lumină, care se găsea alături, i-a întrebat dacă ştiu
al cui este drumul acesta, pe care ei, privindu-l cu mintea lor, îl găsesc
atât de minunat. Dar aceia răspunzându-i că nu ştiu, cel ce s-a arătat lor, le-a zis: “Acesta este drumul pe
care iubitul Benedict se urcă la ceruri". După ce aceştia
şi-au revenit de pe urma vedeniei pe care au avut-o, au înţeles,
fiecare în parte, că sfântul Benedict se săvârşise din
viaţă, ca şi cum ar fi fost de faţă şi l-ar fi
văzut săvârşindu-se. (din Sinaxar şi Proloage)
Sfântul Ioan Scărarul (30 martie)
Sfântul
Ioan Scărarul (Saint John Climacus), ajunsese la 16 ani foarte
învăţat în toată ştiinţa de pe vremea lui. Voind
să se aducă pe sine jertfă preasfinţită lui Dumnezeu,
s-a dus la Muntele Sinai, unde s-a făcut monah şi a petrecut în
ascultare. Mai târziu, când a ajuns de 19 ani, s-a dus la un
loc de sihăstrie numit Tolas unde a petrecut patruzeci de ani în dragoste
fierbinte de Dumnezeu. Stătea în rugăciune neîncetată, se
hrănea cu foarte puţin şi nu se deda somnului decât cât privegherea
prea îndelungată să nu-i nimicească
starea minţii. lui.
Iar calea vieţii lui era rugăciunea cea
neîncetată şi dragostea cea neasemănată faţă de
Dumnezeu. A avut multe daruri. Pe când se afla odată în chilia lui şi un ucenic
al său dormea într-un loc îndepărtat sub o stâncă mare, care era
gata să cadă şi să-l zdrobească, cunoscând acest lucru
prin Duhul Sfânt, a smuls pe ucenicul lui din 
primejdia care-l pândea, arătându-i-se în somn şi
făcându-l să se ridice din locul acela în care peste puţin timp
ar fi avut să moară.
Proloagele spun
că unii monahi geloşi pe limba şi înţelepciunea sa de aur l-au învinuit “că-şi pierde vremea în
cuvântări deşarte, căutând lauda şi slava lumii, ori de
câte ori, în Duminici şi în sărbători, spune un cuvânt de
învăţătură fraţilor. Sfântul Ioan n-a mai vorbit un an întreg niciun cuvânt către nimeni, osândindu-se
singur la tăcere. Trecând anul, înfrânţi de
umilinţa Sfântului, învinuitorii şi fraţii l-au rugat cu lacrimi
să le ierte nedreapta învinuire şi să nu îngroape talentul
înţelepciunii” sale. Deci, ajungând pe culmea virtuţilor
şi conducând vreme îndelungată ca egumen mănăstirea din
Sfântul Munte Sinai, a părăsit apoi viaţa aceasta
trecătoare, mutându-se la viaţa cea veşnică, după ce mai
înainte a alcătuit cartea aceea plină de înălţări
duhovniceşti şi dumnezeieşti, care se numeşte “Scara dumnezeiescului urcuş”.
Ea
cuprinde 30 de trepte de desăvâşire spirituală: treptele
1-26 privind păcatele şi cum ne putem despătimi şi
dezbăra de ele şi treptele 27-30 privind rugăciunea,
credinţa, speranţa şi dragostea, trepte finale în drumul nostru
continuu de îndumnezeire. Capitolele cărţii (după traducerea
N. Corneanu) sunt: (1) Despre lepădarea de lume; (2) Despre
neîmpătimire, adică neîntristare; (3) Despre înstrăinare; (4)
Despre ascultare; (5) Despre pocăinţă; (6) Despre amintirea de
moarte; (7) Despre bucuria plânsului; (8) Despre nemâniere şi
blândeţe; (9) Despre ţinerea de minte a răului; (10) Despre
grăirea de rău; (11) Despre limbuţie şi tăcere; (12)
Despre minciună; (13) Despre trândăvie; (14) Despre preaiubitul
şi vicleanul stăpân care este stomacul; (15) Despre puritate şi
înfrânare; (16) Despre iubirea de arginţi; (17) Despre sărăcia
alergătoare către cer; (18) Despre nesimţire (indolenţă,
insensibilitate); (19) Despre somn şi rugăciune şi despre
cântarea de psalmi în comun; (20) Despre privegherea trupească şi
duhovnicească; (21) Despre nebărbăteasca temere; (22) Despre
slava deşartă; (23) Despre mândrie şi blasfemie; (24) Despre
blândeţe, simplitate, nerăutate şi viclenie; (25) Despre
minunata smerenie; (26) Despre deosebirea gândurilor (discernământul);
(27) Despre isihia (liniştea) trupului şi sufletului; (28) Despre
sfânta şi fericita rugăciune; (29) Despre liberarea de patimi (apathia);
(30) Despre desăvârşire şi despre învierea sufletului; (31) Despre
legătura celor trei virtuţi, adică credinţa, nădejdea şi
dragostea. (După Sinaxar şi
Proloage).
Sfânta
Scriptură despre post
“Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii; că ei îşi smolesc feţele, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă, şi-au luat plata lor. Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală, Ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie” (Matei 6, 16-18)
“Primiţi-l pe cel slab în credinţă fără să-i judecaţi gândurile… Cel ce mănâncă să nu dispreţuiască pe cel ce nu mănâncă; iar cel ce nu mănâncă să nu osândească pe cel ce mănâncă, fiindcă Dumnezeu l-a primit… Cine eşti tu, ca să judeci pe sluga altuia? Pentru stăpânul său stă sau cade… cel ce mănâncă pentru Domnul mănâncă, căci mulţumeşte lui Dumnezeu; şi cel ce nu mănâncă pentru Domnul nu mănâncă, şi mulţumeşte lui Dumnezeu. Căci nimeni dintre noi nu trăieşte pentru sine şi nimeni nu moare pentru sine. Că dacă trăim, pentru Domnul trăim, şi dacă murim, pentru Domnul murim. Deci şi dacă trăim, şi dacă murim, ai Domnului suntem.” (Romani 14,1-8)
Sfinţii
Părinţi despre post
"Fraţilor, îmbuibarea pântecelui este maica desfrânării, iar postul şi înfrânarea este bogăţia sufletului; deci aceasta să ne silim să o câştigăm cu smerită înţelepciune, păzindu-ne de mândrie, plăcere şi lauda oamenilor care este maica tuturor răutăţilor."
"Fiilor, bine este a-l sătura pe cel sărac şi flămând şi aşa să posteşti."
"Acolo e adevărata sărbătoare, acolo unde e mântuirea sufletelor, unde e pace şi înţelegere, unde e alungat orice gând lumesc, unde e izgonit strigătul, zgomotul, umbletele bucătarilor, tăierile de animale; unde în locul acelora sălăşluieşte liniştea, pacea, dragostea, bucuria, bunătatea şi alte nenumărate bunătăţi ... Postul este hrana sufletului; şi, după cum hrana trupească îngraşă trupul, tot aşa şi postul face mai puternic sufletul, îîl face mai uşor, îi dă aripi, îl face să stea la înălţime, să se gândească la cele de sus şi să se ridice mai presus de plăcerile şi dulceţile acestei vieţi."
A intrebat avva Iosif pe avva Pimen cum trebuie a posti. I-a zis avva Pimen lui: “Eu voiesc ca cel ce mănâncă în fiecare zi, câte puţin să mănânce, ca să nu se sature..."
Avva Macarie a dorit să mănânce nişte struguri proaspeţi şi buni primiţi în dar de la cineva. Dar dorind să-şi înfrâneze pofta i-a trimis unui călugăr mai neputincios. Acesta şi-a înfrânat şi el pofta şi l-a trimis la alt călugăr nevoiaş. Şi iată că strugurii au fost trimişi de la unul la altul până când s-au întors din nou la Avva Macarie. Aflând că toţi fraţii au reuşit să se înfrâneze Avva a fost tare mulţumit şi a dat de mâncare strugurii pasărilor cerului.
Gânduri despre Post
"Niciunul care este legat cu dorinţe şi plăcerile
cărnii nu este vrednic să se aproprie, să Ţi se adreseze
sau să Te servească, o, Împăratul Slavei" spune preotul cu
fior de evlavie şi frică în rugăciunea sa când se cântă Cântarea
Heruvimilor (textul e tradus din englezeşte. În româneşte sună
astfel: “Nimeni din
cei legaţi cu pofte şi cu desfătări trupeşti nu este vrednic să vină, să se apropie, sau
să slujească Ţie, Împăratul slavei; căci a sluji
Ţie este lucru mare şi înfricoşător chiar pentru puterile
cele cereşti”). De aceea este necesară curăţirea noastră -
postul, înfrânarea, despătimirea.
După cum notează
părintele Belonick în meditaţiile sale despre post, mi-este uşor
(şi ceva în mine îmi dă ghies s-o fac cu iuţeală şi
admiraţie pentru simţul meu de dreptate) să
judec pe altul cu litera legii – a
încălcat cutare regulă trebuie deci pedepsit. Mi-e aproape imposibil
însă să judec cu spiritul legii (rostul ei protector), să tratez oamenii cu
înţelegere şi respect.
Acesta este rolul
posturilor de peste an care nu sunt o abstinenţă temporară ci un
exerciţiu care se adaugă la exerciţiile anterioare ajutându-ne
să urcăm noi trepte (“De aceea noi nu cădem de oboseală. Ci chiar dacă omul nostru de afară se trece, totuşi
omul nostru din lăuntru se înoieşte din zi în zi” - 2 Cor. 4, 16).
Posturile sunt o călătorie continuă spre
Dumnezeu.
Iată cum ar suna în traducere poemul
"To keep a true Lent" (Să ţii postul cu adevărat) de
Robert Herrick: "E oare postul dacă/ păstrezi cămara goală/
şi n-ai să pui în oală/ nici tu oaie nici tu vacă?// Sau
dacă te lipseşti/ de carne şi slănină/ dar strachina
ţi-e plină/ cu vârf, de peşti?// Să posteşti un ceas,/
în zdrenţe să te porţi/ afară pe la porţi/ cu
văicăreli în glas?// Nu, postul este dând/ grâul tău din
cană/ şi porţia de slană/ la suflet flămând.// Să
stai de la trântă/ de la spurcată gură/ de la ură./
Să-ţi faci viaţa sfântă.
Mâncăruri de post
Părintele Ian MacKinnon scria în prefaţa unei cărţi de bucate pentru post scrisă de un colectiv de doamne de la Biserica Ortodoxă Înălţarea Crucii: “Mâncarea poate fi un semn de unire al comunităţii bisericii. Avraam a primit pe cei trei drumeţi (vezi icoana Sfintei Treimi) şi i-a omenit ospătându-i. Mâncarea poate fi un semn mesianic al Împărăţiei lui Dumnezeu: ‘Şi zic vouă că mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov în împărăţia cerurilor’ (Matei 8:11). Şi poate fi un semn euharistic: Sfânta Jertfă, cu pâinea şi vinul… Să nu uităm că toată hrana este un dar pe care ar trebui să îl oferim înapoi Domnului, mulţumindu-i”. Să amintim ca semn de comunitate pomenile care se fac la parastase iar ca semn mesianic pilda dată de Mântuitorul cu ospăţul nunţii fiului de împărat la care cei chemaţi n-au venit (“Împărăţia cerurilor asemănatu-s-a omului împărat care a făcut nuntă fiului său” - Matei 22,2. Patronul bucătarilor este Sfântul Eufrosin (pomenit la 11 septembrie).
În post
mâncăm cumpătat, dacă se poate fără carne, lactate
şi ouă, pentru ca trupul să nu se
îngreuneze şi prin aceasta să tragă în jos şi sufletul care
se pregăteşte pentru Marea Sărbătoare a Învierii Domnului. Iată două reţete de mâncare de post ortodox din acea
carte scrisă în
Supă de linte. Într-o oală mare se prăjesc uşor într-o lingură de ulei o ceapă de mărime medie mărunţită şi un căţel de usturoi tocat mărunt, până se rumenesc. Apoi se adaugă o tulpină de ţelină tăiată bucăţele, un morcov mijlociu tăiat bucăţele, 2/3 de cupă de linte, ˝ de pachet de spanac îngheţat şi tăiat (pachetul are 10 oz), 4 linguriţe de amestec de supă de legume (vegetable soup mix), 4 cupe de apă, Ľ de linguriţă de cimbru sfărâmat, o linguriţă de oregano uscat, câteva picături de sos de ardei iute (de pildă Tabasco). Se aduce în clocot, se acoperă şi se lasă să fiarbă lent 15 minute. Se amestecă apoi în ea o cutie de 9oz de roşii şi ˝ de cupă de paste făinoase. Se mai lasă la fiert încet 10-15 minute până când se înmoaie pasta. Măsurile sunt pentru patru porţii.
Prăjitură aromată fără ouă. Într-o oală mare se pun 2 cupe de apă, 2 cupe de zahăr, ľ cupă de shortening (grăsime pentru frăgezirea aluatului – se poate folosi şi unt), o cupă de stafide, o cupă de coacăze uscate (currants), o linguriţă de cuişoare, o linguriţă de allspice, o linguriţă de nucşoară (nutmeg), o linguriţă de scorţişoară. Se fierb 5 minute. Se lasă să se răcească. Se dizolvă o linguriţă de bicarbonat în puţină apă fierbinte şi se adaugă în amestec. Se mai adaugă o cupă de nuci sfărâmate. Se bate bine. Se ia o tavă mare (12”x15”) care se unge cu puţină grăsime. Se pune la cuptor la 300o timp de 40-50 minute.
Pentru cei
mici, ghicitoarea lunii
(după Leon Magdan, Ghicitori creştine, Ed.Mateiaş, 2006)
E din lemn ori din metal
Stă pe masă în altar
Sau la gât la fiecare
Căci puterea ei e mare.
Ghici ce-i, măi uituce!
Este …
(…Sfânta Cruce)
Pentru cei mari,
problema de perspicacitate a lunii
(după Leon Madigan, Probleme creştine de logică şi perspicacitate, Ed.Mateiaş, 2007)
Maica Magdalena pregăteşte cozonaci pentru Sfintele Paşti. Are tot ce-i trebuie: lapte, făină, zahăr, unt, vanilie, drojdie şi celelalte. Untul este în mai multe pachete de 300 g iar făina este în mai multe pungi de 1 kg. Are o balanţă cu două talere dar nu are greutăţi. Cum cântăreşte 800 g de făină? Sunt două variante posibile.
Răspunsul la problema din februarie. Stareţul mânăstirii de obicei este un călugăr bătrân deci nu poate avea
doar 15 ani. Atunci singura soluţie pentru a cincisprezecea aniversare este dacă s-a născut într-un an bisect, în 29
februarie, care se repetă din patru în patru ani. 15 x 4 = 60. Iar data
vizitei este 2 martie (“ieri” când un credincios a
vizitat mânăstirea, călugărul i-a spus că “ieri”, deci
încă o zi înapoi, a fost ziua stareţului).
Mânăstirea Prislop şi Părintele Arsenie Boca
Mănăstirea
Prislop se află într-o
splendidă poiană, lângă satul Silvaşu de Sus din
judeţul Hunedoara, la 13 km de Haţeg şi este, de aproape
şapte veacuri, unul din centrele religioase cele mai de seamă din
ţara noastră. Se pare că ctitorii laici ai locaşului in
secolul XIV au fost nobilii români din Ciula, pe ale căror pământuri
de află mânăstirea, şi ctitor spiritual a fost cucernicul
Nicodim (pe care unii îl cred a fi acelaşi cu Sfântul Nicodim de la
Tismana). Mânăstirea a căzut în ruină şi a fost refăcută
prin anul 1564 de către domniţa Zamfira, fiica lui Moise Basarab
Voievod din Ţara Românească, după moartea celui de la doilea
soţ al ei, Stanislaw Nisowsky, din căinţă că
soţii ei fuseseă nobili neortodocşi. Domniţa, care s-a
vindecat la izvorul tămăduitor al locului, şi-a petrecut tot
restul vieţii sale aici la mânăstire şi a fost îngropată
după moartea sa în 1580 în dreapta pronaosului bisericii care are o
arhitectură unică faţă de tradiţiile transilvane.
Icoana Maicii Domnului dăruită de domniţa Zamfira este făcătoare de minuni şi se
mai păstrează şi azi.
În secolele XVI-XVII
funcţionează aici la Prislop o şcoală de
învăţătură pentru cei care mergeau preoţi la sate. Unul
din învăţători, egumenul Ioan ajunge în 1585 mitropolitul
Transilvaniei cu scaunul la Bălgrad (Alba Iulia), iar altul, egumenul Teofil
este ridicat şi el în 1615 la scaunul de episcop la Vad. În secolul XVII a
trăit într-o peşteră din apropiere Sfântul Ioan Sihastrul de la
Prislop (canonizat în 1992), ale cărui sfinte moaşte, făcătoare
de minuni, au fost duse ulterior la Tismana în Ţara Românească.
Acest loc, plin de sfinţenie şi
trudă duhovnicească, a fost martorul istoriei zbuciumate a
credinţei ortodoxe româneşti din Transilvania. Maria Tereza a cerut, printr-un
decret din iunie 1747, să fie pedepsiţi călugării din părţile
Haţegului care apărau ortodoxia. Ca răspuns răscoalei de la
Cioara, din anii 1759-1761, condusă de Ieromonahul ortodox Sofronie,
Episcopul unit Petru Pavel Aron din Blaj cere, la data de 12 aprilie 1762, arestarea
unor egumeni şi alungarea celorlalţi călugări.
Incediată în 1762 din ordinul generalului Bukow mănăstirea a devenit
greco-catolică şi a stat aşa multă vreme. Prin secolul XIX
a rămas aproape pustie, ca o simplă biserică de mir. Este
restaurată după anul 1897; aici au făcut apoi slujbe episcopii
Dimitrie Radu şi Vasile Hossu. Nicolae Iorga o vizitează în 1905 cu
mare interes. În 1913 a fost readusă celebra Icoană a Maicii Domnului
făcătoare de minuni care fusese luată la Blaj.
În fine, în anul 1948, mânăstirea trece din din nou
la ortodocşi şi mitropolitul Ardealului, Nicolae Bălan
(1920-1955), îl aduce aici ca stareţ pe Părintele Ieromonah Arsenie
Boca de la Sâmbăta de Sus. În 1950 mânăstirea devine mânăstire
de măicuţe şi părintele Boca, cu întreruperile când a fost
întemniţat, a rămas aici ca duhovnic. În cei 41 ani cât a
vieţuit, cu multe întreruperi, la Prislop, părintele Boca a
reconstruit mânăstirea, a repictat biserica şi a sculptat
catapeteasma, aducând totul la strălucirea de astăzi.
În 1959, securitatea constrânge
Episcopia Aradului să caterisească pe părintele Arsenie Boca
şi să disperseze comunitatea monahală. Locul a fost Cămin
de bătrâni până în 1976 când, Cel de Sus îndurându-se de rugăciunile
fostelor călugăriţe, locaşul a redevenit loc de slujire lui
Dumnezeu ca mânăstire de maici. Din 1991 funcţionează în incinta mănăstirii Seminarul
Teologic Monahal Sfânta Ecaterina. O iscusită şcoală de icoane
pe sticlă s-a dezvoltat aici, creând icoane tot atât de frumoase ca acelea
de la Nicula, Arpaş sau Laz.
Părintele Arsenie Boca (1910-1989)
este de loc din Vaţa de Sus, de lângă Brad, judeţul Hunedoara.
Pe lângă teologie el a urmat şi cursuri de medicină precum
şi cursuri la Academia de Arte Frumoase. A ucenicit puţin la Sfântul
Munte Athos şi apoi a fost tuns ca monah la Mânăstirea Brâncoveanu de
la Sâmbăta de Sus, unde după doi ani a fost hirotonit ca preot. În
anul 1943 şi-a săpat în munte, la izvorul Văii Sâmbăta, o
chilie dar securitatea a început să-l şicaneze. Este anchetat la
Râmnicul Vâlcea şi Braşov în
1945, rearestat în 1948 pentru că a ajutat pe partizanii din munţii
Făgăraş, anchetat şi arestat în anii 1950, 1951, 1953, 1955
şi 1956. În 1948, pentru a-l proteja, Mitropolitul Nicolae Bălan îl
aduce personal la Prislop, iar în 1951 Patriarhul Iustinian intervine pentru
eliberarea lui de la Canal. În 1959 i se înscenează nereguli financiare de
către securitate, este scos din monahism şi i se interzice să
mai slujească ca preot (ulterior Biserica, în 1998, a anulat post-mortem
decizia aceasta de caterisire).
Alungat de la Prislop, mereu
hărţuit de securitate, intră în probegie, lucrează ca
zugrav bisericesc şi este pensionat în 1968 cu o pensie de mizerie. Una
din multele biserici în care a pictat este Biserica Sfântul Elefterie din
Bucureşti. Acolo fresca Maicii Domnului cu Pruncul care este deasupra
altarului are un mesaj aparte, misterios: Sfântul Prunc, cu braţele larg
deschise ca o cruce şi parcă zicând „Veniţi cei
împovăraţi la Mine!” poartă ca veştmânt o zeghe, o
haină de puşcăriaş. Părintele a pictat-o cu un uimitor
curaj, în 1959, sub privirea zilnică a securităţii care îi
căuta mereu pricină de
pedepsire şi nimeni, nici credincioşii, nici zbirii nu au observat
haina Mântuitorului care aducea un adânc mesaj: "In
temniţă am fost şi aţi venit la Mine" (Matei 25, 36).
Pe când era la Prislop, într-o familie de
vază din Câmpeni, familia Joltes, soţia unuia dintre fraţi era
în mare necaz: era gravidă cu al şaptelea copil şi suferea peste
măsură. A fost sfătuită să-l vadă pe
părintele Arsenie. El i-a spus "Tu
eşti tare necăjită şi tare bolnavă, dar ai o problemă
şi mai grea că eşti şi gravidă. Doctorii îţi spun
să faci întrerupere de sarcină, dar tu să
nu faci asta. Că şi de faci şi de nu faci avort, tot ai să mori, pentru că boala ta n-are leac. Dar dacă nu vei face avort şi laşi copilul, sufletul
tău va merge în rai, dacă eşti spovedită; iar de faci
avort, o să mergi sigur în iad". Şi doamna a născut copilul, după care a murit. “Dar copiii
ei sunt azi realizaţi, nişte bijuterii de oameni", mărturiseşte
preotul Viorel Trifa din Câmpeni (mărturie consemnată de Valentin
Iacob în
Între darurile părintelui Arsenie era
acela de a citi trecutul, prezentul şi viitorul oamenilor, precum şi
acela al vindecării bolnavilor prin puterea lui Dumnezeu. Pe timpul când se
ruga în închisoarea de la Braşov cădeau lacătele la
zăvoarele temniţei spre spaima gardienilor. Spre iritarea şi
deznădejdea securităţii multă lume venea la Părinte la
mănăstire pentru sfat, rugăciuni şi spovedanie. Preotul
Viorel Trifa din Câmpeni povesteşte că, prin 1972, a primit la
Făgăraş de la un credincios poza părintelui Arsenie Boca. A
multiplicat-o la un fotograf şi a dat-o la oameni. Între ei era o femeie,
Ana, care lucra la fabrica de armament din Cugir. S-a întâmplat că a fost
plecată la Sibiu la soru-sa şi a întârziat să revină la
fabrică. Înfricoşată că o dau afară, pentru că
regimul era foarte sever la fabrică, a alergat dar a scăpat autobuzul,
a încercat să ia un taxi dar nimic. În disperare umblând prin
poşetă după nişte bani a dat de poză, a sărutat-o
şi s-a rugat: „Părinte Arsenie, nu mă lăsa, că-i
dusă pita mea!”. Atunci în câteva minute, cât era şoseaua de pustie,
a apărut un taxi. I-a făcut cu mâna şi a luat-o, dar
speranţe erau puţine că tot nu mai ajungea la timp la tren. S-a
făcut că şi trenul a întârziat 10 minute în gară aşa
că Ana a ajuns la timp la muncă.
Părintele Arsenie era la mânăstirea Sinaia cu pictura pe când i-a venit ceasul plecării din această lume în 1989, şi a cerut ca să fie îngropat la Prislop, unde a fost stareţ şi apoi duhovnic şi unde adesea stătea la chilia Sfântului Ioan. Mormântul lui de la mănăstirea Prislop este astăzi un bine cunoscut loc de pelerinaj şi oameni din toată ţara vin la 28 noiembrie în număr de treizeci-patruzeci de mii. "Destinu-i jumătate pe pământ şi jumătate-i din Cer", spunea Părintele Arsenie."Pentru noi Domnul nostru Iisus Hristos este sensul vieţii şi-al istoriei, reazăm în ispitele şi furtunile timpului. Iisus Hristos e asemănarea după care tânjim şi însetăm de-a lungul deşertului lumii.” El adăuga: "Creştinismul nu e o afacere de duminică ci este o strădanie de toate zilele, de toată viaţa.”
O conversaţie interesantă
Un profesor de filosofie ateu vorbea clasei sale despre relaţia dintre ştiinţă şi religie. L-a sculat în picioare pe unul dintre elevii săi care era credincios şi l-a întrebat: “Eşti creştin, nu-i aşa?” “Da, domnule”. “Deci crezi în Dumnezeu”. “Da, domnule.” “Este Dumnezeu bun?” “Desigur, domnule”. “Este Dumnezeu atotputernic?” “Da, domnule”. “Cum se face că fratele meu a murit de cancer deşi s-a rugat, din tot sufletul, lui Dumnezeu să-l vindece? E oare Dumnezeu într-adevăr bun?” Elevul tace. “Nu poţi răspunde, nu-i aşa? Încă odată: e Dumnezeu bun?” “Da, domnule”. “Este oare bun aşa-zisul înger rău atunci?” “Nu, domnule”. “Dar cine l-a creat pe îngerul cel rău?” “Dumnezeu, domnule”. “Aha. Spune-mi fiule există rău în lume?” “Da, domnule”. “Este rău pretutindeni. Dumnezeu a creat totul. A creat El şi răul?” Elevul tace. “Există boală, imoralitate, ură, vicii, urâciune în lume. Sunt lucruri teribile, nu-i aşa?” “Da, domnule”. “Spune-mi atunci, cine le-a creat?” Elevul tace. “Ştiinţa ne învaţă că omul are cinci simţuri ca să identifice şi observe lumea din jur. Spune-mi, fiule, L-ai văzut vreodată pe Dumnezeu?” “Nu, domnule”. “L-ai auzit?” “Nu, domnule”. “Deci nu L-ai pipăit, gustat, mirosit, văzut, auzit. Ai vreun alt simţ de percepţie a lui Dumnezeu?” “Nu, domnule, mă tem că nu”. “Atunci tot crezi în El?” “Da, domnule”. “Conform tuturor procedeelor empirice, raţionale şi experimentale ştiinţa spune că Dumnezeu nu există. Ce te faci fiule?” “Nimic. Eu am credinţa mea” “Aha, credinţa! Ştiinţa zice altceva.” “Iertaţi-mă, domnule profesor, există oare căldură?” “Da, băiatule”. “Există şi frig?” “Da, băiatule”. “Nu, domnule profesor, frigul nu există. “ Toată clasa încremeneşte. “Domnule profesor, puteţi avea multă căldură, mai multă căldură, supracăldură, megacăldură, cum puteţi avea şi puţină căldură sau deloc căldură. Dar nu avem ceea ce numim frig. Putem atinge aşa-zisul “zero absolut” care este -273,15o Celsius, când căldura este minimă, dar încă nu putem vorbi de frig. Nu există frig cu adevărat. Este doar un cuvânt pe care îl folosim ca să descriem lipsa de energie cinetică, adică lipsa de căldură. Nu putem măsura frigul dar putem măsura căldura care este energie. Frigul este lipsa căldurii.” Linişte mare în clasă. Se poate auzi şi un ac care cade. “Dar, domnule profesor, cum e cu intunericul? Există întuneric?” “Dar, băiatule, ce e noaptea dacă nu întuneric?” “Greşiţi domnule profesor, întunericul este absenţa luminii. Puteţi avea lumină normală, multă lumină, lumină orbitoare, cum puteţi avea şi puţină lumină. Dacă nu am avea lumină de loc într-un mod constant, n-am avea nimic şi atunci l-am putea numi întuneric. Dar nu este aşa deci întunericul nu există ci doar absenţa luminii.” “Bine, băiatule, şi ce vrei să spui cu toate aiurelile astea?” “Domnule profesor, premiza Dvs filosofică este şubredă.” “Hei, băiatule, fi atent ce vorbeşti. Cum e şubredă?” “Domnule profesor, Dvs mergeţi pe ideia dualităţii, da sau nu. Susţineţi că este viaţă şi moarte, că este un Dumnezeu bun şi Unul rău. Consideraţi conceptul de Dumnezeu ca pe ceva finit, care se poate măsura. Domnule profesor, ştiinţa nu poate explica nici măcar ce este gândul. Ştiinţa foloseşte electricitatea şi magnetismul dar nimeni nu le-a văzut şi, mai mult, nici nu le-a înţeles pe deplin. Dar spuneţi-mi, vă rog, Dvs predaţi elevilor că ne tragem din maimuţă. Este oare aşa?” “Sigur băiatule, acesta este rezultatul evoluţiei speciilor.” “Aţi văzut Dvs cu ochii Dvs evoluţia aceasta, domnule profesor?” Profesorul tace. “Deoarece nu aţi văzut cu ochii Dvs procesul evoluţiei vă bazaţi deci pe o ipoteză, pe o opinie. Ce sunteţi Dvs, profesor sau predicator?” Clasa ar vrea să râdă dar nu îndrăzneşte. Studentul se întoarce către clasă: “Spuneţi voi, aţi văzut vreodată creierul domnului profesor?” Clasa izbucneşte în râs. “L-a pipăit cineva sau mirosit? Se pare că nimeni. Deci, conform ştiinţei, principiilor ei empirice, raţionale şi experimentale, ştiinţa spune că, iertaţi-mă, Dvs domnule profesor nu aveţi creier. Vă întreb atunci, cu tot respectul cuvenit, domnule profesor, ce încredere să mai avem în prelegerile Dvs?” Clasa este cufundată în tăcere. Profesorul se uită ţintă la elev, cu faţa toată albă. “Mi se pare, fiule, că trebue să te încrezi în ele.” “Exact, domnule profesor, eu mă încred în Dumnezeu. Legătura dintre om şi Dumnezeu este credinţa. Aceasta ţine totul în viaţă şi în mişcare”.
Notă. Întâmplarea este adevărată. Elevul se numea Albert Einstein.
Din gândurile Maicii Teresa
- Fii credincios în lucrurile
mici pentru că în ele stă puterea ta.
- De fiecare dată când zâmbeşti cuiva este un act de dragoste, un dar făcut acelei persoane.
- Dumnezeu nu ne cere să reuşim, ne cere să încercăm.
- Faptele bune sunt verigile care formează lanţul iubirii.
- Nu mă rog pentru succes, mă rog pentru credinţă.
- Ştiu că Dumnezeu nu îmi va da nimic pe care să nu-l pot duce. Aş dori însă să nu aibă atâta încredere în mine.
- Dacă nu trăim în pace este pentru că uităm că ne aparţinem unul altuia.
- Dacă nu poţi hrăni o sută de oameni hrăneşte unul.
- Dacă judeci oamenii nu vei mai avea timp să-i iubeşti.
