HOLLY RESURECTION ROMANIAN ORTHODOX CHURCH

MISIUNEA ROMÂNĂ ORTODOXĂ INVIEREA DOMNULUI

9091 ALDER AVE , SACRAMENTO CA 95829

Mail Address (Adresa poştală): P.O.Box 1488, Carmichael, CA 95609-1488

Preot: Teodor Alin Gîrlonţa (tel. 916 375 9978)

Preşedintele Consiliului Parohial: Petre Sârb

www.invierea-domnului.org

V E S T I T O R U L

Martie 2009

Un material de lectură şi meditaţie de suflet care nu trebuie să  lipsească din nici o familie creştină

În cuprins: Calendarul religios şi laic al lunii, Predica Părintelui Cleopa, Postul Paştelui, Duminicile Postului, Buna Vestire, Obiceiuri de Buna Vestire, Biserica Română şi cipurile biometrice, Istorioare, Gânduri.

Duminica Sfintei Cruci, 22 martie

 “Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie”, a spus Mântuitorul (Marcu 8, 34).

Mântuieşte Doamne poporul Tău şi binecuvintează moştenirea Ta. Biruinţă binecredincioşilor creştini asupra celui potrivnic dăruieşte şi cu crucea Ta păzeşte pe poporul Tău.

 

Postul Mare începe Luni 2 martie (Sf.Paşti în 19 aprilie)

 

Calendarul lunii

 

Duminică, 1 martie: Cuv. Muc.Evdochia. Duminica Lăsatei Secului de

brânză (a Izgonirii lui Adam din rai). Rom. 13, 11-14 şi 14, 1-4;

Matei 6, 14-21.

Luni, 2 martie: Sf.Mc.Teodot. Începutul Postului Mare.

Duminică, 8 martie: Cuv. Teofilact. Duminica 1-a din Post (a Ortodoxiei).

Evrei 11, 24-26 şi 32-40; Ioan 1, 43-51.

Luni, 9 martie: Sf. 40 Mucenici din Sevasta.

Sâmbătă, 14 martie: Cuv. Benedict.

Duminică, 15 martie: Sf.Mc.Agapie. Duminica 2-a din Post (a Sf. Grigore

Palama) Evrei 1,10-14; 2,1-3 şi Marcu 2,1-12.

Duminică, 22 martie: Cuv.Mc.Vasile din Ancira. Duminica 3-a din Post (a

Sfintei Cruci). Evrei 4, 14-16; 5,1-6. Marcu 8, 34-38; 9,1

Miercuri, 25 martie: Buna Vestire (Dezlegare la peşte). Evrei 2, 11-18;

Luca 1, 24-38.

Duminică, 29 martie: Duminica 4-a din Post (a Sf. Ioan Scărarul) Evrei 6,

13-20; Marcu 9, 17-32.

 

 

Date memorabile

 

1 martie 1837: S-a născut marele povestitor Ion Creangă în satul Humuleşti, jud. Neamţ. A trecut la cele eterne  la 31 decembrie 1889, la Iaşi.

2 martie 1716: Apare lucrarea lui Dimitrie Cantemir, Descriptio Moldaviae, prima monografie geografică la români, scrisă în limba latină, la cererea Academiei din Berlin. 2 martie 1876: S-a născut în Hobiţa-Gorj sculptorul român de faimă mondială Constantin Brâncuşi. A murit la 16 martie 1957 la Paris.

6 martie 1945: Instaurarea cu forţa a guvernului dr. Petru Groza sub presiunea militară sovietică. La două zile mai târziu, Churchill, printr-o telegramă strict secretă adresată preşedintelui Roosevelt, îşi manifesta îngrijorarea faţă de acest eveniment, prevăzând epurarea fără discriminare a românilor anticomunişti.

7 martie 1441: Iancu de Hunedoara a devenit voievod al Transilvaniei.

10 martie 1920: Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române hotărăşte ca în Ziua Înalţării Domnului (la 40 zile de la Paşti) să se oficieze slujba parastasului şi pomenirea eroilor în toată ţara. Pomenirea eroilor va fi interzisă din 1948 de către comunişti.

12 martie 1838: Apare, la Braşov, din iniţiativa lui George Bariţiu, Gazeta de Transilvania, primul ziar politic românesc transilvan (interzis de comunişti în 1946). 12 martie 1990: A fost adoptată Proclamaţia de la Timişoara

15 martie 1876: A apărut, la Bucureşti, ziarul "Timpul", organul de presă al Partidului Conservator, la care au lucrat Mihai Eminescu, Ion Slavici şi I.L. Caragiale

25 martie 101: Începutul primului război daco-roman dintre împăratul Traian şi regele Decebal (101-102).

27 martie 1697: Sinodul de la Alba Iulia, convocat de mitropolitul Teofil, a acceptat Unirea cu Roma. 27 martie 1918: Unirea Basarabiei cu România.

 

 

Din predica Părintelui Cleopa la Duminica a III-a a Sfîntului şi Marelui Post (a Sfintei Cruci): despre valoarea sufletului

...Ce va folosi omul de va dobîndi lumea toată şi îşi va pierde sufletul său?
Sau ce va da omul, în schimb, pentru sufletul său? (Marcu 8, 36-37)

Iubiţi credincioşi,

În predica Sfintei Evanghelii de astăzi vom vorbi, pe cît ne va lumina Preabunul Dumnezeu, despre cinstea omului şi despre valoarea sufletului omenesc. Iată ce spune Mîntuitorul: Ce va folosi omul de ar dobîndi toată lumea, dar îşi va pierde sufletul său? (Marcu 8, 36). Apoi zice: Ce va da omul, în schimb, pentru sufletul său (Marcu 8, 37).

 

Sfînta Scriptură are obicei de multe ori să numească pe om "suflet". Iată ce spune la Facere: Iar sufletele care au intrat cu Iacob în Egipt şi care au ieşit din coapsele lui, au fost de toate şaizeci şi şase de suflete, afară de femeile feciorilor săi (Facere 46, 26). Iată că Sfînta Scriptură îl numeşte pe om "suflet". Şi de ce îl numeşte Sfînta Scriptură pe om "suflet"? Răspunsul este acesta: pentru valoarea cea mare ce o are sufletul faţă de trup. Dar poate cineva să-i spună sufletului om? Nu, omul se poate numi suflet, dar sufletul nu se poate numi om. Pentru că sufletul are fire nevăzută, iar trupul are fire văzută şi simţită, şi numai cînd acestea se unesc într-un singur ipostas atunci se cheamă om. Dar nici sufletul nu se cheamă om fără trup, nici trupul nu se zice fără suflet. Căci omul este un ipostas unit din două firi, suflet şi trup.

 

Ce este omul? Omul este un sîmbure şi un centru al întregii lumi pe care a zidit-o Dumnezeu în cer şi pe pămînt. Omul este fiinţă care ţine legătura cu cele patru feluri de lumi pe care le-a făcut Dumnezeu în Univers. El comunică cu întreaga creaţie însufleţită: cu regnul mineral, cu lumea vegetală, cu lumea animalelor şi cu lumea nevăzută a îngerilor, adică cu lumea cea gînditoare. Deci omul este un centru al lumii văzute şi al celei nevăzute, de aceea Sfînta şi dumnezeiasca Scriptură îl numeşte pe om "mare" (Isus Sirah 3, 18). Şi în alt loc zice: Mare este omul şi cinstit bărbatul milostiv.

 

Dar de ce îl numeşte mare? Pentru că în om se reunesc toate lumile create de Dumnezeu şi pentru că, peste toate acestea, el este chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (Facere 1, 26). Pentru că omul uneşte în sine cele patru lumi în mic, omul se numeşte "microcosmos", adică lume mică. După Sfîntul Grigorie Teologul şi după alţi Sfinţi Părinţi ai Bisericii lui Hristos omul se cheamă şi “macrocosmos”, fiindcă este mai mare decît toate creaturile văzute. Omul este o lume mare în cea mică, deoarece el uneşte în sine nu numai lumea cea văzută şi simţită ci şi pe cea nevăzută a îngerilor şi, pe deasupra tuturor, el este singura creaţie făcută după chipul şi după asemănarea lui Dumnezeu (Facere 1, 26-27).

 

Să vedem în ce fel omul se împărtăşeşte de însuşirile îngereşti. Îngerii se tîlcuiesc slugi ale lui Dumnezeu, după cum este scris: Cel ce faci pe îngerii Tăi duhuri şi pe slugile Tale pară de foc (Psalmi 103, 5). Îngerii sînt cei ce ne ajută în necazuri, în scîrbe şi în ispite. Ei se bucură neîncetat de cei ce cresc în virtute şi se mîhnesc de cei ce cad în păcate şi le ajută să se ridice din nou prin pocăinţă. Îngerii slujesc la mîntuirea sufletelor omeneşti şi niciodată nu ne părăsesc, pînă la ieşirea noastră din viaţa aceasta. Îngerii alcătuiesc ceata cea mai aproape de noi, lor li s-a dat spre pază pămîntul şi slujesc mai aproape de noi la mîntuirea sufletelor oamenilor. De aceea Sfîntul Apostol Pavel a zis: Îngerii oare nu sînt toţi duhuri slujitoare, trimişi spre slujbă, pentru cei ce vor fi moştenitorii mîntuirii? (Evrei 1, 14).

 

Sufletul omului are şi el de la Dumnezeu o lucrare asemănătoare cu a îngerilor. El are credinţă şi dragoste de Dumnezeu şi Îi slujeşte cu frică şi cutremur. Sufletul omului are şi el putere de a sluji, de a ajuta pe fraţii săi, de a-i mîngîia în necazuri, de a-i întări cu cuvîntul şi de a veni întotdeauna spre ajutorul lor. Pentru aceasta omul este un fel de înger amestecat din două firi, cum îl numeşte Sfîntul Ioan Damaschin (Dogmatica, cap. 12, Bucureşti, 1938). Sufletul nostru nu este străin nici de lucrarea arhanghelilor. El are memorie dată de Dumnezeu, ţine minte toate, iar mintea lui, dacă este luminată de Preasfîntul Duh, împărtăşeşte şi binevesteşte Evanghelia în care este cuvîntul lui Dumnezeu şi toate învăţăturile mîntuitoare de suflet... Imitînd ceata îngerilor care stăpînesc în văzduh pe diavoli, sufletul omului curat şi luminat de darul lui Dumnezeu stăpîneşte şi el pe diavoli, îi arde cu rugăciunea şi smerenia. Sufletul curat nu vrea să facă voia lor şi, mai ales, nu se lasă biruit de patimile trupului şi ale sufletului pentru că are în el pe Tatăl, şi pe Fiul şi pe Duhul Sfînt (Matei 10, 8; Marcu 3, 15; Luca 9, 1).

 

Omul, asemenea îngerilor are de la Dumnezeu darul de a face puteri şi minuni mari şi în loc de a ocîrmui vînturile şi schimbările vremurilor el stăpîneşte mădularele trupului său, ocîrmuieşte virtuţile, alungă furtuna gîndurilor şi patimile sufletului, punîndu-le pe toate în rînduială spre slujba şi slava lui Dumnezeu… Prin darul lui Dumnezeu ajunge să domnească peste simţuri, şi peste patimile trupului şi ale sufletului său… Omul se împărtăşeşte puţin şi de lucrarea heruvimilor, după măsura darului lui Dumnezeu, prin care poate fi înţelept şi veghetor asupra patimilor, cu mintea şi inima pline de cunoştinţă dumnezeiască, putînd şi el să reverse înţelepciune duhovnicească prin propovăduirea cuvîntului lui Dumnezeu spre mîntuirea a mii de suflete iubitoare de Hristos. Dar sufletul omenesc, imitînd pe serafimi, cînd ajunge desăvîrşit, se umple de căldură şi văpaie dumnezeiască şi are atîta dragoste arzătoare faţă de Preabunul Dumnezeu încît, pe drept cuvînt, este "un serafim în trup, un serafim pămîntesc".

 

Omul este mai mic decît îngerii cu cunoştinţa, iar cu darul, cunoaşte mai puţine taine dumnezeieşti decît aceştia. Aşa trebuie să înţelegem cuvintele Mîntuitorului despre Sfîntul Ioan Botezătorul, care zice: Între cei născuţi din femei, nimeni nu s-a ridicat mai mare ca Ioan, dar cel mai mic întru Împărăţia Cerurilor este mai mare decît el (Matei 11, 11; Luca 7, 28). Dar pentru că din toată zidirea, numai omul este făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, omul este mai mare decît îngerii. Sufletul omului întrece pe îngeri prin trei însuşiri, după Sfîntul Vasile cel Mare şi anume: prin minte, prin cuvînt şi prin voie de sine stăpînitoare, adică liberă. Căci prin minte sufletul omului se aseamănă mai ales cu Tatăl şi cu Fiul, iar prin voia sa liberă, de sine stăpînitoare, care este rădăcina tuturor bunătăţilor, sufletul se aseamănă Sfîntului Duh. Astfel omul este icoana Preasfintei Treimi prin aceste trei însuşiri.

 

Iubiţi credincioşi, vedeţi cît de mare este valoarea sufletului omenesc? Vedeţi pînă la ce cinste şi strălucire se ridică? Şi acestea pentru că omul este regele creaţiei, singura fiinţă creată după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. De aceea zice Mîntuitorul în Sfînta Evanghelie de astăzi: Ce va folosi omul de ar dobîndi toată lumea dacă îşi va pierde sufletul său? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său? (Marcu 8, 35-37). Tocmai de aceea ne aminteşte Biserica cuvintele Mîntuitorului care zice să avem grijă de mîntuirea noastră, mai ales acum în Postul Mare, cînd tot creştinul binecredincios îşi caută de suflet. De aceea S-a întrupat şi a pătimit pentru oameni Fiul lui Dumnezeu, ca să scoată sufletele noastre, atît de preţioase, din robia patimilor şi din adîncul iadului, unde erau aruncate de diavolii cei ucigaşi.

 

Iată pentru ce s-a pus această Evanghelie la mijlocul marelui Post, ca să avem timp pînă la Sfintele Paşti, să ne pocăim, să ne spovedim, să ne împăcăm cu Dumnezeu şi cu oamenii şi să primim cu vrednicie Sfînta Împărtăşanie care este cel mai mare dar pe care ni-l dăruieşte Mîntuitorul pe pămînt. Să luăm deci aminte cum trăim, cum ne îndreptăm viaţa, ce am făcut pînă acum pentru sufletul nostru şi ce trebuie să mai facem pe viitor ca să dobîndim mîntuirea noastră şi să scăpăm de osîndă. Să luăm aminte că tocmai de aceea ne luptă atît de mult diavolul prin slugile lui, ca să ne răpească ce avem mai scump de la Dumnezeu. Nu averea, nu cinstea, nu prietenii, nu trupul, nu viaţa aceasta pămîntească, ci sufletul pe care ni l-a dat Dumnezeu, care este mai scump decît toate mărgăritarele lumii. Pentru el suferim atîtea ispite în trup; pentru el ne luptăm o viaţă cu diavolii, cu slăbiciunile firii, cu oamenii răi şi cu patimile ucigaşe de suflet care ne atacă din toate părţile.

 

După ce am văzut ce este sufletul şi cît de mare este valoarea lui, să vedem acum cum trebuie să ne păstrăm curat de păcate sufletul nostru; sau dacă sîntem stăpîniţi de patimi, care formează cancerul sufletului, cum am putea să ne izbăvim de robia lor şi de veşnica osîndă. Sufletul pruncului după botez este curat ca un înger. De aceea pruncul care moare îndată după botez, fiind fără păcate este sigur mîntuit şi numărat în ceata sfinţilor. Pentru aceea şi Mîntuitorul a luat un prunc în sfintele Sale braţe, zicînd: Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi, căci a unora ca aceştia este Împărăţia lui Dumnezeu (Marcu 10, 14). Copilul botezat este deci, prototipul îngerului, al sufletului, al omului desăvîrşit, nestăpînit de nici un păcat, de nici un gînd necurat. Iată, pe pămînt, copilul este cea mai potrivită icoană a sfinţeniei, a sufletului mîntuit.

 

Cum ne putem curăţi sufletul, conştiinţa, inima şi trupul de păcatele ce ne apasă? Cel dintîi lucru ce trebuie să-l facem în posturi este spovedania cu căinţă şi lacrimi şi Sfînta Împărtăşanie. Apoi este sfînta rugăciune. Ne trebuie mai multă rugăciune, fraţii mei, mai multă evlavie şi răbdare la rugăciune, prezenţă regulată la biserică. Citiţi apoi zilnic psaltirea, o catismă sau două, că psalmii şi din inimă de piatră scot lacrimi, zice Sfîntul Vasile cel Mare. Mai citiţi seara sau dimineaţa un acatist, paraclisul Maicii Domnului, rugăciunile zilnice din cartea de rugăciuni şi adăugaţi metanii şi închinăciuni cu rugăciunea lui Hristos, după putere. A treia faptă bună care ajută mult rugăciunea este postul. Mare este puterea rugăciunii unită cu postul. Amîndouă fac adevărate minuni; înălbesc sufletul înnegrit de păcate şi de gînduri rele. Fiecare să postească după putere, numai să postească. Adică să mănînce de post, iar miercurea şi vinerea să ţină post măcar negru pînă la amiază.

 

Altă mare faptă bună care ajută mult la mîntuirea sufletului este milostenia. Miluiţi cît puteţi, ajutaţi cu dragoste şi inimă bună pe orice om care vă cere.

Mare putere are milostenia sufletească. Îndemnaţi-vă unii pe alţii la biserică, la rugăciune, la spovedanie, la pocăinţă. Cercetaţi pe cei bolnavi, ajutaţi pe cei întristaţi cu cuvinte de mîngîiere, cu cărţi sfinte de citit şi citiţi, mai ales, în Noul Testament. Iar cununa bunătăţilor este dragostea creştină. Iubiţi duhovniceşte pe toţi, cereţi iertare de la toţi şi bucuraţi-vă în Hristos, că Dumnezeu este dragoste. Iată cea mai bună cale de curăţenie şi de mîntuire a sufletelor noastre.

 

Iubiţi credincioşi, astăzi, în Duminica a treia din Postul Mare, numită "a Sfintei Cruci", după cum vedeţi, se scoate cu mare evlavie în mijlocul bisericii Sfînta Cruce. De ce se scoate Crucea la jumătatea postului în biserică pentru închinare, unde stă o săptămînă? Se scoate pentru a ne întări şi a ne îmbărbăta în nevoinţa postului, ca să-l putem parcurge cu folos pînă la capăt. Căci privind la Sfînta Cruce şi cugetînd la patimile Domnului uităm de necazurile vieţii şi primim putere pe calea mîntuirii.

 

Fraţii mei, este puterea Crucii lui Hristos în lume! Crucea ne-a adus mîntuirea şi împăcarea cu Dumnezeu. Crucea a sfărîmat prin Înviere porţile iadului. Crucea ne-a deschis raiul şi a biruit moartea. Crucea zdrobeşte pe diavoli şi-i alungă dintre noi. Crucea este scară de mîntuire a lumii care ne urcă la cer. Să urcăm la Dumnezeu pe scara Crucii. Să ne împăcăm şi să ne iubim prin jertfa Sfintei Cruci. Să ne silim a ne duce fiecare crucea noastră cu smerenie, cu răbdare şi cu nădejdea mîntuirii. Să nu deznădăjduim în boli, în suferinţe şi în mulţimea necazurilor vieţii. Să ne gîndim că toţi părinţii, înaintaşii şi sfinţii noştri au suferit şi şi-au dus crucea cu răbdare şi bucurie pînă la capăt. Deci să ne întărim şi noi, fraţii mei, în nevoinţa postului. Înaintea noastră merge Însuşi Hristos Mîntuitorul lumii cu Crucea în spate. Să-I urmăm şi noi cu credinţă şi bărbăţie, lucrînd ziua şi noaptea la mîntuirea sufletelor noastre. Şi ajungînd cu bucurie la Sfintele Paşti, să îngenunchem în faţa Crucii şi împreună să cîntăm: "Crucii tale ne închinăm, Hristoase, şi Sfînta Învierea Ta o lăudăm şi o mărim!" Amin.

 

Iubiţi credincioşi, Domnul şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos a venit din Cer ca să facă ascultare de Părintele Său şi să slujească la mîntuirea neamului omenesc, scoţîndu-l din robia Răului şi a morţii. În toată Evanghelia El a învăţat neîncetat pe oameni, cum să facă voia lui Dumnezeu şi cum să lucreze faptele bune spre slava Lui şi spre mîntuirea sufletelor lor. În dumnezeiasca Evanghelie de azi, pe lîngă alte învăţături, ne arată cum să postim şi unde să adunăm comoară pentru sufletele noastre. Iată ce zice în privinţa postului ca să fie spre slava lui Dumnezeu şi spre mîntuirea sufletelor noastre: Tu însă, cînd posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău care este în ascuns; şi Tatăl care vede în ascuns îţi va răsplăti ţie (Matei 6, 17-18).

 

Dar Mîntuitorul ne-a poruncit nu numai postul să-l facem în ascuns, spre a scăpa de slava oamenilor, ci şi milostenia, şi rugăciunea, şi toate faptele bune, că iată ce zice: Luaţi aminte ca faptele dreptăţii voastre să nu le faceţi înaintea oamenilor, ca să fiţi văzuţi de ei; altfel nu veţi avea plată de la Tatăl vostru Cel din ceruri (Matei 6, 1). Deci, cînd faci milostenie, nu trîmbiţa înainta ta, cum fac făţarnicii în sinagogi şi pe uliţe, ca să fie slăviţi de oameni; adevărat grăiesc vouă că îşi iau plata lor. Tu însă, cînd faci milostenie, să nu ştie stînga ta ce face dreapta ta, ca milostenia ta să fie într-ascuns şi Tatăl tău care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie. Iar cînd vă rugaţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii cărora le place, prin sinagogi şi prin colţurile uliţelor, stînd în picioare, să se roage ca să se arate oamenilor; adevărat grăiesc vouă că îşi iau plata lor. Tu însă, cînd te rogi, intră în cămara ta şi, închizînd uşa, roagă-te Tatălui tău care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie (Matei 6, 2- 6). Iată, fraţii mei, cum ne-a învăţat Mîntuitorul nostru Iisus Hristos să lucrăm întru ascuns, spre a ne feri de păcatul cel mare al mîndriei şi al slavei deşarte care de multe ori ne vine din lauda oamenilor.

 

Dar oare întotdeauna trebuie să lucrăm faptele bune în ascuns? Suntem datori să lucrăm faptele bune şi în ascuns şi la arătare, cînd nu vom putea să le ascundem. Numai un lucru să avem în vedere: ca toate faptele noastre să fie plăcute lui Dumnezeu şi spre slava Lui. Că zice Mîntuitorul nostru Iisus Hristos: Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încît să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru cel din ceruri (Matei 5, 16). Deci, ori de facem fapte bune în ascuns, ori întru arătare, să le facem spre slava şi plăcerea lui Dumnezeu. Acest lucru ne învaţă şi vasul alegerii marele Apostol Pavel, zicînd: De aceea, ori de mîncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceţi. (I Corinteni 10, 31).

 

Dumnezeieştii Părinţi ne arată că fapta are trup şi suflet. Trupul faptelor bune este lucrarea lor, iar sufletul faptelor bune este scopul cu care le lucrăm. Deci, se cuvine să fim cu mare luare aminte la scopul cu care lucrăm faptele cele bune. Fapta bună făcută cu scop rău are temelie de umbră şi, pe lîngă faptul că pierdem osteneala săvîrşirii ei, ne facem vinovaţi de osîndă. Căci Dumnezeu, care vede cele ascunse ale inimii noastre nu ia aminte la cele ce facem, ci la scopul cu care lucrăm fapta bună. Acest adevăr ni-l arată şi dumnezeiescul părinte Maxim Mărturisitorul, care zice: "În toate cele făcute de noi, Dumnezeu ia seama la scop" (Filocalia, vol. II, Sibiu, 1947, p. 86). Căci unul lucrează fapta bună ca să fie lăudat şi cinstit de oameni, altul, ca să cîştige bani sau avere, iar altul, ca să tragă pe unii la păcate şi dezmierdări. Toate aceste scopuri sunt rele şi vătămătoare de suflet. Altul însă suferă toată osteneala faptelor bune şi cu multă răbdare şi smerenie îşi duce crucea vieţii avînd în vedere numai scopul sfînt de a face toate spre slava lui Dumnezeu, spre a cîştiga milă şi îndurare în ziua morţii şi a Judecăţii de apoi ca să-şi mîntuiască sufletul. Fericit şi de trei ori fericit este asemenea om care nu doreşte altceva în viaţă decît mîntuirea sufletului său.

 

 

Rugăciunea Postului Mare (a Sfântului Efrem Sirul)

 

Doamne şi Stăpânul vieţii mele, Duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie;

Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei dăruieşte-l mie, slugii Tale;

Aşa, Doamne, Împărate, dăruieşte-mi să-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în veci. Amin.

 

                                                            Postul Paştelui

 

"Nimeni din cei legaţi cu pofte şi cu desfătări trupeşti nu este vrednic să vină, să se apropie, sau să slujească Ţie, Împăratul slavei; căci a sluji Ţie este lucru mare şi înfricoşător chiar pentru puterile cele cereşti", spune preotul cu fior de evlavie şi frică în rugăciunea sa când se cântă la Liturghie Cântarea Heruvimilor. De aceea este necesară curăţirea noastră - postul, înfrânarea, despătimirea – ca să fim “vrednici”.

Postul şi ispitele Domnului (Matei 4, 1-11, Marcu 1, 12-13, Luca 4, 1-13) au urmat după botezul în apa Iordanului. Aşa şi noi, după ce suntem botezaţi, ne parcurgem viaţa prin pustiul unde se mişcă şi bântuie ispitele (undeva într-o rugăciune de dimineaţă se spune: "Şi ne dăruieşte nouă cu inimă veghetoare şi curată să trecem toată noaptea acestei vieţi, aşteptând Luminata şi Sfânta Zi a Unuia-Născut Fiului Tău...")

Trei sunt principalii duşmani ai postului: duhul cel rău, lumea şi trupul. Duhul cel rău ne şopteşte ca şi lui Adam: “Omule, postul nu este o poruncă, te poţi mântui şi fără post, căci nu spurcă ce intră în gură, n-a zis oare Hristos aşa?” Al doilea duşman este lumea care ne amăgeşte zicând: “Nu mai posti, femeie, că te faci de râs, cine mai posteşte azi, fii serioasă, nu te mai lua după babe !” Trupul e al treilea duşman. Auzind că este vorba de post începe dinainte să se întristeze, să se mânie asupra noastră zicând: ,,O, cât o să mă chinuieşti cu bucate sărăcăcioase, nu vezi că sunt bolnav, faţa mi se îngălbeneşte.Doar sunt tânăr acum, am eu vreme să postesc mai la bătrâneţe?”

Iată, aşa se lasă creştinii biruiţi de aceste ispite de la cei trei duşmani: trupul, lumea şi duhul cel rău şi viclean. Mai ales dacă ne gândim câţi nu au de întâmpinat greutăţi şi batjocuri din cauza postului. Sfinţii ne spun că în trei rânduri ispiteşte duhul răului pe om: înainte de a face binele, în timpul săvârşirii lui şi după ce a făcut binele. Întâi el se trudeşte în multe chipuri să nu reuşim să facem fapta bună. Dacă totuşi începem să o facem, el ne întinde curse, ca să facem greşit acea faptă bună, sau amestecată cu răul şi dacă totuşi am împlinit făcând fapta bună aşa cum o cere Dumnezeu, duhul rău caută să ne arunce în păcatul mândriei şi aşa să pierdem tot ce am lucrat, cum am auzit în Sfânta Evanghelie că fariseii făţarnici, care posteau de ochii lumii, şi-au luat plata cuvenită lor.

Nu trebuie să zicem ca unii: Abia aştept să treacă postul ca să mai fac o beţie sau să mai fumez pe rupte. Postul se înscrie pe o linie continuă cu posturile anterioare şi cele care vor urma, este o călătorie neîncetată spre pacea sufletului nostru şi pregătirea întâlnirii cu Dumnezeu căci nu se ştie când ni se va termina viaţa şi vom fi la Judecată. Facem postul cu linişte în suflet ca pe orice muncă sau datorie pe care ne-a învăţat maturitatea vârstei să o facem fără să ne plângem, cu pace şi cu bucurie că trăim. Dumnezeu este dragoste.

 

Postul Mare este o călătorie spre Sărbătoarea Învierii

 

Numărul patruzeci este frecvent în Biblie şi marchează pregătirea pentru evenimente deosebit de importante: 40 zile pentru Moise pe muntele Sinai înainte de a da poporului Tablele Legii, 40 zile pentru Ilie înainte de a se întâlni cu Dumnezeu pe muntele Horeb, 40 zile de post al Domnului Iisus Hristos în deşert înainte de a ieşi şi propovădui în lume Cuvântul lui Dumnezeu şi de a vindeca bolnavii, 40 zile petrecute de Domnul Iisus pentru ultimele învăţături date ucenicilor înainte de Înălţarea Sa la cer.  Patruzeci de zile durează călătoria postului pregătind sufletele noastre pentru marele praznic al Naşterii sau Învierii Mântuitorului. Dacă cel premergător Naşterii Domnului este un post uşor de curăţire în bucurie, cel premergător Săptăminii Patimilor Lui înaintea celei mai mari sărbători a anului, Învierea, este un post greu, de introspecţie adâncă, de meditaţie, căinţă şi iertare.

La catolici în prima zi a postului, Miercurea Cenuşii, se ard frunzele de palmier cu care se sărbătorea anul trecut, la Florii, intrarea Domnului în Ierusalim. Creştinul porneşte la drum, cu cenuşa lor pe frunte, purtând astfel cu el amintirea morţii care naşte sentimentul penitenţei şi totodată amintirea slavei lui Dumnezeu care naşte bucurie. La ortodocşii greci, în această primă zi, copiii obişnuiesc a înălţa zmeie spre cerul de primăvară. Spiritul nostru pleacă cu binecuvântarea luminii cerului.

Duminica din ajunul plecării, a Lăsatei Secului, este în multe biserici ortodoxe, şi duminica cererii de iertare făcută aproapilor noştri pentru ce le-am greşit. Plecăm astfel cu o iertare mică anticipând iertarea cea mare de la sfârşitul călătoriei când ne vom spovedi şi împărtăşi cu Sfânt Trupul şi Sângele Domnului, căci Biserica ne aduce aminte tot în această duminică din ajun, de izgonirea lui Adam din rai, a cărei consecinţă este natura noastră slabă şi supusă păcatului – o situaţie dată pe care trebuie să o rezolvăm.  Dac-ar fi postit Adam (abţinându-se de la a pofti şi mânca din pomul binelui şi răului) noi am fi fost astăzi tot în rai, spune una din cântările postului. Pregătiţi sufleteşte prin post, noi vom fi martori la Patimile Domnului şi ne vom umple de bucuria sfârşitului călătoriei, de binecuvântarea Învierii Sale, prin care devine posibilă mântuirea noastră.

Părintele Theodor Damian scria foarte frumos despre “Pustia ca eliberare”: pelerinajul evreilor din Egipt în Israel, din Vechiul Testament, reprezintă o ieşire din robie - ca şi pelerinajul nostru, căci noi căutăm ieşirea din robia trupului. După cum remarcă Părintele Damian, alături de poporul evreu care călătorea, era “cineva care îi călăuzea” deşi “aparent mergeau la voia întâmplării”. Se ştia că există “o ţintă pentru care oamenii aceia se angajaseră, există un rol precis pentru care ei rătăceau în pustie”. “Dar Dumnezeu voia ca poporul ales să ajungă foarte greu la pământul făgăduinţei, ţinta finală a pelerinajului lui… Dumnezeu putea să-l scoată din Egipt şi să-l aducă în Canaan, pe pământul făgăduinţei timp de cinci, şapte sau zece ani, de pildă”. Într-adevăr, cât timp i-a trebuit Sfântului Iosif pentru fuga sa în Egipt cu Maica Domnului şi Pruncul Sfânt? Istoricii spun că au fost plecaţi doi ani din Ţara Sfântă. Deci există un drum mult mai scurt.  Dumnezeu a vrut să-i poarte pe evrei  nu mai puţin de patruzeci de ani - pentru ca să-i câştige, să-i convingă, să-i ajute să privească în adâncul sufletului lor, să mediteze şi să înţeleagă învăţătura Domnului. Călătoria noastră acum are ca oază la mijlocul ei Duminica Crucii. “Şi pelerinajul din pustie din Noul Testament are şi el o călăuză, pe Mântuitorul Hristos”. Călătoria noastră, a Postului Mare, Îl are drept ghid pe Domnul Iisus spre sărbătoarea împărătească a Învierii Lui. “Ţinta pelerinajului din Noul Testament este Împărăţia lui Dumnezeu” şi ea trece, pentru noi creştinii, prin Înviere.

La mânăstirea de la râul Iordanului, unde îl trimisese îngerul pe Sfântul Zosima, era regula ca, în duminica dinaintea începerii Postului Mare, să se adune toţi călugării la Sfânta Liturghie la care se împărtăşeau şi apoi, după ce poposeau puţin la trapeză, să se adune din nou în biserică unde se rugau, se sărutau unii pe alţii cerându-şi iertare şi se prosternau în faţa stareţului cerându-i să-i  binecuvinteze şi să se roage pentru ei, ca apoi să plece în pustie pentru patruzeci de zile, cântând: “Domnul este luminarea mea şi mântuirea mea; de cine mă voi teme?  Domnul este apărătorul vieţii mele; de cine mă voi înfricoşa?’ (Ps. 26,1-2).  În pustie se risipeau astfel de nu mai ştia unul de altul şi acolo se rugau, fiecare în liniştea lui. Se întorceau apoi în Duminica Floriilor pentru a fi cu toţii la slujbele Săptămânii Patimilor Domnului şi apoi la marele praznic al Învierii.

În şederea sa de patruzeci de zile în pustie, făcută după regula mânăstirii, a întâlnit Sfântul Zosima pe Sfânta Cuvioasă Maria Egipteanca (pe care Biserica noastră o pomeneşte în Duminica a 5-a din Post), care vieţuia în deşert de 47 ani  şi nu văzuse în acest răstimp nici o fiinţă vie. Îndurând grelele încercări ale setei, foamei, frigului şi arşiţei, Sfânta luptase cumplit cu ispitele memoriei şi imaginaţiei, cu nevoile trupului, plângând şi rugându-se amarnic, zăcând la pământ uneori o zi şi o noapte întreagă până o acoperea o lumină liniştitoare. A alungat astfel în primii şaptesprezece ani de pustie nu numai patimile din sufletul său, dar orice sămânţă de rău. De aceea chiar şi povestind despre viaţa ei dinainte de pustie sau de cumplitele sale încercări ascetice îi era frică să nu cadă din nou în sfâşietoare lupte interioare. Ultimii treizeci de ani îi petrecuse însă în liniştea binefăcătoare a lui Dumnezeu şi bătrânul Zosima vedea aceasta, cu emoţie şi spaimă, în desăvârşita ei sfinţenie: îi citea gândurile, dădea citate din Biblie (pe care Cuvioasa n-o citise niciodată), trupul ei se înălţa la distanţă de jumătate de braţ de la pământ când se ruga,  a trecut râul Iordan păşind pe apă. Prin această întâlnire dintre părintele Zosima si cuvioasă, Cel de Sus a răspuns rugăciunilor amândorura: unuia pentru a învăţa mai mult din cele ale desăvârşirii, celeilalte pentru nevoia de a se împărtăşi cu Trupul şi Sângele Domnului înainte de repausul cel veşnic (cum s-a şi întâmplat, părintele aducându-i-le,  după cum ea îi ceruse - după apusul soarelui, în ziua din Săptămâna Mare când se celebrează Cina cea de Taină. Imediat ce s-a împărtăşit, sfânta s-a săvârşit din viaţă, părintele Zosima găsindu-i trupul nealterat un an mai târziu).

Biserica noastră citeşte Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul, împărţit pe zile,  în prima săptămână a Postului. Citirea Canonului se repetă, cu citirea în întregime, în miercurea celei de a cincea săptămâni care precede Duminica Sfintei Maria Egipteanca. Canonul, atingând un ton de adâncă pocăinţă, cuprinde din loc în loc rugăciuni fierbinţi către această Cuvioasă, a cărei viaţă chiar se citeşte în săptămâna cincea ca parte din rânduiala spunerii canonului. O rugăm pe Sfânta Cuvioasă, ca pe un atlet desăvârşit al sufletului în lupta cu ispitele, să ne deschidă ochii a ne vedea lăuntrul nostru şi a ne curăţi. Canonul rememorează evenimentele importante ale Vechiului şi Noului Testament, comparându-le mereu cu slăbiciunile sufletului nostru, şi constituie “o meditaţie asupra istoriei păcatului, căinţei şi iertării”.

“Zis-a Avva Ioan Colov: de va voi împăratul să ia vreo cetate, apa întâi o opreşte şi hrana, şi aşa, vrăjmaşii de foamete pierind, se supun lui! Aşa şi patimile trupului: dacă cu post şi cu foamete va petrece omul, vrăjmaşii slăbesc către sufletul lui”. Şi tot în Pateric aflăm următoarele cuvinte ale unui alt bătrân: “Precum vederea este mai mare decât toate simţurile, aşa şi rugăciunea este mai mare decât toate faptele bune”. Rugăciunea şi veghea sunt bagajele noastre iar nordul busolei ne este Dumnezeu (“zis-a Avva Theona: fiindcă se depărtează mintea de la privirea lui Dumnezeu, pentru aceasta suntem robiţi de patimile trupeşti”).

Postul nu este o testare a voinţei proprii cum fac unii tineri îndeletnicindu-se cu sporturi temerare. El nu este nici o simplă privaţiune pe toată durata postului, ca un dar de recunoştinţă oferit lui Dumnezeu. El este o călătorie care se însumează la posturile anterioare într-un sens continuu ascendent al întregii noastre vieţi. Răsplata lui sunt darurile Sfântului Duh: dragoste, bucurie, pace, răbdare, bunătate, autocontrol, credinţă. Fiecare post trăit, încununat de Sărbătoarea Învierii, ne aduce mai aproape de Dumnezeu, de speranţa mântuirii. Căci postul, cu ascezele, asprimile şi exigenţele sale, este o cale de a ajunge la Domnul Iisus. A realiza apoi prezenţa Domnului în curăţia ce o dobândim, a şedea cu El, constituie o bucurie, o nespusă bucurie. „Ucenicii lui Ioan şi ai fariseilor posteau şi au venit şi I-au zis Lui: De ce ucenicii lui Ioan şi ucenicii fariseilor postesc, iar ucenicii Tăi nu postesc? Şi Iisus le-a zis: Pot, oare, prietenii mirelui să postească cât timp este mirele cu ei? Câtă vreme au pe mire cu ei, nu pot să postească. Dar vor veni zile, când se va lua mirele de la ei şi atunci vor posti în acele zile.” (Marcu 2, 18-20). Noi trăim zile de post pentru a pregăti revenirea mirelui în mijlocul nostru. Acel eveniment va marca o bucurie mare, o bucurie fără seamăn.

 

Duminicile Postului Mare (8 martie – 5 aprilie)

 

Primele doua duminici ne pun în temă, ne aşează în cadrul de gândire şi simţire: acela al Bisericii. Prima duminică este a Ortodoxiei, a Bisericii cu lucrurile ei materiale care ne duc spre sfinţenie. A doua duminică, a Sfântului Grigore Palamas, ne învaţă despre partea adânc spirituală, ascunsă, a Bisericii. Următoarele trei duminici ne întăresc în acţiunea postului şi rugăciunii aducându-ne pildele nevoitorilor în credinţă. Astfel a treia duminică este a Sfintei Cruci, amintindu-ne spusele Mântuitorului că avem fiecare de dus crucea noastră proprie, drumul nostru de suferinţă şi curăţire, de apropiere de Dumnezeu; ea ne întăreşte pentru că ştim că Domnul Iisus a pătimit El Însuşi pe cruce şi ne va ajuta în încercările noastre. A patra duminică, a Sfântului Ioan Scărarul şi a cincea, a Sfintei Maria Egipteanca, ne arată cât de departe poate ajunge străduinţa şi, deşi nu vom atinge sfinţenia acestor mari nevoitori, putem totuşi merge în umbra lor.

 

Duminica Ortodoxiei (8 martie)

 

Ea comemorează victoria finală împotriva prigoanei iconoclaste, realizată în 843 în Bizanţ. Iclonoclaştii socoteau ca protestanţii sau baptiştii de astăzi că inchinarea la icoane este o închinare la idoli de lemn. Ei au pornit cu înverşunare să persecute şi omoare pe creştinii care ţineau icoane. Aţâţat de aceştia împăratul Leo III a început atacul în 726 dar împărăteasa Irina în 780 a sistat persecuţia. Apoi împăratul Leo V Armeanul, a pornit al doilea atac în 815 şi împărăteasa Teodora a reinstaurat icoanele în 843. Principalul apărător al icoanelor în prima perioadă a fost Sfântul Ioan Damaschinul (675-749) iar în a doua, Sfântul Teodor Suditul (759-826). Ei spuneau ceea ce spune Biserica şi care este răspunsul nostru faţă de protestanţi: icoanele nu sunt un idol ci un simbol; noi nu le slăvim ca pe Dumnezeu ci doar le venerăm; dar icoanele sunt "cărţi deschise care ne amintesc pe Dumnezeu" şi prin ele adesea Sfinţii săvârşesc minuni. Dar mai important decât toate este faptul că încarnarea Fiului lui Dumnezeu în Domnul Iisus Hristos a facut posibilă reprezentarea religioasă. Aşadar Dumnezeu Fiul, şi nu Tatăl, poate fi reprezentat, pentru că El a luat faţă omenească. Dacă s-ar accepta furia iconoclastă ca o religie eliberată de orice contact material, s-ar nega Încarnarea şi atunci însăşi Sfânta Taină a Împărtăşirii credinciosului cu Trupul şi Sângele Mântuitorului, nu ar mai fi posibilă. Sfântul Evanghelist Luca, ucenic al Sfântului Apostol Pavel, a pictat prima icoană: cea a Maicii Domnului. Înainte de aceasta se cunosc din timpul vieţii Mântuitorului mahrama Sfintei Veronica şi Mahrama trimisă lui Avgar din Siria, ambele cu chipul Domnului Iisus. În primii ani ai creştinismului s-au folosit simboluri grafice în mormintele şi catacombele unde se ascundeau credincioşii (crucea, peştele, păunul, pastorul şi porumbelul). Cel de-al şaptelea consiliu ecumenic a consolidat triumful ortodoxiei asupra ereziei iconoclaste.

            Notă. De aceea să fim atenţi ce Biblie citim. Iată un exemplu adus de regretata noastră prietenă Regina. Traducerea difuzată de Bible Society pe care o folosesc baptiştii spune: “Sunt ruşinaţi toţi cei ce slujesc icoanelor şi care se fălesc cu idolii, toţi dumnezeii se închină înaintea Lui” (Ps.97,7), pe când Biblia noastră ortodoxă spune: “Să se ruşineze toţi cei ce se închină chipurilor cioplite şi se laudă cu idolii lor. Închinaţi-vă Lui toţi îngerii Lui (Ps.96,7). De asemenea să ne amintim de cei care în România voiau să scoată icoanele din şcoli, pomul de Crăciun din locurile publice, înlocuind conţinutul religios al sărbătorilor cu interese comerciale, făcând felicitările de Paşti cu iepuraşi, flori şi ouă şi eliminând imaginea Învierii Mântuitorului. Nu este acesta un iconoclasm subtil?

 

           

Duminica Sfântului Grigore Palamas (15 martie)

 

Sfântul Grigore Palamas a fost călugăr la Muntele Athos şi episcop în Tesalonic, şi a promovat Rugăciunea lui Iisus, ca rugăciune centrală a creştinului ortodox (“Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”). El ne învaţă cum credinţa ne sfinţeşte şi apropie de Dumnezeu. El ne vorbeşte despre lumina divină care strălucea pe Domnul Iisus pe muntele Tabor, la Schimbarea la Faţă (“Şi S-a schimbat la faţă, înaintea lor, şi a strălucit faţa Lui ca soarele, iar veşmintele Lui s-au facut albe ca lumina” - Matei, 17, 2), lumină care străluceşte şi pe feţele celor sfinţi care ajung acolo prin efort ascetic, iubire şi rugăciune. Se citeşte în această duminică "Vindecarea slăbănogului" (Marcu 2, 1-12) în care ne arde inima ca un fier roşu întrebarea Mântuitorului: ce este mai lesne - iertarea păcatelor sau vindecarea de boală? Căci chiar o minune ca aceea a vindecării slăbănogului se poate petrece mai uşor (deşi este o minune!) decât iertarea păcatelor; lucru care, dacă ne gândim bine, ne înfricoşează şi ne întăreşte în truda noastră de post, înfrânări şi rugăciune, pentru pregătirea vindecării sufletului care va veni la Sfânta Înviere când ne vom spovedi şi împărtăşi cu Sfintele Taine şi vom fi iertaţi.

 

 

Duminica Sfintei Cruci

 

Duminica Crucii se situează la mijlocul Postului. Ea ne ţine pe direcţie şi ne întăreşte. Crucea arată ca o spadă, cu care este înfrânt răul, şi ca o cheie cu care se deschide Împărăţia lui Dumnezeu. Venerăm împreună cu Marele Preot, Hristos, pe Dumnezeu (Evrei 4, 14-16 şi 5, 1-6) şi mergem către El, urmându-L pe Mântuitorul pe un drum de sacrificiu: "Dacă voieşte cineva să meargă după Mine, să se lepede de sine însuşi, să-şi ia crucea şi să Mă urmeze" (Marcu 8,34-9,1). Este un drum al travaliului interior, al luptei cu sine, cu încercările, cu dificultatea clădirii virtuţilor, cu dăruirea de sine lui Dumnezeu şi aproapelui – toate prin neîncetată veghe la ispite,  continuă rugăciune, cumpătare şi post. Mai este şi o altă semnificaţie: “cuvântul cruce înseamnă suferinţă pentru adevăr”. Iată o rugăciune proprie acestei zile: “Doamne Atotputernicule, cu smerenie si umilinta ne apropiem de Crucea Ta, nu pentru a slavi metalul sau lemnul din care este facuta, ci pentru a slavi cea mai mare izbanda din istoria omenirii - izbanda Ta asupra pacatului si a mortii; izbanda la care ne-am facut si noi partasi prin Botez si Credinta; izbanda ce a schimbat minusurile vietii noastre intr-un Plus fara de margini; izbanda care a adus lumina in locul intunericului, dragostea in locul urei, nadejde in locul disperarii, apa acolo unde era insetare si paine in locul foametei.
Amin.

 

Duminica Sfântului Ioan Scărarul

 

Acest sfânt, numit în vest şi Sfântul Ioan Climacus, a trăit între anii 579 şi 649, fiind către sfârşitul vieţii sale stareţul vestitei mânăstiri Sfânta Ecaterina din muntele Sinai. A stat 40 ani în singurătate, mâncând şi dormind puţin, rugându-se mult şi scriind cărţi. Invidia călugărilor pentru elocvenţa sa după reintrarea în mânăstire l-a făcut să nu mai vorbească un an întreg niciun cuvânt, încât toţi l-au rugat cu lacrimi să rupă legământul tăcerii sale. A făcut minuni, în special vindecări, cu sfinţenia sa. Cartea sa de căpătâi, care stă la baza vieţii oricărui monah şi care se citeşte în timpul Postului Mare de către creştinii râvnitori, se numeşte "Scara" (The Ladder of Divine Ascent) şi cuprinde 30 de trepte de desăvâşire spirituală: treptele 1-26 privind păcatele şi cum ne putem despătimi şi treptele 27-30 privind rugăciunea, credinţa, speranţa şi dragostea, trepte finale în drumul nostru continuu de îndumnezeire.  Citirea din Biblie în această duminică (Marcu 9, 17-32) cuprinde acea zguduitoare întâlnire cu tatăl unui copil epileptic care, când Domnul a observat îndoiala acestuia în puterea Mântuitorului şi şubrezenia credinţei lui, a strigat cu mare durere, din adâncul sufletului său: "Cred Doamne! Ajută necredinţei mele!"

 

 

Buna Vestire

 

Viaţa Prea Sfintei Maria, în casa lui Iosif, se petrecea în cea mai mare curăţie, ea fiind fecioară nu numai cu trupul dar şi cu gîndul şi sufletul. Ea era smerită cu inima, măsurată la vorbă, prudentă cu mintea, sârguincioasă cu citirea, avea nădejdea nu la bogăţii ci asculta la cererile săracilor, era stăruitoare cu munca şi modestă în cuvinte. Ea socotea că Dumnezeu judecă gândurile minţii şi nu oamenii (1 Corinteni 4,4). Niciodată n-a râs de nimeni ci i-a acoperit pe toţi cu dragostea ei. Niciodată_ nu s-a certat cu nimeni şi nu a dispreţuit pe cel mai mic. Nu ieşea din casă decât la Sfânta Slujbă şi atunci însoţită. Era foarte ocupată acasă. Inspira respect şi avea toate virtuţile.    

            Maica Domnului sta acasă în Nazaret şi lucra firul de purpură pentru Vălul Templului pe când Iosif era ocupat, ca dulgher, cu ridicatul de case pe malul mării. Dumnezeu l-a trimis în a şasea lună (în martie) pe arhanghelul Gavriil în Galilea la locuinţa Mariei cu poruncă să procedeze cu grijă ca să nu-i tulbure sufletul, căci ea este o fecioară pură şi fără de pată. Există icoane rare, care istorisesc prevestirea: Preacurata ieşită la fântână să ia apă aude o voce "Bucură-te cea care eşti plină de har căci Domnul este cu tine, binecuvântată fii între femei" şi cutremurată se întoarce cu găleata în casă să reia lucrul la firul de purpură. Urmează bună vestirea. Icoanele zugrăvesc arhanghelul parcă alergînd (promptitudinea sa dintotdeauna, de purtător al bunelor veşti, ca şi la Daniel - Daniel 8,16, 9,21, la Ioachim şi Ana sau la Zaharia - Luca 1,19), în stânga cu ştafeta mesagerului iar cu dreapta arătând spre Sfânta Fecioară în gest de binecuvântare, ţinuta degetelor lui configurând literele IC XC adică numele Iisus Hristos.

Ingerul nu a trebuit să-şi spună numele cum a fost cu Zaharia, căci Fecioara îl cunoştea. Tulburată foarte de cuvintele auzite, Maria se întreba în sinea ei ce putea să însemneze urarea arhanghelului (Luca 1,29), ea care era obişnuită cu feţele îngereşti de pe când îi aduceau mană în templu. Ea nu se înfricoşa nici de vederea lui nici de măreţia luminii lui, ci doar era nedumerită de acest salut. Ingerul i-a zis atunci: 'Nu te teme, căci ai căpătat îndurare înaintea lui Dumnezeu şi iată că vei rămânea însărcinată şi vei naşte fiu căruia îi vei pune numele Iisus' (Luca 1,30-31). Şi totuşi ce spunea stârnea mare mirare: arăta plin de smerenie la fire dar vorbea de Mire, avea glas molcom şi înţelept dar vorbea de nuntă şi de naştere. Dar deşi Prea Curata se tulburase foarte, datorită fecioriei sale, a ascultat în tăcere vestea de taină: 'Duhul Sfînt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Prea Inalt te va umbri. Rugul aprins ce nu se mistuie (focul de pe muntele Sinai pe care l-a văzut Moise - Exod 3,2) a arătat taina ce se va petrece în tine, cea plină de har, căci după naştere, cum rugul a rămas nestins, tu vei rămâne pururea fecioară'. Răspunsul a fost plin de smerenie: 'Iată roaba Domnului, facă-mi-se mie după cuvintele tale.' Acestea s-au întâmplat, cu primirea darului solit de arhanghel, spre mântuirea neamului omenesc, spre deosebire de prima Evă care, neascultând pe Dumnezeu, a conceput prunc după primirea salutului şarpelui, aducând nesupunere şi moarte oamenilor.

Cântarea pe care de obicei o aducem Maicii Domnului cuprinde cele vestite de Arhanghel şi de Sfânta Elisabeta, mama Sfântului Ioan Botezătorul: “Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu bucură-te, ceea ce eşti plină de dar Marie Domnul este cu tine (Luca 1, 28). Binecuvântată eşti între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui tău (Luca 1,42) că ai născut pe Mântuitorul sufletelor noastre. Amin. (din cartea Viaţa Maicii Domnului aflată la noi la biserică).

Acatistul Bunei Vestiri este deosebit de puternic. Spus la nevoie ajută mult. El ajută până şi pentru iertarea păcatelor celor care s-au dus din această viaţă prin sinucidere.

 

 

Buna –Vestire, sau despre geometria unei sărbători

 

În ziua de Buna–Vestire strângeau omăt (zăpadă) şi întrebuinţau apa dintr-însul ca leac pentru durerile de cap şi încheieturi, spălându-se cu această apă şi postind trei miercuri la rând. Buna–Vestire sau Blagoviştenia  este o sărbătoare la fel de mare ca Învierea, cu aceasta din urmă relaţionând şi din punct de vedere “meteorologic”, astfel că, după  spusele bătrânilor, asa cum va fi vremea  de Buna-Vestire, aşa va fi ea şi în ziua de Paşte(i). Ciobanii din Bucovina, în această zi, urmând a fi mai cald şi mai frumos, se urcă pe stogul de fân şi de meliţă cu toporul asupra iernii ca să fugă, că iarba-i înverzită şi ei au acuma unde paşte turmele lor. Prin unele locuri din Transilvania se afumă, în dimineaţa acestei sărbători, până a nu răsări soarele, pomii cu tămâie şi pleavă de cânepă, căci, se crede că, prin acest procedeu, vor fi ocoliţi de insecte peste an; familiile se “înarmează” cu clopote, chibrite şi tămâie iar în zori, primul care se trezeşte, ia o oală cu jar, pune tămâie şi înconjoară de trei ori  clădirile şi vitele făcând multă gălăgie  cu clopotele legate de picior iar la pomi face focuri slabe sub ei şi îi “încearcă” de rod şi care se pare că n-ar rodi îl atinge de trei ori cu tăişul securii zicând: “Dacă nu rodeşti, te tai!” iar pomul, înfricoşat de consecinţele admonestării, cu siguranţă va rodi. Explicaţia pare a fi următoarea: focul din oală este menit a atrage căldura verii, tămâia alungă şi îndepărtează şerpii de pe lângă casă iar focul de sub pomi readuce la viaţă trunchiurile neroditoare. De Buna-Vestire, în Banat, se scot hainele, straiele şi cojoacele în curte la aer ca să nu “mucezească” şi se crede că aceasta este ziua cănd se dezleagă limba păsărilor şi cu deosebire a cucului şi când acesta începe să cânte  oamenii trebuie să fie pregătiţi cu bani la ei şi deloc supăraţi sau flămânzi pentru că altfel aşa o vor duce tot anul.

Cu mare sfinţenie e serbată această zi de către femei… Nici bărbaţii nu sunt uitaţi în această zi [de dezlegare la peşte] şi mai cu seamă  pescarii sau cei care-şi cultivă cu migală, răbdare şi respect acest hobby. Se spune, după tradiţia românilor, că dacă vroia cineva ca în decursul anului să fie pescar bun şi să prindă mult peşte trebuia să se ducă în ziua Bunei-Vestiri la biserică, să ia anaforă şi, mergând la pescuit, celui dintâi peşte pe care-l va prinde să-i pună în gură o fărâmă de anaforă şi să-i dea drumul zicându-i: “– Du-te! Şi cu câţi te vei întâlni, spune-le, la toţi, să vină la mine!” (din articolul semnat de Iunia Rus în cluj4allwomen.com/node/206, pentru 27 februarie 2009)

 

Istorioare

 

Uneori sfinţenia se vădeşte din fragedă copilărie. Sfântul Nectarie din insula Aegina (1846-1920) avea treisprezece ani când s-a hotărât să plece din Silivria (satul lui natal din Tracia) la lucru şi La studii în Constantinopol. Cum nu avea bani de călătorie, fiind extrem de sărac, s-a rugat mult de căpitanul vaporului să-l ia la bord. Refuzul a fost abrupt, negativ şi categoric. Fregata însă nu s-a putut urni din port cu toate eforturile echipajului şi puterea motoarelor. Frustrat, căpitanul agitându-se pe punte l-a văzut pe copil, trist, pe chei, şi i-a strigat răstit să urce. Imediat vaporul a părăsit lin, în viteză, portul. Mai târziu a venit controlorul să vizeze biletele pasagerilor. Copilul a început să plângă şi un călător milos i-a platit biletul. O furtună violentă a lovit vaporul pe drumul spre Constantinopol. Era mare agitaţie pe punte. Căpitanul, văzându-l într-un colţ pe micul copil înfricoşat, i-a spus: roagă-te mai tare dacă vrei să scapi cu viaţă. Anastasios Kefalas (viitorul episcop şi mitropolit Nectarie) a scos cruciuliţa făcută din lemnul Crucii Domnului Iisus pe care i-o dăduse bunica şi a lăsat-o în jos să atingă apa, aşa cum îl sfătuise ea cândva. În scurt timp furtuna s-a potolit, spre fericirea tuturor, dar băieţelul a rămas neconsolat căci îşi pierduse cruciuliţa în apă. Marinarii au auzit, în restul călătoriei, un zgomot ciudat la pupă. Ajunşi în portul Constantinopol au cercetat şi au găsit cruciuliţa lui Anastasie care se agăţase de o grinda a calei vasului.

 

În Proloage citim despre nişte copii din satul Gonab de lângă cetatea Teracus care păşteau oile. S-au hotărât să se joace de-a biserica, să facă şi aducă jertfe şi să se împărtăşească aşa cum face preotul. S-au împărţit - câţiva copii au fost diaconi şi unul preot iar, pe o piatră, ca pe un altar, au pus pâinile şi “vinul”. Ca diaconi unii grăiau proscomidia, alţii ecteniile. Cel care era “preot” a facut întocmai sfânta slujbă, aşa cum o învăţase ca băiat de altar. “După ce copiii au făcut toate după obiceiul bisericesc, mai înainte de a frânge pâinea şi de a gusta dintr-însa, s-a pogorât foc din cer şi a mistuit toate ce erau pe piatră” şi a ars piatra încât n-a mai rămas decât un loc gol, ars. Copiii de frică au căzut la pământ. Părinţii lor, îngrijoraţi că nu s-au întors acasă, s-au dus după ei şi i-au găsit întinşi pe jos, speriaţi foarte şi neputând vorbi. Aduşi acasă, noaptea următoare şi-au revenit şi au povestit ce au făcut. Apoi au ieşit cu părinţii lor şi le-au arătat locul. Oamenii au mers în cetate şi i-au spus episcopului care a dat slavă lui Dumnezeu şi a facut acolo o mânăstire cu biserica pe locul unde fusese piatra şi se coborâse focul. Pe copii, se zice că episcopul i-a trimis pe toţi la o mânăstire. De câte ori noi, părinţii, nu suntem surprinşi de câte o poznă sau trăznaie a copiilor care ne sperie de vătămarea pe care au luat-o? De data aceasta a fost ceva sfânt, sever, cu care nu se joacă. (Din cartea “Treptele de văzduh şi setea de Dumnezeu”)

 

Biserica Ortodoxă Română şi cipurile biometrice

Sinodul Mitropolitan al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului (Bartolomeu, Arhiepiscop şi Mitropolit; Andrei, Arhiepiscopul Alba Iuliei; Sofroniu, Episcopul Oradei;  Iustinian, Episcopul Maramureşului şi Sătmarului; Petroniu, Episcopul Sălajului; Irineu Bistriţeanul, Episcop Vicar Cluj; Vasile Someşanul, Episcop Vicar Cluj; Iustin Sigheteanul, Arhiereu Vicar Maramureş), în şedinţa din 19 februarie 2009 din Cluj-Napoca, a răspuns îngrijorărilor din lumea monahală şi teologică faţă de introducerea sistemului de supraveghere biometrică în România. Conform comunicatului, semnalul oficial a fost dat prin Hotărârea de Guvern nr. 557 din 26 aprilie 2006 privitoare la introducerea paşapoartelor electronice, în care sunt stocate datele biometrice ale persoanei (imaginea facială, impresiunea digitală şi alte elemente de identificare). Această Hotărâre care priveşte pe toţi cetăţenii României nu a fost precedată de o dezbatere publică aşa cum s-ar fi cuvenit într-o ţară democratică. Introducerea noilor cărţi electronice de identitate cu cip este programată pentru 1 ianuarie 2011. “Cipul  poate fi implantat nu doar într-un act de identitate (buletin, paşaport, card comercial sau sanitar), ci şi în corpul uman, sub pielea palmei, a unui deget sau a cefei, iar conţinutul său poate fi citit de la distanţă şi de către oricine, cu ajutorul unui calculator sau a unui aparat de receptare anume construit. Nu există nici o lege naţională sau internaţională care să garanteze discreţia sau securitatea absolută a datelor înscrise în cip, acestea fiind, practic, la dispoziţia oricărui factor instituţional sau privat şi constituind un sistem de supraveghere a cetăţenilor pe toată durata vieţii lor, şi chiar după moarte. Argumentul că acest sistem de supraveghere contribuie la identificarea şi urmărirea delicvenţilor constituie o ofensă la adresa întregului popor român, care nu poate fi tratat ca o bandă de infractori. Dimpotrivă, acest sistem de supraveghere e un atentat la libertatea şi intimitatea oamenilor, drepturi consfinţite nu numai de legile civile, ci şi de normele religioase. E ca şi cum un duhovnic ar divulga secretul spovedaniei, fapt aspru pedepsit în rânduielile bisericeşti, dar cu drept de cetăţenie în sistemul transparenţei fără perdea. Biometria nu numai că nu o sancţionează, dar, dimpotrivă, o legiferează, omul fiind tratat [ca obiect şi] nu ca făptură a lui Dumnezeu, înzestrată cu suflet, inteligenţă şi libertate.” Comunicatul spune în încheiere: “În concluzie, facem un apel către Domnul Traian Băsescu, Preşedintele României şi garantul respectării Constituţiei, să facă tot ceea ce îi stă în putinţă spre a-i asigura cetăţeanului român dreptul la libertate şi viaţă particulară, în consens cu principiile convieţuirii sociale”.  (din www.crestinism-ortodox.net)

Sfântul Sinod solicită alternativă la paşapoartele biometrice

 

În şedinţa de lucru din ziua de miercuri, 25 februarie 2009, Sfântul Sinod a adoptat, în unanimitate, hotărârea nr. 638/2009 în legătură cu problema noilor paşapoarte electronice care includ date biometrice: (1). Ia act de scrisoarea nr. 638 din 28 ianuarie 2009 a Preafericitului Părinte Patriarh Daniel adresată Ministerului Administraţiei şi Internelor prin care se solicită o serie de precizări în legătură cu noile paşapoarte electronice care includ date biometrice. De asemenea, ia act de lămuririle aduse prin adresa nr.3622071 din 5 februarie 2009 a Ministerului Administraţiei şi Internelor – Direcţia Generală de Paşapoarte din care rezultă două asigurări importante:

(a). A avea un paşaport este un drept şi nu o obligaţie, paşaportul fiind un document eliberat la cerere pentru cei ce doresc să călătorească în afara spaţiului Uniunii Europene. Astfel, se deduce că cei care invocă obiecţii de conştiinţă sau motive religioase au libertatea să nu solicite acest nou tip de paşaport; (b). Fiecare cetăţean are dreptul de a cunoaşte în mod direct conţinutul datelor personale incluse în noul paşaport electronic care include date biometrice.

(2). Constată că însăşi opinia Comisiei Europene exprimată, la 16 martie 2005, prin Grupul European pentru etica în ştiinţă şi noile tehnologii este împotriva implantării în corpul uman a cip-ului electronic: „utilizarea pentru scopuri nemedicale a implanturilor de informare şi comunicare constituie o potenţială ameninţare la demnitatea umană şi societatea democratică” (pct. 6.4), iar „implanturile destinate supravegherii ... ar putea fi folosite de către autorităţile statale, indivizi sau grupuri pentru a creşte puterea lor asupra altora” (pct. 6.4.4).

(3). Întrucât unele persoane au reticenţe faţă de paşapoartele biometrice, se va interveni pe lângă instituţiile Statului Român (Preşedinţie, Parlament, Guvern) cu solicitarea de a se adopta măsurile necesare pentru modificarea şi completarea legislaţiei în vigoare prin extinderea prevederilor referitoare la cazuri de urgenţă (paşaport temporar) şi la cazuri când, din motive de conştiinţă sau religioase, persoana nu doreşte paşaport electronic care include date biometrice.

(4). În viitor, orice iniţiativă de interes general bisericesc, care provine dintr-o eparhie, trebuie, mai întâi, analizată şi dezbătută la nivelul centrului eparhial şi al sinodului mitropolitan, iar apoi să fie înaintată Sfântului Sinod, spre dezbatere şi hotărâre. (5). Văzând tulburarea provocată de opiniile confuze şi contradictorii cu privire la noile paşapoarte biometrice, Sfântul Sinod îndeamnă clerul, monahii şi credincioşii să rămână statornici în credinţa în Mântuitorul Iisus Hristos, Biruitorul iadului şi al morţii, să sporească în rugăciune şi fapte bune, vieţuind creştineşte în familie, mânăstire şi societate, fără a răspândi panică şi îngrijorare prin preocupare excesivă pentru lucruri trecătoare. Astfel, Dumnezeu ne va lumina, ne va apăra de tot răul şi ne va ajuta să săvârşim binele. Biroul de Presă al Patriarhiei Române (din www.crestinism-ortodox.net)

 

Din înţelepciunea lumii

 

v  Planifică-ţi ziua pentru lumea de aici ca şi când ai trăi de-a pururi şi pentru lumea de dincolo ca şi cum ai muri mâine (Ibn Gabirol).

v  Datoria mea este să am grijă de posibil şi să las imposibilul în grija lui Dumnezeu.

v  Minunile nu sunt o contrazicere a naturii. Ele sunt doar o contrazicere a ceea ce ştim noi despre natură (Sfântul Augustin).

v  Orice prost poate număra seminţele dintr-un măr, Doar Dumnezeu poate număra toate merele care rezultă dintr-o sămânţă (Robert H. Schuller).

v  Un om care este cu Dumnezeu se află mereu în majoritate (John Knox).

v  Oamenii Îl văd pe Dumnezeu în fiecare zi dar nu-L recunosc (Pearl Bailey).

v  Ţi-e faţa ridată de greutăţile vieţii? Dumnezeu ştie cum să întindă ridurile.

 

Adevărurile pe care le înveţi în cursul vieţii

 

1. Când eşti copil: Nu contează cât de mult te străduieşti, n-o să reuşeşti să botezi pisici. Când mama e supărată pe tata nu o lăsa să te pieptene. Dacă sora ta te-a lovit, nu o lovi şi tu; întodeauna o să-l găsească vinovat pe al doilea. Nu te încrede în câini când stau aproape de mâncarea ta. Nu strănuta când cineva îţi taie părul. Nu poţi ascunde de mama bucăţile de broccoli punându-le în cana de lapte. Cel mai bun loc când eşti trist este pe genunchii bunicului.

 

2. Când eşti adult:  Sunt doar două lucruri pe care copiii tăi sub zece ani le împart cu generozitate pretutindeni - bolile molipsitoare şi vârsta mamei. Să creşti adolescenţi este cum ai vrea să străbaţi geamul cu un cui. Râsul este un exerciţiu fizic – îl faci pe dinăuntru şi te ţine în formă. Ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face - nu toată lumea are aceleaşi gusturi. Un bărbat nu este complet dacă nu este însurat - abia atunci este terminat. Dacă în prima jumătate a vieţii ţi se spune ce să faci, în a doua jumătate ţi se spune ce ar fi trebuit să faci.

 

3. Când eşti bătrân: Înţelepciunea vine cu vârsta dar câteodată vârsta vine singură.  Te frustrează faptul că ştii răspunsurile la toate întrebările posibile dar nu te mai întreabă nimeni. Mulţi mor la douăzeci şi cinci de ani dar nu sunt îngropaţi decât când ajung la şaptezeci şi cinci. Ai nevoie de vechii tăi prieteni ca să îmbătrâneşti dar de noi prieteni ca să te menţii tânăr. Te uiţi înapoi la stadiile vieţii şi vezi că sunt patru: când crezi în Moş Crăciun, când nu crezi în Moş Crăciun, când faci pe Moş Crăciun şi când eşti ca Moş Crăciun.

 

În viaţă ai întotdeauna două alegeri

 

Jerry lucra la un restaurant. Mereu era vesel şi bine dispus. Mulţi doreau să lucreze cu el pentru că era un om care îţi dădea un motiv să iubeşti viaţa.  Când se scula dimineaţa îşi spunea: ei bine, ai două alegeri pentru azi – să fii vesel sau trist. Din fiecare situaţie nefavorabilă înveţi şi niciodată nu rămâi în pierdere. În orice lucru este ceva bun. S-a întâmplat că într-o zi Jerry a comis o gravă greşală: a lăsat neîncuiată uşa din spate a restaurantului. Au intrat trei hoţi înarmaţi şi l-au forţat să deschidă seiful. Cu mâna tremurândă de emoţie Jerry a greşit combinaţia şi s-a declanşat alarma. Panicaţi hoţii au tras în el şi au fugit. Din fericire vecinii l-au găsit zăcând pe podea şi l-au dus la spital. După 18 ore de intervenţii chirugicale şi tratamente intensive în camera de urgenţă Jerry a plecat acasă cu bucăţi de glonte în trup. Dar a continuat să privească viaţa cu linişte, încredere şi zâmbet. Prietenii l-au întrebat dacă nu i-a fost frică de moarte când era rănit atât de grav. Da, a spus el, m-am speriat tare când am văzut disperarea de pe faţa doctorilor care se uitau la mine ca la un mort. Şi atunci m-am gândit că trebuie să fac o alegere între cele două alternative posibile şi am ales viaţa. Când sora m-a întrebat, în vederea medicamentaţiei, daca sunt alergic la ceva.i-am spus: da, la gloanţe. Toţi au râs şi atunci am adăugat: operaţi-mă ca pe un om viu şi nu ca pe un muribund. Am învăţat, zicea Jerry, că singurul lucru care îţi aparţine în viaţă nu sunt evenimentele ci atitudinea ta faţă de ele. La care noi am putea adăuga: şi credinţa în Dumnezeu. Prietena noastră Regina a plecat dintre noi, liniştită, cu Maica Domnului în gând.