HOLLY RESURECTION ROMANIAN ORTHODOX CHURCH

MISIUNEA ROMÂNĂ ORTODOXĂ INVIEREA DOMNULUI

9091 ALDER AVE , SACRAMENTO CA 95829

Mail Address (Adresa poştală): P.O.Box 1488, Carmichael, CA 95609-1488

Preot: Teodor Alin Gîrlonţa (tel. 916 375 9978)

Preşedintele Consiliului Parohial: Vasile Varna (tel. 916 995 7091)

www.invierea-domnului.org

V E S T I T O R U L

Iulie 2008

Un material de lectură şi meditaţie de suflet care nu trebuie să  lipsească din nici o familie creştină

În cuprins: Calendarul religios şi laic al lunii; predica păr. Cleopa; Sfinţii Ştefan cel Mare, Macrina, Ilie, Maria Magdalena, Pantelimon; povestire; unirea ortodocşilor din America; gânduri creştine; poem de Oct. Paler.

Sfânta Mironosiţă întocmai cu Apostolii, Maria Magdalena

Condac: Izbăveşte-ne pe noi, uceniţă a lui Hristos, si către Împărăţia Cerurilor îndreptează cu mijlocirea ta pe toţi cei ce cu umilinţă şi cu dragoste, urmând credincioşiei tale, Îi cântă lui Dumnezeu: Aliluia!

Calendarul lunii

Marţi, 1 iulie: Sf.Ier. Leontie de la Rădăuţi. Sf.Mc. Doctori fără de arginţi

Cosma şi Damian.

Miercuri, 2 iulie: Aşezarea veşmântului Născătoarei de Dumnezeu în

Vlaherne; Sf.Voievod Ştefan cel Mare.

Duminică, 6 iulie: Sf.Muc.Lucia. Duminica a 3-a după Rusalii. Rom. 5,

 1-10; Matei 6, 22-33 (Despre grijile vieţii).

Joi, 10 iulie: Sf. 45 Mucenici din Nicopolea Armeniei

Vineri, 11 iulie: Sf. Olga, împărăteasa Rusiei

Sâmbătă, 12 iulie: Sf.Veronica
Duminică, 13 iulie: Soborul Arh.Gabriel. Duminica a 4-a după Rusalii;

Rom. 6, 18-23; Ev. Matei 8, 5-13 (Vindecarea slugii sutaşului)

Marţi, 15 iulie: Sf.Cuv.Vladimir, Luminătorul Rusiei

Joi, 17 iulie: Sf. Mare Muceniţă Marina.

Vineri, 18 iulie: Sf.Cuv.Macrina, sora Sf.Vasile cel Mare; Sf.Cuv.Serafim

de Sarov

Duminică, 20 iulie: Sfântul Măritul Prooroc Ilie Tesviteanul.  Duminica a

5-a după Rusalii (a Sfinţilor Părinţi de la Sinodul IV Ecumenic); Rom. 10, 1-10 şi Tit 3, 8-15; Matei 8, 28-34; 9, 1 (Vindecarea celor doi demonizaţi din ţinutul Gadarei) şi Ioan 17, 1-13 (Rugăciunea lui Iisus)

Marţi, 22 iulie: Sf.Mironosiţă Maria Magdalena; Sf.Cuv.Mc.Marcela.

Vineri, 25 iulie: Adormirea Sfintei Ana, mama Maicii Domnului

Duminică, 27 iulie: Sf.Mare Mucenic şi Tămăduitor Pantelimon.

Duminica a 6-a după Rusalii,Rom. 12, 6-14; Matei 9, 1-8 (Vindecarea

 slăbănogului din Capernaum)

Joi, 31 iulie: Înainteprăznuirea scoaterii Sfintei Cruci, Sf.Iosif din

Arimatea (Lăsata secului pentru Postul Adormirii Maicii Domnului).

Date memorabile

1 iulie 1600 – Mihai Viteazul intră în Alba Iulia ca domn al Munteniei, Transilvaniei şi Moldovei, înfăptuind unitatea politică a Tărilor Române.

1 iulie – Canada Day (Canada)

4 iulie – Independence Day (USA). Declaraţia de Independenţă, 1776.

4 iulie 1950 – Prima emisiune a Europei libere.

11 iulie 1714 – Dimitrie Cantemir este ales membru de onoare al Academiei din Berlin.

14 iulie 1582 - A apărut "Palia de la Orăştie", prima traducere românească a unui text biblic ("Geneza" şi "Exodul"), tipărită de meşterul Şerban, fiul diaconului Coresi

14 iulie 1789 – Căderea Bastiliei, Ziua Naţională a Franţei.

18 iulie 1864 – S-a înfiinţat Universitatea din Bucureşti.

20 iulie 1969 – Neil Armstrong şi Edwin Aldrin au mers pe lună.

20 iulie 1927 - La numai cinci ani, Mihai I devine Regele Românilor în urma morţii regelui Ferdinand I.

24 iulie 1917 - Bătălia de la Mărăşeşti. Victoria armatei române comandate de generalul Eremia Grigorescu asupra trupelor germane conduse de generalul von Mackensen.

25 iulie 1941 - Este cucerită Cetatea Albă. Se încheie campania militară purtată de Armata Română, alături de cea germană, pentru eliberarea nordului Bucovinei şi Basarabiei

29 iulie 1848 – Ziua consacrată de Parlament (Legea Zilei Imnului, 99/1998) ca dată de naştere a Imnului Naţional al României, “Deşteaptă-te Române!”

Din Predica părintelui Cleopa

la Duminica a Patra după Rusalii
(Vindecarea slugii sutaşului: Despre puterea rugăciunii pentru aproapele)

Şi a zis Iisus sutaşului: Du-te! Fie ţie după cum ai crezut (Matei 8, 13)

Iubiţi credincioşi,

În Sfînta Evanghelie de astăzi se arată cum a vindecat Mîntuitorul pe sluga greu bolnavă a unui conducător de oşti roman care locuia în Capernaum, un mic oraş de lîngă Marea Galileei. Minunea aceasta însă are cîteva caracteristici aparte. Ea s-a săvîrşit datorită credinţei dregătorului roman păgîn, care se închina la idoli. Apoi poate şi sluga lui, care zăcea în casă bolnav, era tot păgîn, deci străin de Legea Vechiului Testament. De asemenea vedem că Mîntuitorul vindecă bolnavul de la distanţă, fără să fie adus de faţă, ceea ce mai rar se întîmplă. Multora le poruncea pentru bolnav: Aduceţi-l aici la Mine! Iar pe alţii îi întreba: Crezi că pot să fac Eu aceasta? Şi dacă bolnavul sau părinţii şi însoţitorii lui mărturiseau cu tărie credinţa în minunile lui Dumnezeu, îndată minunea se săvîrşea şi bolnavul se făcea sănătos de orice boală era cuprins.

Pe sutaşul roman nu l-a întrebat, însă, de crede în dumnezeirea lui Hristos, căci îi cunoştea credinţa inimii. Ba nici nu l-a aşteptat să-i spună ce doreşte. Ci îndată ce sutaşul s-a apropiat de El şi I-a zis: Doamne, sluga mea zace în casă slăbănog, cumplit chinuindu-se; Mîntuitorul, cu multă blîndeţe, i-a zis: Venind, Îl voi vindeca (Matei 8, 6-7). Dar sutaşul, pe lîngă credinţă mare, avea şi multă smerenie. De aceea răspunde: Doamne, nu sînt vrednic să intri sub acoperişul meu, ci numai zi cu cuvîntul şi se va vindeca sluga mea! Auzind aceasta Iisus Hristos, S-a minunat de credinţa sutaşului şi a zis: Adevăr grăiesc vouă: Nici în Israel n-am găsit atîta credinţă! De aceea vă spun că mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacov în Împărăţia Cerurilor. Iar fiii împărăţiei vor merge în întunericul cel mai dinafară; acolo va fi plîngerea şi scrîşnirea dinţilor. Apoi i-a zis sutaşului: Du-te, şi după cum ai crezut, fie ţie! Şi s-a făcut sănătos sluga lui în ceasul acela (Matei 8, 7-13).

Vedeţi credinţă la un om păgîn? Vedeţi cît poate credinţa curată unită cu smerenia? Amîndouă la un loc fac adevărate minuni. Credinţa pogoară harul asupra aceluia ce se roagă şi smerenia îi deschide inima. Vedeţi leacul prin care se poate vindeca lumea? Credinţa şi smerenia. Că dacă omul a decăzut moral atît de mult, este numai din cauză că s-a depărtat de Dumnezeu şi de smerenie. Necredinţa în Dumnezeu şi mîndria au adus fiinţa umană în starea în care se găseşte astăzi. Vedeţi care este calea cea scurtă şi mai sigură a mîntuirii noastre? Credinţa şi smerenia! Credinţa că Dumnezeu există şi are milă de lumea pe care a creat-o, de fiecare dintre noi, şi în acelaşi timp, smerenia sinceră, mărturisită că nu sîntem vrednici să intre Hristos în casa şi în inima noastră din cauza mulţimii păcatelor pe care le-am făcut. Iată leacul care poate vindeca omul de astăzi. Să creadă cu tărie şi dreaptă credinţă în Iisus Hristos şi să se socotească cel mai păcătos de pe pămînt.

Zicea sutaşul roman către Hristos: Nu sînt vrednic să intri sub acoperişul meu, ca să ne înveţe şi pe noi creştinii de azi cum să ne apropiem de El. Cum să ne apropiem de rugăciune, de Sfînta Biserică, de cele sfinte din Altar, de Sfînta Scriptură şi mai ales de Sfînta Împărtăşanie. Căci dacă ne rugăm lui Dumnezeu fără frică şi cutremur, dacă intrăm în biserică cu nepăsare şi răutate în inimă, dacă citim Sfînta Scriptură cu mîndrie şi cu duh de iscodire, toate ne sînt spre păcat; căci ne lipsesc cele două virtuţi amintite mai sus - credinţa tare şi smerenia. Aceeaşi osîndă ne aşteaptă dacă ne apropiem de Trupul şi Sîngele lui Hristos nevrednici, nepocăiţi, cu păcate nespovedite, certaţi cu aproapele nostru sau cu canonul neîmplinit.

Vedeţi că acest om, păgîn după credinţă, avea inimă de creştin după faptă. Necreştin fiind, era mai credincios ca iudeii de odinioară şi ca mulţi creştini din zilele noastre. De aceea Mîntuitorul îl laudă în public, zicînd: Adevăr grăiesc vouă, că nici în Israel n-am găsit atîta credinţă! Nu numai între evrei, dar nici între creştinii de astăzi nu se găsesc oameni cu mai multă credinţă ca acest sutaş. Credinţa şi smerenia lui l-a mîntuit, i-a vindecat sluga şi l-a făcut nemuritor.

Iubiţi credincioşi, nu de mult am avut ocazia să discut cu nişte oameni rătăciţi de la dreapta credinţă. Printre altele ei susţineau despre copiii mici că nu pot fi botezaţi pentru că, ziceau ei, copiii mici nu au credinţă. Nu pot fi botezaţi spuneau ei, deoarece Mîntuitorul a zis către Apostoli cînd i-a trimis la propovăduire: Cel ce va crede şi se va boteza, se va mîntui; iar cel ce nu va crede se va osîndi (Marcu 16, 16). Avînd în vedere că aceşti oameni rătăciţi de la adevăr pe mulţi îi înşeală cu cuvintele lor greşite, m-am gîndit ca în predica de azi să arăt că nu numai credinţa personală în Dumnezeu aduce mîntuire şi folos, ci şi credinţa celor din jur poate vindeca, ierta păcatele altora şi poate chiar sfinţi pe alţii şi învia din morţi. În Legea Nouă, Mîntuitorul nostru Iisus Hristos a făcut multe şi mari minuni prin credinţa unora asupra altora. Aşa vedem minunea pe care ne-o arată Sfînta Evanghelie de azi, cum Mîntuitorul, prin credinţa cea mare şi tare a sutaşului, a vindecat de la distanţă pe sluga sa (Matei 8, 13). Altă dată prin credinţa neîndoielnică a patru oameni ce purtau pe slăbănogul din Capernaum, Hristos a vindecat şi a iertat păcatele celui purtat de ei, poruncindu-i să-şi ia patul şi să meargă la casa sa (Matei 9, 2-6). Prin credinţa lui Iair, Mîntuitorul a înviat pe fiica sa (Marcu 5, 36-43). Prin credinţa femeii Cananeence, Domnul a vindecat de duh necurat pe fiica sa (Matei 15, 22-28). Prin credinţa Martei şi Mariei, surorile lui Lazăr, Mîntuitorul a înviat pe fratele lor mort de patru zile, căci ziceau cu credinţă: Doamne, dacă ai fi fost aici, nu ar fi murit fratele nostru (Ioan 11, 21). Iarăşi, vedem că pentru credinţa tatălui său, Mîntuitorul a vindecat pe tînărul lunatic (Matei 17, 18). Dar nu numai vindecare şi înviere din morţi poate face cineva prin credinţa altora, ci şi sfinţire, după mărturia marelui Apostol Pavel care a zis: Se sfinţeşte bărbatul necredincios prin femeia credincioasă (I Corinteni 7, 14).

Aşadar, fraţii mei, dacă cineva vă spune că pruncii nu se pot boteza deoarece nu au credinţă, voi le spuneţi că ei cu adevărat nu au credinţă, dar la botez se sfinţesc prin credinţa părinţilor lor şi a naşilor de la botez care mărturisesc credinţa în locul pruncului celui ce se botează. Naşii de la botez sînt părinţii spirituali ai pruncului care se naşte la o viaţă nouă în Duhul Sfînt, aşa cum părinţii trupeşti l-au născut pe el trupeşte. Totodată naşii sînt şi garanţi în faţa lui Dumnezeu şi a Bisericii Sale că fiul duhovnicesc va fi crescut în credinţa ortodoxă şi va fi un om credincios. Dacă cel rătăcit de la adevăr va zice că nu ştie copilul cînd îl botezi, şi deci nu este voia lui liberă a se boteza, la aceasta să se răspundă că botezul Legii Noi, adică botezul creştin prin apă şi prin Duh poruncit de Domnul (Ioan 3, 5) a înlocuit botezul Legii Vechi, adică tăierea împrejur, despre care mărturiseşte Sfîntul Apostol Pavel, zicînd: În Hristos aţi şi fost tăiaţi împrejur, cu tăiere nefăcută de mînă, prin dezbrăcarea de trupul păcatelor cărnii, întru tăierea împrejur a lui Hristos, îngropaţi fiind cu El prin Botez (Coloseni 2, 11-12).

După cum tăierea împrejur în Legea Veche se făcea la opt zile după naşterea pruncului şi după cum Isaac s-a tăiat împrejur după opt zile, nu cu voia, ci cu ştirea lui, căci era numai de opt zile (Facere 17, 10-14; Levitic 12, 3), aşa şi pruncul în Legea Harului nu ştie cînd a fost botezat. Dar prin mărturia preotului care l-a botezat, a părinţilor şi a naşilor care mărturisesc credinţa în locul lui, se face valabilă Taina Botezului, deoarece pe mărturia a doi sau trei martori se va rezema tot cuvîntul (Ioan 5, 32; II Corinteni 13, 1; I Timotei 5, 19).

Cît despre vindecarea bolnavilor şi pocăinţa multor păcătoşi prin credinţa şi stăruinţa rudelor, este de ajuns să ne gîndim la atîtea fapte minunate din zilele noastre. Cîţi creştini nu se roagă acasă şi la biserică pentru cei dragi ai lor stăpîniţi de beţie, desfrîu şi necredinţă? Dumnezeu văzînd lacrimile, rugăciunea şi credinţa lor, întoarce la credinţă şi pocăinţă pe soţii şi fiii stăpîniţi de păcate. Aceleaşi minuni se săvîrşesc şi cu rudele care fac Sfîntul Maslu pentru bolnavii lor din spitale, ce nu pot fi de faţă şi cu darul lui Hristos li se uşurează durerea sau se vindecă deplin. Cîţi nu se roagă lui Dumnezeu pentru cei din călătorii, pentru cei din primejdie, pentru cei ameninţaţi cu moartea şi pentru cei din examen? Datorită credinţei, rugăciunilor, Mîntuitorul ajută şi salvează pe cei din primejdie şi împlineşte cererea credincioşilor noştri.

Dar şi slujitorii Bisericii noastre se roagă la Sfîntul Altar pentru vii şi morţi, pentru tot felul de necazuri, boli, secetă şi neînţelegeri de familie. Credinţa lor şi harul Duhului Sfînt, pe mulţi bolnavi îi vindecă, pe cei certaţi îi împacă, ploile adapă pămîntul lovit de secetă, cei robiţi de patimi se întorc la pocăinţă şi multe suflete ale celor răposaţi în păcate sînt salvate din muncile iadului. Toate acestea sînt adevărate minuni ale credinţei slujitorilor şi credincioşilor noştri, care, în numele dragostei creştine, se roagă lui Dumnezeu pentru fiii sufleteşti ai Bisericii Ortodoxe, pentru ajutorul şi mîntuirea tuturor.

Să vă relatez un caz adevărat din zilele noastre, ca să vedeţi cum o femeie credincioasă, datorită credinţei ei, şi-a salvat copilul de la moarte şi soţul de la necredinţă şi ucidere. O femeie de curînd căsătorită a rămas însărcinată. Soţul ei însă nu voia nicidecum copilul. Femeia a cerut sfatul duhovnicului care i-a spus: "Chiar dacă te va lăsa sau te ameninţă, să nu ucizi copilul. Mai bine sacrifică-te şi dă-ţi viaţa pentru copil şi vei fi numărată în rîndul mucenicelor, decît să-l ucizi şi să fii chinuită în iad ucigaş. Roagă-te cu credinţă lui Dumnezeu pentru soţul tău şi cred că-l va îmblînzi mila Lui".

Rugîndu-se mult cu post şi lacrimi într-o noapte femeia a adormit puţin şi a avut un vis înfricoşat. Se vedea că mergea singură pe o vale de munte. Pe marginea drumului din dreapta a văzut copaci mari încinşi de foc şi cîte o femeie ce făcuse avorturi legată de trunchiul lor, iar vulturi cu gheare şi cioc de foc veneau şi le mîncat pieptul. În stînga drumului, iarăşi, copaci aprinşi şi femei ucigaşe de prunci legate cu funii de ei, iar şerpi fioroşi le sugeau sînii.

Plîngînd de spaimă, a văzut un tînăr frumos venind spre ea şi l-a întrebat: "Doamne, tu eşti Mîntuitorul Hristos?" Iar el i-a răspuns: "Nu sînt Hristos, ci sînt sluga Lui şi îngerul tău păzitor, care pururea te păzesc în această viaţă şi am venit să te scot de aici. Şi l-a întrebat femeia: "care este păcatul acestor femei ce se chinuiesc aşa de cumplit, legate de copacii încinşi de foc?" Iar îngerul i-a răspuns: "Aceste femei au ucis copiii lor în pîntece şi n-au vrut să-i nască după porunca lui Dumnezeu. De aceea aşa se vor chinui în veci. Iată, aici aveai să te chinui şi tu, dacă ascultai pe bărbatul tău şi-ţi avortai copilul...".

Deşteptîndu-se din somn cuprinsă de spaimă, femeia a spus toate cele văzute soţului ei. Iar el, mişcat de Duhul Sfînt, i-a cerut iertare, făgăduind că niciodată nu o va mai sili la acest păcat cumplit. Apoi a cerut să fie dus şi el la preot să-şi mărturisească păcatele. Şi aşa credinţa femeii a salvat şi copilul şi soţul de la pierzare.

Iubiţi credincioşi, să cerem de la bunul nostru Mîntuitor să ne dea şi nouă credinţa sutaşului roman din Evanghelia de astăzi. Credinţa şi smerenia lui, ca şi dragostea lui pentru sluga bolnavă, sînt virtuţi care lipsesc multor creştini din zilele noastre. Să cerem de la Dumnezeu în rugăciunile noastre mai multă credinţă şi toate virtuţile părinţilor noştri, care ne-au născut şi crescut. Oare de cîte ori s-au rugat şi s-au jertfit pentru noi tata şi mama? Oare nu credinţa lor curată şi lacrimile lor ne-au făcut de atîtea ori sănătoşi, ne-au ajutat în necazurile vieţii, ne-au întărit în credinţă şi ne-au ţinut aproape de Hristos?

Să facem deci şi noi ce au făcut părinţii şi sfinţii noştri. Să le imităm viaţa, credinţa, smerenia, răbdarea şi jertfa lor. Să ne rugăm cu credinţă tare în Dumnezeu pentru toată lumea, începînd cu cei din casa noastră. Să ne rugăm lui Dumnezeu pentru ca fiii şi rudele noastre să aibă credinţă tare şi curată, să vină la biserică regulat, să se ferească de secte şi păcate, să se vindece de boli sufleteşti şi trupeşti şi să urmeze în toate lui Hristos.

Să ne rugăm pentru întărirea dreptei credinţe şi a unităţii creştine în lume. Să ne rugăm cu credinţă pentru cei bolnavi care suferă greu şi aşteaptă rugăciunea şi mîngîierea noastră. Să ne rugăm pentru săraci, pentru orfani, pentru toţi oamenii şi pentru credinţa şi dragostea noastră îi va milui Dumnezeu. Iar Dumnezeul dragostei, al milostivirii şi al iubirii de oameni va primi rugăciunea şi credinţa noastră, va intra în casele şi inimile noastre, va întări credinţa şi pacea în lume, va vindeca şi va alina suferinţele noastre sufleteşti şi trupeşti, va binecuvînta pămîntul cu ploaie timpurie şi tîrzie, va ajuta pe cei pentru care ne rugăm, ne va ierta şi nouă păcatele şi va mîntui în dar sufletele noastre. Amin.

Sfântul Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt (2 iulie)

Pe voievodul Ştefan cel Mare al Moldovei (1457-1504), poporul l-a numit şi „cinstit”, bun, mare şi sfânt. „Bun”, pentru faptele sale de milostenie şi iertarea celor greşiţi; „mare”, pentru iscusinţa cu care a condus ţara cu dreptate, întrucât prin el Dumnezeu a pedepsit pe cei lacomi şi trădători; „Sfânt”, pentru luptele sale de apărare a întregii creştinătăţi, cât şi pentru numărul mare de biserici şi mănăstiri pe care le-a zidit şi înzestrat cu cele necesare spre slava lui Dumnezeu şi mântuirea credincioşilor.

Marele Voievod Ştefan al Moldovei a fost fiul binecredincioşilor creştini Voievodul Bogdan al II-lea şi Doamna Maria-Marina Oltea şi s-a născut la Borzeşti. Încă din copilărie a arătat o dragoste deosebită faţă de ţară şi credinţa strămoşească. Urcarea sa pe tronul Moldovei a urmat după vremuri tulburi de luptă pentru domnie. Pe Câmpia Dreptăţii este întâmpinat de mulţimea poporului, în frunte cu Mitropolitul Teoctist, în ziua de 12 aprilie, anul mântuirii 1457. Întrebând poporul adunat dacă este cu voia tuturor să le fie domn, i s-a răspuns într-un glas: „Întru mulţi ani de la Dumnezeu să domneşti”. Şi a domnit, precum ştim, 47 de ani, 2 luni şi 3 săptămâni, luptând pentru apărarea hotarelor ţării şi a credinţei strămoşeşti, a întregii creştinătăţi, zidind cetăţi militare, dar şi cetăţi ale sufletului, adică multe biserici şi mănăstiri. În toate câte le făcea arăta dragoste, dreptate şi mărinimie, neuitând nici o clipă pe vitejii oşteni, pe cei săraci şi suferinzi, răsplătind şi ajutând pe toţi cu neţărmurită dragoste părintească.

Deşi a fost încercat de numeroase suferinţe: rana de la picior căpătată în lupta de la Chilia, moartea a patru copii şi a două soţii, trădarea unor sfetnici şi multe războaie, nu şi-a pierdut niciodată nădejdea în Dumnezeu, ci şi-a purtat crucea vieţii sale cu răbdare creştinească, luptând cu dârzenie şi neîntrecută iscusinţă împotriva duşmanilor ţării şi ai credinţei. El aducea mulţumiri şi laudă lui Dumnezeu, nu numai atunci când biruia, ci şi atunci când era biruit, fiind pentru noi un mare dascăl al pocăinţei. Fericitul Voievod a luptat pentru apărarea întregii creştinătăţi, chemând la luptă sfântă pe cârmuitorii creştini ai Europei prin scrisoarea sa din ianuarie 1475.  Ştefan cel Mare a pus biruinţele în luptele purtate cu turcii şi tătarii nu pe seama iscusinţei sale, ci a voii şi puterii lui Dumnezeu. Pentru credinţa şi smerenia sa, Dumnezeu i-a dat putere, înţelepciune, „har”, cum spune cuvântul Sfintei Scripturi (Iacov 4, 6).

Ştefan cel Mare a fost şi un mărturisitor al credinţei creştine prin numărul mare de biserici ridicate, prin înzestrarea lor cu cele necesare slujbelor şi obştei călugărilor, care împleteau rugăciunile de zi şi de noapte cu lucrul mâinilor şi cultura minţii.  Ştefan cel Mare a zidit biserici şi mănăstiri nu numai în Moldova, ci şi în Muntenia şi Transilvania, mărturisind prin aceasta conştiinţa unităţii de credinţă şi neam. De asemenea şi la muntele Athos, unde pericolul otoman ameninţa tot atât de mult Ortodoxia, a înălţat, înnoit şi înzestrat mai multe biserici şi mănăstiri, între care la loc de cinste stă mănăstirea Zografu. Pe toate aceste sfinte lăcaşuri, Ştefan cel Mare le-a înălţat ca mulţumire adusă lui Dumnezeu pentru biruinţele purtate în lupta cu duşmanii creştinătăţii, cât şi pentru cinstirea şi pomenirea celor căzuţi în luptele cu duşmanii credinţei neamului. Pentru aceasta, poporul l-a cinstit numindu-l „cel Sfânt”.

Ştefan cel Mare a fost un om al pocăinţei şi al rugăciunii: el a simţit permanent nevoia să se roage, să se încredinţeze, el şi familia sa, împreună cu cei vii şi cu cei morţi, rugăciunilor părinţilor sfinţiţi din sfintele biserici ctitorite de el, pe care-i numea „rugătorii noştri”. „Să ne cânte nouă şi Doamnei Maria”, cerea el călugărilor şi egumenului din Mănăstirea Neamţ, “în fiecare miercuri seara un parastas, iar joi o liturghie până în veac, cât va sta această mănăstire”. Viaţa de rugăciune personală a lui Ştefan cel Mare ne este arătată şi de cele trei icoane unite, numite triptic: Mântuitorul, Maica Domnului şi Sfântul Ioan Botezătorul, păstrate până astăzi în Mănăstirea Putna, împreună cu o cruce, pe care slăvitul Voievod le purta la el permanent în călătorii şi mai ales în bătălii. Ştefan cel Mare şi Sfânt însoţea rugăciunea cu postul, înainte de a începe lupta cu duşmanii credinţei şi ai neamului şi după biruinţă, aşa cum aminteşte cronicarul că a făcut-o la Vaslui: „Cu toţii s-au legat a posti patru zile cu pâine şi apă”.

Ştefan cel Mare unea rugăciunea nu numai cu postul, ci şi cu fapta bună a milosteniei şi a dragostei creştine. Astfel, înzestra familiile tinere de curând căsătorite, cu cele necesare unei gospodării, pământ şi vite; nu uita niciodată pe vitejii luptători în atâtea războaie, arătând o deosebită purtare de grijă faţă de cei rămaşi cu infirmităţi, cum aminteşte tradiţia de Burcel, cel rămas fără o mână, căruia îi dăruieşte o pereche de boi, car şi plug, pentru a se putea gospodări singur, pentru a nu mai fi silit să-şi are pământul în zi de sărbătoare cu boi şi plug de împrumutat de la boieri. Marele Voievod a fost deopotrivă om al dreptăţii şi al iubirii creştineşti, al iertării duşmanilor săi care au dat dovadă de căinţă pentru greşelile săvârşite.

Întreaga sa viaţă Ştefan cel Mare a trăit sub povaţa permanentă a părintelui său duhovnicesc, Sfântul Daniil Sihastrul (ucenicul Sfântului Ierarh Leontie de la Rădăuţi a cărui pomenire se săvârşeşte la 1 iulie). Acest fericit Voievod a cunoscut mai dinainte ceasul morţii, aşa cum este dat de Dumnezeu tuturor celor care au trăit viaţa cu adevărat creştineşte: „Iar când au fost aproape de sfârşenia sa, scrie cronicarul, chemat-au vlădicii şi toţi sfetnicii săi, boierii cei mari şi alţii, toţi câţi s-au prilejuit, arătându-le cum nu vor putea ţine ţara cum a ţinut-o el”. Cronicile vechi mai pun în gura măritului Voievod şi aceste cuvinte înainte de moarte: „Doamne, numai Tu singur ştii ce a fost în inima mea. Nici eresurile cele înşelătoare, nici focul vârstei tinereşti n-au putut a mă sminti, ci am întărit pe piatra care este Însuşi Hristos, pe a Cărui Cruce de-a pururi îmbrăţişată la piept ţinând, viaţa mea am închinat-o nesmintită printr-însa la Părintele veacurilor, prin care pe toţi vrăjmaşii am gonit şi înfrânt”.

Ştefan cel Mare „s-a strămutat la lăcaşurile de veci” la 2 iulie 1504 şi a fost îngropat în biserica Mănăstirii Putna, fiind plâns de întreg poporul, cum consemnează cronicarul şi cum se spune şi azi în cântarea populară: „Plânge dealul/ Plânge valea/ Plâng pădurile bătrâne/ Şi norodu-n hohot plânge/ Cui ne laşi pe noi, Stăpâne?” La mormântul său străjuieşte, de la moartea sa până astăzi, o candelă permanent aprinsă, dovedindu-se prin aceasta cinstirea de care s-a bucurat de-a lungul veacurilor din partea întregului popor, care dintotdeauna l-a venerat ca pe un sfânt, apărător al creştinătăţii, după cum se vede şi în pictura bisericii Mănăstirii Dobrovăţ (Jud. Iaşi), ultima sa ctitorie, pictată nu la mult timp după moartea sa.

Pe voievodul nostru Ştefan îl socotim sfânt în rând cu sfinţii domnitori sau împăraţi care au adus credinţa creştină în poporul lor (împăratul roman Constantin, ţarul Vladimir al ruşilor, regele Ştefan cel sfânt al ungurilor etc), el fiind cel ce a apărat hotarele Europei de musulmani şi, prin domnia sa înţeleaptă, a întărit poporul său în credinţa creştină. Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin. (Din Vieţile Sfinţilor de pe internet).

Sfânta Cuvioasă Macrina, sora Sfântului Vasile cel Mare (19 iulie)

            Această fecioară, fiica lui Vasile şi Emilia, şi sora Sfinţilor Vasile cel Mare şi Grigore de Nissa, se numea în viaţa de toate zilele Macrina dar în ascuns avea şi un nume tainic: Tecla. Acest din urmă nume a fost arătat mamei sale într-un vis minunat în care un prea cuvios i-a adus la cunoştinţă că va naşte o fată, bine iubită de Dumnezeu. Maica noastră, povesteşte Sfântul Ierarh Grigore de Nissa, unul din fraţii Macrinei, se sîrguia s-o înveţe cuvintele Sfintei Scripturi, cu deosebire din înţelepciunea lui Solomon, şi altele cîte ajută la obiceiurile cele bune ale vieţii. “Cuvintele Psaltirii erau învăţătura Macrinei, pe care le zicea la timp potrivit, adică atunci cînd se scula din somn, cînd începea vreun lucru, cînd îl isprăvea, cînd sta şi se scula de la masă şi cînd se culca, totdeauna psalmii lui David îi avea în gură ca pe o bună însoţire”.

Cum tânărul pe care părinţii ei îl găsiseră vrednic de a se însura cu ea a murit după logodnă, înainte de a ajunge la vremea nunţii, Macrina a hotărât să nu se mai mărite şi, deoarece între timp a murit şi tatăl ei, a rămas s-o ajute pe maica sa care avea nouă copii de crescut. Ea a continuat apoi toată viaţa ei să fie un sprijin pentru fraţii şi surorile sale. Când s-a întors de la studiile sale strălucite de filosofie Vasile, sora sa Macrina “l-a luat pe Vasile cu dînsa şi, în scurt timp, l-a adus la scopul adevăratei filosofii şi pustnicii”. El “era înălţat din cugetul filosofiei celei dinafară şi strălucit cu mărimea mai mult decît mulţi stăpînitori; cu toate acestea cuvioasa l-a făcut pe el să se despartă de strălucirea lumească, să defaime laudele înţelepciunii şi ale învăţăturii din afară şi să vină în viaţa aceasta cea desăvîrşită” care este cea a credinţei creştine. 

Aşa Sfânta a fost alături de fraţii ei, învăţându-i, ajutându-i, îmbărbătându-i la greu. Către sfârşitul vieţii a intrat în viaţa mânăstirească. Când era pe patul de moarte ea i-a spus Sfântului Grigore de Nissa: ”Mi s-a pregătit mie cunună a dreptăţii, pe care mi-o va da Dreptul Judecător. Cu nevoinţa cea bună m-am nevoit, drumul l-am săvîrşit şi credinţa am păzit.”

Iată ce povesteşte în continuare Sf.Grigore de Nissa: După ce s-au săvîrşit toate cele spre îngropare, am căzut pe mormînt şi am sărutat ţărîna; apoi am pornit la drum mîhnit şi plin de lacrimi, gîndindu-mă de ce fel de bine s-a lipsit viaţa oamenilor. Pe drum s-a întîmplat că am întîlnit un om vestit, care avea stăpînire ostăşească într-o cetate a Pontului şi se numea Sevastopolis. El, aflîndu-se împreună cu ostaşii lui, m-a întîmpinat cu multă dragoste şi, auzind de moartea fericitei mele surori, s-a întristat. Apoi i-a povestit de tămaduirea minunată pe care Sfânta a săvârşit-o pentru ochii fetiţei lui.

Sfânta Macrina a făcut şi alte minuni încă mai slăvite decît aceasta, precum erau: vindecare celor bolnavi, tămăduirile celor îndrăciţi şi proorocirile care le spunea, despre cele ce au să fie. Iar cei ce au cunoştinţă adevărată şi întreagă, le cred pe toate că sînt adevărate, deşi par de necrezut căci sînt mai presus de fire. Cu rugăciunile PreaCuvioasei Sfintei Macrina, Doamne miluieşte-ne pe noi. Amin.

                                                (Din Vieţile Sfinţilor pe tot anul, pe internet)

Viaţa şi minunile Sfântului Prooroc Ilie Tesviteanul (20 iulie)

Sfântul şi marele Profet Ilie, acest înger întrupat în carne ce a primit de la Dumnezeu puterea de a deschide şi închide cerurile, era de origine din Tesvi în Galaad. Tradiţia apocrifă, care a transmis aceste detalii despre naşterea Profetului, precizează că el era din tribul lui Aaron şi deci era Preot. Dar nu se găseşte nici o urmă despre acestea în relatarea Scripturii rezumată în cele ce urmează (cf. III Regi 17-20 ; IV Regi 1 si 2).

Se spune ca la nasterea sa tatal sau a vazut oameni imbracati in alb invelindu-l in scutece de foc si, dându-i numele, i-au dat sa manânce o flacara, simbol al râvnei pentru Dumnezeu care l-a mistuit de-a lungul intregii sale vieti. Inca din copilarie, tinea strict toate poruncile Legii si se tinea in permanenta in fata lui Dumnezeu printr-o feciorie indiferenta, post neîncetat si rugaciune arzatoare, care ii facura sufletul ca focul si facura din el modelul vietii manastiresti.

Pe vremea când Ahab a urcat pe tronul regatului din Nord, aflat in schisma inca din vremea lui Ieroboam, lipsa de piosenie si depravarea predecesorilor sai ajunse la culme. Incurajat de sotia sa, Izabel, el ii persecuta pe Profeti si pe toti oamenii ramasi credinciosi lui Dumnezeu si se inchina idolilor Baal si Astarte. Profetul Ilie se duse atunci la rege si ii spuse : "Domnul e viu, Dumnezeul Armatelor, Dumnezeul lui Israel, in fata caruia stau astazi ! Nu, nu va fi in acesti ani nici roua nici ploaie decât prin cuvânt din gura mea ! ". La cuvintele Profetului o secete groaznica se abatu atunci, ca febra, asupra pamântului : totul fu secat, devastat, ars ; barbatii, femeile, copiii, animalele domestice si animalele salbatice, toate mureau din lipsa hranei, izvoarele secau, plantele se ofileau si nimic nu scapa urgiei ingaduite de Dumnezeu, cu speranta ca foametea va face pe poporul lui Israel sa se caiasca si sa se intoarca la credinta.

Din porunca lui Dumnezeu, Profetul, acoperit cu o piele de oaie si invesmântat cu piele de vitel, parasi tinutul lui Israel si se duse la râul de Chorrath (Kerrith), aflata dincolo de Iordan (dupa traditia bisericeasca, in acest loc a fost ridicata apoi manastirea Hozeva, care mai exista si astazi, si unde a trait si sfantul Ioan Iacob Hozevitul). Se adapa cu apa cascadei iar Domnul ii trimise corbi - animale pe care evreii le considerau impure si care aveau reputatia unei mari cruzimi fata de progeniturile lor - pentru a-i duce pâine dimineata si carne seara, ca sa trezeasca in profet mila pentru poporul care suferea. Când cascada seca si ea, Dumnezeu isi trimise slujitorul sau la Sarepta din Sidon, lasându-l sa vada de-a lungul drumului efectele dezastruoase ale secetei, pentru a trezi inca o data in el mila. Ilie ajunse la o vaduva saraca, pagâna, care aduna lemne pentru a coace pâine pentru ea si fiul sau. In ciuda saraciei in care se afla, ea puse inainte de toate datoria ospitalitatii si indata ce Profetul i-o ceru, ea ii pregati o pâine, cu faina si uleiul pe care le mai avea. Primi fara intârziere rasplata ospitalitatii sale : la cuvântul Profetului, covata sa cu faina si urciorul sau cu ulei nu se mai golira pâna la revenirea ploii. Trecusera câteva zile de când Ilie era gazduit la aceasta vaduva când iata ca fiul ei muri. Cum femeia, in durerea ei, il acuza pe omul lui Dumnezeu ca ar fi adus nenorocirea asupra casei ei, Ilie il lua pe copil, il urca la etaj acolo unde locuia el si dupa ce a suflat de trei ori asupra trupului neinsufletit chemându-l cu strigate puternice pe Dumnezeu, el il inapoie pe tânarul baiat viu mamei sale, profetind astfel invierea mortilor.

Seceta isi abatuse nenorocirea peste tot tinutul de peste trei ani si mare parte din populatie fusese deja decimata ; dar Dumnezeu, respectând juramântul Profetului sau, nu voia sa isi arate mila mai inainte ca Ilie sa fi inteles ca el nu doreste moartea pacatosilor ci intoarcerea lor la credinta (cf. Iezechiel 33 :11). Il trimise deci pe Profet la regele Achab, pentru a-i anunta ca urgia avea in curând sa inceteze. Ilie se arata in fata regelui care ramase surprins sa il vada venind, liber, pe cel pe care il cautase peste tot cu slugile sale si il invita sa adune pe tot poporul lui Israel pe muntele Carmel ca martor al confruntarii sale cu cei 450 de profeti ai lui Baal si cei 400 de profeti ai padurilor sacre intretinuti de infama Izabel. Cind toata lumea fu adunata, Ilie zise falsilor profeti : " Pâna când veti schiopata in genunchi ? Daca Domnul  este Dumnezeu, mergeti dupa el ! Daca este Baal, atunci duceti-va la el ! ". El ceru ca doi tauri sa fie pregatiti pentru sacrificiu si sa fie asezati pe rug, dar fara sa aprinda focul si ii lasa pe falsii profeti sa aduca primii sacrificiul. Acestia il invocara cu strigate pe Baal, taindu-si carnea, din zori pâna in seara, dar in zadar. Ilie râdea de ei, incurajându-i sa strige mai tare, de teama ca zeul lor sa nu fi adormit sau sa nu fie ocupat cu alte treburi. La venirea serii, Profetul inalta un Altar cu 12 pietre, reprezentând cele 12 semintii ale lui Israel, sapa un sant larg in jurul Altarului, pe care pusese taurul jupuit de piele, si porunci sa fie varsata, in trei rânduri, apa din belsug peste victima, astfel incât sa se umple santul. Apoi adresa spre cer un strigat puternic, invocându-l pe Dumnezeul lui Abraham, lui Isaac si al lui Iacov. Pe data coborî foc din cer, devorând jertfa, lemnul si apa. Tot poporul cazu atunci cu fata la pamânt strigând : " Cu adevarat Domnul este singurul Dumnezeu ". Din porunca lui Ilie, falsii profeti fura prinsi si omul lui Dumnezeu le taie beregata cu propriile sale mâini la râul Cison. El  il anunta apoi pe Achab ca seceta avea in curând sa inceteze, apoi urca in vârful Carmelului si, plecându-se asupra pamântului, cu capul intre genunchi si mintea adunata in inima, incepu sa se roage. De sapte ori trimise pe slujitorul sau sa priveasca orizontul, in directia marii, iar a saptea oara un norisor isi facu aparitia, cerul se intuneca si ploaie cazu din belsug, raspândind pe pamânt binecuvântarea cereasca.

Când regina Isabel afla de masacrul profetilor sai, se enerva cumplit si se jura sa se razbune. Ilie, care nu se temuse de multimea falsilor profeti, fu parasit de harul lui Dumnezeu si cuprins de lasitate se ascunse in Bersabeea in pamântul lui Iuda.  Epuizat de cât mersese in pustiu, se aseza la umbra unui copac si ii ceru lui Dumnezeu sa ii ia viata inapoi. Un Inger al Domnului i se arata atunci cu o pâine si un urcior de apa. Acest ajutor dumnezeiesc il facu sa isi reimprospateze fortele si putu sa mearga 40 de zile in pustiu, pâna la muntele lui Dumnezeu, Horeb (vârful muntelui Sinai, pe acelasi loc unde Dumnezeu i se aratase lui Moise, cf. Exod 33). Intra in adâncul stâncii in care se ascunsese in trecut Moise si Dumnezeu ii vorbi noaptea. Ilie raspunse : " Sânt plin de sârguinta pentru Domnul atot-puternic caci fiii lui Israel au parasit legamântul Tau, au doborât Altarele tale si Ti-au ucis Profetii, am ramas singur iar ei incearca sa imi ia viata ". Dumnezeu ii porunci sa iasa si sa stea pe munte pentru a-l vedea. Se facu atunci o furtuna puternica, muntii fura despicati iar stâncile sparte, dar Domnul nu era in furtuna ; iar dupa furtuna, un cutremur, dar Domnul nu era in cutremur ; un foc, dar Domnul nu era in foc. Dupa foc se auzi o adiere usoara. Cum o auzi, Ilie isi ascunse fata cu haina sa si se tinu sub pestera, caci Dumnezeu era in adierea usoara. Domnul ii spuse ca, departe de a fi singurul dintre drepti, alti sapte mii de Israeliti nu isi plecasera genunchii in fata lui Baal si ii porunci sa se intoarca pe acelasi drum pentru a unge pe Hazael ca rege al Siriei si pe Iehu  ca rege al lui Israel, apoi pe Elisei ca urmas. Gasindu-l pe Elisei ocupat cu aratul pamântului cu 12 perechi de boi, Ilie isi arunca peste el haina lui facându-l discipolul sau

Regele Achab continua insa cu faptele sale lipsite de piosenie si pusese stapânire pe vita-de-vie a lui Nabot din Yizreel ,  cerând - la sfatul lui Isabel - ca acesta sa fie omorât. Profetul Ilie, care nu se mai manifestase pentru o vreme, fu trimis de Domnul in Samaria si spuse regelui : " Chiar pe locul in care câinii au lins sângele lui Nabot câinii vor linge si sângele tau iar prostituatele se vor lafai in sângele tau ". El mai spuse ca nefericirea avea sa se abata peste toata casa lui Achab, câinii aveau sa sfâsie trupul lui Isabel pe zidul de fata de la Yizreel. La aceste cuvinte, regele fu cuprins de cainta : isi sfâsie hainele, se imbraca cu un sac si tinu post. Domnul aproba pocainta lui si anunta prin Profetul sau ca nu va da frâu liber mâniei Sale decât sub domnia fiului sau.

Achab muri la putina vreme iar fiul sau, Ohozias, om superstitios, lua prelua puterea. Cazând bolnav trimise soli in cautarea unui oracol pe lânga Baal Zebud la Egron (Akkaron). Profetul Ilie se prezenta in fata solilor, anuntând ca regele nu se va mai scula. Când transmisera acest mesaj, descriindu-l pe Profet, regele intelese ca era vorba de Ilie si trimise o armata de 50 de oameni pentru a-l aresta. Dar in doua rânduri, din porunca Profetului, un foc coborî din cer si ii mistui pe soldati. Al treilea ofiter il ruga sa il crute iar Ilie il asculta si se duse la rege, anuntându-i chiar el ca avea sa moara pentru ca ceruse ajutor de la falsii zei. Ohozias nmuri intr-adevar la câteva zile iar fratele sau Ioram deveni rege al lui Israel. In timpul celor 12 ani ai domniei sale el suprima cultul lui Baal, dar nu facu sa inceteze pacatul lui Ieroboam care daduse nastere schismei in rândul poporului lui Dumnezeu si incurajase idolatria. De aceea Dumnezeu abatu necazul asupra casei sale si indeplini profetia facuta de Ilie in timpul lui Achab : Iehu lua puterea in urma unei conspiratii impotriva lui Ioram si, intrând el in orasul Yizreel, Isabel fu omorâta aruncata din inaltul unei ferestre. Sângele sau se scurse pe zid iar câinii ii mâncara trupul mai inainte ca ea sa fi putut fi ingropata.

Dupa 15 ani de profetii, indeplinind misiunea pe care i-o incredintase Dumnezeu, Ilie se duse de la Galgalla Bethel, insotit de Elisei care nu voia sa isi paraseasca invatatorul. De acolo se dusera la Ierihon. Ajuns pe malul Iordanului, Ilie isi lua haina din piele de oaie, o infasura si lovi apele, care se despartira pentru a-i lasa sa treaca pe uscat. Când Elisei ii ceru sa primeasca indoita parte din harul sau profetic, Ilie ii raspunse : " Daca ma vei vedea pe când voi fi inaltat la cer, asa ti se va da ". Si pe când mergeau ei astfel prin pustiu taifasuind, un car de foc tras de cai scaparatori aparu intre ei. Ilie urca in car si fu "ca" luat in cer (Parintii au subliniat ca acest " ca ", adaugat in versiunea Septanta arata ca Ilie nu a fost dus cu trupul la Cer, fapt imposibil inainte de invierea si inaltarea lui Hristos, dar ca a scapat mortii, precum Enoh si a fost retinut de Dumnezeu intr-un loc necunoscut, pâna in ultima zi), intr-un rotocol, in timp ce Elisei striga : " Parinte, Parinte, carul lui Israel si caii sai ! ". El lua haina Profetului care cazuse peste el si lovind apele de doua ori putu sa traverseze Iordanul, salutat de Fiii Profetului care strigau : " Duhul lui Ilie s-a lasat asupra lui Elisei ! ".

Astfel inaltat in inaltimi cu trupul, Profetul Ilie prefigura Inaltarea Domnului Nostru Iisus Hristos iar prin trimiterea hainei sale peste discipolul sau, el vestea coborârea Sfântului Duh in ziua Rusaliilor (cf. Sfântul Roman Melodul, Condacul Profetului Ilie, 33).

Reprezentant de vaza al ordinului profetic ajuns prin râvna sa pe culmea cea mai de sus a virtutii, Ilie fu judecat demn de a vedea fata in fata slava Dumnezeului intrupat, alaturi de Moise si de cei trei Apostoli in ziua Schimbarii la fata (cf. Matei 17), care anunta a doua venire a Domnului Nostru Iisus Hristos. Coborând de pe muntele Taborului, discipolii il intrebara pe Domnul daca Ilie trebuia sa vina inainte de invierea mortilor pentru a pune toate lucrurile inapoi cum au fost, dupa cum invata Profetii (Malahia 3 :23). Hristos le raspunse : " Ilie a venit deja si ei nu l-au cunoscut ci l-au tratat dupa cum au vrut ei ", facând aluzie la Sfântul Ioan Botezatorul care venise sa pregateasca propria Lui venire, cu duhul si cu puterea lui Ilie (Luc 1 :17). Asa cum Ioan fu Inaintemergetaroul primei veniri in trup a Fiului lui Dumnezeu, astfel Ilie va fi, se crede, premergatorul celei de a doua veniri, la sfârsitul veacurilor. Traditia ecleziasta a vazut adesea in cei doi martori, care vor muri in ultima lupta împotriva lui Antihrist (Apocalipsa 11), pe Enoh si Ilie, care au fost paziti de moarte in acest scop.

                                                (Din Calendar Ortodox, Sfinţii zilei, pe internet)

Sfânta Mironosiţă Maria Magdalena (22 Iulie)

Sfînta Maria, numită Magdalena, a fost uceniţa şi mironosiţa lui Hristos cea dintîi şi cea mai mare decît toate mironosiţele şi purtătoarele de mir. Ea se trăgea din seminţia lui Neftalim, a cărei patrie se cuprinde în hotarele Galileii celei de sus, dintr-un loc ce se numea Magdala şi de unde s-a şi numit Magdalena. Aceasta a trăit în vremea venirii pe pămînt a Domnului nostru Iisus Hristos, ca, după judecăţile lui Dumnezeu, să se arate lucrurile Fiului lui Dumnezeu întru dînsa, precum Însuşi zice despre orbul din naştere. Tot prin voinţa dumnezeiască şi spre oarecare folos sufletesc, ea era muncită şi supărată de şapte duhuri necurate.

            Auzind ea de Hristos, Mîntuitorul lumii, Care umbla în vremea aceea prin cetăţile şi satele Galileii, că tămăduia toate bolile şi neputinţele din oameni, izgonea pe diavoli dintr-înşii, propovăduia Evanghelia împărăţiei cerului şi cu puterea Sa dumnezeiască cea dătătoare de tămăduiri, făcea bine tuturor, s-a dus la Dînsul şi s-a învrednicit îndată de milostivirea Lui cea iubitoare de oameni, împreună cu cei miluiţi. Domnul Cel multmilostiv, care cunoştea pe toate mai înainte de facerea lor, a gonit dintr-însa pe cei şapte diavoli muncitori cumpliţi, făcînd-o sănătoasă nu numai cu trupul, dar şi cu sufletul; căci i-a luminat mintea cu lumina cunoştinţei adevărului, făcînd-o să cunoască pe Mesia Cel aşteptat şi să creadă într-Însul, că El este Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Cel trimis de Tatăl, spre mîntuirea lumii.

            De atunci, Sfînta Maria Magdalena s-a făcut uceniţă şi următoare lui Hristos, slujindu-L împreună cu celelalte sfinte femei, pînă la patimile Lui cele de bună voie, pînă la moartea pe cruce şi pînă la îngroparea dumnezeiescului Trup, după cum mărturiseşte despre aceasta Sfîntul Matei Evanghelistul, astfel: Acolo erau şi femei multe, privind de departe, care veniseră după Iisus din Galileea, slujindu-I Lui, între care era şi Maria Magdalena.    Celelalte femei mironosiţe erau: Maria, mama lui Iacob şi a lui Iosi, adică vara Maicii Domnului; Maria lui Cleopa şi Salomeea, mama fiilor lui Zevedei; Ioana, femeia lui Huza, un ispravnic al lui Irod; Suzana şi cele două surori ale lui Lazăr, Marta şi Maria.

            Această sfîntă mironosiţă petrecea nedezlipită de Hristos şi de Preacurata Lui Maică, mai mult decît toate. Pentru aceasta evanghelistul o pune mai întîi decît pe celelalte, ca pe o iubitoare de Hristos şi de Maica Lui şi ca pe o mai osîrdnică slujitoare Maicii Domnului şi Mîntuitorului nostru. Ea, în vremea răstignirii Lui, stătea lîngă cruce, împreună cu Preacurata Fecioară Născătoare de Dumnezeu şi cu celelalte femei, privind la pătimirea lui Hristos. Pe de o parte, plîngea şi se tînguia cu amar pentru Dînsul, iar pe de alta suferea pentru Maica Lui cea cu totul fără de prihană, care plîngea şi se jelea ca o Maică fără de mîngîiere, pentru preaiubitul ei Fiu, al cărui suflet i l-a pătruns sabia, după cum spusese bătrînul Simeon mai înainte. Deci, inima sfintei fecioare, fiind slăbită cu totul, Sfînta Maria Magdalena, pe cît îi era cu putinţă, împreună cu celelalte, o mîngîia şi o sprijinea, făcînd toate pentru uşurarea supărării ei.

            După ce s-au dus toţi răstignitorii şi după ce Hristos Şi-a dat sufletul, a venit Iosif din Arimateea cu Nicodim şi au luat trupul lui Iisus de pe cruce; deci, Maria Magdalena, căzînd împreună cu Preacurata Lui Maică şi cu celelalte, au sărutat sfîntul şi îndumnezeitul Lui trup şi L-au petrecut pînă la mormînt. După ce L-au pus în mormînt, prăvălind piatra pe uşa lui, toate celelalte femei s-au dus împreună cu Iosif şi cu Nicodim, numai ea împreună cu Preasfînta Născătoare de Dumnezeu se vede că au rămas lîngă mormînt, după cum zice Sfîntul Matei Evanghelistul: Era şi Maria Magdalena şi cealaltă Marie, adică Născătoarea de Dumnezeu, şezînd în preajma mormîntului.

            Dar, fiindcă atunci era Vineri, seara tîrziu şi după porunca Legii Vechi, se cădea să se odihnească fiecare după lucrul său, s-au dus şi ele să se odihnească în casa lor. Deci, Sîmbătă s-au odihnit, după poruncă, după cum zice Sfîntul Luca Evanghelistul. După ce a trecut Sîmbăta, cînd se lumina de ziua întîia a săptămînii, după cum scrie Sfîntul Matei Evanghelistul, care istoriseşte cea dintîi mergere a femeilor la mormînt, care lumina spre Duminică, a venit Maria Magdalena şi cealaltă Marie, adică Preasfînta Născătoare de Dumnezeu, să vadă mormîntul; pentru că Maica Domnului, pătimind durere ca o maică mai mult decît toţi, n-a putut să rabde pînă ce se vor pregăti şi celelalte miro-nosiţe. Deci, aflînd pe Maria Magdalena împreună alergătoare şi întocmai ca dînsa cu sîrguinţa, cu durerea şi dorinţa - pentru aceea se pomeneşte de toţi cei patru evanghelişti -, a venit după miezul nopţii la mormînt, nu cu aromate, că nu îngăduia vremea, ci numai să vadă mormîntul. Aceasta este cea dintîi ducere a cinstitelor şi sfintelor femei la mormîntul Domnului nostru Iisus Hristos, pe care o istoriseşte Sfîntul Matei Evanghelistul.

            Apoi Preasfînta Fecioară, Născătoarea de Dumnezeu şi Maria Magdalena, înapoindu-se de la mormînt, cu frică şi cu bucurie mare, ca să vestească apostolilor că S-a sculat Domnul, precum a zis către dînsele îngerul, le-a întîmpinat Însuşi Dumnezeu, Cuvîntul cel întrupat, şi le-a zis: Bucuraţi-vă! Ele, căzînd, s-au închinat Lui şi, cuprinzîndu-I picioarele le-au sărutat. Deci, Domnul nu le-a certat cînd s-au atins de Dînsul, căci Îl vedeau întîi; ba, dimpotrivă, le-a îmbărbătat şi le-a făcut fără de temere, zicînd: Nu vă temeţi, ci duceţi-vă şi spuneţi fraţilor Mei să se ducă în Galileea; că acolo Mă vor vedea. Ele, ducîndu-se la ucenici, le-au vestit lor şi tuturor celor ce erau împreună cu ei, glasul îngerului şi al Domnului că L-au văzut pe El. Dar nu numai aceasta, ci şi picioarele Lui le-au cuprins.

Maria Magdalena, crezînd mai mult apostolilor, decît celor văzute şi pipăite de ea însăşi, era mică la credinţă, neîncrezîndu-se unei vederi. Deci, socotind că i s-a nălucit, a luat cu ea pe Ioana, pe Maria şi pe alte femei şi iarăşi s-au dus cu aromate la mormînt, în aceeaşi noapte, fiind încă dimineaţă, mult mai înainte de a se lumina de ziuă; şi au intrat în mormînt cu cele ce erau cu ea şi nu se dumireau în sinea lor. Atunci au stat înaintea lor doi bărbaţi, care nu erau alţii decît doi sfinţi îngeri, îmbrăcaţi în haine albe. Temîndu-se ele de acea vedere, îngerii au zis către ele: Ce căutaţi pe Cel viu cu cei morţi? Nu este aici, ci S-a sculat!

            Luaţi aminte, iubiţilor, cum se arată, că nu este aceasta întîia mergere a femeilor la mormînt, ci a doua. Lucru necuviincios era ca, pe femeile care nu văzuseră nimic şi nu auziseră de Învierea Domnului, să le certe şi să le mustre sfinţii îngeri, zicîndu-le: Ce căutaţi pe Cel viu cu cei morţi...? Arătat este că ele au auzit mai înainte toate acestea, de la cei ce au văzut de faţă pe Domnul şi au auzit de la El mesajul către ucenici, dar n-au crezut. Pentru acestea le certau îngerii şi încă pentru că erau şi bărbaţi cu ele. Şi cine zice acestea? Sfîntul Luca Evanghelistul. Iată ce zice el: Iar în prima zi după Sîmbătă (Duminică), foarte de dimineaţă, au venit femeile la mormînt, aducînd aromatele cele ce le gătiseră... După aceea, nu numai că le-au certat îngerii, dar le-au şi zis: Aduceţi-vă aminte, cum v-a grăit, pe cînd era cu voi în Galileea, zicînd că se cădea Fiului Omului, să se dea în mîinile oamenilor păcătoşi, să se răstignească şi a treia zi să învieze... Atunci ele şi-au adus aminte de cuvintele Lui.

            Plecînd acei bărbaţi, femeile împreună cu Maria Magdalena, au vestit pe ucenici. Deci, Maria Magdalena pentru a doua oară văzuse mormîntul, iar celelalte o dată. Se zice că cuvintele lor s-au arătat înaintea ucenicilor ca o bîrfeală şi nu le-au crezut. Acestea le scrie Sfîntul Luca Evanghelistul, pentru a doua mergere a femeilor la mormînt.

            După acestea, duhul Mariei Magdalena ardea, căci ucenicii n-au crezut-o nici acum pe ea, nici pe cele împreună cu ea, ci au socotit ca o bîrfeală cuvintele lor. Pentru aceea, sculîndu-se de dimineaţă s-a dus la mormînt, pentru a treia oară şi a văzut piatra răsturnată de pe uşa mormîntului. Deci, a alergat la Simon Petru şi la Ioan. Din acestea se vede priceperea femeii acesteia, căci se necăjea cu sufletul, împreună cu Preasfînta Născătoare de Dumnezeu, vestind ucenicilor întîia mergere la mormînt şi învierea lui Hristos, dar nu le-au crezut. Apoi, venind foarte de dimineaţă împreună cu alte femei şi bărbaţi, şi atunci cuvintele ei s-au arătat ca o bîrfeală. Ea se necăjea nu numai că nu au crezut-o, dar nici nu s-a sculat cineva dintre ei să se ducă la mormînt cel puţin şi să vadă. Ci, fie de frica iudeilor, fie de multa şi negrăita mîhnire, şedeau toţi ca nişte morţi. Singur Petru, după a doua vestire a femeilor, s-a sculat şi s-a dus singur la mormînt, dar nu s-a mai aplecat spre el, căci nu îndrăznea să intre, fie pentru că se credea nevrednic, fie că-şi aducea aminte de lepădarea sa de Dînsul; poate şi pentru frica iudeilor, precum s-a zis mai sus.

            Pentru acestea, Maria Magdalena, arzînd cu duhul de dragostea ce o avea către Dascălul şi Binefăcătorul său şi fiind plină de cuget dumnezeiesc, s-a dus singură a treia oară la mormînt iarăşi de dimineaţă şi aflînd piatra luată de pe el, s-a întors la ucenici, gîndind în sine acestea: "Dacă le voi spune lor că a înviat Hristos, iarăşi voi ridica strigare împotriva mea că sînt îndrăcită; căci dacă n-am fost crezută împreună cu celelalte femei, cînd le-am vestit învierea lui Hristos, cum voi fi crezută acum singură? Deci, ştiu ce voi face: voi grăi celor mai mari şi mai fierbinţi cu dragostea către Hristos, adică lui Petru şi lui Ioan. Aceştia, însă, au auzit mai înainte de învierea Domnului nostru Iisus Hristos, dar de frica iudeilor, se îndoiau de această minune, ca şi cum nimic n-ar fi auzit. Deci, cum îi voi deştepta pe ei, numai să meargă la mormînt şi să vadă lucrul ce s-a făcut? Am aflat ce voi face: nu le voi spune lor că a înviat Domnul, căci atunci voi cădea iarăşi în cele de mai înainte, ci le voi spune o veste vrednică de crezut".

            Deci, Maria Magdalena a venit, precum s-a zis, la Petru şi la Ioan şi le-a zis: Au luat pe Domnul din mormînt şi nu ştiu unde L-au pus. Ca şi cum ar fi zis astfel: "Ascultaţi-mă pe mine robii lui Dumnezeu! Ori S-a sculat Domnul din morţi, ori nu; deci, eu nu ştiu ce să vă spun vouă; dar, una vă zic cu adevărat, că trupul Lui nu mai este în mormînt. Pentru aceea sînteţi datori a vă sîrgui să cunoaşteţi cine este acela care L-a luat şi unde L-a pus". Văzut-ai înţelepciunea acestei femei? Că de nu vom zice că astfel s-a sfătuit în sine, vom cădea în socoteli fără de rînduială şi nepotrivite; ca şi cum aceea care I-a pipăit picioarele Lui, împreună cu Preasfînta Fecioară Maria, Născătoarea de Dumnezeu, şi a auzit de la îngeri a doua oară că S-a sculat Domnul, n-ar fi spus drept. Iar din aceea că le-a vorbit ca de un mort, că au luat pe Domnul meu din mormînt şi nu ştiu unde L-au pus..., este arătat că răspunsul ei era meşteşugit şi înţelept; deci, îndată i-a plecat a merge la mormînt!

            După ce au pornit aceşti doi ucenici la mormînt, ea le-a urmat lor. Ucenicii, intrînd în mormînt, au văzut giulgiurile singure zăcînd şi mahrama, cu care era înfăşurat capul Lui, era învăluită şi aruncată într-un colţ, iar trupul Lui nicăieri. Deci, atunci au văzut şi au crezut că au luat pe Domnul din mormînt, precum le-a spus Maria Magdalena. După aceea şi ucenicii s-au întors iar la ai lor, necrezînd nimic despre Înviere şi prin necredinţa lor au aruncat în oarecare îndoială şi pe Maria, care se făcuse atît de credincioasă, după ce văzuse şi auzise atîtea. Ea socotea acestea în sine din multa evlavie; adică, pînă acum mi se părea că am oarecare cuget întemeiat, pînă cînd apostolii nu văzuseră mormîntul şi pentru aceea nu credeau în Învierea Domnului. Deci, după ce au văzut că trupul Domnului nu este mormînt, se aflau tot în această credinţă, adică că l-a furat cineva. Dar este arătat că eu, fiind femeie, am păreri şi nu aud nici nu văd nimic adevărat; iar ei, fiind bărbaţi luminaţi de la Dumnezeu, rămîn nerătăciţi şi nu se amăgesc cu înlesnire, ca noi femeile.

            Maria Magdalena, avînd în mintea sa această socoteală, a rămas plîngînd lîngă mormînt şi, după ce s-au dus Petru şi Ioan, s-a aplecat iar în mormînt şi a văzut doi îngeri îmbrăcaţi în veşminte albe. Aceia, văzînd-o, au întrebat-o: Femeie, de ce plîngi? Pe cine cauţi? Ea a răspuns: Au luat pe Domnul şi nu ştiu unde L-au pus...! Apoi, venind Domnul şi văzîndu-L îngerii, s-au sculat înaintea Lui. Ea, văzînd că îngerii s-au sculat şi, sfiindu-se de dînşii, s-a întors înapoi şi, văzînd pe Domnul, nu L-a cunoscut. Pentru ce? Pentru că Domnul după Înviere era îmbrăcat cu trup nestricăcios şi nu se arăta decît numai acelora, cărora voia şi cînd voia.

            Fiind întrebată de Domnul: Femeie, de ce plîngi? Pe cine cauţi? Ea a răspuns asemenea ca şi către îngeri; căci credea că el este grădinarul acelei grădini, în care era mormîntul. Deci, a zis către Dînsul: Doamne, dacă L-ai luat Tu, spune-mi unde L-ai pus pe El, că eu Îl voi lua! Acest răspuns către Domnul şi către înger, Maria Magdalena nu l-a făcut cu cugetare şi făţărnicie ca mai înainte, precum a făcut către ucenici; că acelora, ca unora ce nu ştiau, le-a răspuns, ca să-i deştepte pe toţi să se ducă la mormînt. Ci, după ce au venit şi au văzut că trupul Domnului nu era în mormînt şi după ce n-au crezut că a înviat, de aceea s-a îndoit şi ea cu gîndul şi a pătimit aceasta, pentru că era foarte cucernică. Ea se încredea mai mult apostolilor, decît socotelii sale. Deci ea, fiind schimbată după aceea şi încredinţată cu adevărat că trupul Domnului s-a luat din mormînt de cineva, a răspuns aşa precum credea în socoteala sa.

            Atunci Iisus, ca un Dumnezeu, cunoscînd inima ei, a strigat către dînsa cu glasul Său cel obişnuit, ca să-L cunoască: Marie! Iar ea, cunoscîndu-i glasul, că a doua oară i se arăta, a căzut la picioarele Lui, ca şi la vederea cea dintîi; dar nu a primit-o cu aceiaşi bucurie, ca întîi, ci a îndepărtat-o de la El, zicînd: Nu te atinge de mine! Deci, mai întîi S-a lăsat ca cele două femei să-I sărute cinstitele şi preacuratele Lui picioare; dar nici o vorbă n-a auzit de la Dînsul. Vezi, că de vreme ce n-a crezut cu adevărat, a îndepărtat-o Mîntuitorul, zicîndu-i: Nu te atinge de Mine!

            Atunci, la întîia arătare a Domnului, le-a lăsat să se atingă şi să-I sărute picioarele, ca mai mult decît cu vederea şi cu auzirea să se încredinţeze prin pipăire, că Cel ce S-a răstignit şi S-a îngropat, a înviat. Dar acum o izgonea de la Dînsul pe Maria Magdalena, fiindcă, schimbîndu-se după atîta încredinţare, a auzit: Nu te atinge de Mine, că încă nu M-am suit la Tatăl Meu! Astfel o certa pe ceea ce s-a îndoit în credinţă şi îi deştepta mintea, aducîndu-i aminte de Părintele Cel ceresc. Domnul a încredinţat-o să nu-L socotească a fi numai Acela care se vede, adică om înviat din morţi, ci şi Dumnezeu adevărat, ca Unul ce este Fiul adevăratului Dumnezeu şi Care S-a făcut om pentru noi. El a zis: Du-te şi spune fraţilor Mei, că Mă voi sui la Tatăl Meu şi la Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi la Dumnezeul vostru! Maria Magdalena, auzind şi văzînd acestea, s-a dus la ucenicii Lui şi nu le-a mai zis că au luat pe Domnul din mormînt; ci a venit cu multă încredinţare şi îndrăzneală, spunînd că a văzut pe Domnul şi le-a spus ceea ce i-a zis Hristos. Aceasta este a treia mergere a femeilor la mormîntul Domnului, pe care a scris-o Sfîntul Ioan Cuvîntătorul de Dumnezeu şi care s-a făcut foarte de dimineaţă, fiind încă întuneric.

            Acum trebuie să spunem şi despre a patra ducere a femeilor la mormînt, ca să se vadă osîrdia, evlavia, dragostea şi durerea inimii pe care Sfînta Maria Magdalena o avea către Domnul şi Dascălul ei; căci numai ea dintre toate, s-a dus la mormînt de patru ori. Pentru aceea Sfîntul Duh a învrednicit-o pe dînsa să o amintească Sfîntul Marcu în Evanghelia sa. Dar unde este arătat, că a patra ducere la mormînt a femeilor este cea istorisită de Sfîntul Marcu? Aceasta ne-o arată vremea, fiindcă numai Marcu scrie că femeile au venit la mormînt, cînd răsărea soarele. Pe Sfînta Maria Magdalena au pomenit-o toţi cei patru evanghelişti, după cum s-a zis mai înainte; că Maria Magdalena a venit împre-ună cu celelalte femei, care aveau miruri mai înainte pregătite. Deci, trecînd sîmbăta, dis-de-dimineaţă, în prima zi a săptămînii, au venit femeile la mormînt, pe cînd răsărea soarele.

            Acum să vedem pentru ce Maria Magdalena, după trei vederi, s-a dus iar împreună cu femeile acelea la mormînt şi mai ales ducînd cu sine miruri şi aromate, socotind că vor afla trupul în mormînt. Cititorule, ascultă cu luare aminte: Maria Magdalena, încredinţîndu-se desăvîrşit despre Învierea Domnului prin a treia vedere a lui Dumnezeu şi mărturisind ucenicilor că a văzut pe Domnul şi că i-a zis cele ce s-au spus mai sus, nu s-a mai îndoit. Dar, de vreme ce a văzut pe Maria lui Iacov cel Mic şi mama lui Iosi, pe Salomeea şi pe alte femei ducîndu-se la mormînt, avînd cu ele aromate, s-a dus împreună cu dînsele, tocmai pe cînd răsărea soarele, nu că se îndoia, ci ca şi cum povăţuia pe celelalte femei. Ea se bucura şi sălta, că a văzut de multe ori mormîntul deşert, iar femeile celelalte, ori că nu auziseră pînă atunci nimic din cele făcute, ori că auziseră rău; de unde se poate vedea, că nimic nu ştiau cu dinadinsul, căci ziceau: Cine ne va răsturna nouă piatra de pe uşa mormîntului? Dar, căutînd, au văzut că piatra era răsturnată de pe uşa mormîntului, fiindcă era foarte mare.

            Acestea toate sînt probe doveditoare pentru adeverirea Învierii lui Hristos. Numai ea a mers de patru ori la Mormîntul Lui şi, după a patra întoarcere de la Mormînt, a rămas lîngă Preasfînta Născătoare de Dumnezeu, slujindu-i ei, de atunci pînă la Înălţarea Lui la ceruri, nu ca unei maici a Dascălului şi a Făcătorului de bine, ci ca unei Maici a Însuşi Fiului lui Dumnezeu, Făcătorul tuturor.

            După înălţarea Lui la ceruri, a ieşit şi ea, ca un apostol, la propovăduire şi, străbătînd prin multe ţări, a binevestit pe Hristos tuturor păgînilor. Pe mulţi i-a adus la cunoştinţa de Dumnezeu, ca şi Sfinţii Apostoli, apoi a mers la Roma şi a stat înaintea Cezarului Tiberiu, pe care Sfînta Maria Magdalena l-a tămăduit, fiind bolnav de un ochi. Ea, povestindu-i toate cele despre Hristos, l-a făcut să creadă într-Însul, după cum zic unii. De aceea el s-a pornit cu urgie împotriva lui Pilat şi împotriva arhiereilor şi i-a pedepsit, după faptele lor, cu rea şi cumplită moarte. După aceasta, ea a plecat din Roma şi s-a dus în Efes, la Sfîntul Ioan Cuvîntătorul de Dumnezeu. Acolo slujind apostoleşte la mîntuirea oamenilor, prin fericita adormire s-a mutat către Domnul şi a fost îngropată la intrarea peşterii, de către Sfîntul Ioan Cuvîntătorul de Dumnezeu. Tot acolo au adormit şi cei şapte sfinţi tineri mai pe urmă.

            Pe vremea împărăţiei preaînţeleptului Leon, s-au adus de acolo în Constantinopol cinstitele moaşte ale Sfintei Maria Magdalena şi le-a pus în mînăstirea Sfîntului Lazăr, pe care o zidise el. Acolo se săvîrşea prăznuirea pomenirii ei, întru slava lui Hristos, Dumnezeul nostru, Căruia I se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea, împreună cu Tatăl şi cu Preasfîntul şi de viaţă Făcătorul Lui Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

(Din Vieţile Sfinţilor pe tot anul, pe internet)

Sfântul Mare Mucenic şi Tămăduitor Pantelimon (27 iulie)

Pe vremea împărăţiei păgânului Maximian, cumplitul muncitor al creştinilor, toată lumea era acoperită cu întunericul păgânătăţii închinării la idoli. Atunci s-a făcut mare prigonire pretutindeni asupra celor ce credeau în Hristos. Deci mulţi mărturisitori ai preasfântului nume al lui Iisus Hristos au fost ucişi. Intre aceştia a pătimit pentru Hristos şi Sfântul Mare Mucenic Pantelimon, din cetatea Nicomidiei, care se află în părţile Bitiniei. Acest slăvit între mucenici şi răbdător de chinuri al lui Hristos, s-a născut în cetatea Nicomidiei, din tată de neam bun, cinstit şi bogat, cu numele Evstorghie şi din maica sa, Euvula.

            Tatăl său era cu credinţa păgân, sârguindu-se cu căldură la închinarea idolilor, iar maica sa era creştină, învăţând de la strămoşii săi sfânta credinţă şi slujind cu osârdie lui Hristos. Deci, fiind ei însoţiţi cu trupurile, erau despărţiţi cu duhul, el jertfind mincinoşilor zei, iar ea aducând jertfe de laudă adevăratului Dumnezeu. Şi născând acest prunc, despre care ne este cuvântul, l-au numit pe el Pantoleon, care se tâlcuieşte "cu totul leu", ca cel ce avea să fie cu bărbăţia asemenea cu leul, însă mai pe urmă a fost numit Pantelimon, adică "întru tot milostiv", pentru că tuturor s-a arătat că este milostiv, când tămăduia pe cei bolnavi fără de plată, iar pe cei săraci îi miluia, împărţind cu dărnicie averile părinteşti celor ce aveau trebuinţă.

            Pruncul a fost dat mai întâi la învăţătura gramaticii şi, după ce a sporit în cărţile elineşti şi a învăţat bine toată filosofia cea din afară, tatăl său 1-a dat la meşteşugul doctoricesc, la un oarecare Eufrosin, doctor slăvit, ca să se deprindă cu acel meşteşug. Iar copilul, fiind isteţ la minte, a învăţat toate cu înlesnire şi degrabă a întrecut pe cei de o vârstă cu el, aproape asemănându-se cu învăţătorul său. Şi era bun la obicei, bine grăitor, frumos la faţă, iubit de toţi şi cunoscut însuşi împăratului Maximian; pentru că în acea vreme Maximian locuia în Nicomidia, chinuind pe creştini, şi la praznicul Naşterii lui Hristos, a ars în biserică douăzeci de mii de sfinţi mucenici (Pomenirea lor la 28 decembrie), iar pe Sfântul Antim (Pomenirea lui la 3 septembrie) episcopul şi pe mulţi alţii i-a omorât cu felurite chinuri.

            In vremea aceea, era în Nicomidia un preot bătrân, cu numele Ermolae, care, de frica păgânilor, se ascundea cu puţini creştini într-o casă oarecare mică şi neştiută. Iar Pantoleon, mergând de la casa sa către învăţătorul său, îi era calea pe lângă casa aceea mică, în care se ascundea Sfântul Ermolae. Deci acesta, văzând pe ferestruie pe tânăr trecând pe acolo adeseori, cunoştea de pe faţă şi din vedere năravul lui cel bun, şi cunoscând cu duhul că va fi vas ales al lui Dumnezeu, a ieşit odată din casă înaintea tânărului, care tocmai trecea pe acolo, şi l-a rugat ca să intre puţin în casa lui. Iar tânărul, fiind smerit şi ascultător, a intrat în casa bătrânului, iar el, punându-1 aproape de dânsul, 1-a întrebat de neam, de părinţi, de credinţă şi de întreaga lui viaţă. Iar tânărul, povestindu-i toate cu de-amănuntul, i-a spus că maica lui a fost creştină şi a murit, iar tatăl lui trăieşte după legile elineşti, închinându-se zeilor. Atunci Sfântul Ermolae 1-a întrebat pe dânsul, zicându-i: „Dar tu, fiule, de ce parte şi credinţă voieşti să fii? De credinţa tatălui tău sau a maicii tale?" Tânărul a răspuns: „Maica mea, pe când trăia, mă învăţa credinţa sa şi eu am iubit credinţa ei. Insă tatăl meu, ca cel mai tare, mă sileşte la legile elineşti şi doreşte să mă rânduiască în palatele împărăteşti, adică în rânduiala celor de aproape, a boierilor ostăşeşti şi a slugilor împăratului". Sfântul 1-a întrebat iarăşi: „Ce fel de învăţătură te învaţă pe tine dascălul tău?" Tânărul a răspuns: „Invăţătura lui Asclipie, a lui Hipocrate şi a lui Galen, pentru că aşa voieşte tatăl meu. Dar şi dascălul meu zice că de voi învăţa acele învăţături, voi putea, cu înlesnire, să tămăduiesc toate bolile oamenilor". Atunci Sfântul Ermolae, luând pricină spre vorba cea de folos, a început a semăna în inima tânărului, ca într-un pământ bun, sămânţa cea bună a cuvintelor lui Dumnezeu.

            Şi i s-a întâmplat lui odată că, plecând de la dascăl şi abătându-se puţin din cale, a aflat un prunc mort, muşcat de o viperă mare, şi pe vipera aceea zăcând aproape de cel mort. Văzând aceasta Pantoleon, la început s-a temut şi s-a depărtat puţin, dar mai pe urmă s-a gândit în sine, zicând: „Acum mi se cade mie să încerc să ştiu dacă sunt adevărate cele grăite de bătrânul Ermolae". Şi căutând spre cer, a zis: „Doamne Iisuse Hristoase, măcar că nu sunt vrednic a Te chema, însă de voieşti ca să fiu robul Tău, arată-Ţi puterea Ta şi fă ca, întru numele Tău, pruncul acesta să învie, iar vipera să moară". Atunci îndată, pruncul deşteptându-se ca din somn, s-a sculat, iar vipera a crăpat în două şi a rămas moartă. Deci Pantoleon, văzând această minune, a crezut desăvârşit în Hristos, şi-a ridicat ochii săi trupeşti şi sufleteşti spre cer şi a binecuvântat pe Dumnezeu cu bucurie şi cu lacrimi, mulţumindu-I că 1-a scos pe el din întuneric şi 1-a adus la lumina cunoştinţei Sale.

            Apoi îndată, alergând la Sfântul Ermolae preotul, a căzut la cinstitele lui picioare, cerând Sfântul Botez şi spunându-i cele ce i s-au întâmplat, adică, cum a înviat pe pruncul cel mort, cu puterea numelui lui Iisus Hristos şi cum a murit vipera cea purtătoare de moarte. Şi sculându-se Sfântul Ermolae, s-a dus cu dânsul să vadă vipera cea omorâtă şi, văzând-o, a mulţumit lui Dumnezeu pentru minunea ce o făcuse şi prin care a adus pe Pantoleon la cunoştinţa Sa. Apoi, întorcându-se acasă, a botezat pe tânăr în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh şi, săvârşind Sfânta Liturghie în cămara sa cea mai dinlăuntru, 1-a împărtăşit cu dumnezeieştile Taine, cu Trupul şi Sângele lui Hristos.

            In continuare Sfântul Pantelimon (atunci Pantoleon) punând tatălui său multe întrebări, 1-a făcut a se îndoi de zeii săi şi a cunoaşte încetul cu încetul înşelarea şi rătăcirea închinării de idoli.  In acea vreme, au adus la Pantoleon pe un orb care cerea tămăduire şi zicea: „Mă rog ţie, miluieşte-mă pe mine, care nu văd lumina cea dulce; căci toţi doctorii din această cetate m-au doftorit şi nici un folos nu mi-au adus; ba chiar şi cea din urmă vedere ce o mai aveam, mi-au luat-o împreună cu toată averea mea, căci am cheltuit mult la dânşii, dar am luat mai mult vătămare şi pagubă, decât tămăduire". Iar sfântul i-a zis: „Dacă toată averea ai dat-o acelor doctori de la care n-ai avut folos, apoi de vei primi tămăduire de la mine şi de vei vedea, ce-mi vei da mie?" Orbul a răspuns: „Cea mai de pe urmă rămăşiţă care o am, ţi-o voi da cu osârdie". Sfântul a zis: „Darul vederii luminii ţi-l va da Tatăl luminilor, Dumnezeul cel adevărat, prin mine, nevrednicul robul Său. Iar tu, ceea ce-mi făgăduieşti, să nu-mi dai mie, ci să împarţi la săraci".

            Auzind acestea Evstorghie, tatăl lui Pantoleon, a zis către dânsul: „Fiule, să nu îndrăzneşti a te atinge de acel lucru pe care nu poţi să-l faci, ca să nu te faci şi tu de râs! Căci ce poţi face mai mult decât doctorii cei mai mari decât tine, care l-au doftorit pe el şi n-au putut să-1 tămăduiască?" Sfântul a răspuns: „Nici unul dintre acei doctori nu ştie să pună acestui om acel fel de doctorie, care o pun eu, căci este multă deosebire între dânşii şi între dascălul meu, care m-a învăţat aceasta". Iar tatăl său, socotind că vorbeşte despre dascălul Eufrosin, i-a zis: „Eu am auzit că şi dascălul tău s-a îngrijit de acest orb, dar nimic n-a sporit". Pantoleon a răspuns: „Aşteaptă puţin, tată, şi vei vedea puterea doctoriei mele!" Zicând aceasta, s-a atins cu degetul de ochii orbului, zicând: „In numele Domnului meu Iisus Hristos, Care a luminat pe cei orbi, caută şi vezi!" Atunci îndată s-au deschis ochii orbului şi a văzut. Din acel ceas, Evstorghie, tatăl lui Pantoleon, a crezut în Hristos, împreună cu omul care a văzut şi au fost botezaţi de Sfântul Ermolae, preotul. Din acel moment s-au umplut de mare bucurie duhovnicească, pentru darul şi puterea lui Hristos.

            Atunci Evstorghie a început a sfărâma toţi idolii care erau în casa lui, iar la acel lucru îl ajuta şi fiul său, Sfântul Pantoleon, şi zdrobindu-i, i-a aruncat într-o groapă adâncă şi i-a acoperit cu pământ. După aceea, Evstorghie mai trăind puţină vreme, s-a mutat la Domnul. Deci Pantoleon, rămânând moştenitor al averii părinteşti celei prea bogate, îndată a dăruit libertate robilor şi roabelor sale, dându-le multe daruri, iar bogăţia a început a o împărţi la cei ce aveau trebuinţă: săracilor, scăpătaţilor, văduvelor şi sărmanilor. Şi înconjura temniţele, cercetând pe toţi cei ce pătimeau în legături, pe care îi mângâia cu doctoriile şi cu dările celor de trebuinţă. Şi era doctor nu numai de răni, ci şi de sărăciile omeneşti, căci toţi primeau de la dânsul milostenie îndestulată şi, cu îndurările lui, săracii se îmbogăţeau. Iar întru leacuri îi ajuta lui darul lui Dumnezeu, căci i se dăduse de sus darul tămăduirilor, şi nu atâta tămăduia cu doctoriile cele cumpărate, pe cât cu chemarea numelui lui Iisus Hristos.

            Atunci Pantoleon s-a arătat că este Pantelimon, adică "întru tot milostiv", prin numire şi cu fapta, arătând la toţi milă şi nelăsând pe nimeni să plece de la dânsul nemângâiat. Căci celor lipsiţi le dădea daruri fără plată, iar pe bolnavi îi tămăduia. Atunci s-a întors la dânsul toată cetatea cu bolnavii ei, lăsând pe toţi doctorii, pentru că de la nimeni nu câştigau atât de grabnice şi desăvârşite tămăduiri, precum câştigau de la Pantelimon, care tămăduia cu fapta şi nu lua plată de la nimeni. Deci se slăvea în tot poporul numele doctorului cel milostiv şi fără de plată, iar ceilalţi doctori erau defăimaţi şi luaţi în râs. Din această pricină, multă ură şi vrajbă s-a ridicat de la doctori împotriva sfântului.

Împăratul a poruncit să-l spânzure gol la muncire, să-i strujească trupul cu unghii de fier şi cu lumânări aprinse să-i ardă coastele. Iar el, pătimind acestea, a căutat spre cer şi a zis: „Doamne Iisuse Hristoase, fii mie de faţă în ceasul acesta şi-mi dă răbdare, ca să pot suferi muncile păgânilor până la sfârşit!" Atunci i s-a arătat lui Domnul în chipul preotului Ermolae şi i-a zis: „Nu te teme! Eu sunt cu tine!" Şi îndată mâinile slujitorilor care îl munceau au slăbit şi ei s-au făcut ca morţi; uneltele de muncire au căzut din mâinile lor, iar lumânările s-au stins. Şi mult l-a chinuit împăratul pe sfânt. În cele din urmă ostaşii l-au scos pe mucenic din cetate, l-au legat de un măslin ce era acolo şi călăul, apropiindu-se, 1-a lovit pe sfânt cu sabia peste grumaji, însă fierul s-a îndoit ca ceara, iar trupul sfântului n-a fost rănit, pentru că nu-şi sfârşise rugăciunile sale. Atunci ostaşii, înspăimântându-se, au zis: „Mare este Dumnezeul creştinilor...!" Apoi, căzând la picioarele Sfântului, au grăit: „Rugămu-ne ţie, robul lui Dumnezeu, roagă-te pentru noi, ca să se ierte păcatele noastre, câte ţi-am făcut ţie din porunca împăratului".

            Şi rugându-se Sfântul Pantelimon din destul, a venit un glas de sus către dânsul, întărind schimbarea numelui său, căci Domnul 1-a numit Pantelimon, în loc de Pantoleon, dându-i lui dar arătat, ca să miluiască pe toţi cei ce aleargă la dânsul în toate primejdiile şi mâhnirile. Ostaşii, apropiindu-se, mai întâi i-au sărutat trupul lui, apoi au poruncit unuia din ei şi a tăiat capul mucenicului, însă, în loc de sânge, a curs lapte. In acelaşi ceas, măslinul s-a umplut de roadele sale, de la rădăcină până la vârf, şi mulţimea de popor care a fost de faţă la tăiere, văzând aceasta, a crezut în Hristos. Iar minunile care se făcuseră le-au spus împăratului şi împăratul a poruncit ca îndată să taie măslinul acela, să-1 zdrobească şi să-1 ardă împreună cu trupul mucenicului. Şi stingându-se focul, credincioşii au luat din cenuşă trupul sfântului, nevătămat de foc, şi l-au îngropat cu cinste. Prea Sfinte Pantelimon roagă-te pentru noi. Amin.

                                                (Din Vieţile Sfinţilor pe tot anul, pe internet)

Povestire despre Părintele Adrian Făgeţeanu

Părintele Adrian Fageteanu a fost unul dintre ultimii mari duhovnici ai Romaniei de azi. Bogdan Lupescu povesteşte o intamplare pe care a auzit-o de la părinte pe cănd călătorea “spre Piscul Crasani, loc pe atunci aproape pustiu, din mijlocul campiei Ialomitei, acolo unde parintele visa de mult sa ridice o manastire...pe ramasitele unei stravechi cetati dacice”

Mi-a marturisit atunci ca, inca din copilarie, se declarase "un mare dusman al lui Dumnezeu". Abia tarziu, pe cand avea 31 de ani, s-a intors la credinta, tot datorita unui "caz" la limita mortii. S-a intamplat intre cer si pamant, intr-un zbor fabulos pe deasupra Rusiei, pe care si-l aminteste ca si cum ar fi fost ieri. Redau aceste fapte, cuvant cu cuvant, intocmai cum le-am auzit si eu din gura Sfintiei Sale: "Tatal meu a murit cu aceasta durere, ca fiul lui nu merge la biserica. Da, asa spuneam, ca-s "dusman al lui Dumnezeu". Pana la 31 de ani nu aveam nici o idee despre ce-nseamna manastire. Cat am fost student la litere si drept, am dus o viata "de Heidelberg", numai cu bautura, femei, distractii, nu-mi pasa de nimic. Pe mine abia frontul m-a increstinat. Am mers voluntar, chiar in linia intai, ma gandeam la recastigarea Basarabiei. Conduceam un grup de tancuri grele, nemtesti, ajunsesem tocmai langa Stalingrad. Si atunci am fost ranit de moarte. Foarte grav, plin de schije, desfigurat, cu maxilarul sfartecat de tot. Medicii mi-au mai dat de trait o ora, cel mult doua. I-am auzit eu, personal, cum le ziceau la altii: "Nu mai avem ce face, e ca si mort. Mai bine lasati-l aici si duceti-va".

Soldatii se pregateau de retragere. In clipa aceea, am auzit un zbarnait de motor de avion ce venea catre mine din cer, ca si cand ar cadea un avion de vanatoare. Avionul s-a oprit chiar in fata noastra, in campia aia enorma si pustie. Din el au coborat doi nemti, pilotul si observatorul. Fusesera nevoiti sa aterizeze, caci altfel se aprindeau in aer, explodau, aveau o fisura la rezervorul de benzina. Au reparat-o si au vrut sa plece mai departe. Atunci, un ofiter din Maramures i-a rugat sa ma ia cu dansii, pana la un spital undeva, un ofiter pe nume Ion Ciurea, pe care-l salvasem de la moarte, acoperit fiind de pamant la caderea unei bombe si eu l-am dezgropat cu lopata din namol, mai mult mort decat viu. Desi aliati, nemtii n-au vrut sa ma ia. Logic, aveau dreptate. Nu aveau voie sa faca asta. Era un avion de doar doua locuri, deja avariat, si o cat de mica greutate in plus putea insemna prabusirea. Atunci, ofiterul din Maramures l-a somat cu pistolul la tampla pe unul din ei: "Trebuie sa-l salvati!". Tot n-au vrut. S-au sfatuit putin intre ei, in soapta. Pana la urma, m-au urcat in avion. Si chiar cand au pornit motorul, i-am auzit vorbind tare - stiam nemteste -, spunand asa: "Il ducem trei-patru sute de metri si apoi il aruncam!". Nu m-au aruncat. Cand pilotul i-a spus observatorului "Gata, impinge-l!", acesta i-a spus: "Nu-l arunc, pentru ca si noi am fost adineauri in primejdie de moarte si doar o minune a scapat avionul sa nu se aprinda in aer. Acum n-am curajul sa-l arunc pe el.  N-am curajul sa-l omor". Si chiar in timp ce zicea vorbele astea, avionul a inceput sa se redreseze, sa-si recapete stabilitatea.

Nu m-au aruncat. Stateam inghesuiti in carlinga avionului, doi ofiteri germani si un roman aproape mort, iar neamtul a scos din buzunar o sticluta de alcool, si-a scos batista, a imbibat-o in spirt si mi-a pus-o la gat, ca sa-mi poata opri sangerarea. Zburam. Sase sute de kilometri, peste campiile nesfarsite ale Rusiei. Imi bagasem un deget in gura ca sa pot respira, zburam pe deasupra bombelor, a frontului, a oamenilor care alergau nebuneste pe campuri, nu auzeam si nu simteam nimic, ca intr-un vis linistit, si atunci mi-am dat seama ca-i o alta putere, nu-i putere omeneasca, cea care m-a salvat.

Nici azi nu-mi pot explica rational cum am trait. Cum m-au dat jos din avion si m-au dus alergand la spitalul acela, direct pe masa de operatie. Cum imi auzeam tot sangele in gat curgand, galgaind. Cum a aparut avionul acela tocmai atunci, in ceasul mortii mele. Cum de nu m-au aruncat? Cum? Cum?!... Nimeni, nici o putere lumeasca nu putea sa ma scape dintr-o asemenea pustietate, dintr-o asemenea situatie fara iesire. Ma intrebam. Mereu ma intrebam. Si, deodata, am stiut exact ce trebuia sa fac. Chiar cand am iesit din spital, inca invalid fiind, m-am dus direct la manastirea Putna, ca sa-mi inchin viata Celui care m-a salvat. Primul meu drum asta a fost. Stiam ce trebuia sa fac cu viata mea de atunci inainte. Abia atunci, in avionul acela care zbura pe deasupra pamantului, abia atunci am inceput sa cred si eu in Dumnezeu."

(din povestirile “Dincolo de moarte, aproape de Dumnezeu” scrise de Bogdan Lupescu, publicată în Formula AS Nr. 808, 26.02.2008, şi semnalate de blogul  părintelui Const. Alexe)

Unirea ortodocşilor români din America

după 61 ani de despărţire

La cel de-al 76-lea Congres al Episcopiei Ortodoxe Române “Vatra Românească” din America, din zilele de 4-5 iulie s-a discutat propunerea Comisiei Comune de Dialog de unificare a celor două eparhii româneşti din America: Arhiepiscopia Ortodoxă Română din cele două Americi (care ţine de Patriarhia română) şi Episcopia Ortodoxă Română din America (care ţine de O.C.A., Orthodox Church of America, nu “de ruşi” cum spun unii). Ierarhii celor două eparhii, IPS Nicolae şi IPS Nathaniel au convenit ca eparhiile să se unească într-o singură Mitropolie (probabil mitropolit fiind IPS Nathaniel), recunoscută de Biserica-mamă din România, dar care să aibă autonomie maximală. Congresul Episcopiei a recomandat stabilirea, cât mai curând posibil, a comisiilor speciale: o Comisie de Studiu a Constituţiei şi Statutelor, una de Studiu Juridic, una de Studiu Financiar şi alte comisii care pot fi necesare pentru respectarea Legilor Statului în legătură cu procesul precis de examinare a contopirii celor două entităţi (due diligence).           Noua eparhie românească din America se va consulta doar pe probleme canonice cu Biserica Ortodoxă Română, va primi Sfântul şi Marele Mir de la Bucureşti, iar Mitropolitul Primat va putea să participe la şedinţele Sfântului Sinod al BOR.

Cele două structuri episcopale s-au despărţit jurisdicţional în 1947, în urma rezistenţei şi verticalităţii românilor din exil care au refuzat să colaboreze cu regimul comunist. În anul 1993, a fost reluat dialogul dintre conducerile celor două eparhii pentru o cale de unificare. După cum comentează Dumitru Manolache (“Gardianul”, 9 iulie 2008), după 15 ani de dialog s-a ajuns  la o viziune comună care vizează restabilirea unităţii existente pe vremea Episcopului Policarp. În luna februarie anul acesta, la Palatul Patriarhiei din Bucureşti, au avut loc două zile de discuţii în cadrul unei comisii mixte, reprezentanţii Patriarhiei deschizând subiectul unei posibile uniri a celor două eparhii româneşti din America de Nord. Cu acelaşi prilej, membrii delegaţiilor au cerut reciproc iertare pentru orice acţiuni motivate politic care au cauzat diviziunea ortodocşilor români din Statele Unite şi Canada. Noua eparhie, rezultată după unire, va avea constituţie proprie, statut, obiceiuri şi tradiţii, sinod propriu. Biserica Ortodoxă Română nu va impune nici un privilegiu de supraveghere sau adjudecare în nici o problemă privind Mitropolia, instituţiile ei, clerul şi credincioşii. Alegerile, hirotonirea şi întronizarea ierarhilor va cădea exclusiv în grija Mitropoliei, care va avea în frunte un Mitropolit Primat. În schimb, Mitropolitul ales se va bucura şi de recunoaşterea Sinodului de la Bucureşti, ca semn al comuniunii cu Biserica Mamă, iar Patriarhul va prezenta Gramata la invitaţia Sinodului Mitropolitan.

Autoritatea de la Bucureşti se va putea implica doar în probleme canonice care nu pot fi rezolvate de Sinodul din America. De asemenea, Mitropolia din America va primi Sfântul şi Marele Mir de la Biserica Ortodoxă Română, iar Patriarhul din ţară va fi pomenit la slujbe numai de către Mitropolit. Mitropolitul din America sau delegatul său va putea participa la şedinţele Sfântului Sinod de la Bucureşti ca mărturie a legăturilor canonice cu Biserica Ortodoxă Română. Biserica Ortodoxă Română nu va susţine, direct sau indirect, nici o pretenţie asupra vreunui drept, titlu sau interes asupra proprietăţilor Mitropoliei, parohiilor sau instituţiilor afiliate ei. Sinodul Bisericii Ortodoxe Române va discuta în detaliu aceste propuneri.

Unde ne împărtăşim

Noi, ortodocşii, putem participa la liturghia bisericii catolice, biserică tradiţională ca şi biserica noastră. Dar, datorită a o serie de schimbări canonice care s-au produs în biserica soră, prin decizia papei, nouă ortodocşilor nu ne este îngăduit să ne împărtăşim în biserica catolică. Putem desigur să mergem în faţă, în rând cu credincioşii catolici, dar în loc de împărtăşanie, vom cere doar binecuvântarea. Participarea la slujbele bisericilor protestante şi, mai ales, a diferitelor secte, trebuie să se facă cu atent discernământ, pentru a nu cădea în erezie şi a nu păcătui faţă de credinţa noastră. În concluzie, nu ne împărtăşim decât în biserica ortodoxă, după o pregătire corespunzătoare (post, spovedanie, rugăciuni pregătitoare).

Gestul ecumenic al IPS Nicolae (Corneanu) al Banatului din duminica de 25 mai 2008 când, participând la slujba de sfinţire a noii biserici greco-catolice din parcul Doina, Timişoara, s-a împărtăşit, este un gest foarte îndoielnic, mai ales că vine din partea unei înalte feţe bisericeşti.

Poezia “Avem timp” de Octavian Paler

Avem timp pentru toate./ Să dormim,/ să alergăm în dreapta şi în stânga,/ să regretăm ce-am greşit şi să greşim din nou,/ să-i judecăm pe alţii şi să ne absolvim pe noi înşine,/ avem timp să citim şi să scriem,/ să corectăm ce-am scris, să regretăm ce-am scris,/ avem timp să facem proiecte şi să nu le respectăm,/ avem timp să ne facem iluzii/ şi să răscolim prin cenuşa lor mai târziu./ Avem timp pentru ambiţii şi boli,/ să învinovăţim destinul şi amănuntele,/ avem timp să privim norii, reclamele sau un accident oarecare,/ avem timp să ne-alungăm întrebările,/ să amânăm răspunsurile,/ avem timp să sfărâmăm un vis şi să-l reinventăm,/ avem timp să ne facem prieteni, să-i pierdem,/ avem timp să primim lecţii şi să le uităm după-aceea,/ avem timp să primim daruri şi să nu le-nţelegem./ Avem timp pentru toate./ Nu e timp pentru puţină tandreţe./ Când să facem şi asta murim.

Steagul European

Oare ştiţi câte stele are steagul albastru al Uniunii Europene? 27 stele câte state o formează în prezent, după principiul steagului american care are 50 stele după numărul statelor componente? O întrebare la care nici actualul ministru al educaţiei din Romănia nu a ştiu răspunde. Steagul a fost adoptat iniţial de Consiliul Europei (membri fondatori Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda) la 8 decembrie 1955 (când acesta avea 15 membri) şi preluat de Comunitatea Europeană la 26 mai 1986, repectiv Uniunea Europeană înfiinţată în 1992. Steagul apare pe aversul tuturor bancnotelor euro, iar stelele pe monedele euro, precum şi pe permisele de conducere şi plăcuţele de înmatriculare eliberate în ţările membre ale UE. S-a propus ca steagul să aibă câte o stea pentru fiecare membru, şi să nu se schimbe la aderarea unor noi membri. Germania de Vest şi Franţa au obiectat la această măsură datorită regiunii Saarland, disputată între ele. În cele din urmă, a fost adoptat numărul 12, ca simbol al perfecţiunii, fără conotaţii politice.

Doamne Tu mă cercetezi de aproape şi mă cunoşti, ştii când stau jos şi când mă scol şi de departe îmi pătrunzi gândul... Dacă mă voi sui în cer Tu eşti acolo; dacă mă voi culca în locuinţa morţilor iată-Te şi acolo; dacă voi lua aripile zorilor şi mă voi duce să locuiesc la marginea mării şi acolo mâna Ta mă va călăuzi şi dreapta Ta mă va apuca" (Ps.139,1-2,8-9).