HOLLY RESURRECTION ROMANIAN ORTHODOX CHURCH

MISIUNEA ROMÂNĂ ORTODOXĂ ÎNVIEREA DOMNULUI

Temporar la St.George’s Melkite-Greek Catholic Church, 1620 Bell St.

Adresa poştală: P.O.Box 1488, Carmichael, CA 95609-1488

Preot: Teodor Alin Gîrlonţa (tel. 916-375-9978)

Preşedintele Consiliului Parohial: Petre Sîrb (916-899-9940)

www.invierea-domnului.org

V E S T I T O R U L

Ianuarie 2010

În cuprins: Calendarul religios şi laic al lunii, Predica Părintelui Cleopa, Botezul Domnului, Sfinţii lunii ianuarie, Învăţătură despre botez, Datini creştine, Sorcova, Basmul din Carpaţi, Ştiri din viaţa Bisericii, Statistici, Gânduri.

Troparul: În Iordan botezându-Te Tu Doamne închinarea Treimii s-a arătat, că glasul Părintelui a mărturisit Ţie, Fiu iubit pe Tine, numindu-Te, şi Duhul în chip de porumb a adeverit întărirea cuvântului; cel ce Te-ai arătat Hristoase Dumnezeule şi lumea ai luminat, slavă Ţie.

Notă: Sfintele Paşti vor cădea anul acesta în 4 aprilie.

Calendarul lunii

Vineri, 1 ianuarie: Tăierea împrejur cea după trup a Domnului;

Sf.Vasile cel Mare. Anul Nou laic.

Sâmbătă, 2 ianuarie: Înainteprăznuirea Botezului Domnului; Cuv. Serafim

de Sarov

Duminică, 3 ianuarie: Sf.Proc.Maleahi. Duminica dinaintea Botezului

Domnului; 2 Timotei 4, 5-8; Marcu 1, 1-8 (Propovăduirea

Sfântului Ioan Botezătorul).

Marţi, 5 ianuarie: Sf.Muc.Teotempt. Ajunul Bobotezei – zi de post.

Miercuri, 6 ianuarie: Botezul Domnului (Boboteaza). Harţi.

Joi, 7 ianuarie: Soborul Sfântului Prooroc Ioan Botezătorul şi

Înaintemergătorul Domnului.

Duminică, 10 ianuarie: Cuv.Antipa de la Calopodeşti. Duminica după

Botezul Domnului. Efes. 4, 7-13, Matei 4, 12-17 (Începutul

Propovăduirii Domnului).

Sâmbătă,16 ianuarie: Închinarea cinstitului lanţ al Sfântului Apostol Petru.

Duminică, 17 ianuarie: Cuv. Antonie cel Mare. Duminica a 32-a după

Rusalii; 1 Timotei 4, 9-15; Luca 19, 1-10 (Zaheu Vameşul)

Duminică, 24 ianuarie: Cuv.Xenia. Duminica a 33-a după Rusalii. 2 Tim.

2,10-15; Luca 18,10-14 (Duminica Vameşului şi a Fariseului,

începutul Triodului).

Luni, 25 ianuarie: Sf. Grigore Teologul.

Miercuri, 27 ianuarie: Aducerea moaştelor Sfântului Ioan Gură de Aur.

Sâmbătă, 30 ianuarie: Sfinţii Trei Ierarhi: Vasile cel Mare, Grigore

Teologul şi Ioan Gură de Aur.

Duminică, 31 ianuarie: Sf. Mc. Victorin. Duminica a 34-a după Rusalii.

1Cor.6, 12-20; Luca 15, 11-32 (a Fiului Risipitor).

Date memorabile

1 ianuarie 1809– S-a născut mitropolitul Andrei Şaguna, reorganizatorul Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania, luptător pentru afirmarea naţiunii române, fondatorul ziarului Telegraful Român. Ii poartă numele Liceul (Colegiul) cel mai important din Braşov şi Facultatea de teologie din Sibiu. Este înmormântat la Răşinari.

1 ianuarie 1847: Celebrul pianist Franz Liszt susţine la Bucureşti al treilea concert, dat la Palat, la invitaţia lui Vodă Bibescu. Liszt improvizează pe teme româneşti.

1 ianuarie 1866: Intră în vigoare legea sistemului metric în România (un cot = 0,664 m în Muntenia şi 0,637m în Moldova; un stânjen = 1,96 m şi respectiv 2,23 m; o prăjină = 208,82 mp şi respectiv 179,02 mp).

2 ianuarie 1919: Organizarea României în 23 judeţe.

10 ianuarie 1475: Bătălia de la Podul Înalt (Vaslui) prin care Ştefan cel Mare, domnul Moldovei, a zdrobit armatele otomane de sub Suleiman Paşa - o victorie răsunătoare anunţată printr-o scrisoare în latineşte tuturor principiilor creştini din Europa.

12 ianuarie 1990: Zi de doliu naţional în memoria victimelor Revoluţiei din dec.1989.

15 ianuarie 1850. S-a născut Luceafărul poeziei româneşti, marele Mihail Eminescu. A încetat din viaţă la 15 iunie 1889 în Bucureşti.

24 ianuarie 1859. Unirea Principatelor Române, Muntenia şi Moldova, sub un singur domnitor, Alexandru Ioan Cuza. Hora Unirii a fost interzisă până în 1960 când a început o uşoară emancipare de sub puterea sovietică.

31 ianuarie 106: Se termină construcţia podului peste Dunăre (cu o lungime de 1135 m) la Drobeta, de către Apolodor din Damasc. Împăratul Traian intră pe el şi duce cel de al doilea război (primul fusese în 101-102) învingând pe Decebal care se sinucide. Finanţele imperiului au beneficiat de minele de aur dacice. Victoria este celebrată prin Columna Traiana din Roma.

Din Predica părintelui Cleopa

la Duminica după Botezul Domnului, din 10 ianuarie

(Despre propovăduirea cuvîntului lui Dumnezeu)

De atunci a început Iisus a propovădui şi a zice: Pocăiţi-vă că s-a apropiat Împărăţia cerurilor (Matei 4, 17)

Iubiţi credincioşi,

Una din învăţăturile Sfintei Evanghelii din Duminica de azi spune: De atunci a început Iisus a propovădui şi a zice: Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor (Matei 4, 17). Acelaşi cuvînt l-a spus şi Sfîntul Ioan Botezătorul cînd a început să propovăduiască în pustiul Iordanului: Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor (Matei 3, 2). Acelaşi cuvînt au primit şi Sfinţii Apostoli, cînd au fost trimişi să propovăduiască Evanghelia: Şi mergînd, propovăduiţi, zicînd: S-a apropiat Împărăţia Cerurilor (Matei 10, 7).

Dumnezeiasca Evanghelie de azi zice: De atunci a început Iisus a propovădui... (Matei 4, 17). Dar ce înseamnă "de atunci"? Adică de cînd a fost prins şi pus la închisoare Sfîntul şi marele Prooroc Ioan Botezătorul. Acest adevăr îl arată Sfînta Evanghelie de azi, zicînd: Şi Iisus, auzind că Ioan a fost pus în temniţă, a plecat în Galileea (Matei 4, 12). Dar oare Mîntuitorul a plecat de frică în Galileea? Nicidecum. Ci s-a dus în Galileea ca să înceapă a propovădui Evanghelia de acolo, după profeţia proorocului Isaia care zice: Pămîntul lui Zabulon şi pămîntul lui Neftali, spre mare, dincolo de Iordan, Galileea neamurilor. Poporul ce stătea în întuneric a văzut lumină mare. Şi celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii lumină le-a strălucit (Isaia 9, 1; Matei 4, 15-16).

Iată, deci, care a fost pricina venirii Mîntuitorului în Galileea: predicarea Evangheliei şi luminarea celor ce zăceau în întuneric. Căci propovăduirea cuvîntului lui Dumnezeu în lume aduce adevărata lumină în inimile oamenilor credincioşi care nu numai că aud cuvîntul, ci îl şi împlinesc cu fapta, după cuvîntul Mîntuitorului, care zice: Fericiţi cei ce aud cuvîntul lui Dumnezeu şi îl păzesc pe dînsul (Luca 11, 28). Cuvîntul lui Dumnezeu aduce mare fericire celor ce îl ascultă şi îl pun în practică. Altfel, cuvîntul Evangheliei ne aduce osîndă în loc de mîntuire.

Dar, fraţii mei creştini, cine sînt datori să predice cuvîntul lui Dumnezeu în Biserica ortodoxă? Numai slujitorii Bisericii, adică episcopii, preoţii şi diaconii hirotoniţi canonic au puterea şi dreptul să predice Evanghelia lui Hristos. Mirenii, în cazuri speciale, pot deveni misionari, ca ajutori ai clericilor, numai cu binecuvîntarea ierarhilor respectivi. Aşadar, nimeni din clerici şi laici nu pot predica cuvîntul lui Dumnezeu dacă nu vor fi trimişi la această misiune cu aprobarea Bisericii. Marele Apostol Pavel adevereşte acest lucru, zicînd: Cum vor propovădui de nu vor fi trimişi (Romani 10, 15). Numai sectele rupte de Biserică au căzut cu totul în extrema opusă, dînd totală libertate laicilor să predice cuvîntul lui Dumnezeu fără a fi trimişi şi să explice Sfînta Scriptură după mintea lor. De aceea, astăzi, lumea s-a umplut de erezii şi secte căci toate acestea predică cuvîntul Sfintei Scripturi, nu după înţelesul cel adevărat explicat de Sfinţii Părinţi, ci după minţile lor rătăcite, stăpînite de mîndrie.

Nu putem tăgădui că au fost în Biserică şi misionari laici, în primele secole, care au predicat cuvîntul lui Dumnezeu şi care nu au fost nici preoţi, nici episcope şi au apărat creştinismul cu preţul vieţii lor, cum a fost Sfîntul Iustin Martirul şi Filosoful. Însă aceştia au fost foarte bine orientaţi în adevărul dreptei credinţe şi de aceea au adus mare folos Bisericii lui Hristos prin învăţăturile lor cele luminate şi pătrunse de lumina adevărului. Care erau condiţiile principale ce se cereau misionarilor laici care apărau dreapta credinţă? Prima condiţie a misionarilor laici în Biserica dreptmăritoare era ca cel trimis să predice cuvîntul lui Dumnezeu să fie un creştin verificat, evlavios, cu viaţa curată şi să cunoască bine dogmele credinţei Ortodoxe, deoarece dogmele sînt orientate după Sfînta şi dumnezeiasca Scriptură şi după Sfînta Tradiţie a Bisericii lui Hristos.

Apoi, să cunoască bine Sfintele Canoane apostoleşti, ale celor şapte Sinoade Ecumenice şi cele ale Sfinţilor Părinţi, deoarece Sfintele Canoane sînt norme ce rînduiesc şi reglementează viaţa Bisericii ca organism special ce conduce pe credincioşi pe calea mîntuirii. Apoi, cei ce predicau cuvîntul lui Dumnezeu dintre creştinii mireni erau întotdeauna sub ascultarea Bisericii, fiind trimişi, controlaţi şi subordonaţi ierarhilor în eparhia cărora acţionau. Fără respectarea acestor condiţii principale şi obligatorii, misionarii laici care lucrau în afara Bisericii de multe ori contribuiau la crearea de secte şi eresuri, dezbinînd unitatea apostolică a Bisericii lui Hristos.

Datoria principală a propovăduirii Evangheliei lui Hristos cade însă în sarcina păstorilor Bisericii, adică a episcopilor şi a preoţilor. Mai puţin în sarcina diaconilor şi a călugărilor care ajută şi ei la propovăduirea cuvîntului, însă în chip secundar. Primul care a propovăduit Sfînta Evanghelie în lume a fost Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos. Tocmai de aceea a venit pe pămînt şi se cheamă Cuvînt, căci a vestit tuturor oamenilor prin cuvînt Evanghelia mîntuirii, a întemeiat Biserica şi cele şapte Taine, şi şi-a dat viaţa pe Cruce ca să răscumpere lumea din robia morţii, a necredinţei şi a osîndei. Apoi, înălţîndu-Se la cer de-a dreapta Tatălui, a încredinţat datoria propovăduirii Cuvîntului lui Dumnezeu celor doisprezece Apostoli mari şi celor şaptezeci de apostoli, numiţi mici, cărora le-a poruncit, zicînd: Mergînd, învăţaţi toate neamurile, botezîndu-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfîntului Duh, învăţîndu-le să păzească toate cîte v-am poruncit vouă... (Matei 28, 19-20). Apostolii sînt cei dintîi propovăduitori ai cuvîntului lui Dumnezeu în Legea Harului. Ei au hirotonit primii preoţi şi episcopi, pe care i-au rînduit peste tot să păstorească turma lui Hristos. Iar prin episcopi, harul s-a transmis prin rugăciune şi punerea mîinilor, pînă astăzi şi cît va fi lumea.

Iubiţi credincioşi, în Biserica lui Hristos preoţii propovăduiesc cel mai mult cuvîntul lui Dumnezeu pentru că sînt toată viaţa în mijlocul credincioşilor. Ei sînt martorii vieţii noastre de la naştere şi pînă la moarte. Ei sînt părinţii duhovniceşti ai satelor şi parohiilor noastre. De felul cum preoţii de parohie îşi îndeplinesc misiunea lor apostolică, de felul cum stăpînesc sfintele slujbe, în frunte cu Sfînta Liturghie, şi de felul cum propovăduiesc cuvîntul Sfintei Evanghelii şi, mai ales, cum îşi duc viaţa în marea familie a credincioşilor noştri ortodocşi, depinde mîntuirea lor şi a păstoriţilor lor. În marea lor misiune evanghelică, propovăduirea cuvîntului lui Dumnezeu are un rol foarte mare. Un preot bun trebuie să fie şi un predicator bun, ştiind că prin predică vie, caldă, plină de har şi lumină preotul poate transforma total parohia şi masa enoriaşilor săi. Dar pentru ca predica sa să poată ajunge la inima credincioşilor şi să aibă puterea Duhului Sfînt de a transforma sufletul şi a-l întoarce la pocăinţă, preotul trebuie să îndeplinească cîteva condiţii duhovniceşti absolut obligatorii.

Prima şi cea mai importantă condiţie care încununează activitatea pastorală a preotului este viaţa morală exemplară a lui şi a familiei sale. Fără o viaţă curată, model, a preotului, predica sa nu va reuşi să ajungă la inima credincioşilor, nici nu va putea cîştiga multe suflete pentru Împărăţia Cerurilor.

A doua condiţie obligatorie unui preot şi predicator bun este sfînta rugăciune. Preotul trebuie să fie un om de rugăciune, să iubească mai mult ca orice Biserica, sfintele slujbe, Sfînta Liturghie, cîntarea în comun a credincioşilor. Rugăciunea stăruitoare a preotului unită cu a credincioşilor săi, îi sporeşte credinţa şi dragostea pentru Dumnezeu şi oameni, îl face mai înţelept în gîndire şi predică, îi deschide inima pentru milostenie şi îi dă multă putere şi har în predică. Un preot care se roagă mult este un preot cu har în toate şi un bun predicator al cuvîntului lui Dumnezeu.

A treia condiţie principală a unui bun preot şi predicator este necesitatea cunoaşterii profunde a Sfintei Scripturi, a Sfinţilor Părinţi, a învăţăturii de credinţă ortodoxă şi a Canoanelor Bisericii. Un păstor bun trebuie să fie şi un teolog bun şi un apărător al dreptei credinţe în faţa prozelitismului sectar. Fără cunoaşterea dreptei credinţe, preotul nu poate fi predicator şi apologet.

Cine nu ştie că un preot bun transformă sufleteşte pe credincioşii săi, prin slujbe frumoase, prin catehizare stăruitoare şi prin predici bune şi pline de căldură duhovnicească? Cine nu ştie că predica bună umple bisericile şi mînăstirile de credincioşi, apără şi sporeşte dreapta credinţă, risipeşte prozelitismul sectar şi întoarce la pocăinţă multe suflete? Iar bisericile fără slujbe frumoase şi fără predici pline de duh şi putere se golesc de credincioşi şi nu pot vîna suflete pentru Hristos.

Sau cine nu ştie cît de mult ajută şi mînăstirile noastre prin slujbele lor atît de înălţătoare, prin predică şi prin duhovnicii lor, la întărirea credinţei ortodoxe şi la creşterea evlaviei în satele şi oraşele noastre? Pelerinajele locale pe la mînăstiri, în sărbători, în posturi şi mai ales la hramuri, sînt o dovadă destul de grăitoare. În felul acesta mînăstirile şi duhovnicii lor colaborează cu preoţii de la sate şi oraşe la propovăduirea cuvîntului lui Dumnezeu, la mărturisirea credinţei ortodoxe şi la mîntuirea bunilor noştri credincioşi.

Cu Duminica de astăzi se încheie marile praznice ale Naşterii şi Botezului Domnului. Am încheiat cu pace încă un an din viaţa noastră şi am început un nou an, pentru care mulţumim lui Dumnezeu de toate darurile Sale şi cerem să ne întărească cu har, cu milă şi binecuvîntare ca să trecem întreaga viaţă cu pocăinţă şi fapte bune pe calea mîntuirii.

Am vorbit azi despre datoria preotului de a propovădui cuvîntul lui Dumnezeu şi condiţiile principale care îl ajută să fie un preot vrednic şi un bun predicator. Cunoaştem cîţi preoţi buni şi predicatori vestiţi sînt în parohiile noastre din Moldova, Transilvania şi din alte părţi ale ţării. Însă şi credincioşii sînt datori să-i ajute pe preoţi, să-i asculte, să se roage pentru ei şi să nu-i judece, că mare păcat fac credincioşii care gîndesc şi vorbesc de rău pe slujitorii lui Dumnezeu şi pe părinţii lor sufleteşti. Oare nu preoţii vă botează, vă cunună şi vă înmormîntează? Oare nu preoţii vă spovedesc şi vă unesc cu Hristos prin Sfînta Împărtăşanie? Oare nu săvîrşesc ei Sfînta Liturghie în fiecare Biserică şi se roagă lui Dumnezeu pentru pacea, sănătatea, iertarea şi mîntuirea sufletelor celor vii şi a celor adormiţi? Oare nu ei învaţă dreapta credinţă pe credincioşi?

Deci să nu-i judecăm, ci mai degrabă să-i ajutăm în misiunea preoţească şi să ne rugăm mult pentru ei. Este foarte bine şi necesar ca fiecare preot să aibă şi un mic grup de mireni credincioşi, cunoscători ai Sfintei Scripturi şi credinţei ortodoxe. Ei îl ajută mult pe preot în desfăşurarea activităţilor sale misionare, la combaterea şi îngrădirea prozelitismului sectar, la vizitarea şi ajutorarea credincioşilor bătrîni, orfani, bolnavi şi a celor slabi în credinţă; la înfrumuseţarea slujbelor şi înnoirea sfintelor noastre biserici.

Şi acum, fraţii mei, să ascultăm cuvîntul Domnului cît mai avem timp de pocăinţă. Iată Hristos Mîntuitorul nostru a început să predice Evanghelia în Galileea. Sfîntul Ioan Botezătorul propovăduieşte pocăinţa în pustiul Iordanului; Sfinţii toţi ne vorbesc de Dumnezeu în scrierile lor; preoţii, călugării şi ierarhii Bisericii ne învaţă calea mîntuirii şi apără ortodoxia din amvoanele bisericilor. Fiul lui Dumnezeu se jertfeşte zilnic pe Sfintele altare în timpul Sfintei Liturghii, iar Domnul ne cheamă acum la început de an la o viaţă nouă în Hristos, zicînd: Pocăiţi-vă că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor! Deci să ne deşteptăm, să venim şi să ne pocăim, ca să trăim cu Hristos în veci. Amin.

Cuvînt la Botezul Domnului (6 ianuarie)

Domnul nostru Iisus Hristos, după întoarcerea Sa din Egipt, vieţuia în Galileea, în cetatea Sa, Nazaret, unde crescuse, tăinuindu-şi înaintea oamenilor puterea şi înţelepciunea dumnezeirii Sale, pînă la vîrsta de treizeci de ani, pentru că nu era îngăduit cuiva dintre iudei, mai înainte de 30 de ani, să aibă rînduiala de dascăl sau de preot. Pentru aceasta nici Domnul Hristos pînă la aceşti ani nu a început propovăduirile Sale, nici nu Se arăta că este Fiul lui Dumnezeu şi Arhiereul cel mare, Care a străbătut cerurile pînă ce s-a împlinit numărul anilor Lui.

El vieţuia în Nazaret, cu Preacurata Sa Maică şi cu Iosif, părutul Său tată, care era lucrător de lemn şi cu care lucra împreună. După moartea lui Iosif, singur Domnul făcea acel lucru de mînă, cîştigînd prin osteneală, hrana pentru El şi pentru prea iubita Sa maică, ca să ne înveţe pe noi a nu ne lenevi şi nici a mînca pîinea în zadar.

Apoi, împlinindu-se cei 30 de ani şi venind vremea dumnezeieştii Lui arătări - precum zice Evanghelia -, ca să se arate lui Israel: A fost cuvîntul lui Dumnezeu către Ioan, fiul lui Zaharia, în pustie, trimiţîndu-l pe el ca să-L boteze cu apă. Deci, i-a pus un semn încredinţat după care putea să cunoască pe Mesia, Cel care a venit în lume, precum singur Botezătorul întru a sa bună vestire spune, zicînd: Cel ce m-a trimis să botez cu apă, Acela mi-a zis: "Deasupra Căruia vei vedea Duhul pogorîndu-se şi rămînînd peste El, Acela este cel ce botează cu Duh Sfînt".

Deci, ascultînd Ioan cuvîntul lui Dumnezeu, a venit în părţile Iordanului, propovăduind botezul pocăinţei, întru iertarea păcatelor. Pentru că el era acela de care mai înainte a zis Isaia: Glasul celui ce strigă în pustie, gătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Lui. Deci, venea la dînsul toată latura Iudeei şi a Ierusalimului, şi se botezau toţi de la dînsul, în rîul Iordanului, mărturisîndu-şi păcatele. Atunci a venit şi Iisus din Galileea la Iordan, ca să fie botezat de Ioan. El a venit într-acea vreme, după ce Ioan spusese mai înainte poporului despre El, zicînd:Vine în urma mea Cel mai tare decît mine, Căruia nu sînt vrednic să-I dezleg curelele încălţămintelor Lui. Deci, eu v-am botezat pe voi cu apă, iar Acela vă va boteza cu Duhul Sfînt.

După aceste cuvinte, a venit Iisus ca să Se boteze, cu toate că nu-I trebuia aceasta, ca unul Care era preacurat, fiind născut din Preacurata şi Preasfînta Fecioară, El Însuşi fiind izvorul a toată curăţia şi sfinţenia. Însă Cel ce a luat asupra Sa păcatele a toată lumea a venit la rîu ca să sfinţească apele cu Botezul. A venit la ape ca să curăţească firea lor; a venit să Se boteze ca să ne pregătească baia sfîntului Botez. A venit la Ioan, pentru ca acesta să fie pentru dînsul martor nemincinos, văzînd pe Duhul Sfînt pogorîndu-Se peste Cel pe Care-L boteza şi auzind glasul Tatălui de sus.

Ioan se sfia de El, zicînd: Eu am trebuinţă să mă botez de Tine şi Tu vii la mine. Căci Ioan cu duhul L-a cunoscut pe El; pentru că mai înainte cu 30 de ani a săltat de bucurie în pîntecele maicii sale; deci, avea trebuinţă de botezul Lui, ca cel ce era în păcatul neascultării, cel adus de Adam asupra a tot neamul omenesc.

Iar Domnul a zis: Lasă acum, că aşa se cade a împlini toată dreptatea. Prin dreptate înţelege aici Sfîntul Ioan Gură de Aur poruncile lui Dumnezeu; ca şi cum ar fi zis: "De vreme ce toate cîte le porunceşte legea le-am săvîrşit şi singură aceasta a rămas, adică să Mă botez; deci, Mi Se cade să o săvîrşesc şi pe aceasta". Iar botezul lui Ioan era porunca lui Dumnezeu, precum el zice: Cel ce m-a trimis ca să botez cu apă, Acela mi-a zis. Deci, cine l-a trimis? Arătat este că a fost Însuşi Dumnezeu, cum zice însăşi Scriptura: "A fost cuvîntul lui Dumnezeu către Ioan".

Deci, Iisus, fiind în vîrstă de 30 de ani, S-a botezat pentru că omul de la această vîrstă se pleacă cu înlesnire către tot păcatul. Aşa grăiau Ioan Gură de Aur şi Teofilact, cum că cea dintîi vîrstă a copilăriei are multă neştiinţă şi zburdălnicie, a doua vîrstă, a tinereţilor, se aprinde de poftă trupească, iar vîrsta de 30 de ani, a bărbatului desăvîrşit, este a iubirii de aur, a măririi deşarte, a iuţimii, a mîniei şi a tuturor păcatelor.

Pentru aceasta Hristos Domnul a aşteptat botezul pînă la această vîrstă, ca să împlinească legea cu toate vîrstele, să sfinţească firea noastră şi să ne dea putere, ca să biruim patimile şi să ne ferim de păcatele cele de moarte. După Botezul Său, Domnul a ieşit îndată din apă, adică n-a zăbovit; căci se povesteşte că Sfîntul Ioan Botezătorul, pe fiecare om care se boteza de dînsul, îl afunda pînă la cap şi-l ţinea astfel pînă ce-şi mărturisea toate păcatele sale şi numai după aceea îi afunda şi capul şi îl lăsa să iasă din apă; pentru aceasta, zice Evanghelia, că a ieşit îndată din apă. Ieşind Domnul din rîu, I s-au deschis cerurile, strălucind de sus o lumină în chip de fulger, iar Duhul lui Dumnezeu S-a pogorît spre Domnul, Cel ce S-a botezat, arătîndu-Se în chip de porumbel.

Întocmai cum în zilele lui Noe, porumbiţa a vestit micşorarea apelor, tot asemenea şi încetarea înecării păcatului a însemnat-o porumbelul. Duhul Sfînt s-a arătat în chip de porumbel, pentru că acea pasăre este curată, blîndă, iubitoare de oameni, fără de răutate şi nu stă în locuri necurate. Tot asemenea şi Duhul Sfînt este izvorul curăţiei, noianul iubirii de oameni, învăţătorul blîndeţii, rînduitorul binelui şi fuge de la cel care se tăvăleşte în tina cea necurată a păcatului, fără de pocăinţă. Pogorîndu-Se Duhul Sfînt ca un porumbel spre Domnul nostru Iisus Hristos, s-a auzit un glas din cer, zicînd: Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care am binevoit. Aceluia deci, se cuvine mărirea şi stăpînirea, în vecii vecilor. Amin.

(www.vietile-sfintilor.ro)

Sfântul Ierarh Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cezareei Capadochiei

(1 ianuarie)

Acest mare părinte al nostru Vasile a trăit pe vremea împăratului Valens, când Biserica era tare prigonită de necredinţa lui Arie, ereticul. Iar Sfântul Vasile a apărat cu toată puterea dreapta credinţă şi a îndrăznit să mustre chiar în faţă pe împăratul Valens, căzut şi el în erezia lui Arie.

Tatăl Sfântului Vasile era din Pont şi se numea tot Vasile, iar maica sa era din Capadocia şi se numea Emilia. Sfântul Vasile a întrecut în ştiinţă pe cei din timpul său şi pe cei din vechime, căci învăţase toată filozofia şi toate ştiinţele din vremea aceea. Deci, covârşind pe toţi nu numai cu filozofia şi cu mintea cea ascuţită, ci şi cu puterea şi viaţa cea îmbunătăţită, a fost sfinţit arhiereu al Arhiepiscopiei din Cezareea Capadociei.

Ca arhiereu, a dus lupte grele pentru credinţa ortodoxă, punând în uimire chiar pe dregătorul locului, care nu s-a putut împotrivi înţelepciunii şi tăriei în credinţă a sfântului. Prin cuvântările sale a lovit în credinţele greşite ale ereticilor; a dat învăţături şi îndemnuri pentru buna întocmire a obiceiurilor; a luminat tainele cele adânci ale făpturii; a păstorit turma lui Hristos, învăţând pe toţi şi ajutând pe săraci, pe bolnavi şi pe bătrâni, în aşezământul său vestit, numit Vasiliada. A trecut către Domnul în anul 379, când nu împlinise încă 50 de ani.

Şi era Sfântul Vasile om foarte înalt la stat şi drept ca o făclie; uscăţiv şi slăbit de ajunare şi de veghere; oacheş la faţă, dar obrazul îngălbenit; nasul lunguieţ; sprâncenele cercuite şi plecate, asemenea omului gânditor; fruntea încreţită; umerii obrajilor ieşiţi, tâmplele adâncite; cam pleşuv la păr; cu barba destul de lungă, căruntă pe jumătate. Pomenirea lui se săvârşeşte în Sfânta Biserică sobornicească.

Omiliile şi predicile sale pentru cele din Sfânta Scriptură, în special cele despre cele şase zile ale Creaţiei, sau despre psalmi, au rămas pilde de înţelepciune şi frumuseţe a cuvântului, fiind iubite deopotrivă şi de Biserica din Răsărit şi de cea din Apus. Sfântul Vasile cel Mare a preluat rânduiala Sfintei Liturghii lăsate pentru creştini de la Sfântul Iacov, fratele vitreg al Domnului, întâiul episcop al Ierusalimului, şi a făcut-o, prescurtată pentru noi în forma în care o ştim astăzi şi în care se slujeşte de zece ori pe an (la 1 ianuarie, în Postul Mare şi încă în câteva zile). Pe această Dumnezeiască Liturghie Sfântul Ioan Gură de Aur a mai prescurtat-o încă şi aşa se slujeşte în celelalte zile ale anului.

Profesorul Dr. Remus Rus menţionează că pentru noi românii, pentru istoria creştinismului din Dacia, este importantă scrisoarea Sfântului Vasile către Junius Soranus, guvernatorul Scythiei Minor (Dobrogei de azi) prin care îi cerea să-i trimită moaştele martirilor din acele locuri. Acest lucru atestă încă odată vechimea credinţei creştine a poporului nostru şi a eroismului său. Guvernatorul i-a trimis o serie de sfinte oseminte. Sfântul Vasile confirmă primirea moaştelor Sfântului Sava, torturat şi omorât de barbarii goţi, în scrisoarea sa către arhiepiscopul Tesalonicului, Ascholius.

(din Sinaxar, cu adăugiri)

Sfântul Serafim de Sarov (2 ianuarie)

Sfântul Serafim de Sarov, unul din cei mai mari sfinţi ai lumii ortodoxe a fost un mare ascet al Bisericii Ruse (19 iulie 1745 – 2 ianuarie 1833). Tatăl lui, Isidor, era comerciant şi spre sfârşitul vieţii a început construcţia unei catedrale în Kursk pe care n-a apucat s-o mai vadă terminată. Fiul său Prochorus, viitorul Serafim, a rămas în grija mamei văduve care l-a crescut în credinţă. După moartea soţului ei, Agatia Moshnina a continuat construcţia catedralei. Într-o zi, luându-l şi pe micul Prochorus cu ea pe şantier, acesta a căzut de pe schela turnului de clopote, de la o înălţime de şapte etaje. Băiatul ar fi putut muri dar Bunul Dumnezeu a cruţat viaţa acestui viitor astru al Bisericii. Îngrozită, mama a alergat la el şi şi-a găsit fiul nevătămat.

Tânărul Prochorus, înzestrat cu o memorie excelentă, a învăţat repede scrisul şi cititul. Din copilărie îi plăcea să participe la slujbele bisericii şi să citească atât Sfânta Scriptură cât şi Vieţile Sfinţilor împreună cu colegii săi de studenţie. Cel mai mult îi plăcea să se roage şi să citească Sfânta Evanghelie când era singur.

La un moment dat, Prochorus s-a îmbolnăvit foarte grav, viaţa lui fiind în pericol. Atunci a visat-o pe Maica Domnului care i-a promis că îl va vizita şi îl va vindeca. Nu peste mult timp, prin curtea casei lor a trecut o procesiune a bisericii cu Icoana Semnului din Kursk (27 noiembrie) iar mama lui l-a dus pe copil să sărute icoana după care acesta s-a vindecat imediat.

Tânăr fiind, Prochorus îşi făcea planuri pentru a-şi dedica viaţa în întregime lui Hristos şi a intra la o mănăstire. Mama lui nu a fost împotriva acestei decizii şi l-a binecuvântat în drumul lui spre monahism, dăruindu-i o cruce de aramă pe care tânărul a purtat-o pe piept toată viaţa lui. Părintele Dositeu i-a dat binecuvântare să se retragă la mănăstirea din pustia Sarovului şi acolo să-şi câştige mântuirea. Aici a intrat în grija Părintelui Iosif, care l-a pus la multe ascultări în mănăstire: era slujitor în chilia părintelui, făcea pâine şi prescură şi lucra în tâmplărie. Tânărul îşi făcea ascultările cu râvnă şi zel ca şi cum l-ar servi pe Domnul Însuşi. Prochorus se abţinea de la mâncare în zilele de miercuri şi vineri şi mergea singur în pădure unde practica Rugăciunea lui Iisus.

După doi ani ca novice, Prochorus s-a îmbolnăvit de hidropizie, corpul a început să i se umfle şi suferea îngrozitor. Mentorul lui, Părintele Iosif şi ceilalţi părinţi îl iubeau pe Prochorus şi aveau grijă de el. Boala l-a ţinut cam trei ani, timp în care ei nu au auzit nici un cuvânt de nemulţumire din gura lui. Temându-se pentru viaţa lui, părinţii doreau să cheme un doctor să-l consulte dar Prochorus nu era de acord, spunându-le: " Sfinte părinte, eu m-am încredinţat în întregime Celui ce este adevăratul doctor al sufletului şi al trupului, Domnului nostru Iisus Hristos şi Preacuratei lui Maici." Apoi a cerut să i se citească o moliftă pentru sănătate. În timp ce restul părinţilor se rugau în biserică, Prochorus a avut o viziune în care i-au apărut Maica Domnului împreună cu Apostolii Petru şi Ioan. Arătând cu degetul spre călugărul bolnav, Maica Domnului îi spuse Sfântului Ioan: "Acesta este unul de-ai noştri", după care l-a atins cu toiagul într-o parte pe călugăr şi imediat lichidul adunat în corpul acestuia a început să iasă prin incizia făcută de Preacurata. După terminarea moliftei fraţii l-au găsit pe Prochorus vindecat, având o singură cicatrice ca semn al miracolului ce s-a împlinit.

La scurt timp, în locul apariţiei Maicii Domnului s-a construit o infirmerie. Una din capele a fost dedicată sfinţilor Zosima şi Savatie din Solovki (17 aprilie). Sf. Serafim a construit cu propriile sale mâini sfânta masă din altarul capelei din lemn de chiparos, primind întotdeauna Sfintele Taine în acea biserică. După opt ani de novicie la mănăstirea din Sarov, Prochorus a fost tuns cu numele de Serafim, nume care reflecta dragostea lui vie pentru Domnul şi dorinţa să nestăvilită de a-l sluji. După un an, Serafim a fost numit ierodiacon.

În timpul Sfintei Liturghii din Marea şi Sfânta Joi, slujită de egumenul Pahomie şi părintele Iosif, Sf. Serafim a mai avut o viziune. După introducerea la Sfânta Evanghelie, ierodiaconul Serafim pronunţă cuvintele: "O, Doamne, mântuieşte pe cei ce se tem de tine şi auzi-ne", după care ridică patrafirul spunând: "În vecii vecilor". Dintr-o dată a fost orbit de o lumină strălucitoare şi, ridicând privirea, îl văzu pe Domnul nostru Iisus Hristos intrând din partea de vest a bisericii, înconjurat de Puterile cele fără de trup. Ajungând la amvon, Domnul a binecuvântat pe toţi rugătorii şi a intrat în icoana sa din dreapta uşilor altarului. Sf. Serafim, răpit cu spiritul după această viziune miraculoasă, n-a mai putut scoate nici un cuvânt şi nu s-a mai putut mişca din loc. Ceilalţi l-au dus de mână în altar unde a rămas nemişcat încă trei ore, cu culoarea feţei schimbată de la harul divin care s-a coborât asupra lui. După această vedenie, sfântul a devenit şi mai râvnitor. În timpul zilei muncea în mănăstire iar noaptea se ruga în chilia lui din pădure. Sfântul părinte era uneori atât de adâncit în rugăciunea neîncetată a inimii încât rămânea nemişcat, fără să vadă sau să audă nimic în jurul lui. Prin rugăciunile sale, cărarea către chilia lui a fost acoperită de crengi mari care au căzut din brazii antici învecinaţi, blocând orice acces. Doar pasările mai veneau la el şi animalele sălbatice în compania cărora a trăit ca şi Adam în Paradis. Animalele veneau la miezul nopţii şi aşteptau ca sfântul să-şi termine pravila de rugăciune, după care hrănea cu pâine din mâna lui urşii, râşii, vulpile, iepurii şi chiar lupii. Sfântul Serafim avea un prieten urs care i se supunea întru totul şi îl ajuta la diferite treburi.

Odată, pe când lucra în grădină, trei hoţi l-au călcat în căutare de bani sau lucruri valoroase. Deşi avea un topor în mână şi ar fi putut lupta cu ei, sfântul nu a ripostat, amintindu-şi cuvintele Domnului: "Cei care vor ridica sabia de sabie vor pieri" (Mt. 26: 52). Aruncându-şi unealta jos, el le-a spus hoţilor să facă ce doresc. Atunci hoţii l-au bătut atât de tare încât l-au lăsat mai mult mort decât viu. Au vrut să-l arunce în râu dar l-au lăsat până au scotocit chilia după bani, însă negăsind nimic în afară de icoane şi câţiva cartofi, au plecat. Călugărul îşi redobândi cunoştinţa, se târî până în chilie şi rămase aşa toată noaptea. Dimineaţa următoare porni cu mare greutate spre mănăstire iar fraţii văzându-l cu atâtea răni pe cap, piept, coaste şi spate s-au înspăimântat. Timp de 8 zile a zăcut în suferinţă din cauza rănilor iar doctorii care l-au văzut au rămas uimiţi că mai trăia după o asemenea bătaie.

Pustnicul nu a fost vindecat de nici un doctor pământean: Împărăteasa Cerului împreună cu Apostolii Petru şi Ioan i s-au arătat şi prin atingerea divină a Preasfintei Fecioare s-a vindecat. Cu toate astea el nu se putea îndrepta şi rămase îndoit de spate, neputând umbla decât cu ajutorul unui băţ pentru tot restul vieţii. Sf. Serafim a trebuit să stea vreo cinci luni la mănăstire după care a plecat înapoi în pădure. El i-a iertat pe răufăcătorii lui şi s-a rugat pentru ei să nu fie pedepsiţi.

Sf. Serafim a dobândit pacea sufletului şi bucuria întru Duhul Sfânt. El spunea cândva: "Dobândeşte spiritul păcii şi mii de suflete se vor salva în jurul tău." În primăvara anului 1810, s-a întors la mănăstire după 15 ani de trai în pustnicie. Continuând să trăiască în tăcere, el s-a închis în chilia lui rugându-se şi citind. I s-a permis să servească masa şi să se împărtăşească în chilia sa. Acolo, sfântul a urcat pe înălţimile purităţii spirituale şi prin mila Domnului a primit darurile divine ale înaintevederii şi facerii de minuni. După cinci ani de singurătate el şi-a deschis uşa chiliei pentru ceilalţi călugări dar a continuat să folosească tăcerea, învăţându-i pe ceilalţi prin exemple.

În 25 noiembrie 1825 Maica Domnului şi doi ierarhi comemoraţi în acea zi, ieromartirul Clement al Romei şi Sf. Petru Arhiepiscopul Alexandriei, i-au apărut sfântului într-o viziune şi i-au spus să renunţe la izolare şi să se dedice celorlalţi oameni. Sfântul a primit binecuvântarea egumenului de a-şi împărţi timpul între viaţa din pădure şi viaţa în mănăstire. Părintele vedea în inimile oamenilor şi ca doctor al sufletelor le vindeca neputinţele trupeşti şi sufleteşti prin rugăciune şi prin cuvintele sale pline de har. Cei care veneau la Sf. Serafim simţeau dragostea lui nemărginită şi blândeţea. În orice vreme el îi întâmpina pe oameni cu cuvintele: "Bucuraţi-vă, Hristos a înviat!" El iubea îndeosebi copiii. Odată o fetiţă a spus despre el: "Părintele Serafim arată ca un bătrân dar de fapt este un copil ca şi noi!"

În ultima parte a vieţii sale pământeşti, Sf. Serafim s-a dedicat orfanilor de la mănăstirea de maici Diveyevo. Sf. Serafim s-a dedicat şi îmbunătăţirii vieţii monastice a maicilor de la mănăstirea Diveevo, spunând că el personal nu le dădea sfaturi ci Maica Domnului le ajuta să răzbată în toate problemele mănăstirii. Discipolii şi prietenii săi spirituali îl ajutau pe sfânt să asigure hrana vieţuitorilor mănăstirii Diveevo.

Toată lumea îl cunoştea pe Sfântul Serafim ca un mare ascet şi făcător de minuni. Sf. Serafim slăbea văzând cu ochii şi vorbea tot mai mult despre apropiata sa "plecare". În acest timp era văzut stând lângă sicriul său pe care-l pusese în anticamera chiliei şi pe care singur şi l-a făcut. Sfântul şi-a însemnat singur locul unde vroia să fie îngropat, lângă altarul catedralei Adormirii. În 1 ianuarie 1833 Părintele Serafim a venit la biserica Sfinţilor Zosima şi Savatie pentru ultima oară la Sfânta Liturghie unde s-a împărtăşit cu Sfintele Taine după care i-a binecuvântat pe fraţi şi şi-a luat rămas bun, cu cuvintele: "Salvaţi-vă sufletele. Să nu deznădăjduiţi, să rămâneţi în trezvie. Astăzi se pregătesc pentru noi cununi".

În 2 ianuarie Părintele Pavel, ajutorul sfântului, a plecat la ora şase dimineaţa la utrenie şi a simţit miros de fum venind din chilia sfântului. Părintele obişnuia să lase lumânări să ardă în chilie şi Părintele Pavel s-a speriat să nu ia foc ceva.
"În timpul vieţii mele nu va fi nici un foc", spuse el cândva, "dar când voi muri veţi şti, pentru că un foc se va aprinde".Când au deschis uşa au văzut cărţi şi alte lucruri mocnind iar sfântul era în genunchi în faţa icoanei Maicii Domnului, cu mâinile încrucişate pe piept. Sufletul lui curat a fost luat de îngeri în timpul rugăciunii şi a fost dus în faţa Tronului Atotputernicului Dumnezeu, al Cărui slujitor credincios a fost toată viaţa.

(din Sinaxar www.calendar-ortodox.ro)

Din Sfaturile date de Sfântul Serafim de Sarov tinerilor

Aminteşte-ţi mereu, ascultarea le întrece pe toate. Ea întrece postul şi rugăciunea! Iar noi nu numai că nu trebuie să o refuzăm, dar trebuie să alergăm în întâmpinarea ei! Noi trebuie să răbdăm orice necaz care ar veni din partea fraţilor fără să ne tulburăm şi să cârtim.

În biserică, atunci când te rogi, e [adesea] de folos să stai cu ochii închişi, cu o atenţie concentrată şi să deschizi ochii doar când te moleşeşti sau când somnul îţi dă târcoale şi te face să moţăi. Atunci ochii trebuie aţintiţi către o icoană şi către lumina candelei ce arde dinaintea ei.

Nu trebuie să ne asumăm nevoinţe ascetice dincolo de puterile noastre, ci să încercăm să ne facem trupul prieten credincios şi vrednic de practicarea virtuţilor. Trebuie să mergem pe calea de mijloc. Trebuie să fim înţelegători faţă de neputinţele şi imperfecţiunile noastre sufleteşti şi să avem răbdare faţă de defectele noastre, aşa cum avem faţă de defectele altora. Dar nu trebuie să trândăvim, ci trebuie să ne silim spre îmbunătăţirea firii noastre.

Cu orice preţ, noi trebuie să încercăm a păstra pacea sufletului şi să nu ne tulburăm la jignirile venite de la alţii. Nimic nu este mai preţios decât pacea întru Hristos Domnul. Sfinţii Părinţi aveau mereu un duh de pace şi, fiind binecuvântaţi cu harul lui Dumnezeu, trăiau mult. Dacă nu se poate să nu te tulburi, atunci, cel puţin, e necesar să încerci să îţi înfrânezi limba, după cuvântul psalmistului: “tulburatu-m-am şi n-am grăit” (Ps. 76, 4) Pentru a ne păstra pacea sufletului, este nevoie să evităm cu orice preţ a-i critica pe alţii. Atenţie la duhul întristării [(părăsirea iubirii, răbdării, blândeţii şi încrederii în Dumnezeu)], căci acesta dă naştere la toate relele. O mie de ispite apar din pricina lui: agitaţie, furie, învinuire, nemulţumirea de propria soartă, gânduri de desfrânare, schimbare permanentă a locului.

Trupul este robul, sufletul este stăpânul. Şi de aceea, mila lui Dumnezeu este cu noi atunci când trupul este slăbit şi extenuat de boli; căci în acest fel patimile slăbesc şi omul devine normal. Dar boala trupească în sine este ceva născut din pricina patimilor. Inlătură păcatul şi boala va pleca.

(http://logos.md/2008/08/01/sfaturi-sfantul-serafim-de-sarov/)

Soborul Sfântului Prooroc, Mergătorului înainte şi Botezătorului Ioan (7 ianuarie)

Născut dintr-o rudă a Domnului, Sfântul Ioan a trăit în pustie şi ajunsese la o mare sfinţenie, când a venit în lume să propovăduiască şi să ceară oamenilor "roadă vrednică de pocăinţă" pentru păcatele lor (Matei 3, 8), îndemnându-i la iubirea aproapelui, la milostenie şi dreptate. Lumea îl asculta cu uimire şi era cutremurată de sfinţenia spiritului său şi forţa glasului înţelepciunii sale Mulţi se întrebau cine oare să fie acest mare sfânt: Ilie, Proorocul, Hristosul (Messia)? Iar el le zicea: “Nu sunt eu Hristosul, eu sunt glasul celui ce strigă în pustie Îndreptaţi calea Domnului” şi îi boteza cu apă.

Despre Sfântul Ioan, Însuşi Domnul avea să spună mai târziu oamenilor, pe când începuse să propovăduiască şi să vindece (“Orbii văd, şchiopii umblă, leproşii se curăţesc, surzii aud, morţii înviază şi săracilor li se binevesteşte” – Luca 7,22): “Ce aţi ieşit să priviţi, în pustie? Oare trestie clătinată de vânt? Dar ce aţi ieşit să vedeţi? Oare om îmbrăcat în haine moi? Iată, cei ce poartă haine scumpe şi petrec în desfătare sunt în casele regilor. Dar ce-aţi ieşit să vedeţi? Oare prooroc? Da! Zic vouă: şi mai mult decât un prooroc. Acesta este cel despre care s-a scris: “Iată trimit înaintea feţei Tale pe îngerul Meu care va găti calea Ta, înaintea Ta”. Zic vouă: Între cei născuţi din femei, nimeni nu este mai mare decât Ioan; dar cel mai mic în împărăţia lui Dumnezeu este mai mare decât el.” (Luca 7, 24-28). Aceste ultime cuvinte spun despre smerenia în care se poartă orice sfânt şi plăcut Domnului.

A fost nevoie de Sfântul Ioana ca să vadă arătarea Treimii la Botez căci doar un sfânt poate să priceapă cu adevărat minunea, căci păcătoşilor le sunt tocite, oarbe şi surde simţurile, ca atunci când a mai fost o teofanie (arătare a lui Dumnezeu Tatăl vorbind despre Fiul Său întrupat) nu mult înainte de patimile Domnului şi mulţi au auzit doar un tunet din cer în loc să audă vocea lui Dumnezeu (Mântuitorul s-a adresat Tatălui zicând: “Parinte, preaslăveşte-Ţi numele! Atunci a venit glas din cer: Şi L-am preaslăvit şi iarăşi Îl voi preaslăvi. Iar multimea care sta şi auzea zicea: A fost tunet! Alţii ziceau: Inger I-a vorbit! Iisus a răspuns şi a zis: Nu pentru Mine s-a făcut glasul acesta, ci pentru voi. Acum este judecata acestei lumi; acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară.)

Încă un lucru la care să medităm: văzând minunile pe care le săvârşea Domnul Iisus ucenicii Sfântului Ioan erau ispitiţi a se lăsa cuprinşi de invidie faţă de Mântuitorul, Care era mai presus decât învăţătorul lor. Atunci Sfântul Ioan le spune: "Un om nu poate să ia nimic, dacă nu-i este dat de sus. Cel ce vine din cer este mai presus de toţi. Trebuie ca El să crească, iar eu să mă micşorez". (Ioan 3, 27-31).

A murit pentru că a criticat pe Irod că a luat de soţie pe Irodiada, nevasta fratelui său. Salomeea, fiica Irodiadei, a dansat în faţa lui Irod şi acesta i-a promis orice, iar ea, la povaţa mamei sale, care îl ura pe Sfântul Ioan a cerut capul acestuia pe o tipsie. S-a amărât Irod căci se temea de furia poporului dar i-a îndeplinit dorinţa. Domnul Iisus S-a întristat când a auzit vestea morţii Sfântului şia pleca într-un loc pustiu ca să Se roage (Matei 14, 1-13).

Sfântul Antipa de la Calapodeşti (10 Ianuarie)

Pe cuviosul Antipa (numit şi Sfântul Antipa Valaamski Atonitul), mare trăitor duhovnicesc şi călugăr sfânt, l-a odrăslit în veacul al XIX-lea pământul Moldovei. S-a născut în anul 1816 într-o familie de ţărani credincioşi din satul Calapodeşi-Bacă, numit din botez Alexandru Luchian. [În “Patericul Valaamului" scrie că părinţii lui multă vreme nu a avut copii dar, într-un sfârşit Dumnezeu le-a ascultat rugăciunile lor stăruitoare şi le-a dăruit acest prunc].

La vârsta de 20 de ani a fost călăuzit de Duhul Sfânt să intre în nevoinţa călugărească. Mai întâi s-a ostenit doi ani de zile (1836-1837) în obştea Mânăstirii Căldăruşani, apoi s-a dus la Muntele Athos (Grecia) şi s-a stabilit în schitul românesc Lacu unde se nevoiau peste 80 de sihaştri români. Aici a deprins nevoinţa călugărească de la cei mai aleşi călugări atoniţi, ajungând vestit în schit pentru postul şi osteneala sa. Tot aici a primit tunderea în călugărie şi s-a vrednicit de la Dumnezeu de [a primit] darul lacrimilor şi a neîncetatei rugăciuni. După aproape 15 ani de sihăstrie în schitul Lacu, a trăit încă patru ani de zile în Mânăstirea Estigmenu. Aici primeşte marele şi îngerescul chip al schimniciei sub numele de Antipa şi este hirotonit diacon.

Înmulţind privegherile şi rugăciunile de toată noaptea, cuviosul Antipa este cinstit în tot muntele ca mare sihastru şi lucrător al Rugăciunii lui Iisus, primind de la Dumnezeu şi darurile vindecării bolilor şi al înainte-vederii. Iubind mai mult singurătatea şi smerenia decât cinstea şi lauda, în anul 1860 cuviosul Antipa a părăsit muntele Athos şi s-a reîntors în Moldova, la mânăstirile din preajma Iaşilor. Dar văzându-se împresurat de mulţi credincioşi, căci numele lui se făcuse cunoscut în toată ţara, după trei ani a plecat [pentru solitudine] să se închine la moaştele cuvioşilor părinţi de la Pecersca (Rusia). De aici a ajuns la Mânăstirile din nord şi s-a aşezat la vestita mânăstire ortodoxă Valaam, aflată pe o insulă din Lacul Ladoga, aproape de graniţa cu Finlanda, în anul 1865.

În Mânăstirea Valaam s-a nevoit cuviosul Antipa încă 17 ani de zile, primind hirotonia preoţiei şi "arătând fapte minunate de trăire duhovnicească, în post, în rugăciune şi în desăvârşită sărăcie". Cea mai mare nevoinţă a lui era rugăciunea cea de foc a inimii, prin care neîncetat slăvea pe Dumnezeu, izgonea gândurile cele necurate şi gusta din bucuriile cele nespuse ale Duhului Sfânt. La acestea adăuga post îndelungat, privegheri de toată noaptea, lacrimi, metanii şi alte osteneli duhovniceşti. [În chilia lui nu era nici pat, nici scaun].

Când săvârşea sfânta şi dumnezeiască liturghie se ruga mult pentru lume şi pentru ţara în care s-a născut. Pentru o viaţă aleasă ca aceasta cuviosul ieroschimonah Antipa Luchian a primit de la Dumneeu darul de a cunoaşte gândurile cele ascunse ale oamenilor, povăţuind pe mulţi pe calea mântuirii, [precum şi darul profeţiei]. Era de asemenea şi un mare părinte duhovnicesc şi un dascăl iscusit al rugăciunii inimii. Pentru aceea numele lui ajunsese cunoscut atât în Finlanda cât şi în Rusia de nord, încât mulţi călugări şi credincioşi, iubitori de Dumnezeu, îl căutau şi îi urmau învăţăturile.

După o nevoinţă ca aceasta, binecuvântată, cuviosul Antipa Atonitul şi-a dat sufletul cu pace [la vârsta de 66 ani] în mâinile Mântuitorului Hristos la 10 ianuarie 1882 şi a fost înmormântat în cimitirul Mânăstirii Valaam. [Sfântul îşi cunoscuse sfârşitul mai devreme cu trei zile, când toate icoanele din chilie au căzut cu zgomot cu excepţia icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului care s-a înălţat în aer şi s-a aşezat uşor pe pieptul lui. Iar de adormit a adormit pe când ucenicul său îi citea la capătul patului din chilie Acatistul Maicii Domnului].

[Cuviosul Antipa de la Calapodeşti] este singurul călugăr român care s-a nevoit în această vestită mânăstire isihastră din nordul Europei. În anul 1883, văzind părinţii mânăstirii Valaam că ieroschimonahul Antipa Luchian este venerat de ucenici şi de credinciosi ca sfânt, au rânduit să i se scrie viaţa pe scurt, spre lauda lui Dumnezeu şi folosul sufletesc [al tuturora]. Astfel, ieroschimonahul Pimen, ucenicul său de chilie, scrie în acelaşi an nevoinţa părintelui său duhovnicesc întitulată "Vrednica de pomenire viaţă a ieroschimonahului Antipa".

Viaţa cuviosului Antipa a fost tipărită la Petersburg de două ori, în anii 1883 şi 1893, răspândindu-se atât în Rusia şi Finlanda, cât şi în muntele Athos. Iar canonizarea şi trecerea în rândul sfinţilor a fost făcută în Muntele Athos în anul 1906, după 24 de ani de la mutarea sa din viaţă [(în România a fost canonizat în 1992)]. În Mineiul pe Ianuarie, tipărit în limba rusă la Mânăstirea Pantelimon din Athos, la pagina 46 figurează şi "Cuviosul ieroschimonah Antipa Atonitul", cu viaţa pe scurt. Numele său este cinstit mai ales în mânăstirile din Sfântul Munte, fiind singurul călugăr atonit român trecut în rindul sfinţilor.

[Întemeierea Mânăstirii Calapodeşti, de lângă satul Calapodesti din comuna Dealul Morii, Episcopia Romanului, în anul 1997, a răspuns dorinţei din 1836 a Sfântului pe când era tânăr şi căuta ajutor financiar pentru a ridica un schit].

(text de Arhimandrit Nikodim Bibarţ, cu adăugiri)

Sfinţii Trei Ierarhi Vasile cel Mare, Grigore Teologul

şi Ioan Gură de Aur (30 ianuarie)

În zilele împăratului Alexie Comnen (sec. XI), s-a iscat neînţelegere între oameni. Unii cinsteau mai mult pe Vasile cel Mare, zicând că este înalt la cuvânt, că la fapte se aseamăna aproape cu îngerii, că nu era lesne iertător, că era fire hotărâtă şi că nu era stăpânit de nici un lucru pământesc. Iar alţii înălţau pe dumnezeiescul Ioan Gură de Aur, zicând că este mai omenească învăţătura lui şi că îndreptează pe toţi, şi-i înduplecă spre pocăinţă prin dulceaţa graiului său, prin puterea şi adâncimea cugetării. Alţii înclinau spre dumnezeiescul Grigorie, că adică el ar fi întrecut pe toţi, prin înălţimea, frumuseţea şi cuviinţa cuvântărilor şi scrierilor lui.

Mai târziu, dupa câţiva ani, sfinţii aceştia se arătară, unul câte unul, după aceea câte trei împreună, aievea, iar nu în vis, arhiereului care păstorea atunci cetatea Evhaitenilor, şi care se numea Ioan, fiind bărbat înţelept în toate, cunoscător al învăţăturii elineşti, cum se vede din scrierile lui şi care ajunsese pe culmea virtuţilor.

Atunci, sfinţii grăiră într-un glas către dânsul: noi, precum vezi, la Dumnezeu una suntem şi nici o împotrivire sau vrajbă nu este între noi. Ci fiecare la timpul său, îndemnaţi fiind de Duhul Sfânt, am scris învăţături pentru mântuirea oamenilor. Iar minunatul om care a fost Ioan Evhaitul, a făcut aşa cum îi porunciseră sfinţii, potolind mulţimea şi pe cei ce se certau. El a dat Bisericii sărbătoarea aceasta spre a fi prăznuită. Şi iată gândul acestui om: cunoscând că luna aceasta ianuarie, îi are pe câte trei sfinţi: la zi întâi pe Vasile cel Mare, la douăzeci şi cinci pe dumnezeiescul Grigorie şi la douăzeci şi şapte pe dumnezeiescul Ioan Gură de Aur, i-a sarbatorit la un loc în ziua a treizecea, împodobindu-le slujba cu canoane, cu tropare şi cu cuvinte de laudă.

Sfinţii aceştia erau la statul trupului şi la înfăţişarea lor în chipul următor: dumnezeiescul Ioan Gură de Aur era foarte mărunt şi foarte subţire, ca capul mare, ochii mari, care îi făceau căutătura veselă şi faţa strălucită, deşi din firea lui părea mâhnit; dânsul a întrecut cu graiul pe toţi filosofii elinilor, mai ales cu privire la adâncimea gândurilor şi la dulceaţa şi înflorirea graiului. A tâlcuit Sfânta Scriptură şi a propovăduit Evanghelia cu folos ca nimeni altul, încât de n-ar fi fost acesta (măcar că este o cutezare să zicem aşa), ar fi trebuit ca iarăşi să vină Hristos pe pământ. Cât priveşte virtutea şi fapta şi privirea lăuntrică, i-a întrecut pe toţi, făcându-se izvor de milostenie, de dragoste şi de învăţătură. A trăit şaizeci şi trei de ani şi a păstorit Biserica lui Hristos şase ani.

Vasile cel Mare era înalt şi drept la stat, uscăţiv şi slab, negru la faţă, cu nasul plecat, sprâncenele arcuite, cu fruntea cam posomorâtă, asemenea omului gânditor şi îngrijorat, cu barba destul de lungă, căruntă pe jumătate. Acesta a întrecut cu scrierile sale nu numai pe înţelepţii din zilele lui, ci şi pe cei vechi. Străbătând toată învăţătura, era stăpân pe toată ştiinţa; se folosea de toată filosofia înţeleaptă în lucrările sale şi sporea în cunoştinţa tainelor dumnezeieşti. S-a suit în scaunul arhieriei când era de patruzeci de ani şi a cârmuit Biserica cinci ani.

Sfântul Grigorie cuvântătorul de Dumnezeu era om de mijloc la statul trupului, cu faţa palidă dar veselă, căutătura blîndă şi veselă; la un ochi era mai mâhnit din pricina unui semn de lovitură, la pleoapa de sus; barba nu o avea prea lungă, dar era destul de deasă şi tocmită, iar pe margine gălbuie. Era pleşuv şi alb la păr.. A ajuns la atâta înălţime de teologie, că biruia pe toţi prin înţelepciunea cuvântărilor şi a învăţăturilor sale. Drept aceea a câştigat şi numele de teologul, adică de Dumnezeu cuvântatorul. A vieţuit pe pământ optzeci de ani şi a păstorit Biserica din Constantinopol doisprezece ani.

(din Sinaxar)

Notă. Ziua de 30 ianuarie a fiecărui an este dată de referinţă pentru învăţământul teologic. Sfinţii Trei Ierarhi au devenit - din anul 1936 - protectori ai instituţiilor de învăţământ teologic ortodox din întreaga lume, prin hotărârea luată la Atena de primul Congres al profesorilor de Teologie. Sfinţii Trei Ierarhi au ridicat preoţia pe culmile înalte ale slujirii lui Dumnezeu şi a oamenilor, au creat - prin teologia şi viaţa lor - cunoscuta “epocă de aur” a Bisericii creştine. În diversitatea rugăciunilor euharistice existente în Biserica primelor secole, meritul Sfântului Ioan Gură de Aur şi al Sfântului Vasile cel Mare îl constituie faptul de a structura unitatea cultului Bisericii în jurul Sfintei Liturghii, aceasta devenind astfel o coloană infinită a unităţii Bisericii de atunci şi până la sfârşitul veacului pentru întreaga Ortodoxie.

(Pr. Prof. Constantin Ene, Seminarul Teologic Liceal “Episcopul Chesarie”, Buzau, în Glasul Adevărului, serie nouă, anul XI, nr. 110-112, ianuarie-martie 2000, pag. 61-66).

Despre Botez

Botezul, ca practică, este cea mai veche Taină. Primul botez, simbolic, a fost potopul. Oamenii în aceea vreme, ca şi în zilele noastre, erau încărcaţi de păcate şi numai o inundaţie universală, un potop, a putut să spele toate păcatele lumii. A rămas numai Noe cu copiii săi şi cu cei pe care i-a luat împreună în corabie şi animalele de toate felurile.Deci, primul potop a spălat păcatele pământului, pentru că păcatele oamenilor - unele mai mari, altele mai mici, altele foarte mari - se revarsă şi asupra pământului, au influenţă universală asupra vieţii de pe glob. În rugăciunile de ploaie se spune că nu plouă din cauza păcatelor oamenilor. Şi de aceea, când se va împlini ceea ce a spus Mântuitorul Hristos, va veni într-o bună zi sfârşitul acestui pământ, care nu va fi prin apă, cum a fost pe vremea lui Noe, ci prin foc.

Deci, primul botez universal a fost potopul. Al doilea botez, mai restrâns, a fost botezul poporului evreiesc când a trecut prin Marea Roşie. Şi acest botez a fost curăţitor de păcate, căci a curăţit pe fiii lui Israil cât au stat în Egipt. Erau poporul lui Dumnezeu, însă aveau şi ei păcate şi, trecând prin Marea Roşie, au fost curăţiţi de păcatele lor.

Un botez mai apropiat de creştinism este botezul Sfântului Ioan Botezătorul de la râul Iordanului, care, după cum ştiţi, a fost un botez de pocăinţă: “Şi se botezau de către el - de către Sfântul Ioan Botezătorul - în râul Iordan, mărturisindu-şi păcatele. Acest botez era curăţător de păcate.

În sfârşit este şi botezul Mântuitorului, pe care l-a primit de la Ioan în Iordan. Acesta nu era izbăvitor de păcate, ci era un botez pentru sfinţirea naturii şi mai ales pentru sfinţirea apelor. Iisus nu avea păcate, aşa cum El Însuşi spune: Cine Mă poate vădi pe Mine de păcat ?

Între botezul Sfântului Ioan Botezătorul şi botezul Mântuitorului Hristos este o mare deosebire. Botezul Sfântul Ioan este un botez al pocăinţei, un botez numai cu apă. Botezul Mântuitorului este botez cu apă, cu Duh Sfânt şi cu foc. Botezul Mântuitorului este cu totul superior acestui botez al pocăinţei. Botezul nostru, al creştinilor, îşi are temeiul tot în această mare zi a Botezului Domnului. Dar este o poruncă specială dată de Mântuitorul Hristos după învierea Sa, o poruncă lăsată către Sfinţii Apostoli, ca, mergând în toată lumea, să înveţe pe oameni şi să-i boteze în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

Abia în viaţa creştină botezul are un caracter special, de Taină, fiind una din cele şapte Taine ale Bisericii creştine. Ştiţi care sunt cele şapte taine ale Bisericii? În primul rând Botezul, apoi Mirungerea, sau Ungerea cu Sfântul Mir, Sfânta Împărtăşanie, Spovedania, Căsătoria, Preoţia şi Sfântul Maslu.

Şapte Taine legate cu cele şapte daruri ale Duhului Sfânt. Aceste Sfinte Taine se pot compara cu cele şapte Laude ale Bisericii, pe care le ştim: Rugăciunea de la miezul nopţii sau Miezonoptica, Utrenia, Ceasul întâi, Ceasul al treilea, Ceasul al şaselea, Ceasul al nouălea, Vecernia şi Pavecerniţa.

Deosebirea între cele şapte Laude şi cele şapte Sfinte Taine este şi aceasta: cele şapte Laude au timpul lor bine precizat prin slujbele Bisericii şi sunt publice, adică rugăciunile se citesc la strană. Sfintele Taine, unele din ele sunt săvârşite în biserică, mai ales Sfânta Împărtăşanie, şi se săvârşesc pentru diferiţi credincioşi.

Celelalte Sfinte Taine, Spovedania de pildă - este o taină foarte intimă. Adică, ceea ce se mărturiseşte la spovedanie, preotul nu are voie să spună altora. Era un canon şi o rânduială în vechime: preotului care divulga Taina Sfintei Spovedanii, i se tăia limba! Închipuiţi-vă ce pedeapsă cumplită!

Taina Sfintei Împărtăşanii se săvârşeşte tot în taină, însă în biserică. Nu ştie nimeni sufletul celui care se împărtăşeşte; numai Dumnezeu ştie şi el singur. De asemenea şi celelalte Sfinte Taine, tot aşa se săvârşesc, în intimitate fiecare. Numai Taina Sfântului Maslu, de obicei, se săvârşeşte în public şi pentru toţi bolnavii din comunitatea imediată sau din toată lumea ortodoxă.

Aşa încât acestea sunt deosebirile. Cele şapte Laude se săvârşesc public, în anumite momente fixate, în timpul slujbelor bisericeşti, iar cele şapte Taine sunt rezervate fiecărui individ la timpul cuvenit, pentru că fiecare are nevoie de o anumită taină.Taina Mirungerii este taină separată, însă este săvârşită împreună cu botezul, pentru că se săvârşeşte îndată după Sfântul Botez.

Botezul înseamnă scufundare, după un cuvânt grecesc. De aceea botezurile se săvârşeau în râuri, în catacombe, când erau în prigoană creştinii din primele veacuri, şi în locaşurile sfinte, adică în biserici. Prin secolele IV şi V, credincioşii care veneau la creştinism din păgânism, erau botezaţi în baptisterii, nişte biserici speciale pentru botez. Cu vremea, botezul a început să se săvârşească în biserici, la nevoie în case sau în spitale.

Cine face botezul, cine este îndatorat să facă botezul? La început au fost numai episcopii, iar mai târziu preoţii. Mântuitorul a spus în Evanghelia Sa Apostolilor: Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, adică în numele Sfintei Treimi. Şi Apostolii au practicat la început botezul după cuvintele Mântuitorului. Apoi au lăsat preoţilor şi arhiereilor să săvârşească taina Botezului.

Botezul era făcut şi de diaconi, în lipsă de preoţi; sau de călugări. La nevoie se poate boteza un copil şi de mama sa, sau de moaşa lui, în cazuri când este bolnav acasă sau în spital, ca nu cumva să moară copilul nebotezat. Căci prin taina Botezului, cel care se botează devine fiu al lui Dumnezeu prin har, este frate cu Iisus Hristos, prin Duhul Sfânt: Iată, voi sunteţi fraţii Mei şi prietenii Mei, spune Apostolul Ioan. Prin botez fiecare credincios devine membru al Bisericii şi este unit cu Trupul lui Hristos, formând întreaga mulţime a credincioşilor. Capul acestui trup duhovnicesc este Iisus Hristos, iar cel botezat este fiu al lui Dumnezeu şi face parte din acest Trup tainic al Mântuitorului Hristos.

Uşa de intrare în creştinism este Botezul. Cine nu se botează nu are parte de veşnicia creştină, veşnicia în lumină şi bucurie, aşa cum ne descrie Mântuitorul viaţa de dincolo. Este o viaţă de mare fericire pentru toţi care ajung să moştenească împărăţia cea de sus.

Dar sunt copiii avortaţi, copiii care sunt născuţi şi aruncaţi de mamele lor. Au fost găsiţi pe la marginile oraşului, pe la anumite uşi sau pe stradă copii ale căror mame sunt mai rele decât nişte animale. Naşterea unui copil este o bucurie şi o fericire şi trupească şi sufletească, între soţ şi soţie, sau între femeie şi bărbat. Dar, adeseori nu sunt sot şi soţie, nu sunt cununaţi. Şi atunci femeia mamă, această mamă rea nu vrea să se ruşineze, nu vrea să se ostenească să-şi crească copilul, ci îl aruncă. Şi-l găseşti plângând într-un înveliş, adeseori mizerabil, şi cineva care are suflet omenesc, îl ia şi se hotărăşte să-l crească.

Dacă cineva nu ştie de este sau nu botezat, el se poate boteza de preot, dar să i se rostească formula aceasta: "Se botează robul lui Dumnezeu (cutare), dacă nu a fost botezat, în numele Tatălui. Amin. Şi al Fiului. Amin. Şi al Sfântului Duh. Amin. Acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Aceasta este rânduiala pentru cei nebotezaţi. Botezul se face de obicei cu apă, dar, în lipsă de apă, se botează şi cu alte materii: nisip, ţărână, etc. Deci trebuie să fie aruncată o materie peste cel ce se botează, căci toate Sfintele Taine au ceva materie în ele, prin care se revarsă harul Duhului Sfânt. Astfel Botezul are apă, Mirungerea are Sfântul Mir, Spovedania are însăşi formula spovedaniei, Sfânta Împărtăşanie are pâinea şi vinul, care se prefac în Sfântul Trup şi Sânge al Domnului. Căsătoria are cununiile şi inelul, ca materie, iar Sfântul Maslu, untdelemnul şi făina, care se aduc şi se sfinţesc şi se folosesc mai departe, ca vindecătoare pentru boala pe care o are cineva.

Când se botează copiii? După rânduiala veche creştinească, se botează începând de la şapte zile până la patruzeci de zile, nu mai târziu. Am aflat acum, după comunismul acesta care s-a abătut peste noi, că au rămas mulţi oament majori, oameni în vârstă nebotezaţi şi vin şi cer Botezul de la noi. Se poate să fie botezaţi aceşti oameni, însă să vorbească cu preotul respectiv şi preotul ştie ce are de făcut.

Sunt şi anumiţi sectanţi, care au fost botezaţi la secta lor. Aceştia, dacă vin la Ortodoxie, trebuie să fie botezaţi din nou. Sunt şi sectanţi care au fost mai întâi botezaţi ortodox, apoi s-au dus la secte. Dacă revin la Biserica Ortodoxă, singura care este mântuitoare, ei nu se mai botează din nou, ci li se face rânduială de revenire şi se ung cu Sfântul şi Marele Mir.

Centrul sau esenţa Botezului constă în afundarea de trei ori în apă şi în rostirea formulei Botezului: "Se botează robul lui Dumnezeu (cutare), în numele Tatălui. Amin. Şi al Fiului. Amin. Şi al Sfântului Duh. Amin ". Şi cel ce se botează trebuie introdus şi scufundat de trei ori în apa botezului.

Sunt şi botezuri prin turnare. De pildă, lumea catolică aşa botează, prin turnare. Ori, turnarea aceasta este o abatere de la tradiţia creştină. Însuşi Mântuitorul S-a scufundat în apă, deşi Mântuitorul nu avea nici un păcat. Cei care intrau în râul Iordanului, şi ei, de asemenea, erau scufundaţi în apă şi se ridicau, tot în apă, şi-şi mărturiseau păcatele lor, stând în apa în acest timp.

Slujba botezului. Sunt două părţi distincte în slujba Botezului. Întâi se citesc exorcismele, formate din patru rugăciuni : două rugăciuni sunt către Dumnezeu, către Care vine acest catehumen, şi două rugăciuni împotriva duhurilor necurate, împotriva spiritului răului, care este blestemat, alungat, defăimat, fiind duh necurat, care ţine sub stăpânire aceste suflete omeneşti, şi este îndepărtat de la acest suflet, fie că este prunc, fie că este om în vârstă.

A doua parte a Botezului constă în însăşi taina Botezului. Se sfinţeşte întâi apa botezului în cristelniţă (vasul în care se botează se numeşte cristelniţă şi vine de la cuvântul Hristos sau creştin). După aceea se săvârşeşte slujba Botezului în această apă binecuvântată, sfinţită. Cel care se botează se scufundă, cum am spus, de trei ori în apă. Apoi este scos din apă, este uns peste tot trupul cu Sfântul şi marele Mir şi după aceea se citeşte Apostolul şi Sfânta Evanghelie de la Matei: Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Aceasta este porunca Mântuitorului.

După aceea pruncul este şters în locurile unde a fost uns cu Mir şi cu untdelemn sfinţit şi după aceea este momentul când se tunde, prima tundere. Tunderea aceasta era folosită şi în vechime şi este folosită şi astăzi, mai ales în zilele noastre la călugărie şi la taina Hirotoniei, când un preot este tuns în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

Deci, oricărui prunc i se aplică trei Taine: Botezul, Ungerea cu Sfântul Mir {(“Chrismation” în englezeşte)] şi Sfânta Împărtăşanie. Aşa intră el în viaţă. Un asemenea prunc botezat, în care nu au fost păcate, decât păcatele părinţilor, care se spală prin botez, dobândeşte prin harul Botezului, harul Sfântului Duh, o adevărată lumină, ca o făclie; mai mult decât aceste becuri străluceşte trupul şi sufletul botezat. Dacă am vedea noi, cu ochii noştri trupeşti, ne-am spăimânta de această lumină, de acest copil al lui Dumnezeu, al lui Iisus Hristos. Şi datoria noastra a creştinilor este ca să ne străduim de-a lungul vieţii noastre, să păstrăm această curăţie, această nevinovăţie, această sfinţenie, primită prin Taina Botezului în pruncia noastră. Aceasta este marea grijă a credincioşilor.

(din textul Părintelui Arhimandrit Sofian Boghiu, www.biserica.org)

Datini creştine

Când e îmbrăcată Sfânta Parascheva? Se poate observa că [la Catedrala Metropolitană din Iaşi unde se păstrează moaştele Sfintei] în zilele de sărbătoare Sfânta Cuvioasa Parascheva poartă veşminte de culoare deschisă, iar în posturi de culori închise. În cursul anului, veşmintele Cuvioasei Parascheva se schimbă cu o seară înainte de pelerinajul pe "Calea Sfinţilor", de Crăciun, la începutul Postului Mare, de Paşti - veşmânt care rămâne până după Sărbătoarea Pogorârii Duhului Sfânt, iar după aceste sărbători, Sfânta Parascheva primeşte un veşmânt nou, care va fi schimbat la hramul următor.

În momentul în care are loc înveşmântarea moaştelor Sfintei Parascheva, Catedrala se închide. Preoţii desfac agrafele care prind veşmântul la spate, moaştele rămânând învelite într-un al doilea veşmânt care nu se schimbă niciodată. Se spune că acela este veşmântul în care s-au adus sfintele moaşte şi este ca un fel de sigiliu. Acest giulgiu este dintr-o pânză de in, ros de trecerea anilor, şi care are înscris pe el, ca un sigiliu, blestemul lui Vasile Lupu şi al Mitropolitului Varlaam: "Blestemat să fie cel care va împrăştia vreodată Moaştele Sfintei Cuvioase Parascheva".

Coroana din zona capului sfintei, fixează veşmântul [nou schimbat] ca pe o broboadă. După ce sunt schimbate şi pernuţele care sunt în raclă - pernuţa de la capul sfintei şi pernuţa de la picioare, Cuvioasa Parascheva este aşezată în raclă.

(A.C., Din Crestinortodox.ro)

Sorcova