HOLLY RESURECTION ROMANIAN ORTHODOX CHURCH

MISIUNEA ROMÂNĂ ORTODOXĂ ÎNVIEREA DOMNULUI

9091 ALDER AVE , SACRAMENTO CA 95829

Preot: Teodor Alin Gîrlonţa (tel. 916 375 9978)

Preşedintele Consiliului Parohial: Constantin Podoreanu

www.invierea-domnului.org

V E S T I T O R U L

Ianuarie 2009

Un material de lectură şi meditaţie de suflet care nu trebuie să lipsească din nici o familie creştină

În cuprins: Calendarul religios şi laic al lunii, Predica Părintelui Cleopa, Botezul Domnului, Sfinţii Vasile cel Mare, Serafim de Sarov şi Ioan Botezătorul, Sfânta Treime, Ştiri din viaţa Bisericii, Obiceiuri de Anul Nou, Icoana Maicii Domnului de la Rarău, colinda Sorcovei.

Sfântul Ierarh Vasile cel Mare

Troparul: În tot pământul a ieşit vestirea ta, că a fost primit cuvântul tău prin care cu dumnezeiască cuviinţă ai învăţat, firea celor ce sunt ai arătat şi obiceiurile oamenilor le-ai împodobit cu împărătească preoţie. Părinte cuvioase Vasile roagă pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

Notă: Sfintele Paşti vor cădea anul acesta în 19 aprilie.

Calendarul lunii

Joi, 1 ianuarie: Tăierea împrejur cea după trup a Domnului; Sf.Vasile

cel Mare. Anul Nou laic.

Vineri, 2 ianuarie: Înainteprăznuirea Botezului Domnului; Cuv. Serafim

de Sarov (Harţi)

Duminică, 4 ianuarie: Soborul Sf. 70 de Apostoli; Duminica dinaintea

Botezului Domnului; 2 Timotei 4, 5-8; Marcu 1, 1-8 (Propovăduirea

Sfântului Ioan Botezătorul).

Luni, 5 ianuarie: Sf.Muc.Teotempt. Ajunul Bobotezei – zi de post.

Marţi, 6 ianuarie: Botezul Domnului (Boboteaza).

Miercuri, 7 ianuarie: Sf.Prooroc Ioan Botezătorul şi Înaintemergătorul

Domnului (Dezlegare la peşte).

Duminică, 11 ianuarie: Cuv.Teodosie. Duminica după Botezul Domnului.

Efes. 4, 7-13, Matei 4, 12-17 (Începutul Propovăduirii Domnului).

Vineri,16 ianuarie: Închinarea cinstitului lanţ al Sfântului Apostol Petru.

Sâmbătă, 17 ianuarie: Cuv. Antonie cel Mare.

Duminică, 18 ianuarie: Sf.Atanasie. Duminica a 29-a după Rusalii. Col.

3,4-11, Luca 17, 12-19 (Duminica celor zece leproşi).

Luni, 19 ianuarie: Cuv. Macarie Egipteanul

Duminică, 25 ianuarie: Sf. Ier. Grigorie Teologul. Duminica a 32-a după

Rusalii; 1 Timotei 4, 9-15; Luca 19, 1-10 (Zaheu Vameşul).

Vineri, 30 ianuarie: Sfinţii Trei Ierarhi: Vasile cel Mare, Grigore

Teologul şi Ioan Gură de Aur.

Date memorabile

1 ianuarie 1809– S-a născut mitropolitul Andrei Şaguna, reorganizatorul Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania, luptător pentru afirmarea naţiunii române, fondatorul ziarului Telegraful Român. Ii poartă numele Liceul (Colegiul) cel mai important din Braşov şi Facultatea de teologie din Sibiu. Este înmormântat la Răşinari.

1 ianuarie 1847: Celebrul pianist Franz Liszt susţine la Bucureşti al treilea concert, dat la Palat, la invitaţia lui Vodă Bibescu. Liszt improvizează pe teme româneşti.

1 ianuarie 1866: Intră în vigoare legea sistemului metric în România (un cot = 0,664 m în Muntenia şi 0,637m în Moldova; un stânjen = 1,96 m şi respectiv 2,23 m; o prăjină = 208,82 mp şi respectiv 179,02 mp).

2 ianuarie 1919: Organizarea României în 23 judeţe.

4 ianuarie 1890. S-a născut Nae Ionescu (1890-1940), una din cele mai strălucitoare minţi ale neamului nostru, profesor de Logică şi Metafizică la universitate, gazetar de talie europeană si promotor al ortodoxismului si naţionalismului românesc.

10 ianuarie 1475: Bătălia de la Podul Înalt (Vaslui) prin care Ştefan cel Mare, domnul Moldovei, a zdrobit armatele otomane de sub Suleiman Paşa - o victorie răsunătoare anunţată printr-o scrisoare în latineşte tuturor principiilor creştini din Europa.

12 ianuarie 1990: Zi de doliu naţional în memoria victimelor Revoluţiei din dec.1989.

15 ianuarie 1850. S-a născut Luceafărul poeziei româneşti, marele Mihail Eminescu. A încetat din viaţă la 15 iunie 1889 în Bucureşti.

24 ianuarie 1859. Unirea Principatelor Române, Muntenia şi Moldova, sub un singur domnitor, Alexandru Ioan Cuza. Hora Unirii a fost interzisă până în 1960 când a început o uşoară emancipare de sub puterea sovietică.

31 ianuarie 106: Se termină construcţia podului peste Dunare (cu o lungime de 1135 m) la Drobeta, de către Apolodor din Damasc. Împăratul Traian intră pe el şi duce cel de al doilea război (primul fusese în 101-102) învingând pe Decebal care se sinucide. Finaţele imperiului au beneficiat de minele de aur dacice. Victoria este celebrată prin Columna Traiana din Roma.

Din Predica părintelui Cleopa

la Duminica 32a după Rusalii (A vameşului Zaheu)

Despre atotştiinţa şi mila lui Dumnezeu

O adîncul bogăţiei şi înţelepciunii şi al ştiinţei lui Dumnezeu! Cît sînt de necercetate judecăţile Lui şi cît de nepătrunse căile Lui! (Romani 11, 33)

Iubiţi credincioşi,

Una din însuşirile cele nemărginite ale lui Dumnezeu este atotştiinţa Sa, prin care toate le ştie şi de toate poartă grijă. Această ştiinţă atotcuprinzătoare nimiceşte ştiinţa şi înţelepciunea oamenilor (Iov 5, 12-13; Pilde 19, 21).

În Sfînta Evanghelie de astăzi se spune că iudeii, văzînd pe Mîntuitorul intrat în casa lui Zaheu, mai marele vameşilor din Ierihon, s-au aprins de mînie asupra Domnului şi cîrteau că a intrat să găzduiască la un păcătos (Luca 19, 7). Şi aceasta o făceau fiindcă socoteau păcătoşi pe toţi vameşii care adunau impozitele împărăteşti şi făceau multe nedreptăţi în slujba lor. Iar Preabunul nostru Mîntuitor, ştiutorul inimilor şi cunoscătorul gîndurilor, nu lua aminte la răutatea lor, ci cunoscînd de departe credinţa cea mare a lui Zaheu şi aşezarea cea bună a sufletului său, văzîndu-l urcat într-un dud ca să poată a-L vedea, a zis către el: Zahee, grăbeşte-te de te pogoară, că astăzi, mi se cade să fiu în casa ta (Luca 19, 5).

În multe părţi ale Sfintei Scripturi, se arată ştiinţa cea fără de margine a Atotputernicului şi Preaînţeleptului Dumnezeu. Aşa vedem că Mîntuitorul, cunoscînd aşezarea cea bună a sufletului femeii samarinence, a venit ostenit de cale şi stătea la puţul lui Iacov. În acel timp a venit şi femeia samarineancă să scoată apă şi prin cuvintele Lui cele dumnezeieşti, a fost vînat sufletul ei la credinţa în Hristos şi prin ea s-a vestit Evanghelia la toată cetatea Samariei (Ioan 4, 5).

Altădată venind Mîntuitorul în Capernaum cu ucenicii Săi, în acel timp au venit şi cei ce strîngeau dajdia pentru templu şi au întrebat pe Apostoli, zicînd: Învăţătorul vostru nu plăteşte darea? (Matei 17, 24). Auzind Mîntuitorul, a zis lui Petru: Mergînd la mare aruncă undiţa ta şi la peştele care se va prinde întîi, deschizîndu-i gura vei găsi un statir (ban de argint). Ia banul şi dă-l lor pentru Mine şi pentru tine (Matei 17, 27). Cine nu poate înţelege de aici cît de nemărginită este înţelepciunea lui Dumnezeu, că şi cele ce sînt în pîntecele peştilor de faţă sînt înaintea Lui.

Dumnezeu care ştie gîndurile omului de departe (Psalm 138, 1-2; Matei 9, 4), căutînd spre credinţa şi rîvna cea mare a lui Zaheu, care dorea să-l vadă pe Domnul, îndată îl cheamă zicînd: Zahee, grăbeşte-te de te coboară, că astăzi în casa ta Mi se cade să fiu (Luca 19, 5). Dar ce a făcut Zaheu cînd Mîntuitorul a venit în casa lui? Ştiind că este socotit de toţi om păcătos şi văzînd pe mulţi invidioşi că Domnul a intrat la el să găzduiască, socotindu-se dator şi nevrednic înaintea Lui pentru păcatele sale, a zis către Mîntuitorul: Doamne, iată, jumătate din averea mea o dau săracilor şi de am năpăstuit pe cineva cu ceva întorc împătrit (Luca 19, 8).

Vedeţi osîrdia cea mare a lui Zaheu de îndreptare? Vedeţi ce face o inimă care iubeşte pe Dumnezeu, cînd vine întru cunoştinţa păcatelor sale? Vedeţi cum se făgăduieşte să plătească datoriile celor pe care i-a nedreptăţit, spre a cîştiga milă şi îndurare de la Dumnezeu? Nimeni nu l-a acuzat în faţa Mîntuitorului de nedreptăţile ce le făcuse, dar strălucind în inima sa lumina harului lui Dumnezeu, el singur s-a judecat pe sine vinovat şi dator şi aşa făgăduieşte ca să dea jumătate din averea sa la săraci şi dacă a nedreptăţit pe cineva cu ceva să întoarcă de patru ori mai mult. Această hotărîre a lui de îndreptare a fost primită de ştiutorul inimilor, Iisus Hristos, ca o jertfă deja făcută pentru păcatele sale şi ca o arvună a mîntuirii sufletului său. De aceea a auzit de la Domnul: Astăzi s-a făcut mîntuire casei acesteia, pentru că şi acesta este fiul lui Avraam (Luca 19, 9).

O, fericite Zahee, cîtă milă şi îndurare ai cîştigat de la Dumnezeu prin rîvna ta cea mare ce ai avut-o pentru îndreptarea ta şi iertarea păcatelor tale, căci nu numai mîntuirea casei tale ai cîştigat, ci şi fiu a lui Avraam te-ai făcut, mai înainte de a face faptele lui Avraam!

Iubiţi credincioşi, la Dumnezeu nu există nici neştiinţă, nici neputinţă. El pururea priveşte în inimile tuturor oamenilor după mărturia care zice: Tu singur ştii inima tuturor fiilor omeneşti (III Regi 8, 39). Acest adevăr îl arată Dumnezeu şi la alegerea lui David ca împărat al lui Israel, cînd zice către Samuel: Să nu te uiţi la chipul lui Saul nici la mărimea lui, pentru că l-am lepădat pe el, că Dumnezeu nu vede cum vede omul; că omul se uită la faţă, iar Dumnezeu se uită în inimă (I Regi 16, 7). Preabunul, Preamilostivul şi Atotştiutorul nostru Mîntuitor a căutat de departe spre inima lui Zaheu şi văzînd în inima lui dragoste mare, credinţă, evlavie şi rîvnă pentru poruncile lui Dumnezeu, a făcut mîntuirea casei lui şi pe el l-a numit fiul lui Avraam. Iar ca să arate celor zavistnici care cîrteau că Domnul "a intrat să găzduiască în casa unui om păcătos", i-a încredinţat că El nu a venit în lume să caute pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi. De aceea a zis: Că a venit Fiul Omului să caute şi să mîntuiască pe cel pierdut (Luca 19, 10). Dumnezeiasca Scriptură zice: Că de mila Domnului este plin tot pămîntul şi îndurările Lui sînt peste toate lucrurile Lui (Psalm 32, 5).

Ştiinţa cea atotcuprinzătoare şi fără de margine a lui Dumnezeu priveşte spre toate inimile oamenilor şi dacă vede o inimă înfrîntă şi zdrobită pentru ceea ce a greşit înaintea Lui nu o pedepseşte (Psalm 50, 18), ci cu mila şi cu darul Său o luminează şi o păvăţuieşte la calea mîntuirii. Dacă bunătatea şi mila lui Dumnezeu nu ar căuta spre cei greşiţi şi smeriţi cu inima care sînt gata să se întoarcă spre El, apoi nimeni dintre oameni nu ar putea să se mîntuiască, deoarece, după mărturia Sfintei Scripturi Toţi multe greşim (Iacob 3, 2) şi Nimeni nu este bun fără numai Dumnezeu (Marcu 10, 18). Căci dacă întru fărădelegi ne-am zămislit şi întru păcate ne-am născut, apoi cine, fără Sfîntul Botez şi fără mila lui Dumnezeu, poate a zice că nu are păcat sau nu are nevoie de pocăinţă? Ştim iarăşi din Dumnezeiasca Scriptură că Dumnezeu celor mîndri la stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har (Luca 14, 11; I Petru 5, 5).

Iubiţi credincioşi, pocăinţa casei lui Zaheu din Sfînta Evanghelie de astăzi este un exemplu viu de întoarcere la Hristos pentru familia creştină din zilele noastre, pentru noi toţi care sîntem fii ai lui Dumnezeu după har şi oameni păcătoşi după fapte. Dumnezeu este atotştiutor şi cunoscător al inimilor noastre. El ne ştie înainte de a ne naşte. El cunoaşte şi vede cugetele minţii şi inimii fiecăruia dintre noi. De la Botez şi pînă în clipa morţii, îngerii noştri păzitori scriu faptele şi gîndurile noastre bune şi rele. Ei ne numără paşii pe care-i facem la biserică, la pocăinţă, la cercetarea bolnavilor sau la săvîrşirea faptelor rele. Iar în ceasul morţii, îngerii noştri păzitori ne însoţesc, împreună cu faptele noastre bune şi rele, pînă la scaunul judecăţii, în faţa Dreptului judecător, Iisus Hristos. Dacă în timpul vieţii noastre ne-am spovedit păcatele la preoţi, dacă le-am părăsit şi am făcut canon pentru ele, la judecată nu vom mai fi întrebaţi şi osîndiţi pentru păcatele mărturisite şi ispăşite. Iar dacă vom muri nepocăiţi, adică nespovediţi şi în grele păcate de moarte, cine ne va scoate din chinurile iadului?

Pocăinţa vameşului Zaheu este un model de pocăinţă pentru toţi creştinii şi este singura cale de îndreptare şi împăcare cu Dumnezeu pentru fiecare dintre noi.

Să cugetăm împreună cu Zaheu vameşul. Era cel mai lacom şi mai zgîrcit dintre iudei, că asuprea pe săraci şi pe văduve, punea dări mari, lua o parte din bani pentru el, nu făcea deloc milostenie şi nu voia să se pocăiască. Dar ce a făcut? Fiind mustrat de conştiinţă pentru păcatele sale, căuta un povăţuitor, o călăuză, un salvator al sufletului său, ca să-i arate calea spre Dumnezeu. Şi cînd a auzit că vine Iisus Hristos în Ierihon, căuta cu mare credinţă să-L vadă măcar de departe. Şi fiind mic de statură s-a urcat într-un copac.

De acolo de sus el privea spre Hristos Mîntuitorul lumii, iar Fiul lui Dumnezeu privea spre el de jos. Şi cunoscînd că se căieşte din inimă de păcatele lui şi doreşte să se mîntuiască l-a chemat la Sine: Zahee, grăbeşte-te de te coboară jos, căci astăzi trebuie să rămîn în casa ta! Deci îndată a coborît şi L-a primit pe Domnul în casa lui. Ce mare bucurie avea că a intrat Dumnezeu-Mîntuitorul în casa unde îşi adunase atîtea averi furate de la săraci şi văduve! Dar îl mustra conştiinţa pentru păcatele făcute şi de aceea, silit de conştiinţă, a început să-şi mărturisească singur păcatele şi să-şi ia de bună voie aspru canon: Iată jumătate din averea mea o dau săracilor şi de am nedreptăţit pe cineva cu ceva, întorc împătrit!

Vedeţi ce a făcut Zaheu vameşul? Întîi L-a căutat pe Dumnezeu. Apoi L-a primit cu bucurie în casa sa. Apoi şi-a mărturisit păcatele de bună voie. Apoi şi-a luat singur canon de pocăinţă pentru cele făcute şi la urmă Mîntuitorul l-a dezlegat de păcate prin cuvintele: Astăzi s-a făcut mîntuire casei acesteia, căci şi acesta este fiu al lui Avraam! (Luca 19, 9).

Aşa trebuie să facem şi noi, fraţii mei. Fiecare dintre noi semănăm oarecum cu Zaheu, pentru că toţi sîntem biruiţi de lăcomie, de zgîrcenie, de răutate, de nepăsare, de nepocăinţă. Încă şi casele noastre seamănă cu casa lui Zaheu, pentru că în ele, ca şi în noi, stăpîneşte mîndria, grija numai pentru trup, pentru averi, pentru desfrînare, pentru beţie, pentru cele trecătoare. De aceea sînt şi atîtea boli, certuri şi dezbinări în familiile creştinilor, pentru că puţini mai sînt care caută din inimă pe Dumnezeu şi doresc cu adevărat mîntuirea sufletului. Poate niciodată n-a fost familia creştină mai slăbită şi robită de păcate ca acum.

Hristos vine la noi mai ales prin rugăciune, prin milostenie, prin pocăinţă. El vine la noi prin Sfînta Spovedanie şi Sfînta Împărtăşanie, care se sfinţeşte şi se dă celor vrednici în timpul Sfintei Liturghii.

Dacă ne vom strădui să mergem cît mai regulat la biserică, dacă ne vom plînge păcatele şi le vom mărturisi la preot, dacă vom face canonul rînduit şi vom primi cu evlavie Trupul şi Sîngele Domnului atunci Hristos ne va chema la El ca pe Zaheu şi El Însuşi va veni la noi şi ne va zice: Astăzi s-a făcut mîntuire casei acesteia, că şi acesta este fiul lui Dumnezeu după dar. Amin.

Botezul Domnului (6 ianuarie)

La 1 ianuarie pomenim Tăierea împrejur cea după trup a Domnului (lucrul care se făcea la opt zile după naştere şi constituia intrarea în comunitatea evreilor, după legea lăsată lor in vechime de către Avraam) când I s-a pus numele Iisus care se dăduse din cer prin arhanghelul Gavriil. Domnul Iisus nu a venit în lume ca să strice Legea ci să o împlinească, cum spune Scriptura. La 6 ianuarie, când avea 30 ani (vârsta maturităţii de la care se îngăduia la evrei rânduiala de dascăl sau preot), Domnul, sfârşind legea care era pentru trup a adus legea nouă, cea duhovnicească: Sfântul Botez.

Cum spun Proloagele, „Ca Fiu al Lui Dumnezeu şi ca mare întemeietor al Testamentului celui veşnic, o dată cu împrejur, Domnul pune capăt, deci, legii vechi şi face început rânduielilor Testamentului celui Nou, scris pe tablele inimii oamenilor.” Tot în Proloage mai citim: “Şi s-a botezat, Iisus, de treizeci de ani fiind, de vreme ce, la vârsta de treizeci de ani, omul se pleacă cu lesnire către tot păcatul. Că grăieşte Sfântul Ioan Gură de Aur: Cea dintâi vârstă a copilăriei are multă neştiinţă şi nebunie; cea de a doua vârstă a tinereţilor, cu poftă trupească se aprinde; iar cea de treizeci de ani, vârsta bărbatului desăvârşit, aceasta robeşte pe om tuturor păcatelor. Deci, pentru aceasta şi Hristos Domnul a aşteptat până la această vârstă cu Botezul, ca la toate vârstele să împlinească voia Domnului şi să sfinţească firea noastră şi să ne dea putere ca să biruim patimile şi să putem scăpa de păcatele cele de moarte. Iar, după Botezul Său, Domnul a ieşit îndată din apă, adică, n-a zăbovit în apă. Se spune, în adevăr, că Sfântul Ioan Botezătorul, pe fiecare om care se boteza, îl afunda în apă până la grumaji şi-l ţinea aşa până ce toate păcatele sale îşi mărturisea şi atunci îl lăsa pe el şi ieşea din apă. Dar Hristos, fiind fără de păcat, n-a zăbovit în apă, şi pentru aceasta Evanghelia zice că a ieşit îndată din apă.”

Proloagele ne mai învaţă: “Odată cu Botezul Domnului, prăznuim la Bobotează, şi sărbătoarea botezului nostru, al fiecăruia dintre noi. Eram nişte prunci neştiutori, când am primit Sfântul Botez. Să înţelegem acum, când suntem mari, ceea ce atunci nu puteam înţelege şi să primim, printr-o alegere liberă, drumul credinţei, pe care, încă din pruncie, Biserica l-a deschis înaintea libertăţii noastre.

Taina Botezului, fraţilor, este, precum se ştie, cea dintâi din cele şapte Taine ale Bisericii. E Taina fără de care nu poţi fi creştin. Mântuitorul a rânduit Taina aceasta după Invierea Sa, când a zis Apostolilor Lui: "Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh." (Matei 28,19), dar, de fapt, El ne-a pregătit această duhovnicească scăldătoare încă din ziua Botezului Său, de la Iordan. Este Taina prin care ne curăţim de păcatul strămoşesc; moare, adică, omul vechi din noi şi se naşte omul cel nou, prin împărtăşirea din harul Sfântului Duh al Domnului, putând a nădăjdui ca, prin credinţă şi fapte bune, să ajungă a dobândi mântuirea (Fapte 2,38). Este lucrarea văzută şi nevăzută a naşterii din nou a omului "din apă şi din Duh" (Ioan 3,5).

Sfântul Botez nu poate fi săvârşit decât de Sfinţii Apostoli şi de urmaşii lor, episcopii şi preoţii. Numai în caz de primejdie de moarte, îl poate săvârşi orice mirean botezat, dar şi atunci dacă pruncul scapă cu viaţă - preotul trebuie să-i citească celelalte rugăciuni şi să-l facă părtaş şi celorlalte Taine, care stau la poarta de intrare a omului în creştinism, adică Taina Sfintei Împărtăşanii şi Taina Ungerii cu Sfântul Mir.

Unii rătăciţi de la dreapta credinţă a Bisericii Ortodoxe nu recunosc botezul copiilor. Ei socotesc că botezul trebuie făcut la o vârstă mai înaintată (după 16 ani). Aceştia nu ţin seama nici de poruncile Sfintei Scripturi (Fapte 14,14-16, 27-34, 48;I Cor.1,16), nici de hotărârile Sfintelor Sinoade (de ex. Sinodul din Cartagina, care prin canonul 124, a hotărât: "Toţi cei ce nu vor să primească botezul pruncilor, să fie anatema) şi nici de mărturiile Sfinţilor Părinţi.

Noi însă, dreptcredincioşii, la această sfântă prăznuire a Bobotezei, ne ducem cu gândul la ziua sfântului nostru botez, fiecare pentru sine şi toţi laolaltă, şi-L rugăm pe Dumnezeu, de fiecare dată, să ne spele din nou, duhovniceşte, de toate pornirile firii noastre păcătoase, omorând pe omul cel vechi din noi, şi să ne dăruiască harul, puterea şi bucuria să ne simţim şi să fim o făptură nouă, cu adevărat, prin harul şi prin împreună-lucrarea cu noi a Duhului Domnului nostru Iisus Hristos. Amin.”

Sfântul Ierarh Vasile cel Mare - întâiul dintre cei trei mari dascăli ai lumii creştine ortodoxe (1 ianuarie)

Sfântul Vasile (330-379), a trăit în vremea împăratului Valens, când Biserica era adânc tulburată de erezia lui Arie. Sfântul Vasile a luptat cu toată energia pentru dreapta credinţă îndrăznind a-l mustra chiar şi pe împărat care plecase urechea şi inima la glasul lui Arie, ereticul.

S-a născut într-o familie de mare nobleţe, bogată şi puternică în credinţă. Tatăl său, Vasile, originar din Pont, era profesor de retorică (arta vorbirii) şi fusese elev al Sfântului Grigore Făcătorul de minuni. Maica sa era din Capadocia şi se numea Emilia. Doi dintre fraţii Sfântului Vasile, Sfântul Grigore de Nyssa şi Petru au ajuns şi ei episcopi iar sora sa, Sfânta Macrina a ajuns un model de viaţă ascetică. Sfântul Vasile a studiat la Cezareea Capadochiei, Constantinopol şi Atena, după care a fost ca şi tatăl său profesor de retorică. Dar inima îl trăgea spre o cât mai mare cinstire a lui Dumnezeu aşa că cere primirea botezului creştin şi pleacă în pelerinaj prin locuri însemnate unde trăiau mari asceţi, în Egipt, Palestina, Siria şi Mesopotamia, şi îmbrăţişează şi el pentru o vreme viaţa sihăstriei. Curând, atraşi de râvna sa, se adună în jurul lui mulţi ucenici, astfel că Sfântul întemeiază prima aşezare mânăstirească cunoscută în istoria Bisericii ortodoxe. Aici este vizitat în anul 358 de Sfântul Grigore de Nazianz, al doilea mare ierarh şi dascăl al ortodoxiei, pe care, alături de Sfântul Ioan Gură de Aur, contemporan lor, îi sărbătorim la 30 ianuarie, ziua celor Trei Sfinţi Ierarhi. Cu Sfântul Grigoe de Nazians, Sfântul Vasile era prieten încă din şcolile din Atena. Cu el a început a face cartea Filocaliei (carte despre puterea şi felul rugăciunii, care avea să fie completată la mari dimensiuni de-a lungul a încă paisprezece secole şi avea să fie tradusă în rusă şi română la mânăstirea Neamţ de către Sfântul Paisie cel Mare), cu scrieri din Origen. Totodată Sfântul Vasile elaborează şi primul număr de reguli de viaţă monahală care aveau să stea ca model pentru mânăstirile ortodoxe ale Răsăritului, până în ziua de astăzi (şi care au fost preluate în acei ani timpurii de către Sfântul Benedict şi Sfântul Cassian, originar din Dobrogea, care le-au folosit în organizarea primelor aşezăminte mânăstoreşti ale Apusului). Sfântul Vasile înfiinţează multe alte mânăstiri şi în anul 364 este hirotonit preot. Şase ani mai târziu urmează lui Eusebiu în scaunul episcopal al Cezareei Capadochiei.

“Covârşind pe toţi nu numai cu filozofia şi cu mintea cea ascuţită, ci şi cu puterea şi viaţa cea îmbunătăţită”, cum zice Sinaxarul, Sfântul Vasile, “ca arhiereu, a dus lupte grele pentru credinţa ortodoxă, punând în uimire chiar pe dregătorul locului, care nu s-a putut împotrivi înţelepciunii şi tăriei în credinţă a sfântului. Prin cuvântările sale a lovit în credinţele greşite ale ereticilor; a dat învăţături şi îndemnuri pentru buna întocmire a obiceiurilor; a luminat tainele cele adânci ale făpturii; a păstorit turma lui Hristos, învăţând pe toţi şi ajutând pe săraci, pe bolnavi şi pe bătrâni, în aşezământul său vestit, numit Vasiliada”. Omiliile şi predicile sale pentru cele din Sfânta Scriptură, în special cele despre cele şase zile ale Creaţiei, sau despre psalmi, au rămas pilde de înţelepciune şi frumuseţe a cuvântului, fiind iubite deopotrivă şi de Biserica din Răsărit şi de cea din Apus.

Sfântul Vasile cel Mare a preluat rânduiala Sfintei Liturghii lăsate pentru creştini de la Sfântul Iacov, fratele vitreg al Domnului, întâiul episcop al Ierusalimului, şi a făcut-o, prescurtată pentru noi în forma în care o ştim astăzi şi în care se slujeşte de zece ori pe an (la 1 ianuarie, în Postul Mare şi încă în câteva zile). Pe această Dumnezeiască Liturghie Sfântul Ioan Gură de Aur a mai prescurtat-o încă şi aşa se slujeşte în celelalte zile ale anului.

Profesorul Dr. Remus Rus menţionează că pentru noi românii, pentru istoria creştinismului din Dacia, este importantă scrisoarea Sfântului Vasile către Junius Soranus, guvernatorul Scythiei Minor (Dobrogei de azi) prin care îi cerea să-i trimită moaştele martirilor din acele locuri. Acest lucru atestă încă odată vechimea credinţei creştine a poporului nostru şi a eroismului său. Guvernatorul i-a trimis o serie de sfinte oseminte. Sfântul Vasile confirmă primirea moaştelor Sfântului Sava, torturat şi omorât de barbarii goţi, în scrisoarea sa către arhiepiscopul Tesalonicului, Ascholius.

Sinaxarul ne spune că “Sfântul Vasile era om foarte înalt la stat şi drept ca o făclie; uscăţiv şi slăbit de ajunare şi de veghere; oacheş la faţă, dar obrazul îngălbenit; nasul lunguieţ; sprâncenele cercuite şi plecate, asemenea omului gânditor; fruntea încreţită; umerii obrajilor ieşiţi, tâmplele adâncite; cam pleşuv la păr; cu barba destul de lungă, căruntă pe jumătate.” Ochii săi, adânciţi, izvorau înţelepciune şi energie. Era iubit de toţi. A murit tânăr, în anul 379, când nu împlinise nici 50 de ani.

Sfinte Mare Ierarhe, Părinte Vasilie, roagă-te pentru noi.

Sfântul Serafim de Sarov (2 ianuarie)

Sfântul Serafim de Sarov, unul din cei mai mari sfinţi ai lumii ortodoxe, un mare ascet al Bisericii Ruse, s-a născut în 19 iulie 1745. Părinţii săi, Isidor şi Agatia Moshnina erau din Kursk. Tatăl lui era comerciant şi spre sfârşitul vieţii a început construcţia unei catedrale în Kursk pe care n-a apucat s-o mai vadă terminată. Fiul său Prochorus, viitorul Serafim, a rămas în grija mamei văduve care l-a crescut în credinţă. După moartea soţului ei, Agatia Moshnina a continuat construcţia catedralei. Într-o zi, luându-l şi pe micul Prochorus cu ea pe şantier, acesta a căzut de pe schela turnului de clopote, de la o înălţime de şapte etaje. Băiatul ar fi putut muri dar Bunul Dumnezeu a cruţat viaţa acestui viitor astru al Bisericii. Îngrozită, mama a alergat la el şi şi-a găsit fiul nevătămat.

Tânărul Prochorus, înzestrat cu o memorie excelentă, a învăţat repede scrisul şi cititul. Din copilărie îi plăcea să participe la slujbele bisericii şi să citească atât Sfânta Scriptură cât şi Vieţile Sfinţilor împreună cu colegii săi de studenţie. Cel mai mult îi plăcea să se roage şi să citească Sfânta Evanghelie când era singur.

La un moment dat, Prochorus s-a îmbolnăvit foarte grav, viaţa lui fiind în pericol. Atunci a visat-o pe Maica Domnului care i-a promis că îl va vizita şi îl va vindeca. Nu peste mult timp, prin curtea casei lor a trecut o procesiune a bisericii cu Icoana Semnului din Kursk (27 noiembrie) iar mama lui l-a dus pe copil să sărute icoana după care acesta s-a vindecat imediat.

Tânăr fiind, Prochorus îşi făcea planuri pentru a-şi dedica viaţa în întregime lui Hristos şi a intra la o mănăstire. Mama lui nu a fost împotriva acestei decizii şi l-a binecuvântat în drumul lui spre monahism, dăruindu-i o cruce de aramă pe care tânărul a purtat-o pe piept toată viaţa lui. Părintele Dositeu i-a dat binecuvântare să se retragă la mănăstirea din pustia Sarovului şi acolo să-şi câştige mântuirea. Aici a intrat în grija Părintelui Iosif, care l-a pus la multe ascultări în mănăstire: era slujitor în chilia părintelui, făcea pâine şi prescură şi lucra în tâmplărie. Tânărul îşi făcea ascultările cu râvnă şi zel ca şi cum l-ar servi pe Domnul Însuşi. Prochorus se abţinea de la mâncare în zilele de miercuri şi vineri şi mergea singur în pădure unde practica Rugăciunea lui Iisus.

După doi ani ca novice, Prochorus s-a îmbolnăvit de hidropizie, corpul a început să i se umfle şi suferea îngrozitor. Mentorul lui, Părintele Iosif şi ceilalţi părinţi îl iubeau pe Prochorus şi aveau grijă de el. Boala l-a ţinut cam trei ani, timp în care ei nu au auzit nici un cuvânt de nemulţumire din gura lui. Temându-se pentru viaţa lui, părinţii doreau să cheme un doctor să-l consulte dar Prochorus nu era de acord, spunându-le: " Sfinte părinte, eu m-am încredinţat în întregime Celui ce este adevăratul doctor al sufletului şi al trupului, Domnului nostru Iisus Hristos şi Preacuratei lui Maici." Apoi a cerut să i se citească o moliftă pentru sănătate. În timp ce restul părinţilor se rugau în biserică, Prochorus a avut o viziune în care i-au apărut Maica Domnului împreună cu Apostolii Petru şi Ioan. Arătând cu degetul spre călugărul bolnav, Maica Domnului îi spuse Sfântului Ioan: "Acesta este unul de-ai noştri", după care l-a atins cu toiagul într-o parte pe călugăr şi imediat lichidul adunat în corpul acestuia a început să iasă prin incizia făcută de Preacurata. După terminarea moliftei fraţii l-au găsit pe Prochorus vindecat, având o singură cicatrice ca semn al miracolului ce s-a împlinit.

La scurt timp, în locul apariţiei Maicii Domnului s-a construit o infirmerie. Una din capele a fost dedicată sfinţilor Zosima şi Savatie din Solovki (17 aprilie). Sf. Serafim a construit cu propriile sale mâini sfânta masă din altarul capelei din lemn de chiparos, primind întotdeauna Sfintele Taine în acea biserică. După opt ani de novicie la mănăstirea din Sarov, Prochorus a fost tuns cu numele de Serafim, nume care reflecta dragostea lui vie pentru Domnul şi dorinţa să nestăvilită de a-l sluji. După un an, Serafim a fost numit ierodiacon.

În timpul Sfintei Liturghii din Marea şi Sfânta Joi, slujită de egumenul Pahomie şi părintele Iosif, Sf. Serafim a mai avut o viziune. După introducerea la Sfânta Evanghelie, ierodiaconul Serafim pronunţă cuvintele: "O, Doamne, mântuieşte pe cei ce se tem de tine şi auzi-ne", după care ridică patrafirul spunând: "În vecii vecilor". Dintr-o dată a fost orbit de o lumină strălucitoare şi, ridicând privirea, îl văzu pe Domnul nostru Iisus Hristos intrând din partea de vest a bisericii, înconjurat de Puterile cele fără de trup. Ajungând la amvon, Domnul a binecuvântat pe toţi rugătorii şi a intrat în icoana sa din dreapta uşilor altarului. Sf. Serafim, răpit cu spiritul după această viziune miraculoasă, n-a mai putut scoate nici un cuvânt şi nu s-a mai putut mişca din loc. Ceilalţi l-au dus de mână în altar unde a rămas nemişcat încă trei ore, cu culoarea feţei schimbată de la harul divin care s-a coborât asupra lui. După această vedenie, sfântul a devenit şi mai râvnitor. În timpul zilei muncea în mănăstire iar noaptea se ruga în chilia lui din pădure.

În 1793, ierodiaconul Serafim a fost hirotonit preot săvârşind Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie în fiecare zi. După moartea părintelui egumen Pahomie, Sf. Serafim a primit binecuvântare din partea noului stareţ al mănăstirii, părintele Isaia să se retragă într-un loc din pădure, unde s-a dedicat rugăciunii solitare. El purta cu sine tot timpul Sfânta Evanghelie, citind în întregime Noul Testament într-o săptămână. De asemenea, citea şi din Sfinţii Părinţi şi Sfintele Slujbe. Sfântul a învăţat pe de rost multe din imnurile bisericeşti pe care le cânta în timp ce lucra în pădure. În jurul chiliei şi-a amenajat o grădină şi un stup de albine. Postea foarte aspru, mâncând o dată în zi în afară de miercuri şi vineri când nu mânca nimic. Sfântul părinte era uneori atât de adâncit în rugăciunea neîncetată a inimii încât rămânea nemişcat, fără să vadă sau să audă nimic în jurul lui. Prin rugăciunile sale, cărarea către chilia lui a fost acoperită de crengi mari care au căzut din brazii antici învecinaţi, blocând orice acces. Doar pasările mai veneau la el şi animalele sălbatice în compania cărora a trăit ca şi Adam în Paradis. Animalele veneau la miezul nopţii şi aşteptau ca sfântul să-şi termine pravila de rugăciune, după care hrănea cu pâine din mâna lui urşii, râşii, vulpile, iepurii şi chiar lupii. Sfântul Serafim avea un prieten urs care i se supunea întru totul şi îl ajuta la diferite treburi.

Odată, pe când lucra în grădină, trei hoţi l-au călcat în căutare de bani sau lucruri valoroase. Deşi avea un topor în mână şi ar fi putut lupta cu ei, sfântul nu a ripostat, amintindu-şi cuvintele Domnului: "Cei care vor ridica sabia de sabie vor pieri" (Mt. 26: 52). Aruncându-şi unealta jos, el le-a spus hoţilor să facă ce doresc. Atunci hoţii l-au bătut atât de tare încât l-au lăsat mai mult mort decât viu. Au vrut să-l arunce în râu dar l-au lăsat până au scotocit chilia după bani, însă negăsind nimic în afară de icoane şi câţiva cartofi, au plecat. Călugărul îşi redobândi cunoştinţa, se târî până în chilie şi rămase aşa toată noaptea. Dimineaţa următoare porni cu mare greutate spre mănăstire iar fraţii văzându-l cu atâtea răni pe cap, piept, coaste şi spate s-au înspăimântat. Timp de 8 zile a zăcut în suferinţă din cauza rănilor iar doctorii care l-au văzut au rămas uimiţi că mai trăia după o asemenea bătaie.

Pustnicul nu a fost vindecat de nici un doctor pământean: Împărăteasa Cerului împreună cu Apostolii Petru şi Ioan i s-au arătat şi prin atingerea divină a Preasfintei Fecioare s-a vindecat. Cu toate astea el nu se putea îndrepta şi rămase îndoit de spate, neputând umbla decât cu ajutorul unui băţ pentru tot restul vieţii. Sf. Serafim a trebuit să stea vreo cinci luni la mănăstire după care a plecat înapoi în pădure. El i-a iertat pe răufăcătorii lui şi s-a rugat pentru ei să nu fie pedepsiţi.

Sf. Serafim a dobândit pacea sufletului şi bucuria întru Duhul Sfânt. El spunea cândva: "Dobândeşte spiritul păcii şi mii de suflete se vor salva în jurul tău." În primăvara anului 1810, s-a întors la mănăstire după 15 ani de trai în pustnicie. Continuând să trăiască în tăcere, el s-a închis în chilia lui rugându-se şi citind. I s-a permis să servească masa şi să se împărtăşească în chilia sa. Acolo, sfântul a urcat pe înălţimile purităţii spirituale şi prin mila Domnului a primit darurile divine ale înaintevederii şi facerii de minuni. După cinci ani de singurătate el şi-a deschis uşa chiliei pentru ceilalţi călugări dar a continuat să folosească tăcerea, învăţându-i pe ceilalţi prin exemple.

În 25 noiembrie 1825 Maica Domnului şi doi ierarhi comemoraţi în acea zi, ieromartirul Clement al Romei şi Sf. Petru Arhiepiscopul Alexandriei, i-au apărut sfântului într-o viziune şi i-au spus să renunţe la izolare şi să se dedice celorlalţi oameni. Sfântul a primit binecuvântarea egumenului de a-şi împărţi timpul între viaţa din pădure şi viaţa în mănăstire.

Părintele vedea în inimile oamenilor şi ca doctor al sufletelor le vindeca neputinţele trupeşti şi sufleteşti prin rugăciune şi prin cuvintele sale pline de har. Cei care veneau la Sf. Serafim simţeau dragostea lui nemărginită şi blândeţea. În orice vreme el îi întâmpina pe oameni cu cuvintele: "Bucuraţi-vă, Hristos a înviat!" El iubea îndeosebi copiii. Odată o fetiţă a spus despre el: "Părintele Serafim arată ca un bătrân dar de fapt este un copil ca şi noi!"

În ultima parte a vieţii sale pământeşti, Sf. Serafim s-a dedicat orfanilor de la mănăstirea de maici Diveyevo. Sf. Serafim s-a dedicat şi îmbunătăţirii vieţii monastice a maicilor de la mănăstirea Diveevo, spunând că el personal nu le dădea sfaturi ci Maica Domnului le ajuta să răzbată în toate problemele mănăstirii. Discipolii şi prietenii săi spirituali îl ajutau pe sfânt să asigure hrana vieţuitorilor mănăstirii Diveevo. Michael V. Manturov, vindecat de călugăr de o boală grea, era unul dintre binefăcătorii mănăstirii.

Nicolae Alexandrovich Motovilov a fost şi el vindecat de călugărul Serafim. În 1903, cu puţin înainte de praznicul Sfântului Serafim, s-a găsit şi s-a tipărit renumita "Conversaţie a Sfântului Serafim de Sarov cu N. A. Motovilov". Pusă pe hârtie de Motovilov după conversaţia de la sfârşitul lui Noiembrie 1831, manuscrisul a fost găsit ascuns într-un pod, printre grămezi de hârtii, unde a zăcut aproape 70 de ani. Această conversaţie este o adevărată comoară pentru literatura ortodoxă, care s-a născut din dorinţa lui Nicolae Motovilov de a înţelege scopul vieţii creştine. Sf. Serafim ştia că Motovilov căuta acest răspuns din tinereţe fără să găsească satisfacţie. Sfântul părinte i-a spus că ţelul vieţii creştine este dobândirea Duhului Sfânt, explicându-i care sunt marile binefaceri ale rugăciunii şi ale vieţii întru Duhul Sfânt.

Motovilov l-a întrebat pe sfânt de unde putem şti dacă am dobândit sau nu Duhul Sfânt. Sf. Serafim i-a vorbit pe larg cum ajung oamenii să-l aibă pe Sfântul Duh şi cum recunoaştem duhul lui Dumnezeu în noi dar Motovilov vroia mai mult. Atunci părintele l-a luat de umeri spunându-i: "Noi acum suntem amândoi întru Duhul Sfânt, fiule. De ce nu mă priveşti?" Motovilov i-a răspuns: "Nu vă pot privi părinte pentru că ochii vă luminează ca fulgerul şi faţa vă este mai strălucitoare ca soarele".

Sf. Serafim i-a răspuns: "Nu te teme, prietene al lui Dumnezeu, acum şi tu eşti la fel de strălucitor ca mine. Înseamnă că şi tu eşti în lumina Duhului Dumnezeiesc, altfel nu m-ai putea vedea că sunt aşa". Apoi sfântul l-a asigurat pe Motovilov că Domnul îi va permite să păstreze amintirea acestei experienţe toată viaţa lui. "Nu s-a făcut aceasta doar pentru tine ca să înţelegi, ci prin tine, pentru toată lumea."

Toată lumea îl cunoştea pe Sfântul Serafim ca un mare ascet şi făcător de minuni. Sf. Serafim slăbea văzând cu ochii şi vorbea tot mai mult despre apropiata sa "plecare". În acest timp era văzut stând lângă sicriul său pe care-l pusese în anticamera chiliei şi pe care singur şi l-a făcut. Sfântul şi-a însemnat singur locul unde vroia să fie îngropat, lângă altarul catedralei Adormirii. În 1 ianuarie 1833 Părintele Serafim a venit la biserica Sfinţilor Zosima şi Savatie pentru ultima oară la Sfânta Liturghie unde s-a împărtăşit cu Sfintele Taine după care i-a binecuvântat pe fraţi şi şi-a luat rămas bun, cu cuvintele: "Salvaţi-vă sufletele. Să nu deznădăjduiţi, să rămâneţi în trezvie. Astăzi se pregătesc pentru noi cununi".

În 2 ianuarie Părintele Pavel, ajutorul sfântului, a plecat la ora şase dimineaţa la utrenie şi a simţit miros de fum venind din chilia sfântului. Părintele obişnuia să lase lumânări să ardă în chilie şi Părintele Pavel s-a speriat să nu ia foc ceva.
"În timpul vieţii mele nu va fi nici un foc", spuse el cândva, "dar când voi muri veţi şti, pentru că un foc se va aprinde".Când au deschis uşa au văzut cărţi şi alte lucruri mocnind iar sfântul era în genunchi în faţa icoanei Maicii Domnului, cu mâinile încrucişate pe piept. Sufletul lui curat a fost luat de îngeri în timpul rugăciunii şi a fost dus în faţa Tronului Atotputernicului Dumnezeu, al Cărui slujitor credincios a fost toată viaţa.

Sf. Serafim a promis să mijlocească în faţa Bunului Dumnezeu pentru cei care-i vor pomeni pe părinţii săi, Isidor şi Agatia.Moaştele Sfântului Serafim se află la Diveevo. Sarovul se află azi într-o zonă în care accesul este interzis din cauza unor instalaţii militare. Diveevo e la răsărit de Moscova.

Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

(din Sinaxar www.calendar-ortodox.ro)

Din Sfaturile date de Sfântul Serafim de Sarov tinerilor

Aminteşte-ţi mereu, ascultarea le întrece pe toate. Ea întrece postul şi rugăciunea! Iar noi nu numai că nu trebuie să o refuzăm, dar trebuie să alergăm în întâmpinarea ei! Noi trebuie să răbdăm orice necaz care ar veni din partea fraţilor fără să ne tulburăm şi să cârtim.

Sufletul trebuie alimentat şi hrănit cu Cuvântul lui Dumnezeu. Cel mai mult noi ar trebui să practicăm lectura Noului Testment şi a Psaltirii. Aceasta ar trebui făcută în picioare. Din această lectură vine iluminarea minţii care este schimbată printr-o dumnezeiască schimbare. Cel ce citeşte Sfânta Scriptură primeşte o căldură care în singurătate dă naştere la lacrimi, prin care omul este încălzit iar şi iar, umplut de daruri duhovniceşti, care dau o încântare minţii şi inimii dincolo de orice închipuire.

În biserică, atunci când te rogi, e [adesea] de folos să stai cu ochii închişi, cu o atenţie concentrată şi să deschizi ochii doar când te moleşeşti sau când somnul îţi dă târcoale şi te face să moţăi. Atunci ochii trebuie aţintiţi către o icoană şi către lumina candelei ce arde dinaintea ei.

Nu trebuie să ne asumăm nevoinţe ascetice dincolo de puterile noastre, ci să încercăm să ne facem trupul prieten credincios şi vrednic de practicarea virtuţilor. Trebuie să mergem pe calea de mijloc. Trebuie să fim înţelegători faţă de neputinţele şi imperfecţiunile noastre sufleteşti şi să avem răbdare faţă de defectele noastre, aşa cum avem faţă de defectele altora. Dar nu trebuie să trândăvim, ci trebuie să ne silim spre îmbunătăţirea firii noastre.

Cu orice preţ, noi trebuie să încercăm a păstra pacea sufletului şi să nu ne tulburăm la jignirile venite de la alţii. Nimic nu este mai preţios decât pacea întru Hristos Domnul. Sfinţii Părinţi aveau mereu un duh de pace şi, fiind binecuvântaţi cu harul lui Dumnezeu, trăiau mult.

Dacă nu se poate să nu te tulburi, atunci, cel puţin, e necesar să încerci să îţi înfrânezi limba, după cuvântul psalmistului: “tulburatu-m-am şi n-am grăit” (Ps. 76, 4) Pentru a ne păstra pacea sufletului, este nevoie să evităm cu orice preţ a-i critica pe alţii. Atenţie la duhul întristării [(părăsirea iubirii, răbdării, blândeţii şi încrederii în Dumnezeu)], căci acesta dă naştere la toate relele. O mie de ispite apar din pricina lui: agitaţie, furie, învinuire, nemulţumirea de propria soartă, gânduri de desfrânare, schimbare permanentă a locului.

Trupul este robul, sufletul este stăpânul. Şi de aceea, mila lui Dumnezeu este cu noi atunci când trupul este slăbit şi extenuat de boli; căci în acest fel patimile slăbesc şi omul devine normal. Dar boala trupească în sine este ceva născut din pricina patimilor. Inlătură păcatul şi boala va pleca.

(http://logos.md/2008/08/01/sfaturi-sfantul-serafim-de-sarov/)

Soborul Sfântului Prooroc, Mergătorului înainte şi Botezătorului Ioan (7 ianuarie)

Lucrarea Sfântului Ioan Botezătorul constituie o punte între Vechiul şi Noul Testament. Sfântul Ioan a fost un înainte mergător faţă de Mântuitorul Iisus, prin faptul că a fost prooroc anunţând venirea Domnului (“El este acela despre care a zis proorocul Isaia: “Glasul celui ce strigă în pustie: Pregătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Lui” – Matei, 3,3) şi totodată boteza cu apă, chemând la pocăinţă şi netezind terenul pentru lucrarea Domnului (“Eu vă botez cu apă, dar vine Cel ce este mai tare decât mine, Căruia nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălţămintelor. El vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc.” – Luca 3,16).

Născut dintr-o rudă a Domnului, Sfântul Ioan a trăit în pustie şi ajunsese la o mare sfinţenie, când a venit în lume să propovăduiască şi să ceară oamenilor "roadă vrednică de pocăinţă" pentru păcatele lor (Matei 3, 8), îndemnându-i la iubirea aproapelui, la milostenie şi dreptate. Lumea îl asculta cu uimire şi era cutremurată de sfinţenia spiritului său şi forţa glasului înţelepciunii sale Mulţi se întrebau cine oare să fie acest mare sfânt: Ilie, Proorocul, Hristosul (Messia)? Iar el le zicea: “Nu sunt eu Hristosul, eu sunt glasul celui ce strigă în pustie Îndreptaţi calea Domnului” şi îi boteza cu apă. Sfântul Evanghelist Ioan (1, 19-36) spune că fariseii, neliniştiţi, au trimis şi ei pe oamenii lor să-l întrebe: “De ce botezi deci, dacă tu nu eşti Hristosul, nici Ilie, nici Proorocul?” Şi Sfântul Ioan, cu duhul lăuntric al sfinţeniei, le-a răspuns, zicând: “Eu botez cu apă; dar în mijlocul vostru Se află Acela pe Care voi nu-L ştiţi, Cel care vine după mine, Care înainte de mine a fost şi Căruia eu nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălţămintei.”

Luminat de Duhul Sfânt, Ioan Botezătorul văzând pe Iisus apropiindu-se de Iordan ca sa-I ceara să-L boteze a spus: “Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii.” Despre Sfântul Ioan, Însuşi Domnul avea să spună mai târziu oamenilor, pe când începuse să propovăduiască şi să vindece (“Orbii văd, şchiopii umblă, leproşii se curăţesc, surzii aud, morţii înviază şi săracilor li se binevesteşte” – Luca 7,22): “Ce aţi ieşit să priviţi, în pustie? Oare trestie clătinată de vânt? Dar ce aţi ieşit să vedeţi? Oare om îmbrăcat în haine moi? Iată, cei ce poartă haine scumpe şi petrec în desfătare sunt în casele regilor. Dar ce-aţi ieşit să vedeţi? Oare prooroc? Da! Zic vouă: şi mai mult decât un prooroc. Acesta este cel despre care s-a scris: “Iată trimit înaintea feţei Tale pe îngerul Meu care va găti calea Ta, înaintea Ta”. Zic vouă: Între cei născuţi din femei, nimeni nu este mai mare decât Ioan; dar cel mai mic în împărăţia lui Dumnezeu este mai mare decât el.” (Luca 7, 24-28). Aceste ultime cuvinte spun despre smerenia în care se poartă orice sfânt şi plăcut Domnului.

Pe Sfântul Ioan l-a ales Dumnezeu Tatăl ca să vadă cu ochii sfinţeniei desăvârşite a fiinţei sale, manifestarea unităţii Sfintei Treimi la botezul Domnului şi să mărturisească mulţimii: "Am văzut Duhul pogorându-se, din cer, ca un porumbel şi a rămas peste El. Şi eu nu-L cunoşteam pe El, mărturiseşte Ioan, dar Cel ce m-a trimis să botez cu apă, Acela mi-a zis: "Peste Care vei vedea Duhul pogorându-se şi rămânând peste El, Acela este Cel ce botează cu Duh Sfânt. Şi eu am văzut şi am mărturisit că Acesta este Fiul lui Dumnezeu" (Ioan, 1, 32-34). A fost nevoie de un sfânt ca să priceapă cu adevărat minunea căci păcătoşilor le sunt tocite, oarbe şi surde simţurile, ca atunci când a mai fost o teofanie (arătare a lui Dumnezeu Tatăl vorbind despre Fiul Său întrupat) nu mult înainte de patimile Domnului şi mulţi au auzit doar un tunet din cer în loc să audă vocea lui Dumnezeu (Mântuitorul s-a adresat Tatălui zicând: “Parinte, preaslăveşte-Ţi numele! Atunci a venit glas din cer: Şi L-am preaslăvit şi iarăşi Îl voi preaslăvi. Iar multimea care sta şi auzea zicea: A fost tunet! Alţii ziceau: Inger I-a vorbit! Iisus a răspuns şi a zis: Nu pentru Mine s-a făcut glasul acesta, ci pentru voi.
Acum este judecata acestei lumi; acum stăpânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară.)

Încă un lucru la care să medităm: văzând minunile pe care le săvârşea Domnul Iisus ucenicii Sfântului Ioan erau ispitiţi a se lăsa cuprinşi de invidie faţă de Mântuitorul, Care era mai presus decât învăţătorul lor. Atunci Sfântul Ioan le spune: "Un om nu poate să ia nimic, dacă nu-i este dat de sus. Cel ce vine din cer este mai presus de toţi. Trebuie ca El să crească, iar eu să mă micşorez". (Ioan 3, 27-31).

Despre Sfânta Treime

În momentul botezării în Iordan, prin coborârea Duhului Sfânt în chip de porumbel s-a realizat semnul crucii: sus Tatăl, jos Fiul, la mijloc la stânga şi la dreapta aripile Sfântului Duh, după cum scrie la Matei 3, 13-17. Asistăm astfel la una din teofanii (arătarea lui Dumnezeu Tatăl - s-a mai auzit glasul Lui la Schimbarea la Faţă pe muntele Tabor, Matei 17,5 şi după intrarea Domnului în Ierusalim înaintea patimilor Sale, Ioan 12, 28-30, care toate au vestit lucrarea şi natura Fiului lui Dumnezeu).

De cum deschidem Biblia găsim Sfânta Treime: "Dumnezeu [Tatăl Care] a făcut cerurile şi pământul" (Geneză 1,1); Fiul lui Dumnezeu, Cuvântul cu care Dumnezeu a zis: "Să fie lumină" (Geneză 1,3 – ştim că Fiul lui Dumnezeu este Cuvântul, din Ioan 1-4); şi Duhul Sfânt - "... Duhul lui Dumnezeu se mişca deasupra apelor" (Geneză 1,2). Sfântul Vasile spune că, din punct de vedere al creaţiei, Tatăl este cauza cea dintâi, Fiul este cauza lucrătoare iar Duhul Sfânt este cauza care duce la desăvârşire.

În Vechiul Testament găsim relatarea întâlnirii patriarhului Avraam cu Sfânta Treime (Geneza sau Facerea, capitolul 18): “Apoi Domnul S-a arătat iarăşi lui Avraam la stejarul Mamvri, într-o zi pe la amiază, când şedea el în uşa cortului său.
Atunci ridicându-şi ochii săi, a privit şi iată trei Oameni stăteau înaintea lui; şi cum I-a văzut, a alergat din pragul cortului său în întâmpinarea Lor şi s-a închinat până la pământ. Apoi a zis: ‘Doamne, de am aflat har înaintea Ta, nu ocoli pe robul Tău!
Se va aduce apă să Vă spălaţi picioarele şi să Vă odihniţi sub acest copac.
Şi voi aduce pâine şi veţi mânca, apoi Vă veţi duce în drumul Vostru, întrucât treceţi pe la robul Vostru!’ Zis-au Aceia: ‘Fă, precum ai zis!’”. Atunci a început a se face Legământul dintre Dumnezeu şi Avraam care a ţinut apoi de-a lungul timpului şi în virtutea căruia Fiul lui Dumnezeu întrupat a primit a fi Mielul lui Dumnezeu, sacrificat pentru mântuirea oamenilor. Tot atunci, ca binecuvântare şi mulţumire, i-a spus Dumnezeu lui Avraam hotărârea Sa ca el să aibă fiu, pe Isaac, adăugând: “Din Avraam cu adevărat se va ridica un popor mare şi tare şi printr-însul se vor binecuvânta toate neamurile pământului, că l-am ales, ca să înveţe pe fiii şi casa sa după sine să umble în calea Domnului şi să facă judecată şi dreptate”. Şi încheie glasul Scripturii: “Apoi S-au sculat Oamenii aceia de acolo şi S-au îndreptat spre Sodoma si Gomora şi s-a dus şi Avraam cu Ei, ca să-I petreacă.”

Trebuie să medităm la acest episod al ospitalităţii şi să avem în noi deschidere pentru aproapele nostru, chiar şi atunci când ni se pare că ne supără şi stă în cale, căci nu se ştie dacă acesta nu a fost trimis de Dumnezeu pentru noi aşa cum acei drumeţi prăfuiţi, ca nişte îngeri smeriţi, care au trecut pe la stejarul lui Avraam erau Însuşi Dumnezeu în Întreita Sa Persoană. Sfântul Apostol Pavel, învăţându-şi ucenicii, se referea la râvna lui Avraam când spunea: “Primirea de oaspeti să n-o uitaţi căci prin aceasta unii, fără ca să ştie, au primit în gazdă, Îngeri” (Evrei 13,2). Marele pictor iconograf Andrei Rubliov, care a fost canonizat Sfânt în 1988 de către Biserica Rusă, a zugrăvit pe cei trei oaspeţi ai lui Avraam în celebra sa icoană a Sfintei Treimi care este prezentă acum pretutindeni şi căreia ne închinăm spunând cu cuvintele Acatistului: “Sfânt, Sfânt, Sfânt eşti Doamne Dumnezeul nostru, miluieşte-ne pre noi, zidirea Ta cea căzută, pentru numele Tău cel sfânt”

Din viaţa Bisericii Ortodoxe Române:

Anul 2009 – an comemorativ al Sfântului Vasile cel Mare

Din comunicarea Biroului de Presă al Patriarhiei aflăm că, la iniţiativa Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât în şedinţa de lucru din 29 octombrie 2008 ca anul 2009 să fie Anul comemorativ-omagial al Sfantului Vasile cel Mare, arhiepiscopul Cezareei Capadociei (de la a cărui trecere la cele veşnice, săvârşite în anul 379, se împlinesc 1630 de ani) şi al celorlalţi Sfinţi Capadocieni din Patriarhia Română.

În cadrul manifestărilor, planificate de Cancelaria Sfantului Sinod, care vor avea loc la nivelul Patriarhiei Române şi al Eparhiilor din ţară şi străinătate, vor fi ţinute conferinţe teologice şi pastoral-misionare, simpozioane ştiinţifice, seri duhovniceşti, proiecte editoriale, pelerinaje în provincia Capadocia (Turcia). Aceste evenimente vor evidenţia contribuţia Sfântului Vasile cel Mare, arhiepiscopul Cezareei Capadociei şi a celorlalţi Sfinţi Capadocieni la definirea şi apărarea învăţăturii de credinţă, la dezvoltarea tâlcuirii Sfintei Scripturi, la îmbogăţirea tezaurului liturgic şi canonic, aportul la dezvoltarea vieţii monahale, ca exemplu pentru lucrarea pastoral-misionară şi social-filantropică actuală a Bisericii Ortodoxe Române.

De asemenea, prin prezentarea operei lor tradusă în limba română şi a contribuţiilor teologilor ortodocşi români la studierea vieţii şi scrierilor acestora se urmăreşte sublinierea prezenţei Sfantului Vasile cel Mare şi a celorlalţi Sfinţi Capadocieni în conştiinţa Bisericii Ortodoxe Române. Se va publica opera integrală a Sfântului Vasile cel Mare în cadrul noii serii a Colecţiei “Părinţi şi Scriitori bisericeşti” (PSB). Se va organiza o expoziţie tematica de icoane şi cărţi la Palatul Patriarhiei din Bucureşti.

Manifestările Anului comemorativ-omagial al Sfantului Vasile cel Mare, arhiepiscopul Cezareei Capadociei († 379) şi al celorlalţi Sfinţi Capadocieni vor fi mediatizate de către Centrul de Presa Basilică al Patriarhiei Române (Radio Trinitas, Televiziunea Trinitas, publicaţiile Lumina, Agenţia de ştiri Basilica, Biroul de Presă), mass-media bisericească eparhială şi presa laică. Site-ul Patriarhiei Române (www.patriarhia.ro) va avea în 2009 o pagină specială întitulată Anul comemorativ-omagial al Sfântului Vasile cel Mare şi al celorlalţi Sfinţi Capadocieni.

Vor fi patru mari direcţii de aprofundare a învăţăturii vasiliene: Sfântul Vasile cel Mare – Dascăl al vieţii liturgice; Sfântul Vasile cel Mare – Dascăl al familiei creştine; Sfântul Vasile cel Mare – Dascăl al vieţii monahale; Sfântul Vasile cel Mare – Dascăl al operei filantropice.

Se va publica un album cu Sfântul Vasile cel Mare, arhiepiscopul Cezareei Capadociei, în diferite reprezentări (pictura bisericească, iconografie, miniaturi, manuscrise, mozaicuri, vitralii) din toată România. De asemenea un album cu Sfântul Grigorie de Nazianz şi alţi Sfinţi Capadocieni. Se vor organiza pelerinaje in Cezareea Capadociei, in care scop se va intocmi corespondenta oficiala catre Sanctitatea Sa Bartolomeu Arhiepiscop al Constantinopolului si Patriarh Ecumenic pentru a fi anuntat din timp.

Din viaţa Bisericii Ortodoxe Române:

Prima liturghie la noua misiune ortodoxă română din Japonia

Din comunicatul Biroului de Presă al Patriarhiei aflăm: Românii din Nagoya, Japonia, au participat pe 26 decembrie 2008 la sfintele slujbe săvârşite cu ocazia Crăciunului la Nagoya International Center. A fost săvârşită astfel pentru prima dată Sfânta Liturghie în limba română pentru recent înfiinţata Misiune ortodoxă română ‘Invierea Domnului’ din Nagoya. Slujba a fost oficiată de Preot Dr. Cristian Gheorghiu.

Apel creştin pentru încetarea violenţelor în Gaza

De pe situl www.basilica.ro citim pentru data de 1 ianuarie 2009: Într-un apel comun, semnat de principalii conducători ai Bisericilor creştine de la Ierusalim, israelienii şi palestinienii sunt îndemnaţi să înceteze violenţele şi să rezolve diferendele prin mijloace paşnice. Comunicatul comun, semnat de patriarhul ortodox grec Teofil al III-lea, patriarhul latin Fouad Twal şi patriarhul armean Torkom II, cheamă la ”o zi pentru dreptate şi pace” în Ţara Sfântă, duminica 4 ianuarie 2009. Este exprimată îngrijorarea faţă de consecinţele care decurg din confruntările violente şi se face apel la ambele părţi beligerante să se abţină de la acte de violenţă şi să reia dialogul paşnic.
Totodata, conducătorii Bisericilor creştine de la Ierusalim solicită ”comunităţii internaţionale să-şi asume responsabilităţile şi să intervină imediat şi activ pentru a face să înceteze vărsarea de sânge şi pentru a pune capăt oricăror forme de confruntare”.

Despre Revelion şi Sărbătorile la sfârşit de An

Obiceiul revelionului repetă o veche tradiţie geto-dacică a îngropării vechiului an şi întoarcerii ceasului pentru începerea unui nou an. El porneşte la creştinii români cu sfinţi tineri ca Sânvasai şi SânGiorz (Sf.Vasile şi Sf.Gheorghe), continuă cu sfinţi maturi ca Sântilie şi Sântamaria şi sfârşeşte cu bătrâni ca Moş Nicolae, Moş Ajun şi Moş Crăciun. Cuvântul vine de la franţuzescul “reveillon” (trezire) care datează din secolul XIX reprezentând o masă îmbelşugată în familie după venirea acasă de la slujba Naşterii Domnului când se sfârşeşte postul, cu intenţia regenerării energiilor pierdute în timpul postului. La noi şi la alţii are semnificaţia terminării degradării timpului (noapte lungă, frig şi întuneric) şi începerii unui timp regenerat (ziua se lungeşte. Soarele e mai tare pe cer, cocoşul sare tot mai mult de pe pragul casei şi puiul se mişcă tot mai mult în găoacea oului). Unii obişnuiesc să stingă, cu tristeţe, lumina de revelion şi apoi s-o aprindă cu mare bucurie şi cu ciocnirea veselă a paharelor. Din vechi se moşteneşte sacrificiul ritual al plantelor (grâului – colaci, turte, cozonaci) şi animalelor (porcului – pifie, cârnaţi, sarmale).

Marele etnograf Romulus Vulcănescu ne aminteşte legenda lunii februarie în care întâlnim numele Anului şi reprezentarea lui alegorică. Astfel Anul este un moş care are o vie pe rod şi doisprezece feciori, care poartă numele celor douăsprezece luni. Feciorii lucrează via, o culeg, fac vinul şi îl pun într-o butie mare cu douăsprezece cepuri. Cepul cel mai de jos corespundea lunii februarie (Făurar) şi era al fratelui cel mai mic care venea cel mai la urmă şi căruia i se cuvenea doar ce mai rămâneape fund. Dar fratele cel mai mic, în loc să se supună regulii şi să lase pe fiecare din fraţii săi mai mari să bea de la cepul fiecăruia care, în ordinea lunilor, erau aşezate de sus în jos, s-a repezit la butoi şi s-a apucat sa bea din cepul lui, cel mai de jos. Fraţii săi mai mari aşteptau în zadar să le vină rândul. Tremurând tot de gerul lui Februar fratele cel mic nu se mai sătura a bea ca să se încălzească. Aşa s‑a făcut că n-a mai rămas nimic şi fraţii cei mari, mânioşi foarte, l-au fugărit pe prâslea să-l omoare. Dar pune-i sare pe coadă acestuia că, de atâta vin ce băuse, fugea de rupea pământul. Aşa este roata anilor de tot fugăresc luna lui Făurar şi mereu se duce un an şi vine altul.

După cum observă profesorul Ion Ghinoiu (Obiceiuri de peste an, Ed. Fundaţiei Culturale Române), “teoretic, fiecare zi a anului-cerc putea să devină zi de început a anului. Data celei mai importante sărbători calendaristice nu era lăsată însă la voia întâmplării; aceasta se hotăra în funcţie de sosirea echinocţiilor şi a solstiţiilor, de începutul sau sfârşitul ciclului vegetal sau de reproducţie a unor animale domestice sau sălbatice. În spaţiul carpato-ponto-danubian se cunosc sau au fost depistate, până în prezent, trei începuturi de an: 1 ianuarie, 1 martie şi 1 septembrie”. Primul este cel oficial laic, ultimul cel bisericesc, liturgic.

Înnoirea timpului se sărbătorea la români, în Calendarul popular, într-un ciclu închipuind lunile anului, de douăsprezece zile, de la Crăciun la Bobotează, tăiat exact la mijloc de miezul nopţii dintre Anul Vechi şi Anul Nou. În Bucovina familia solară a lunilor era reprezentată de un car împodobit, tras de patru boi, în care se aflau douăsprezece persoane (un copil pentru luna ianuarie ş.a.m.d. şi un moş pentru decembrie) şi care mergea prin sat în toată noaptea de 31 decembrie. Fiecare lună raporta în mod vesel şi simbolic evenimentele satului începând cu moşul şi terminând cu copilul, al cărui colind era speranţa unui an mai bun şi mai mănos.

Desigur plugarii încercau să desluşească cum va fi anul. În Bucovina în seara de 31 decembrie se tăiau 12 părţi egale dintr-o ceapă, se presăra pe ele sare şi se puneau pe masă sau vatră. Dimineaţa de 1 ianuarie după câtă apă se strângea în cupa fiecărei părţi se spunea vremea lunii. Calendarul din cărbuni aprinşi, fiecare pentru câte o cultură (grâu, porumb, sfeclă, mazăre, cartofi etc), puşi pe vatră peste noapte spuneau, după cât de mult se arseseră, cât de bună se anunţa recolta pentru fiecare cultură. Durata vieţii şi norocului fiecărui membru al familiei se vedea în lingurile înşirate de-a lungul pereţilor; dacă în dimineaţa Anului Nou vreuna era căzută, acela putea muri sau îmbolnăvi.

În satele de bejenari ardeleni în noaptea de ajun se făcea Vergelul feciorilor şi al fetelor pentru aflarea ursitei şi norocului. La amiaza zilei de 31 decembrie se proneau copiii cu pluguşorul (cu bici, clopote şi buhai) iar noaptea începea alaiul plugului cetelor de feciori care umblau pe la casele fetelor de măritat şi la rude. Se porneau şi alte diferite cete precum jienii, turcii etc. Parada mascaţilor stăpânea şi ea toată noaptea. Între ei erau “urâţii”care făceau tot felul de jonglerii năstruşnice, fugăreau fetele şi copiii, ungeau oamenii cu funingine, se vârau pe sub paturi şi mese, scoteau vitele din grajduri. În acelaşi timp “frumoşii” spuneau urări de bine.

Capra era fie una fie mai multe, singure sau cu ciobanul, moşul şi baba. “Jocul caprei se derula pe un fundal muzical, melodie interpretată de către un fluieraş iar ciobanul sau moşul rosteau strigături pline de haz”, povesteşte Ion Ghinoiu. În timpul jocului capra se făcea că se urcă în copac, se trântea pe jos că e bolnavă şi acum moare, speriind ciobanul, îşi revenea spre bucuria tuturora. .. In timpul jocului pot fi surprinse mai multe faze succesive: capra simuleaza ca se urca in copac, apoi se imbolnaveste si moare, cazand la pamant, moment in care ciobanul intra in panica, urmand un dialog straniu cu animalul. In cele din urma capra reinvie spre bucuria tuturor, glumele si ghidusiile animalului reluandu-si cursul. Jocul ursului era şi el foarte apreciat. Capul ursului era o piele de viţel sau miel întinsă peste o găleată iar corpul o blană de oaie. Nu lipsea nici jocul calului (căiuţii), în cete de excelenţi dansatori, sau jocul cerbului înconjurat de “moşi şi babe”.

“Berea” era organizată din vreme. Băieţii se îngrijeau de muzică, băutură şi invitarea fetelor. Fetele aduceau mâncarea şi prăjiturile. Fetele care nu primiseră cu dragă inimă colindătorii şi urătorii nu erau invitate. Fetele, îmbrăcate foarte frumos erau aduse de mama lor sau o soră mai mare (dacă veneau neînsoţite erau considerate de o moralitate dubioasă). Dansul cel mare se făcea în faţa casei. Erau multe dansuri de doi, fiecare dans (bătrâneasca, ursăreasca, pătrunjelul, raţa, coasa, arcanul etc) corespunzând unei luni în an. Fetele plecau apo acasă şi rămâneau băieţii şi taţii fetelor la băutură până târziu. Adesea acesta era momentul de la care se pornea la închegarea unei căsătorii.

Icoana Maicii Domnului făcătoare de minuni
de la Mânăstirea Rarău

Puţini sunt cei care ştiu că locul de construire a unei mânăstiri nu se alege oricum, ci în urma unui semn ceresc: un miracol, o revelaţie, un îndemn divin (în vis sau aievea) repetat de trei ori - în trei zile diferite. Când lucrezi cu eternitatea, nimic nu se face la voia întâmplării, iar precauţiile, impuse de Sfinţii Părinţi, se respectă cu sfinţenie, pentru a împiedica amăgirile vrăjmaşului, care, nu de puţine ori, poate lua înfăţişare de înger, de gând aparent bun.

Mânăstirea Rarău, unde s-a nevoit, printre alţii, părintele Daniil (Sandu Tudor), a fost ridicată acum 450 de ani, pe locul unde, urmărit de tătari, Petru Rareş a îngropat tezaurul domnesc. Un sihastru care se nevoia prin acele locuri l-a binecuvântat, i-a vorbit despre ajutorul lui Dumnezeu şi i-a prorocit că va urca din nou în tronul Moldovei, semnul fiind săvârşirea unei minuni. Câteva zile mai târziu, căpeteniile tătarilor vor descoperi ascunzătoarea tezaurului, dar, vrând să-l dezgroape, un vârf de stâncă va cădea peste ei, ucigându-i pe toţi.

La intervaluri de timp doar de Dumnezeu ştiute, la Mânăstirea Rarău, ridicată în semn de mulţumire de Petru Rareş, s-au săvârşit până în zilele noastre mulţime de minuni.

La un moment dat, icoana Maicii Domnului dispărea misterios din faţa altarului, călugării găsind-o la ieşirea din biserică. Intrând în post şi rugăciune, stareţul de atunci, Ieroschimonahul Sisoe, a făcut priveghere toată noaptea, împreună cu întreg soborul, până ce Maica Domnului i-a vorbit din sfânta icoană, avertizând obştea să mute în vale totul: odoarele şi puţina avere agonisită. Nu peste mult timp, mânăstirea va fi incendiată de austriecii generalului Bukow.

În 1935, stareţul Martinian Conuţ a mutat sfânta icoană în pronaos. A doua zi, icoana era din nou la vechiul ei loc. Speriat de acest semn, stareţul a cerut răspuns în post şi rugăciune, şi noaptea, Maica Domnului i s-a arătat în vis, spunându-i să facă o strană în faţa catapetesmei, pe sub care să treacă mulţimea credincioşilor, pentru împlinirea rugăciunilor şi pentru sănătate. Îmbrăcată cu mare cinste în argint, icoana Maicii Domnului va săvârşi din acea clipă numeroase vindecări miraculoase.
            Fără a le aminti pe toate, părintele Veniamin Băican a asistat personal la câteva din ele. Un tânăr de 18 ani, care - în urma unei bătăi cumplite - făcea crize de epilepsie la două-trei săptămâni, a încercat să se vindece prin multe spitale. Apoi, a încercat ajutorul bisericii şi, la Mânăstirea Cetăţuia din Iaşi, i s-au citit Moliftele Sfântului Vasile cel Mare. Deşi starea generala i s-a îmbunătăţit, crizele de epilepsie nu au dispărut. Disperat, a căzut la rugăciune în faţa icoanei Maicii Domnului şi mintea i s-a luminat cu îndemnul de a merge la Mânăstirea Rarău. Aici, vindecarea s-a produs într-o clipă. Doar atingând icoana făcătoare de minuni, tânărul a simţit că boala îl părăseşte şi că devine un alt om. Bucuria a fost atât de mare, încât tânărul nu a mai părăsit Mânăstirea şi a rămas la Rarău, unde vieţuieşte şi astăzi, ca preot slujitor şi duhovnic.
Un alt vieţuitor al mânăstirii, părintele Silvestru, a paralizat, pierzându-şi graiul şi auzul. Nu l-au ajutat nici măcar rugăciunile stareţului de atunci, părintele Daniil Tudor. Abia după Crăciun (Soborul Maicii Domnului), părintele Silvestru a venit singur în biserică şi, atingând icoana făcătoare de minuni, sufletul i s-a umplut de o bucurie enormă şi s-a trezit cântând Maicii Domnului cântece de laudă şi de mulţumire. Atraşi de frumuseţea glasului, ceilalţi călugări au intrat în biserică şi, văzându-şi fratele vindecat, au izbucnit cu toţii în lacrimi, continuând alături de el minunatele cântări.
        În 1970, în galeria 20 din munţii Căliman, şapte mineri au fost surprinşi în adânc de o inundaţie catastrofală. Nimeni nu le mai dădea vreo şansă de salvare. Problema ortacilor era să golească galeria de apă şi să recupereze cadavrele celor înecaţi. Tragedia din familia minerilor e lesne de imaginat. Totuşi, nu toate soţiile lor au căzut în disperare. Cu râvnă şi credinţă în ajutorul lui Dumnezeu, ele au mers la Mânăstirea Rarău şi s-au rugat cu lacrimi fierbinţi în faţa icoanei făcătoare de minuni. Nu peste mult timp, cei şapte mineri vor fi salvaţi, spre uimirea tuturor, chiar şi a celor mai bătrâni, care nu-şi aminteau să se mai fi petrecut o asemenea întâmplare. Timp de zece zile, cei şapte mineri s-au înghesuit într-un loc salvator, rezistând fără apă şi fără mâncare, închişi ca într-un mormânt. Rugăciunile în faţa icoanei de la Rarău i-au salvat.
        Multe vindecări miraculoase s-au săvârşit în faţa icoanei Maicii Domnului: vindecarea unei femei demonizate în 1955, a unei bolnave de leucemie în 1970; salvarea unui dulgher care, lucrând pe acoperişul mânăstirii, a căzut din înalt, rămânând aproape fără viaţă. Dus în faţa icoanei, şi-a revenit imediat, de parcă s-ar fi trezit dintr-un somn lung şi zbuciumat. Din toate, însă, cea mai mare minune este faptul că, timp de 50 de ani, în ciuda securiştilor şi a altor vrăjmaşi, nimeni nu s-a putut atinge de sfânta mânăstire; că - prin milostenia oamenilor şi a lui Dumnezeu - obştea ei nu s-a stins şi nici nu a suferit de lipsuri niciodată. Aflată la 1300 de metri, pe culmile greu accesibile ale munţilor, Mânăstirea Rarău strâjuieşte lumea, menţinând aprinsă candela rugăciunii neîntrerupte a părintelui Daniil (care a murit în închisoare la Aiud, n.n.) şi a speranţei în lucrarea icoanei Maicii Domnului, icoana cea făcătoare, nu o dată, de minuni.

Prea Curată Maică a Domnului roagă-te pentru noi acum şi în ceasul morţii noastre. Amin.

(SORIN PREDA, în Formula AS nr 735 din 2006)

Sorcova