HOLLY RESURECTION ROMANIAN ORTHODOX CHURCH

MISIUNEA ROMÂNĂ ORTODOXĂ ÎNVIEREA DOMNULUI

9091 ALDER AVE , SACRAMENTO CA 95829

Preot: Teodor Alin Gîrlonţa (tel. 916 375 9978)

Preşedintele Consiliului Parohial: Vasile Vârna (tel. 916 995 7091)

www.invierea-domnului.org

V E S T I T O R U L

Ianuarie 2008

Un material de lectură şi meditaţie de suflet care nu trebuie să lipsească din nici o familie creştină

În cuprins: Calendarul religios şi laic al lunii, Botezul Domnului, Sfântul Ioan Botezătorul, Aducerea moaştelor Sfântului Ioan Gură de Aur, Cântarea Heruvimilor, Cum sărutăm icoanele, Istorioare cu tâlc, Ştiri, Sorcova, Hora Unirii.

Sfântul Prooorc Ioan Botezătorul

Troparul: Pomenirea dreptului cu laude iar ţie destul îţi este mărturia Domnului, Mergătorule Înainte; că te-ai arătat cu adevărat şi decât proorocii mai cinstit că şi a boteza în repejuni pe Cel propovăduit te-ai învrednicit. Drept aceasta nevoindu-te, bucurându-te bine ai vestit şi celor din iad pe Dumnezeu, Cel ce S-a arătat în trup; pe Cel ce a ridicat păcatul lumii şi ne-a dăruit nouă mare milă.

Notă: Sfintele Paşti vor cădea anul acesta în 27 aprilie.

Calendarul lunii

Marţi, 1 ianuarie: Sf.Vasile cel Mare. Anul Nou laic.

Sâmbătă, 5 ianuarie: Sf.Muc.Teopempt. Ajunul Bobotezei – zi de post.

Duminică, 6 ianuarie: Botezul Domnului. Tit. 2,11-14 & 3, 4-7; Matei 3,

13–17.

Luni, 7 ianuarie: Sf.Prooroc Ioan Botezătorul.

Joi, 10 ianuarie: Sf.Cuvios Antipa de la Calapodeşti

Duminică, 13 ianuarie: Sf.Mc.Ermil. Duminica după Botezul Domnului.

Efes. 4, 7-13, Matei 4, 12-17 (Începutul Propovăduirii Domnului).

Miercuri,16 ianuarie:Închinarea cinstitului lanţ al Sfântului Apostol Petru.

Duminică, 20 ianuarie: Cuv.Eftimie cel Mare. Duminica a 29-a după

Rusalii. Col. 3,4-11, Luca 17, 12-19 (Duminica celor zece leproşi).

Vineri, 25 ianuarie: Sf. Grigorie de Nazianz, Teologul. Sf. Bretanion,

episcopul Tomisului.

Duminică, 27 ianuarie: Aducerea moaştelor Sfântului Ioan Gură de Aur.

Duminica 31-a după Rusalii. 1 Tim. 1, 15-17, Luca 18, 35-43

(Vindecarea orbului din Ierihon).

Miercuri, 30 ianuarie: Sfinţii Trei Ierarhi: Vasile cel Mare, Grigore

Teologul şi Ioan Gură de Aur.

Date memorabile

1 ianuarie 1809– S-a născut mitropolitul Andrei Şaguna, reorganizatorul Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania, luptător pentru afirmarea naţiunii române, fondatorul ziarului Telegraful Român. Ii poartă numele Liceul (Colegiul) cel mai important din Braşov şi Facultatea de teologie din Sibiu. Este înmormântat la Răşinari.

1 ianuarie 1847: Celebrul pianist Franz Liszt susţine la Bucureşti al treilea concert, dat la Palat, la invitaţia lui Vodă Bibescu. Liszt improvizează pe teme româneşti.

1 ianuarie 1866: Intră în vigoare legea sistemului metric în România (un cot = 0,664 m în Muntenia şi 0,637m în Moldova; un stânjen = 1,96 m şi respectiv 2,23 m; o prăjină = 208,82 mp şi respectiv 179,02 mp).

2 ianuarie 1919: Organizarea României în 23 judeţe.

4 ianuarie 1890. S-a născut Nae Ionescu (1890-1940), una din cele mai strălucitoare minţi ale neamului nostru, profesor de Logică şi Metafizică la universitate, gazetar de talie europeană si promotor al ortodoxismului si naţionalismului românesc.

10 ianuarie 1475: Bătălia de la Podul Înalt (Vaslui) prin care Ştefan cel Mare, domnul Moldovei, a zdrobit armatele otomane de sub Suleiman Paşa - o victorie răsunătoare anunţată printr-o scrisoare în latineşte tuturor principiilor creştini din Europa.

12 ianuarie 1990: Zi de doliu naţional în memoria victimelor Revoluţiei din dec.1989.

15 ianuarie 1850. S-a născut Luceafărul poeziei româneşti, marele Mihail Eminescu. A încetat din viaţă la 15 iunie 1889 în Bucureşti.

24 ianuarie 1859. Unirea Principatelor Române, Muntenia şi Moldova, sub un singur domnitor, Alexandru Ioan Cuza. Hora Unirii a fost interzisă până în 1960 când a început o uşoară emancipare de sub puterea sovietică.

31 ianuarie 106: Se termină construcţia podului peste Dunare (cu o lungime de 1135 m) la Drobeta, de către Apolodor din Damasc. Împăratul Traian intră pe el şi duce cel de al doilea război (primul fusese în 101-102) învingând pe Decebal care se sinucide. Finaţele imperiului au beneficiat de minele de aur dacice. Victoria este celebrată prin Columna Traiana din Roma.

Numele lunii ianuarie (Gerar, la români) vine din latină, de la zeul Ianus care avea două feţe: una privind înainte la anul care vine şi alta privind înapoi la anul care a trecut. Se spune ca Ion Luca Caragiale caracteriza luna drept cea în care Frigul pentru cei fără paltoane e cu 15 grade mai mare decât pentru cei împaltonaţi.

Botezul Domnului (6 ianuarie)

Simbolismul apei în Teofanie

Cuvântul Teofanie înseamnă "arătarea lui Dumnezeu". Să reamintim faptele relatate de Evanghelie: Hristos vine la Iordan să primească botezul de la Ioan. Imediat după acest botez, la ieşirea lui Hristos din apă, se aude vocea Tatălui numindu-L "Fiul Meu preaiubit", în timp ce Sfântul Duh, "în chip de porumbel, ne adevereşte acest cuvânt" (Troparul sărbătorii). În centrul slujbei liturgice se află tocmai această arătare a Treimii, prima oară în întreaga istorie a mântuirii... În ceea ce urmează, vom încerca să înţelegem sensul profund al acestui botez, prin evocarea simbolismului apei în tradiţia biblică. O astfel de lectură tematică a Bibliei ne va servi drept fir conducător în încercarea de evidenţiere a dimensiunii cosmice a botezului lui Hristos.

Simbolismul apei în Vechiul Testament. Popor semitic, evreii au suferit condiţiile aspre de viaţă ale existenţei într-un mediu de deşert sau semideşert, aşa cum este Palestina sau Orientul Mijlociu. Primul Legământ s-a împlinit în mijlocul deşertului Sinai, după ieşirea din Egipt. Părăsind o ţară bogată şi rodnică, cum era Egiptul, evreii pornesc în căutarea Pământului Făgăduinţei, străbătând o lungă perioadă de rătăciri în deşert, patruzeci de ani de transhumanţă şi lupte, patruzeci de ani de sete şi dor de pământul făgăduit, întrevăzut ca plin de toate roadele pământului, pe care îl ghicesc, de departe, ca bogat şi luxuriant, dar care le rămâne inaccesibil. Toată experienţa spirituală a lui Israel va fi marcată de această lungă perioadă de ispitire în deşert, unde setea după Dumnezeu este înteţită în sufletele lor de setea trupească.

Nu e de mirare deci să observăm marea importanţă a apei în Biblie, prezentă peste tot, până în cele mai diverse rituri de purificare. Acest simbolism al apei este sporit de contrastul pronunţat între pământul lui Israel, bogat în apă, datorită Iordanului care-l străbate, şi deşertul care-l mărgineşte la sud şi est. Pentru gândirea semitică, în care orice există concret poartă o încărcătură spirituală, apa este un element care deţine un loc preponderent în concepţia despre lume şi în limbajul spiritual.

Apele primordiale. Cele două istorisiri ale creaţiei din Facere utilizează în chip abundent simbolul apei. În prima, apa este prezentă din primul moment al creării lumii, asociată "Duhului lui Dumnezeu" Care "Se purta deasupra apelor" (Fac. 1, 2) şi care nu era altceva decât Sfântul Duh. Pe urma Sfinţilor Părinţi, mai ales a celor din tradiţia siriană, Părintele Boris Bobrinskoi a recunoscut în această asociere a apei şi Duhului, în acel "Tohu-Bobu" al originilor lumii, o adevărată prefigurare a Botezului. Încă de acum se vede o apropiere, o legătură cu totul specială între apă şi Duh, care se vor revela în toată plenitudinea la botezul Domnului.

Ceea ce avem de notat din această cosmogonie este că apa apare ca un element primar în crearea lumii. Fluiditatea sa, insipiditatea sa o fac un adevărat arhetip al materiei brute, originare („arhetip” înseamnă un model iniţial după care se călăuzeşte cineva sau după care se face o lucrare). În Facere, organizarea cosmosului începe prin separarea apelor (Geneză 1, 6-8), care dă naştere firmamentului, cerului. Uscatul, continentul, el însuşi se naşte prin separarea apelor care "s-au adunat la un loc" formând marea (vv. 9-10). Dar vedem cum în fapt totul se petrece ca şi cum pământul ar fi fost scos din apă, ivindu-se din ea ca dintr-o matrice şi rămânând deasupra ei, ca deasupra unei temelii. Astfel, Psalmul 23 reia această imagine paradoxală : "Al Domnului este pământul şi plinirea lui; lumea şi toţi cei ce locuiesc în ea. Acesta pe mări l-a intemeiat pe el şi pe râuri l-a aşezat pe el". Sfântul Petru a dezvoltat această imagine, asociind-o Cuvântului lui Dumnezeu : "Căci ei în chip voit uită aceasta, că cerurile erau de demult şi că pământul s-a închegat, la cuvântul Domnului, din apă şi prin apă" (2 Petru 3, 5). Actul creaţiei s-a împlinit deci în prezenţa Cuvântului lui Dumnezeu şi a Duhului care sufla deasupra apelor primordiale. Apele sunt primul strat pe care s-a fondat creaţia, un fel de principiu iniţial, conţinând toate virtualităţiile fiinţei (firii) create, dar ele sunt, cum a spus Sfântul Petru, şi unealta creării lumii şi a perfecţionării ei. Să observăm că ştiinţa modernă consideră apa ca elementul şi mediul indispensabil pentru apariţia vieţii.

Apele cerului. Prima istorisire a creării lumii, în Facere, prezintă unele mici diferenţe faţă de a doua (Geneză 2, 1-7), care este de altfel cu mult mai veche. Aceasta precizează : "...din ziua când Domnul Dumnezeu a făcut cerul şi pământul, pe câmp nu se afla nici un copăcel, iar iarba nu începuse a odrăsli pentru că Domnul Dumnezeu nu trimisese încă ploaie pe pământ... Ci numai abur ieşea din pământ şi umezea toată faţa pământului" (Gen. 2, 4-6), în timp ce prima istorisire a creaţiei insistă doar asupra distincţiei între apele "de sub cer" şi cele "de deasupra tăriei". Aceste ape cereşti, care se manifestă prin ploaie, sunt locurile unde Domnul "şi-a întemeiat cămările de sus", care se aţin "peste munţi", de unde ele stau să fugă, înfricoşându-se "de glasul tunetului Său" (Ps. 103, 6-7). Apa ploii este un element purificator important în tradiţia iudaică, În toate sinagogile se află un sistem de canalizare care adună apa într-un bazin, servind diverselor ritualuri de purificare. Acest sens purificator al apei îşi găseşte arhetipul (simbolul general) şi expresia cea mai deplină în potop. Şi trebuie să vedem că în acest eveniment cele două feluri de apă, cele de sub „tărie şi cele de deasupra tăriei”, s-au unit pentru a înghiţi umanitatea păcătoasă şi a curăţi pământul, prilejuind astfel un fel de întoarcere la prima zi a creaţiei: "s-au desfăcut toate izvoarele adâncului celui mare şi s-au deschis jgheaburile cerului" (Gen. 7, 11).

Trecerea prin Marea Roşie. Acest dublu sens al apei se regăseşte în evenimentul fundamental al istoriei poporului iudeu, trecerea prin Marea Roşie. Privită de toţi Părinţii şi de întreaga tradiţie a Bisericii ca o pre-închipuire fidelă a Botezului, trecerea aceasta este pur şi simplu o trecere prin moarte. Înainte de a încheia Legământul Său cu poporul ales, Dumnezeu îl scoate din sclavia egipteană, izbăvindu-l şi de îngerul nimicitor şi de furia lui Faraon. Pentru a-i tăia orice legatură cu existenţa lui trecută, îl face să treacă prin mijlocul mării, în chip minunat. Acest element, apa mării, care este un simbol măreţ şi înspăimântător în acelaşi timp al puterii nebiruite şi al morţii, este îmblânzit de puterea lui Dumnezeu pentru a lăsa să treacă poporul Său. Apa îi inghite pe egipteni, dar îi face scăpaţi pe cei cu care Dumnezeu va încheia un Legământ veşnic. Acest Paşte marchează începutul noii existenţe spirituale a lui Israel, dându-i o nouă identitate, distingându-l între celelalte neamuri ale pământului.

Iordanul. Trecerea Iordanului de către Israel, relatată la începutul cărţii lui Iosua, exprimă o etapă cu totul nouă, diferită. Iordanul este fluviul care hotărniceşte Pământul Făgăduinţei, asigurându-i de altfel fertilitatea. Intrarea în Pământul Făgăduinţei a avut loc după patruzeci de ani de rătăcire şi de încercări în pustiu. Nici unul din cei care primiseră Legământul pe muntele Sinai nu mai trăia. Lui Moise însuşi i s-a îngăduit să privească numai de departe pământul făgăduit poporului de Dumnezeu, dar nu i-a fost dat să intre în el. Evreii au pus stăpânire pe acest pământ abia odată cu generaţia următoare, condusă de Iosua, urmaşul lui Moise. Trecerea în chip minunat a Iordanului este în acelaşi timp un semn al puterii cu care Dumnezeu îl înzestrează pe poporul ales, pentru a cuceri pământul ce-i fusese dăruit, şi o ultimă curăţire înainte de a intra în el. [Biserica ortodoxă ţine zi de post negru ajunul Bobotezei ca pregătire pentru trecerea spre Botez, spre Făgăduinţă]. Astfel Dumnezeu schimbă firea lucrurilor, făcând ca apele Iordanului să se întoarcă spre izvor, pentru a arăta puterea poporului Său, ca semn al Legământului veşnic.

Apa Iordanului capătă o semnificaţie accentuat pozitivă: a vieţii pe care o face posibilă, fertilizând pământul şi făcându-l apt pentru rod. După trecerea prin deşert, Iordanul înseamnă odihna şi îndestularea dăruite de Dumnezeu în săturarea cu roadele pământului. Iordanul este apa vie coborâtă din Hermon, apă curată şi curăţitoare, limpede, care potoleşte setea !

Apa vie a Duhului Sfânt. Toate aceste semnificaţii ale apei se regăsesc în chip vizibil în Noul Testament. Evanghelistul Ioan insistă pe asocierea apă - Duh Sfânt, în metafora apei vii, mai ales în istorisirea întălnirii lui Iisus cu femeia samarineancă la puţul lui Iacob, unde Hristos vesteşte "darul lui Dumnezeu", "apa vie": "Oricine bea din apa aceasta (din puţul lui Iacob), va înseta iarăşi. Dar cel care va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va înseta în veac, ci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă care curge spre viaţa veşnică" (Ioan 4, 13-14). Această promisiune o va face din nou, în chip solemn, nu în taina unei convorbiri cu cineva socotit ca nefăcând parte din poporul ales, ci în faţa tuturor iudeilor, în Templu, în ultima zi a sărbătorii corturilor : "Iar în ziua cea din urma - ziua cea mare a praznicului - Iisus a stat între ei şi a strigat, zicând: Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea... cel care crede în Mine" (Ioan, 7, 37-38).

Şi Evanghelistul Ioan îi dă acestei promisiuni un sens cu totul nou, adăugând: "precum a zis Scriptura: râuri de apă vie vor curge din păntecele (celui care crede în Mine). Iar aceasta a zis-o despre Duhul Sfânt, pe care aveau să-L primească acei care cred în El. Căci încă nu era dat Duhul, pentru că Iisus încă nu fusese preaslăvit" (Ioan 7, 38-39). Regăsim această imagine în profeţia lui Zaharia, care se citeşte la vecernia Înălţării (Zaharia 14, 4-11). Vor izvorî din Ierusalim ape vii, se spune aici, şi întreaga profeţie este un ecou al descrierii din Geneză a Grădinii Edenului, cu cele patru fluvii care pornesc din ea, reluată în descrierea Ierusalimului ceresc din Apocalipsă. Această profeţie anunţă Evanghelia Sfântului Ioan, legând direct revărsarea apei vii de slava Domnului, care-Şi "sprijină picioarele Lui pe Muntele Măslinilor".

Apa şi Duhul Sfânt în naşterea "de sus". Dacă, îndeobşte, în Evanghelia lui Ioan apa vie se identifică cu Duhul, există totuşi un pasaj în care apa şi Duhul sunt disociate: în convorbirea cu Nicodim, când Hristos învaţă că "De nu se va naşte cineva de Sus, nu va putea să vadă Împărăţia lui Dumnezeu" (Ioan 3,5). Este clar că aici Hristos vorbeşte despre Botez, nu cel al lui Ioan, ci cel pe care El Însuşi îl va instaura în Biserică: Botezul "cu Duhul Sfânt şi cu foc" (Matei 3, 1), anunţat deja de Ioan Botezătorul. În acest botez omul se naşte din Duh, pentru a se înduhovnici, dar aici apa nu este totuna cu Duhul, ci doar un mijloc al re-creării omului, cu puterea îndumnezeitoare a Duhului Sfânt şi a Cuvântului lui Dumnezeu. Regăsim aici relaţia iniţială, din Geneză, între apă şi Duhul lui Dumnezeu. Botezul împlineşte această prefigurare, născându-l pe om pentru Împărăţia cerurilor. Dar pentru a fi asociată cu Duhul în Taina Botezului, trebuie ca apa să-şi schimbe starea decăzută. Şi aici ajungem la semnificaţia cea mai profundă a botezului lui Hristos, privind apa şi întreaga creaţie.

"Văzutu-Te-au apele, Dumnezeule, văzutu-Te-au apele şi s-au spăimântat".Acest verset al Psalmului 76 citit la Paremia slujbei Ceasurilor Împărăteşti subliniază întâlnirea dintre Dumnezeu şi creaţia Sa înfăptuită la Botezul Domnului. Regăsim aceeaşi idee în cele doua versete ale Psalmului 113, citite de asemenea la slujba Ceasurilor Împărăteşti, şi care revine ca un leit-motiv de-a lungul perioadei de după-prăznuire : "Marea a văzut şi a fugit, Iordanul s-a întors înapoi... Ce-ţi este ţie, mare, că ai fugit ? Şi ţie, Iordane, că te-ai întors înapoi ?".

Intrarea lui Hristos în apa Iordanului este cu adevărat o coborâre în sânul creaţiei decăzute. În icoana Teofaniei noi îl vedem pe Hristos în picioare în mijlocul apei cu picioarele sprijinite pe porţi: sunt porţile Iadului, cărora le va sparge zăvoarele la coborârea Sa în iad, după moarte şi înainte de înviere. Această coborâre a lui Dumnezeu începe deja la Naştere, când Hristos îşi asumă o natură care-I este străină, ca şi starea de suferinţă şi de mortalitate a omului. Această coborâre se continuă în botezul din Iordan. Situându-se printre păcătoşi şi primind botezul în Iordan, nu El este cel purificat, "căci Dumnezeu n-are nevoie de a se curăţi", - cum cântă Biserica în mai multe rânduri la slujba sărbătorii - ci creaţia întreagă, cuprinsă în ape, se curăţeşte de păcat. În icoana sărbătorii vedem reprezentate în adâncurile apei figurile simbolice ale mării şi Iordanului, rezumând cele două semnificaţii ale apei. Iisus împlineşte astfel profeţiile mesianice expuse mai sus, privind relaţia particulară dintre apă şi Cuvânt, ca şi între apă şi Duh.

Apa sfinţitoare. Botezul lui Hristos este prefigurarea propriului nostru Botez, instituirea şi fundamentul său istoric. Botezându-Se în Iordan, primind apoi Duhul Sfânt la ieşirea din apele acestuia, Hristos a curăţit şi sfinţit întreaga natură umană pe care o recapitula în Sine, şi aceasta a făcut-o spre instituirea Bisericii şi a Tainelor ei. Duhul Sfânt a dat oamenilor să trăiască aceasta în propria lor persoană, prin harul revărsat în Taina Botezului în Biserică. Orice om se botează fiindcă Hristos S-a botezat; orice botez este reproducerea şi repetarea unicului botez al lui Hristos, reînnoit prin harul Sfântului Duh, aşa cum fiecare euharistie este în acelaşi timp o repetare şi o reînnoire a unicei jertfe a lui Hristos pe Cruce. Iată de ce slujba sfinţirii apei la Botez cuprinde rememorarea liturgică a acestui eveniment, rememorare care actualizează în apa cristelniţei sfinţirea săvârşită la Iordan prin Sfântul Duh.

Binecuvântarea apelor şi a lumii la Teofanie. Botezul lui Hristos a însemnat totodată şi o sfinţire a lumii reale, istorice, o dată pentru totdeauna, chiar dacă urmările acestui fapt nu vor fi vizibile pentru toţi decât în zilele din urmă. La Iordan, Hristos a alungat răul din apă şi, prin ea, din întreaga fire. Apa Iordanului putea fi considerată de iudei ca suficient de pură pentru a servi la botezul pocăinţei, la care-i îndemna Ioan. Totuşi, în faţa desăvârşitei sfinţenii a lui Dumnezeu dezvăluită în Hristos, chiar Iordanul trebuia să fie sfinţit, devenind în chip virtual mijlocul renaşterii omului la realitatea împărăţiei lui Dumnezeu, în Hristos. Prin această sfinţire apele Iordanului au căpătat în chip tainic caracterul eshatologic prezis de profeţii Vechiului Testament, dar şi în Evanghelia lui Ioan. Iordanul devine astfel imaginea tainică a "izvoarelor mântuirii". Odată sfinţită, apa devine simbolul sfânt al Duhului, care-l recreează pe om pentru împărăţia cerurilor, şi semnifică creaţia însăşi, recapitulată, izbăvită şi sfinţită de Dumnezeu, aşa cum va fi în veacul ce va să vină.

Acest act de sfinţire se înnoieşte la fiecare botez în Biserică: binecuvântând apa din cristelniţă, pentru a o transforma în "baia renaşterii, izvor de sfinţenie", preotul cere Tatălui, de trei ori: "Însuţi, iubitorule de oameni, Împărate, şi acum trimite darul Preasfântului şi de viaţă făcătorului Tău Duh, Care sfinţeşte toate, şi sfinţeşte apa aceasta...", adăugând: "şi-i dă ei harul izbăvirii şi binecuvântarea Iordanului. Fă-o pe dânsa izvor de nestricăciune, dar de sfinţenie, dezlegare de păcate...". Fiecare slujbă de sfinţire a apei aminteşte lucrarea creatoare şi mântuitoare a lui Dumnezeu, în nemăsurata ei amploare şi profunzime.

Totuşi Biserica nu sfinţeşte apa numai pentru săvârşirea tainei botezului, pentru a introduce în sânul ei un nou membru. În fiecare an, la Bobotează, ea săvârşeşte această slujbă de sfinţire a apelor în amintirea faptului istoric al botezului lui Hristos, dar şi pentru a sfinţi şi a binecuvânta efectiv întreaga fire, revărsând asupra ei deplinătatea harului lui Hristos "prin mijlocirea acestei ape sfinţite". Imediat după această binecuvântare, preoţii îi binecuvântează pe credincioşi, locaşul bisericii, stropindu-i cu apă sfinţită, ca şi tot spaţiul înconjurător. Pentru a sublinia amploarea acestei slujbe sfinţitoare, obiceiul cere ca, dacă se poate, ea să se săvârşească în afara bisericii, lângă un izvor, un râu, sau la fântâna unui sat sau a unei mânăstiri, indicându-se astfel dimensiunea cosmică a slujbei prin care Biserica vrea să sfinţească toată firea, prin darul Sfântului Duh şi stropirea cu "apa mântuirii". Credincioşii sunt invitaţi nu numai să bea această apă, dar să şi stropească cu ea casele, sfinţind astfel spaţiul unde-şi duc zilele vieţii pământeşti.

Teofania ca mărturie. Intrând în apele Iordanului, Hristos îndepărtează răul din lume şi o sfinţeşte prin puterea dumnezeirii Sale care iradiază din firea Sa omenească. Îndată se arată Sfânta Treime, prin glasul Tatălui, Care-L numeşte Fiu al Său, şi prin venirea Duhului Sfânt stând deasupra Lui. Sfinţirea lumii şi arătarea Treimii, aşa cum am mai spus, sunt îngemănate în liturghia bizantină. Vădindu-Şi dumnezeirea la Iordan, Hristos îşi începe misiunea mântuitoare, mărturisind că este Fiul lui Dumnezeu. Or, tocmai această mărturisire Îl va duce la Cruce. Întreaga Sa lucrare, Paştele pe care-l împlineşte de-a lungul Patimilor şi Învierii Sale, este mărturie constantă a realităţii indicate prin vocea Tatălui la Iordan : "Acesta este Fiul Meu cel iubit". În botezul lui Hristos, crucea este deja prezentă. Ea este anunţată de vocea Tatălui Care-L numeşte Fiu, şi apare şi ca act de curăţire şi îndepărtare a răului prin apele sfinţite, ca binecuvântare şi izvor de sfinţenie pentru lume.

Teofania ca Epifanie a Bisericii. [“Epifanie” înseamnă Botez]. Biserica se manifestă în univers, sfinţind apa şi stropind universul cu ea. Însuşi faptul că această slujbă se săvârşeşte în afara lăcaşului de cult indică semnificaţia ei cosmică. Biserica iese din lăcaşul sfânt, consacrat, separat şi diferit de restul lumii, pentru a se duce acolo unde se află apa, acolo unde se manifestă esenţa vieţii omului şi lumii, potrivit perspectivei spirituale pe care o oferă Biblia.

Autorităţile comuniste au ştiut ce fac când au interzis astfel de slujbe în timpul aservirii Bisericii. Este regretabil că sfinţirea apelor la Bobotează se face atât de timid în Occident. Nicicând lumea n-a avut mai multă nevoie de sfinţire şi binecuvântare ca acum. Şi tot aşa ea are nevoie de mărturia Bisericii, de harul pe care ea e datoare să-l răspândească asupra lumii prin apa sfinţită. Când vom vedea preoţi şi episcopi ieşind cu curaj, însoţiţi de credincioşi care ştiu ce vor, venind să sfinţească apele din pieţele publice, din orase şi sate, amintind prin aceasta adevărul de nezdruncinat pe care l-a vestit Hristos la Iordan: izbăvirea lumii şi a oamenilor ?

"Cel ce îmbracă cerul cu nori, Se îmbracă astăzi cu apele Iordanului; şi se curăţeşte cu a mea curăţire, Cel ce ridică păcatul lumii. Şi de sus este mărturisit de către Duhul, Cel de o fiinţă, a fi Fiul Unul-Născut al Tatălui Celui dintru înălţime. Către Care să strigăm: Cel ce Te-ai arătat şi ne-ai mântuit pe noi, Hristoase Dumnezeul nostru, slavă Ţie!".

Binecuvântând apele şi, prin ele locaşul bisericii, casele şi întreaga lume, preotul cântă troparul sărbătorii, aducând aminte de arătarea Dumnezeirii Care face cu oamenii un Nou Legământ : "În Iordan Botezându-Te, Tu, Doamne, închinarea Treimii s-a arătat; că glasul Părintelui a mărturisit Ţie, Fiu iubit pe Tine numindu-Te; şi Duhul în chip de porumbel a adeverit întărirea cuvântului. Cel ce Te-ai arătat, Hristoase Dumnezeule, şi lumea ai luminat, mărire Ţie".

(din articolul Ierodiaconului Gabriel de pe internet la CrestinOrtodox.ro)

Soborul Sfântului Prooroc, Mergătorului înainte şi Botezătorului Ioan (7 ianuarie)

Locul istoric al Sfântului Ioan Botezătorul este ca o punte între Vechiul şi Noul Testament. Sfântul Ioan a fost Prooroc şi un înainte mergător faţă de Mântuitorul Iisus, în toată viaţa şi strădania lui. Mai întâi, Sfântul Ioan este pecetluit cu această chemare încă de la venirea lui pe lume, printr-o naştere minunată, vestită de înger (Luca 1,17, 76); apoi, încă de foarte tânăr, el este un Prooroc al pocăinţei. El iubeşte înfrânarea şi viaţa aspră din pustia Iordanului. Aici trăieşte el, predică, mărturiseşte şi botează în Iordan pe cei care cred în el (Luca 3,1-6; Matei 3,2-6). Predica lui era: schimbarea vieţii, întoarcerea la Dumnezeu şi împăcarea cu El, pentru a primi viaţa nouă pe care o aduce Împărăţia lui Mesia: "Pocăiţi-vă ca s-a apropiat Împărăţia cerurilor" (Matei 3, 2). El este cel dintâi care face ceea ce predică, prin înfrânarea şi viaţa grea pe care o duce. Îmbrăcat în haină aspră de păr de cămilă, nemâncând pâine, nici bând vin (Matei 3, 4; Luca 7, 33), hrănindu-se doar cu lăcuste şi miere sălbatică, ca un adevărat înger în trup, cum îl arată unele icoane. Botezul lui Ioan nu era botezul nostru al creştinilor. El însuşi făcea deosebirea între cele două botezuri: "Eu vă botez cu apă spre pocăinţă. Mesia va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc, spre mântuire" (Matei 3,11). Dar Sfântul Ioan, şi pentru botezul său, cere "roadă vrednică de pocăinţă" (Matei 3, 8), dragoste de oameni, milostenie, dreptate şi omenie, osândind pe făţarnicii care-l ispiteau, cărora el le spunea "pui de viperă" (Matei 3, 7). Atât de mare faimă de prooroc al Domnului îşi atrăsese Ioan, că mulţi se întrebau: "Nu cumva Ioan este Hristos-Mesia ?" Iar Ioan le răspundea: "Nu sunt eu Hristos. Eu sunt glasul celui ce strigă în pustie: Gătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Lui. Sunt solul trimis să gătesc calea înaintea Lui. Eu vă botez cu apă, dar în mijlocul vostru stă Unul, pe care voi nu-L ştiţi. Care este mai mare decât mine şi eu nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălţămintelor Lui. Şi tocmai pentru aceasta am venit, botezând cu apă, ca El să fie cunoscut în Israel" (loan 1,31). Mântuitorul Însuşi cinsteşte pe Sfântul Ioan, ca pe un adevărat Prooroc al Domnului. Vorbind despre Ioan, Mântuitorul spune: "Ce aţi ieşit să vedeţi în pustie ? Un prooroc? Da, vă spun, dar şi mai mult decât un prooroc. Adevăr vă spun că, între cei născuţi din femeie, nu s-a sculat unul mai mare decât Ioan Botezătorul" (Matei 11, 7-11). Iar dovada cu fapta este că Iisus S-a lăsat botezat de Ioan, în Iordan. În toată Evanghelia, dealtfel, Ioan este pentru Mântuitorul, un martor al lui Dumnezeu, de mare încredere. Astfel la botez el a fost primul om căruia i s-a descoperit Hristos-Mesia, în persoana Domnului Iisus, după semnul auzit şi văzut doar de el însuşi: "Am văzut Duhul pogorându-se, din cer, ca un porumbel şi a rămas peste El. Şi eu nu-L cunoşteam pe El, mărturiseşte Ioan, dar Cel ce m-a trimis să botez cu apă, Acela mi-a zis: "Peste Care vei vedea Duhul pogorându-se şi rămânând peste El, Acela este Cel ce botează cu Duh Sfânt. Şi eu am văzut şi am mărturisit că Acesta este Fiul lui Dumnezeu" (Ioan, 1, 32-34) Ucenicilor săi cuprinşi de invidie faţă de Mântuitorul, Sfântul Ioan, le răspunde: "Un om nu poate să ia nimic, dacă nu-i este dat de sus. Cel ce vine din cer este mai presus de toţi. Trebuie ca El să crească, iar eu să mă micşorez". (Ioan 3, 27-31). În lupta lui pentru trezirea sufletelor, Sfântul Botezător nu putea să nu se întâlnească şi cu păcatul cel mai scandalos din ţara sa: regele Irod Antipa îşi izgonise legiuita soţie şi trăia acum cu Irodiada, soţia fratelui său Filip. Ioan îi zicea: "Nu se cade, rege, să ai femeie pe soţia fratelui tău" (Marcu 6, 18). Dar mânia Irodiadei nu dormea. Mai întâi, ea a căpătat de la Irod întemniţarea lui Ioan şi apoi moartea lui prin tăierea capului (Matei 14, 1-12). Prietenul şi ruda Domnului s-a mutat la cer, ca Mucenic al Legii Lui.

Aducerea moaştelor Sfântului Părinte Ioan Gură de Aur, Hrisostomul, arhiepiscopul Constantinopolului (27 ianuarie)

Sfântul Ioan Gura de Aur a fost patriarh al Constantinopolului, pe vremea împăratului Arcadiu (395-408) şi este pomenit la 13 noiembrie pentru viaţa lui şi la 30 ianuarie, o dată cu ceilalţi Sfinti Ierarhi, Vasilie cel Mare şi Grigorie Teologul, pentru lucrarea sa duhovnicească. La 27 ianuarie se pomeneşte aducerea sfintelor moaşte din surghiunul, unde a murit Sfântul, şi punerea lor în biserica Sfinţii Apostoli din Constantinopol, (unde a fost depus mai de mult lanţul cu care fusese legat Sfântul Petru în temniţa din Ierusalim care s-a dezlegat în mod minunat cum este descries în Fapte 12). Lucrul s-a săvârşit în anul 438 pe vremea împărăţiei lui Teodosie cel Mic (408-450), fiul împăratului Arcadiu, la îndemnul patriarhului vremii, Sfântul Proclu, ucenic al Sfântului Ioan Gură de Aur. Ca să curme şirul nenorocirilor abătute asupra cetăţii şi împărăţiei, venite ca o pedeapsă dumnezeiască, cum credea poporul, pentru faptul că împărăteasa Eudoxia a cerut îndepărtarea Sfântului Ioan din scaunul de patriarh şi surghiunirea lui care i-a atras moartea, împăratul acceptă să aducă moaştele Sfântului Ioan în cetate, ca un semn de împăcare.

Trupul nestricat, după 31 de ani de la moarte, al Sfântului, a fost luat, cu rugăciuni şi cu toată cuviinţa de la Comane în Armenia, unde fusese îngropat, şi pus într-un sicriu de aur. Pe drum, prin satele şi oraşele pe unde trecea alaiul, moaştele Sfântului Ioan erau petrecute cu cântări de psalmi, făclii aprinse şi mireasmă de tămâie. Ajunşi la Constantinopol, împăratui Teodosie însuşi a îngenunchiat şi s-a rugat cu lacrimi ca Sfântul să ierte fărădelegea mamei sale Eudoxia, care era pricina morţii omului lui Dumnezeu. Au pus apoi sfintele moaşte în careta împărătească şi, ajungând la biserica Sfinţilor Apostoli, le-au aşezat acolo şi toţi credincioşii s-au rugat înaintea lor, cerând har şi îndurare de la Cel ce, prin viaţa şi prin lucrarea Sfântului, ridicase pe omul lui Dumnezeu între Sfinţii cei mai aleşi şi mai bineplăcuţi Domnului. Şi, săvârşindu-se aceasta în ziua de 27 ianuarie, Biserica a hotărât ca această zi să se prăznuiască în tot anul, spre veşnica pomenire a acestui mare Păstor şi învăţător al creştinătăţii întregi.

(din Proloagele sau Vieţile Sfintilor, pe internet la Credo.ro)

Cuvânt la Cântarea Heruvimilor de la Sfânta Liturghie

Sfânta Liturghie, care a fost întemeiată de Domnul nostru Iisus Hristos la Cina cea de taină, este slujba cea mai sfântă a Bisericii şi, aşa cum ni s-a transmis de-a lungul veacurilor de când au definitivat-o Sfinţii Vasile cel Mare şi Ioan Gură de Aur, conţine o ţesătură armonioasă de rugăciuni, cântări de slavă şi mulţumiri în jurul punctului ei central care este săvârşirea Sfintei Jertfe, Jertfă care în mod normal trebuie urmată de împărtăşirea mirenilor cu Trupul şi Sângele Mântuitorului. Sfânta Liturghie se constituie din trei părţi: Proscomidia, care se efectuează în altar, în stânga, înainte de începerea slujbei, Liturghia Cuvântului sau a catecumenilor şi Liturghia Sfintei Jertfe (Euharistica) sau a credincioşilor, ultimele două alcătuind slujba propriu-zisă la care participăm cu toţii.

Prima cântare din partea a treia, Liturghia credincioşilor, precedată de câteva scurte rugăciuni (prima şi a doua Ectenie), este Cântarea Heruvimică de la strană: „Noi, care pe heruvimi cu taină închipuim şi făcătoarei de viaţă Treimi întreit-sfântă cântare aducem, toată grija cea lumească acum să o lepădăm.” Ce importanţă are această cântare, ce semnificaţie, ce se întâmplă în timpul ei, căci pare de o lungime interminabilă, în care parcă dinadins strana nu se mai grăbeşte şi tot repetă cuvintele, iar noi riscăm să ne apuce somnul sau plictiseala?

Această cântare a stranei, împreună cu rugăciunile pe care le spune preotul, pregătesc Ieşirea cu Sfintele Daruri care sunt aduse pe Sfânta Masă a altarului pentru săvârşirea Sfintei Jertfe. Această ieşire s-a păstrat din vechime când Proscomidiarul era în altă parte a bisericii decât în altar şi când preotul trebuia să străbată întreaga biserică să le aducă la altar. Această ieşire are şi o semnificaţie tainică pentru că ea corespunde vieţii Mântuitorului cum o fac şi alte momente ale Sfintei Liturghii. Ea reprezintă mergerea Domnului Iisus spre a Se jertfi. Sfintele Daruri vor deveni Trupul şi Sângele Mântuitorului. De aceea momentul este deosebit de grav, plin de sfinţenie şi trebuie pregătit cu grijă. Strana ne îndeamnă să lepădăm grijile lumeşti ca să devenim asemenea heruvimilor pentru a putea primi trecerea Sfintelor Daruri cu cântări de laudă aduse Prea Sfintei Treimi. Preotul spune rugăciuni de pocăinţă şi curăţire, apoi tămâiază biserica pentru a crea un spaţiu propriu acestei importante treceri aşa cum îngerii înalţă fum de tămâie o dată cu cântările de slavă aduse lui Dumnezeu (vezi Apocalipsa 8, 3-4).

Cântarea stranei este lungă şi înceată pentru a da timp preotului să efectueze toate cele trebuincioase pregătirii. Astfel, în timpul cântării de la strană, preotul citeşte mai întâi o lungă rugăciune pregătitoare pentru Sfânta Jertfă: “Nimeni din cei legaţi cu pofte şi cu desfătări trupeşti nu este vrednic să vină, să se apropie, sau să slujească Ţie, Împăratul slavei; căci a sluji Ţie este lucru mare şi înfricoşător chiar pentru puterile cele cereşti. Dar, totuşi, pentru iubirea Ta de oameni cea negrăită şi nemăsurată, fără mutare şi fără schimbare Te-ai făcut om, şi Arhiereu al nostru Te-ai făcut, şi, ca un Stăpân a toate, ne-ai dat slujba sfântă a acestei jertfe liturgice şi fără sânge; că singur Tu, Doamne Dumnezeul nostru, stăpâneşti cele cereşti şi cele pământeşti, Care Te porţi pe scaunul heruvimilor, Domnul serafimilor şi Împăratul lui Israel, Cel ce singur eşti Sfânt şi întru sfinţi Te odihneşti. Deci pe Tine Te rog, Cel ce singur eşti bun şi binevoitor, caută spre mine păcătosul şi netrebnicul robul Tău, şi-mi curăţeşte sufletul şi inima de cugete viclene; şi învredniceşte-mă, cu puterea Sfântului Tău Duh, pe mine, cel ce sunt îmbrăcat cu harul preoţiei, să stau înaintea sfintei Tale mese acesteia şi să jertfesc sfântul şi preacuratul Tău Trup şi scumpul Tău Sânge. Căci la Tine vin, plecându-mi grumajii mei şi mă rog Ţie: Să nu întorci faţa Ta de la mine, nici să mă lepezi dintre slujitorii Tăi, ci binevoieşte să-Ţi fie aduse darurile acestea de mine păcătosul şi nevrednicul robul Tău. Că Tu eşti Cel ce aduci şi Cel ce Te aduci, Cel ce primeşti şi Cel ce Te împarţi, Hristoase, Dumnezeul nostru, şi Ţie slavă înălţăm, împreună şi Celui fără de început al Tău Părinte şi Preasfântului şi bunului şi de viaţă făcătorului Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.” Apoi preotul spune cântarea heruvimică: “Noi, care pe heruvimi cu taină închipuim şi făcătoarei de viaţă Treimi întreit-sfântă cântare aducem, toată grija cea lumească să o lepădăm... Ca pe Împăratul tuturor, să primim pe Cel înconjurat în chip nevăzut de cetele îngereşti. Aliluia, aliluia, aliluia”.

Se ridică apoi perdeaua şi se deschid sfintele uşi. Slujitorul de altar dă cădelniţa preotului care tămâiază Sfânta Masă împrejur, altarul tot şi ieşind prin sfintele uşi, tămâiază icoanele şi pe credincioşi. În tot acest timp preotul zice în taină Psalmul 50 al pocăinţei până la versul “Jertfa lui Dumnezeu, duhul umilit, inima infranta si smerita Dumnezeu nu o va urgisi”. Dacă este timp el mai zice şi alte tropare de umilinţă. Întorcându-se la Sfânta Masă, preotul dă cădelniţa slujitorului de altar, face apoi două închinăciuni înaintea Sfintei Mese, zicând: “Dumnezeule, curăţeşte-mă pe mine păcătosul şi mă miluieşte”. După aceea preotul sărută Sfântul Antimis, Sfânta Cruce şi Sfânta Masă. Mai face apoi o închinăciune şi se întoarce plecându-se, dintre sfintele uşi, către credincioşi, in semn de cerere de iertare. Merge după aceea la proscomidiar şi închinându-se de trei ori, zice: “Dumnezeule curăţeşte-mă pe mine păcătosul şi mă miluieşte”. Apoi ia sfântul disc şi sfântul potir. Slujitorul iese înaintea preotului prin uşa dinspre miazănoapte, purtând lumânarea şi cădelniţând spre Sfintele Daruri. Numai astfel începe Ieşirea cu Cinstitele Daruri sau Vohodul. În unele biserici, preotul trece şi atinge cu Sfântul Potir creştetele credincioşilor care îi sărută haina întocmai ca femeia care a atins haina Mântuitorului şi s-a vindecat de scurgerea de sânge (Matei 9,20).

Cum sărutăm icoanele?

Cu evlavie. Ne închinăm făcându-ne cruce, spunem o scurtă rugăciune de laudă şi cerere, apoi ne punem buzele pe marginea icoanei sau pe picioarele Sfântului (niciodată pe faţa lui!) şi ne mai facem o cruce. Pentru cei mai râvnitori există rugăciuni speciale pentru venerarea icoanelor. Astfel la icoana Mântuitorului se spune: “Prea curatului Tău chip ne închinăm, Bunule, cerând iertare greşalelor noastre, Hristoase Dumnezeule, că ai binevoit să Te sui cu trupul pe cruce de bună voie, ca să scapi din robia vrăjmaşului pe cei ce i-ai zidit. Pentru aceasta cu mulţumită strigăm Ţie: Toate le-ai umplut de bucurie, Mântuitorul nostru, Cel ce ai venit să mântuieşti lumea. Amin”. Iar la icoana Maicii Domnului se spune: “Născătoare de Dumnezeu, ceea ce eşti izvorul milei, învredniceşte-ne şi pe noi milostivirii. Caută spre poporul cel păcătos. Arată-ţi puterea ta ca totdeauna. Căci nădăjduind întru tine îţi strigăm, cum ţi-a strigat oarecând Gavriil, mai marele voevod al celor fără de trupuri: bucură-te!” Părinţii ne învaţă ca şi la intrarea în biserică să spunem o rugăciune, inspirată din Psalmul 122: “Veselitu-m-am de cei ce mi-au zis mie: în casa Domnului voi merge. Iar eu întru mulţimea îndurărilor Tale, Doamne, voi intra în casa Ta; închina-mă-voi în biserica Ta cea sfântă; Doamne, povăţuieşte-mă cu dreptatea Ta, pentru vrăjmaşii mei îndreptează înaintea Ta calea mea, ca fără alunecare să preaslăvesc o Dumnezeire, pe Tatăl, pe Fiul şi pe Duhul Sfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.”

Istorioare cu tâlc

O istorioară mai veche, auzită în România, povesteşte despre o inundaţie mare. Omul suit pe coama acoperişului se roagă intens şi fără încetare lui Dumnezeu să-l salveze. În acest răstimp observă cu spaimă cum apa creşte până la pervazul ferestrelor, până deasupra ferestrelor, până la streaşina casei. De mai multe ori trec oameni cu bărci şi-l invită cu ei dar el îi refuză sistematic cu gândul la Dumnezeu. Când casa dispare complet şi apa îi intră în pantofi strigă desnădăjduit: "Doamne, m-ai uitat. Rogu-Te nu mă lăsa." Apoi îndoiala vine îndată ca o teribilă împunsătură de ac: "Doamne, oare exişti?" Şi iată se aude un răspuns de sus: "O, bietule de tine, cine crezi că ţi-a trimis bărcile?" Tâlcul dat de compatrioţi sună mult, cu o oarecare nuanţă de pesimism şi chiar de negare, a "ajută-te singur şi Dumnezeu te va ajuta" iar tâlcul dat de americani, a căror gândire nu este niciodată prăpăstioasă ci mereu pozitivistă, sună: "foloseşte şansa ce ţi-o dă Cel de Sus".

În acelaşi sens, dar mergând un pas înainte în domeniul îndoielilor, este şi istorioara auzită în Statele Unite. Un om, în excursie pe munte, se prăbuşeşte în prăpastie şi, în ultimul moment, se agaţă de o tufă din perete. Strigă, gâtuit de frică: "Ajutor, ajutoor!". Cineva îl aude şi spune calm: "Dă-ţi drumul. Ingerii te vor prinde şi totul va fi bine". Omul încetează din strigăt, meditează o clipă şi apoi strigă mai tare, din adâncul plămânilor: "Nu mai este nimeni altcineva pe-acolo?"

Povestea aceasta aduce un element în plus: adesea rezolvarea problemelor nu se face în felul în care credem noi. Important este să nu ne slăbească nădejdea, să nu abandonăm strădania şi să continuăm să ne zbatem, întărindu-ne stăruinţa şi intensitatea rugăciunii şi lăsând deznodământul în mâna lui Dumnezeu. Chiar dacă el va fi tragic, spiritul nu va pierde ci va rămâne cu câştigul credinţei, a păcii din preajma Prezenţei Divine, iar binele se va produce în alţi termeni.

Aş încheia cu istorioara visului dintr-un poem brazilian. Un om visa că mergea fericit, mână în mână cu Dumnezeu, pe plaja oceanului. În urma lor rămâneau în nisipul ud tiparele tălpilor lor. Era în fapt istoria vieţii omului, lungul lui drum prin ani. La un moment dat se opresc, privesc în urmă şi omul observă că în o serie de locuri este doar o pereche de urme. Cu reproş i se adresează companionului: "Doamne, nu ai fost cu mine întotdeauna. De ce m-ai părăsit oare?" Iar răspunsul vine, cu sunet cald: "In locurile grele ale vieţii tale te-am purtat în braţe."

Părintele Anthony Coniaris notează în scrierea sa despre Filocalie: aşa cum radio-operatorul de pe Titanic a ignorat mesajele privind imanenţa icebergurilor, punându-le undeva pe masă fără să le raporteze căpitanului căci era prea ocupat să asculte rezultatele unei curse de veliere, tot aşa Dumnezeu ne trimite, prin evenimentele vieţii noastre şi prin Cuvântul Său biblic, avertismente despre icebergurile spirituale ce ne ameninţă pieirea. Trebuie să stăruim deci în virtutea atenţiei, a receptivităţii, a ascultării la vocea Domnului care ne vorbeşte.

În predicile sale părintele Kallistos aducea adesea cu mult umor o anume istorioară. Un tânăr impetuos ridică receptorul telefonului care tocmai suna şi începe să turuie fără încetare în microfon: "Aici este John, alo, alo, aici este John, alo, alo, alo, cine vorbeşte?" În mica pauză lăsată într-un târziu, vine şi răspunsul: "Tu vorbeşti". "Oh", zise atunci iluminat tânărul, "mă minunam eu de ce îmi suna vocea atât de familiar". Trebuie să te înveţi să asculţi, încheia părintele istorioara. Să asculţi la glasul lui Dumnezeu.

Mai circulă o istorioară îmbrăcată în termeni moderni. Într-o mare catedrală, înţesată cu peste 2000 persoane, intră deodată doi indivizi ameninţători, cu glugi negre trase peste cap şi cu două automate în mână. Ei somează mulţimea: “Oricine este dispus să încaseze un glonţ pentru Hristos să rămână pe loc”. Toţi fug, inclusiv corul şi diaconii, şi rămân 20 de persoane. Atunci unul din cei doi indivizi înfricoşători îşi trage gluga jos de pe cap şi îi spune preotului: “Părinte, te-am scăpat de ipocriţi. Acum poţi începe slujba. La revedere”. Şi amândoi pleacă.

Este o istorioară incomodă. Indiscutabil că aceia care au rămas erau credincioşi. Dar toţi care au fugit aveau într-adevăr o credinţă superficială, doar de formă? Greu de spus. Există mulţi nebuni pe lume. Unii se joacă ameninţând pe ceilalţi din cinism. Monahii şi pustnicii, inspiratorii noştri care suntem cei mulţi şi slabi, cunosc că Ispititorul poate apare în cele mai viclene forme. Trebuie multă prudenţă. Foarte posibil că persoanele rămase, de erau împuşcate, mergeau în rai. Dar nu cred că aşa s-au format martirii, aruncându-se la prima provocare. Aici nu se cere să te arunci în foc ca să salvezi viaţa cuiva. Ci este o demonstraţie de auto-convingere. De ce oare Domnul Iisus nu a răspuns batjocoritorilor care Îi cereau să ghicească cine Îl pălmuieşte, să arate natura Sa divină dar mai ales tăria credinţei Sale ca om? Li se cerea credincioşilor o demonstraţie de convingere, de tărie a credinţei, demonstraţie în care îşi dau viaţa lor. Oare nu era o tentativă a Ispititorului de a îi distruge ca printr-o sinucidere? Poate cei 20 se rugau intens în acea clipă şi Dumnezeu le-a dat o certitudine. Poate da, poate nu. Este drept că îndoiala celor care aduceau osanale Domnului la Florii a fost cauza pentru care ei au strigat apoi pentru răstignire. Când ne rugăm în Rugăciunea Impărătească “Şi nu ne duce pe noi în ispită şi ne izbăveşte de cel rău” tocmai împotriva unor asemenea ispite înşelătoare ne rugăm. Ne rugăm lui Dumnezeu să ne dea discernământ, să ne înveţe voia Lui. Primul om era imatur spiritual când a mâncat din fructul oprit şi, ca urmare, deşi a aflat că există rău şi bine nu a înţeles deplin cum să distingă clar între ele. A fost alungat ca să înveţe distincţia corectă pe pământ, în procesul confruntării credinţei lui cu ispitele. Ne rugăm deci Domnului pentru ca să ne dăruiască discernământ.

(din H.I. Groza: Treptele de văzduh ale sufletului)

Notă: În acelaşi domeniu alunecos al înşelătoriilor în care poate cădea sufletul este şi ideia eutanasiei. O prietenă, care şi-a îngropat doi soţi bolnavi de cancer care au sfârşit în dureri îngrozitoare, a hotărât, înfricoşată, să se înscrie într-un club de eutanasie. Medicul care termină viaţa pacientului cind aceasta devine greu suportabilă se află în Elveţia, singura ţară care permite legal acest act, şi deci se va duce acolo când va fi cazul. Condiţia însă este ca să ajungă la acel loc pe picioare, adică încă în putere de decizie şi nu în stare de semicomă (probabil pentru responsabilitatea pacientului si descărcarea conştiinţei doctorului). Nu sună acest fapt a sinucidere? Avem noi dreptul să ne curmăm viaţa? “Să nu ucizi” este una din poruncile decalogului. Sfinţii Părinţi, care au comunicat în sfinţenia lor cu Dumnezeu, ne învaţă că sinucigaşii au locul lor aparte în iad, unde rugăciunile bisericii nu ajung (nu se fac pomeniri pentru ei) şi doar rugăciunile noastre personale, stăruitoare şi nelipsite de speranţă, mai au o şansă de miracol din partea Celui de Sus. Ce e de făcut atunci? Ne rugăm, cât suntem conştienţi, să ne dea Dumnezeu putere să trecem prin suferinţă. Nu ne rugăm noi oare la Sfânta Liturghie pentru un sfârşit creştinesc, în pace şi fără de dureri?

Postul de televiziune Trinitas al Patriarhiei Române…

…aduce pe micul ecran valorile vizuale creştine şi evidenţiază imensa bogăţie spirituală a Ortodoxiei. Jurnalul Trinitas este primul program zilnic de ştiri religioase de televiziune din România, iar dezbaterile Trinitas TV, prin transmisiunile directe zilnice de la slujbele religioase, prin reportajele şi documentarele sale, prin emisiunile de informare şi dezbatere, evidenţiază dialogul şi cooperarea dintre Biserică şi societate, în spirit irenic şi constructive. Trinitas TV este o iniţiativă a Prea Fericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, şi reprezintă etapa firească a dezvoltării instrumentelor de comunicare în masă ale Bisericii, după apariţia postului de radio Trinitas, a cotidianului Lumina şi după explorarea folosirii internetului în scopul promovării mesajului creştin ortodox. Trinitas TV emite din 27 octombrie 2007, fiind încununarea unui efort de mare anvergură, deopotrivă uman şi financiar, al Patriarhiei Române. Emisia se face direct pe satelit (AMOS 2, frecvenţa de recepţie 11649,750 MHz), iar începând cu anul 2008 se speră ca această televiziune să fie preluată de marii distribuitori de televiziune prin cablu şi de către platformele digitale TV din România. În acest moment, programul este de 15 ore de emisie pe zi, între orele 9.00-24.00.

(ştire de pe internet)

“Dacă vrei vin/ zdrobeşte strugurii cei buni,/ dar întăreşte-te-n credinţă/ dacă vrei minuni” (Johann Wolfgang Goethe)

“Ne ducem viaţa cu ce câştigăm; ne facem viaţa cu ce dăm” (W.A. Nance)

“Viaţa este ca o bicicletă. Nu cazi decât când încetezi să pedalezi” (Claude Pepper)

Sorcova