HOLLY RESURRECTION
ROMANIAN ORTHODOX
CHURCH
MISIUNEA ROMÂNĂ ORTODOXĂ ÎNVIEREA DOMNULUI
Temporar la St.George’s Melkite-Greek
Catholic Church,
Adresa poştală:
Preot: Teodor Alin Gîrlonţa (tel.
916-375-9978)
Preşedintele Consiliului Parohial:
Petre Sîrb (916-899-9940)
www.invierea-domnului.org
V E S T I T O R U L
Februarie 2010
În cuprins: Calendarul religios şi laic al lunii, Predica Părintelui Cleopa, Întâmpinarea Domnului, Sfinţii lunii februarie, Duminica ortodoxiei, Elemente de catechism, Îndemn şi rugăciuni, Despre mândrie, Despre Ortodoxie, Mircea cel Bătrân şi Cozia, Probleme pentru minte, Despre prietenie, Ştiri.
Duminica Ortodoxiei (21 februarie 2010)
Troparul Sărbătorii: “Preacuratului Tău chip ne
închinăm, Bunule, cerând iertare de greşalele noastre, Hristoase
Dumnezeule; că de voie ai binevoit a Te sui cu trupul pe cruce, ca să
izbăveşti din robia vrăjmaşului pe cei pe care i-ai zidit.
Pentru aceasta cu mulţumire strigăm Ţie: toate le-ai umplut de
bucurie, Mântuitorul nostru, Cel ce ai venit să mântuieşti lumea.”
Notă: Sfintele
Paşti vor cădea anul acesta în 4 aprilie.
Calendarul lunii
Marţi, 2
februarie: Întâmpinarea Domnului în Templu. Evrei 7,7-17,
Luca 2, 22-40.
Miercuri, 3 februarie: Sf. şi Dreptul Simeon, Proorociţa Ana.
Duminică, 7 februarie:
Duminica Lăsatei Secului
de carne (a Înfricoşatei
Judecăţi); 1 Cor. 8, 8-13; 9,1-2; Matei 25, 31-46
Miercuri, 10 februarie: Sf.Muc. Haralambie. Zi aliturgică, Harţi.
Miercuri, 11 februarie: Sfânta Teodora
Împărăteasa
Vineri, 12
februarie: Sf.Mc. Hristea. Harţi.
Duminică,
14 februarie: Sf.Filimon. Duminica
Lăsatei Secului de
brânză (a Izgonirii lui Adam din rai). Rom. 13, 11-14 şi 14, 1-4;
Matei 6, 14-21.
Joi,
18 februarie: Sfântul
Sâmbătă,
20 februarie: Cuv.Visarion (Pomenirea morţilor – Sâmbăta
Sfântului Teodor)
Duminică,
21 februarie: Sf.Timotei. Duminica
1-a din Post (Ortodoxiei).
Evrei 11, 24-26 şi
32-40; Ioan 1, 43-51.
Miercuri,
24 februarie: Aflarea Capului Sf.Ioan Botezătorul.
Vineri, 26 februarie: Sfânta Muceniţă Fotini şi ai săi.
Duminică, 28 februarie:
Cuv. Ioan Cassian şi Gherman din Dobrogea.
Duminica 2-a din Post (a Sf. GrigorePalama)
Evrei 1,10-14; 2,1-3 şi
Marcu 2,1-12.
Date memorabile
1 februarie
1852- S-a născut
marele dramaturg Ion Luca Caragiale (d.1912). 1789 – A fost ales primul
preşedinte al SUA, George Washington.
3 februarie 1395 - Prima menţiune
documentară a Cetăţii Neamţ.
5 februarie 1925– Biserica Ortodoxă Română a fost ridicată la rangul de Patriarhie. 1990 - S-a înfiinţat, la Bucureşti, Muzeul Ţăranului Român.
9 februarie 1977 - Postul de radio Europa Liberă a transmis
scrisoarea deschisă prin care scriitorul Paul Goma se solidarizează
cu protestatarii anti-comunişti ai Chartei 77 din Cehoslovacia. A fost
„actul de naştere” al dizidenţei româneşti.
11 februarie 1866 - Alexandru Ioan Cuza, domnitorul României, este
silit să abdice, ca urmare a "monstruoasei coaliţii" dintre
conservatori şi liberal–radicali.
13 februarie 1849 - Delegaţia condusă de mitropolitul Andrei Şaguna prezintă împăratului Franz Joseph Petiţiunea generală a fruntaşilor români din Transilvania, Banat şi Bucovina, prin care se cerea recunoaşterea naţiunii române (13/25).
14 februarie 1888 - A fost inaugurat Ateneul Român, construit pe bază de subscripţie publică, sub lozinca "Daţi un leu pentru Ateneu”.
20 februarie 1883 – S-a
născut în satul Cristeşti, comuna Mogoş, judeţul Alba, Prea
Sfinţitul Policarp Maruşca, primul Episcop al Românilor din
23 februarie 1271 - Prima
menţiune documentară a oraşului
25 februarie 1866 -
Debutul literar al lui Mihai Eminescu în revista Familia din
28 februarie 1785 - Horea şi Cloşca, conducătorii răscoalei ţărăneşti din Transilvania de la 1784, sunt executaţi prin tragere pe roată.
Din Predica Părintelui Cleopa la
Duminica Lasatei Secului de brânză (A Izgonirii lui Adam din Rai), la 14
februarie
Despre
lucrarea faptelor bune în ascuns şi despre milostenie
Iar
tu postind, unge capul tău şi faţa ta o spală, ca să
nu te arăţi oamenilor că posteşti (Matei 6, 17)
Iubiţi credincioşi,
Domnul şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos a
venit din Cer ca să facă ascultare de Părintele Său şi
să slujească la mîntuirea neamului omenesc, scoţîndu-l din robia
celui rău şi a morţii. În toată Evanghelia El a
învăţat neîncetat pe oameni, cum să facă voia lui Dumnezeu
şi cum să lucreze faptele bune spre slava Lui şi spre mîntuirea
sufletelor lor. În dumnezeiasca Evanghelie de azi, pe lîngă alte
învăţături, ne arată cum să postim şi unde
să adunăm comoară pentru sufletele noastre. Iată ce zice în
privinţa postului ca să fie spre slava lui Dumnezeu şi spre
mîntuirea sufletelor noastre: Tu însă, cînd posteşti, unge capul
tău şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi
oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău care este în ascuns;
şi Tatăl care vede în ascuns îţi va răsplăti ţie
(Matei 6, 17-18).
Dar Mîntuitorul ne-a poruncit nu numai postul
să-l facem în ascuns, spre a scăpa de slava oamenilor, ci şi
milostenia, şi rugăciunea, şi toate faptele bune, că
iată ce zice: Luaţi aminte ca faptele dreptăţii voastre
să nu le faceţi înaintea oamenilor, ca să fiţi
văzuţi de ei; altfel nu veţi avea plată de la Tatăl
vostru Cel din ceruri (Matei 6, 1). Deci, cînd faci milostenie, nu
trîmbiţa înainta ta, cum fac făţarnicii în sinagogi şi pe
uliţe, ca să fie slăviţi de oameni; adevărat
grăiesc vouă că îşi iau plata lor. Tu însă, cînd faci
milostenie, să nu ştie stînga ta ce face dreapta ta, ca milostenia ta
să fie într-ascuns şi Tatăl tău care vede în ascuns,
îţi va răsplăti ţie. Iar cînd vă rugaţi, nu
fiţi trişti ca făţarnicii cărora le place, prin
sinagogi şi prin colţurile uliţelor, stînd în picioare, să
se roage ca să se arate oamenilor; adevărat grăiesc vouă
că îşi iau plata lor. Tu însă, cînd te rogi, intră în
cămara ta şi, închizînd uşa, roagă-te Tatălui tău
care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi
va răsplăti ţie (Matei 6, 2- 6).
Iată, fraţii mei, cum ne-a învăţat
Mîntuitorul nostru Iisus Hristos să lucrăm întru ascuns, spre a ne
feri de păcatul cel mare al mîndriei şi al slavei deşarte care
de multe ori ne vine din lauda oamenilor.
Dar oare întotdeauna trebuie să lucrăm
faptele bune în ascuns? Suntem datori să lucrăm faptele bune şi
în ascuns şi la arătare, cînd nu vom putea să le ascundem. Numai
un lucru să avem în vedere: ca toate faptele noastre să fie
plăcute lui Dumnezeu şi spre slava Lui. Că zice Mîntuitorul
nostru Iisus Hristos: Aşa să lumineze lumina voastră înaintea
oamenilor, încît să vadă faptele voastre cele bune şi să
slăvească pe Tatăl vostru cel din ceruri (Matei 5, 16).
Deci, ori de facem fapte bune în ascuns, ori întru arătare, să le
facem spre slava şi plăcerea lui Dumnezeu. Acest lucru ne
învaţă şi vasul alegerii marele Apostol Pavel, zicînd: De
aceea, ori de mîncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate
spre slava lui Dumnezeu să le faceţi. (I Corinteni 10, 31).
Dumnezeieştii Părinţi ne arată
că fapta are trup şi suflet. Trupul faptelor bune este lucrarea lor,
iar sufletul faptelor bune este scopul cu care le lucrăm. Deci, se cuvine
să fim cu mare luare aminte la scopul cu care lucrăm faptele cele
bune. Fapta bună făcută cu scop rău are temelie de
umbră şi, pe lîngă faptul că pierdem osteneala
săvîrşirii ei, ne facem vinovaţi de osîndă. Căci
Dumnezeu, care vede cele ascunse ale inimii noastre nu ia aminte la cele ce
facem, ci la scopul cu care lucrăm fapta bună.
Acest adevăr ni-l arată şi
dumnezeiescul părinte Maxim Mărturisitorul, care zice: "În toate
cele făcute de noi, Dumnezeu ia seama la scop" (Filocalia,
vol. II, Sibiu, 1947, p. 86). Căci unul lucrează fapta bună ca
să fie lăudat şi cinstit de oameni, altul, ca să
cîştige bani sau avere, iar altul, ca să tragă pe unii la
păcate şi dezmierdări. Toate aceste scopuri sunt rele şi
vătămătoare de suflet. Altul însă suferă toată
osteneala faptelor bune şi cu multă răbdare şi smerenie
îşi duce crucea vieţii avînd în vedere numai scopul sfînt de a face
toate spre slava lui Dumnezeu, spre a cîştiga milă şi îndurare
în ziua morţii şi a Judecăţii de apoi ca să-şi
mîntuiască sufletul. Fericit şi de trei ori fericit este asemenea om
care nu doreşte altceva în viaţă decît mîntuirea sufletului
său.
Iubiţi credincioşi,
Astăzi se lasă sec de brînză, iar de
mîine începe Sfîntul şi Marele post al Paştelui, care durează
şapte săptămîni. Primele şase săptămîni
formează postul propriu-zis [(40 zile)], iar ultima
săptămînă de la Florii pînă la Învierea Domnului, postim
şapte zile în cinstea Sfintelor şi mîntuitoarelor Patimi ale Domnului
nostru Iisus Hristos.
De felul cum trebuie să postim ne
învaţă Însuşi Mîntuitorul în Evanghelia de astăzi, cum am
amintit la început. Adică să postim după puterea fiecăruia,
dar în taină şi cu bucurie, iar nu cu tristeţe, căci sunt o
parte din creştini care spun: "Eu nu pot posti că sunt
bolnav!" Sau dacă totuşi postesc o zi, două se arată
trişti, indispuşi şi chiar agitaţi. În această
privinţă, fraţii mei, trebuie să ştiţi că
"Biserica nu este omorîtoare de oameni ci de patimi". Postul de
mîncare de dulce şi chiar de vin este rînduit de Biserică pentru
toţi, dar după putere. El este necesar tuturor, mai ales celor
tineri, ca să-i oprească de la păcate şi de la patimile
trupeşti. Iar dacă cineva este bolnav, bătrîn sau neputincios
să asculte de duhovnicul lui şi să postească după cît
poate.
Să ştiţi şi aceasta, că
postul este de două feluri. Post trupesc, adică înfrînare de la
mîncare pe un timp limitat, cu scopul de a ne ruga mai curat lui Dumnezeu
şi de a ne stăpîni firea. Al doilea, este postul sufletesc,
adică înfrînarea limbii, a ochilor, a auzului de la cele rele; a mîinilor
să nu lucreze vreun păcat şi, mai ales, înfrînarea minţii
de la imaginaţii şi gînduri pătimaşe, a inimii de la pofte
şi tot felul de răutăţi "care ies din inimă"
şi a voinţei ca să nu accepte săvîrşirea vreunui
păcat.
Iată deci, cele două feluri de posturi.
Numai cine posteşte cu amîndouă felurile de post, adică şi
cu trupul şi cu sufletul, numai acela ţine post întreg şi
adevărat. Iar dacă cineva este bolnav să se înfrîneze de la
mîncare după putere, dar să postească de mînie, de tutun, de
beţie, de ceartă, de înjurături, de glume, de somn mult, de
gînduri şi imaginaţii necurate, de cărţi rele, de
păcate urîte trupeşti şi sufleteşti, de furt, de
minciună, de judecăţi prin tribunale, de vrăjitorie, de
avorturi, de divorţ, de dezbinări între rude şi de tot păcatul.
Că mai mare este postul sufletesc de gînduri şi de faptele rele,
decît postul trupesc de mîncare. Cine se înfrînează de la toate aceste
răutăţi se va putea cu uşurinţă înfrîna şi
de la mîncare şi băutură.
Poate întreba cineva de vechimea postului, crezînd
că postul a fost rînduit de Biserică mult mai tîrziu. Aici vă
amintesc cuvintele Sfîntului Vasile cel Mare care spunea că postul este
una din cele mai vechi porunci, fiind rînduit chiar din rai. Căci a
poruncit Dumnezeu lui Adam: Din toţi pomii din rai poţi să
mănînci, iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului
să nu mănînci, căci, în ziua în care vei mînca din el, vei muri
negreşit! (Facere 2, 16-17). Vedeţi vechimea postului? Iar
dacă Adam şi Eva au călcat porunca postului şi
ascultării, vedeţi că au fost izgoniţi din rai şi au
murit? Iată vechimea postului şi iată şi urmările
celor ce au putut dar n-au voit să postească. Deci şi noi
să ne silim a trece curgerea Postului Mare, cu înfrînare după puterea
trupească şi sufletească. Iar cînd nu putem sau nu ştim cum
să postim să urmăm sfatul preotului nostru.
Iubiţi credincioşi, postul se respecta
şi în Legea Veche. Iudeii posteau lunea şi joia şi în anumite
zile după rînduiala de cult a Vechiului Testament. In Legea Harului,
Sfinţii Părinţi, pornind de la cultul iudaic, au rînduit
două zile de post săptămînal obligatoriu: miercurea, în
amintirea vînzării Domnului de către Iuda şi vinerea, în cinstea
răstignirii Lui pe cruce. Mai tîrziu s-a rînduit şi lunea zi de post,
mai ales pentru călugări, ca să prisosească în toate
Biserica creştină faţă de cultul iudaic. Apoi s-au rînduit
şi celelalte patru posturi de peste an, dintre care cel mai important
pentru pocăinţa şi creşterea noastră duhovnicească
este Postul Mare. În acest sfînt post creştinii se înfrînează de la
mîncare de dulce, merg cît mai regulat la biserică, se împacă unii cu
alţii, soţii ţin definitiv curăţenie trupească.
Apoi toţi se roagă mai mult, citesc regulat Psaltirea, fac metanii şi
milostenie după putere, se spovedesc şi se împărtăşesc
în post de două ori, sau măcar odată pînă la Sfintele
Paşti, renunţă la judecăţi, la certuri şi
distracţii care robesc mintea şi înşeală pe mulţi.
Pentru a avea folos de post şi pentru a-l trece
cu uşurinţă, trebuie să-l unim cu încă două fapte
bune cu sfînta rugăciune şi cu milostenia. Rugăciunea şi
postul formează cele două aripi cu care creştinul poate zbura
pînă la Hristos, iar amîndouă unite cu milostenia ne duc pînă în
faţa Preasfintei Treimi şi formează cea mai sigură şi
scurtă scară de mîntuire pentru creştini. O scară numai cu
trei trepte care ne poate ridica de jos, unde suntem căzuţi
împreună cu Adam, pînă sus, în Împărăţia Cerurilor.
Să iubim aceste trei virtuţi şi să le lucrăm toată
viaţa, dar mai ales acum în Postul Sfintelor Paşti. Postul este jertfa
trupului, rugăciunea este jertfa sufletului, iar milostenia este jertfa
dragostei în Hristos.
Să postim cu dragoste şi să urcăm
scara Postului Mare cu bucurie, iar nu suspinînd, "că pe
dătătorul de bunăvoie îl iubeşte Dumnezeu". Adam a
căzut călcînd porunca postului. De aceea se şi numeşte
Duminica de astăzi "a Izgonirii lui Adam din rai". Noi însă
să ne ridicăm din căderea lui Adam, încercînd cu post, cu
rugăciune şi cu milostenie, scara celor patruzeci de zile ale Marelui
Post, crescînd duhovniceşte în credinţă, în dragoste şi în
nădejdea mîntuirii, pînă vom ajunge înaintea lui Hristos înviat
şi în lumina cea neapusă a Preasfintei Treimi.
În seara aceasta se citeşte la vecernie o
rugăciune de iertare şi se iartă, acasă şi în
biserică, toţi credincioşii din fiecare sat, parohie, familie,
ca şi cei din mănăstiri. Fără iertare nu putem începe
postul, nu ne putem ruga şi osteneala ne este fără folos. Iar
începînd de mîine, timp de patru zile se citeşte, în fiecare
biserică, "Canonul Mare" al Sfîntului Andrei Criteanul, o prea
frumoasă rugăciune de pocăinţă. Care puteţi,
luaţi parte cu evlavie la slujba Canonului Mare, care se citeşte
patru zile. Acasă citiţi cărţi de rugăciuni şi cărţi
creştineşti, după timp şi putere faceţi metanii
şi, mai ales, citiţi Psaltirea pînă la Sfintele Paşti,
că mare putere au psalmii.
Cu aceste scurte învăţături
duhovniceşti, încheiem predica de azi şi rugăm pe bunul Dumnezeu
să ne binecuvînteze începutul Postului Mare, ca să-l parcurgem cu
folos şi să ajungem cu bucurie să ne închinăm şi
slăvitei Sale Învieri. Amin.
Întâmpinarea
Domnului şi jertfa Prea Curatei Fecioare Maria, Născătoarea de
Dumnezeu (2 februarie)
În această zi Biserica
sărbătoreşte un eveniment important din viaţa
pământească a Domnului Nostru Iisus Hristos (Luca 2:22-40). După
patruzeci de zile de la naşterea Sa, Pruncul Sfânt a fost dus la Templul
Ierusalimului, centrul vieţii religioase a naţiunii. După Legea
lui Moise (Lev. 12:2-8), femeia care a născut un prunc de parte bărbătească
nu avea voie să intre în Templul Domnului timp de patruzeci de zile. La
împlinirea acestora, mama venea cu fiul la Templu şi aducea jertfă
Domnului un miel sau un porumbel pentru sacrificiul purificării.
Preasfânta Fecioară, Maica Domnului, nu avea nevoie de purificare deoarece
ea a născut fără stricăciune pe Izvorul Curăţiei
şi Sfinţeniei. Cu toate acestea, ea s-a supus cu smerenie Legii
timpului.
În acea vreme,
Părintele şi dreptul Simeon (prăznuit pe 3 februarie) trăia
în Ierusalim. Lui i s-a proorocit că nu va muri până nu va vedea pe
Mesia cel promis [pentru că nu a crezut că Pruncul Sfânt se va
naşte dintr-o sfântă Fecioară]. Prin har de sus, Sf. Simeon s-a
dus la Templu chiar când Sfânta Fecioară Maria şi Sf. Iosif veneau cu
Pruncul Iisus să împlinească Legea. Simeon Iubitorul de Dumnezeu l-a
luat pe prunc în braţe şi mulţumind Domnului, a rostit cuvintele
pe care le auzim repetate la fiecare slujbă a vecerniei, obosit de prea
îndelungată viaţă şi adâncă bătrâneţe:
"Acum slobozeşte pe robul Tău, după cuvântul Tău, în
pace, Că ochii mei văzură mântuirea Ta, pe care ai
gătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor, lumină spre
descoperirea neamurilor şi slavă poporului Tău
Israel." (Luca 2:29-32). Sf. Simeon i-a spus Sfintei Fecioare:
"Iată, Acesta este pus spre căderea şi spre ridicarea
multora din
La Templu se afla şi
proorociţa Ana, o văduvă de 84 de ani, fiica lui Fanuel (3
februarie)" şi nu se depărta de templu, slujind noaptea şi
ziua în post şi în rugăciuni. Şi venind ea în acel ceas,
lăuda pe Dumnezeu şi vorbea despre Prunc tuturor celor ce
aşteptau mântuire în Ierusalim." (Luca 2:37-38). În icoana care
reprezintă această sărbătoare proorociţa Ana ţine
un pergament în mână pe care scrie: "Acest prunc a adus cerul şi
pământul." Înainte de naşterea lui Hristos, bărbaţii
şi femeile drepte în credinţă trăiau cu speranţa
venirii lui Mesia cel promis. Drepţii Simeon şi Ana, ultimii credincioşi
din Legea Veche, au fost consideraţi vrednici de a-L întâmpina pe
Mântuitorul în Templu.
(din Sinaxar)
Sfânta
Teodora împărăteasa (11 februarie)
Sfânta Teodora a fost soţia împăratului Teofil,
sfărâmătorul de icoane, dar ea nu a fost ca bărbatul ei
eretică, ci ortodoxă. Teofil izgonise pe sfântul Metodiu, patriarhul
Constantinopolului şi în locul lui pusese pe un oarecare Ioan Lecanomatul,
şi arsese sfintele icoane. Dar Teodora cu toate că pe faţă
nu cuteza să se închine sfintelor icoane, le avea totuşi ascunse în
cămara aşternutului ei, şi în toate nopţile făcea
rugăciuni către Dumnezeu ca să facă milă şi
să se îndure de ortodocşi. Ea a născut un fiu Mihail, pe care l-a
învăţat credinţa ortodoxă. După moartea
bărbatului ei, a chemat din exil pe sfântul Metodiu şi a adunat Sfântul
sinod, care a anatemizat pe sfărâmătorii de icoane, L-a scos pe Ioan Lecanomatul
şi a readus în Biserică sfintele icoane. După aceea a
răposat lăsând împărăţia fiului ei Mihail. (din
Sinaxar)
Sfântul Leon, papă al Romei (18 februarie)
Sfântul
Cuvioasa maică Filoteia
din Atena (19 februarie)
Sfânta Maică Muceniţă Filoteia s-a
născut în Atena în anul 1522. Părinţii ei, Syriga şi
Angelos Benizelos, s-au făcut remarcaţi nu atât prin
eminenţă şi bogăţie, cât mai ales prin
credinţă. Deseori, blânda Syriga o implora pe Maica Domnului să-i
dăruiască un copil. Rugăciunile ei stăruitoare au fost
ascultate şi aşa s-a născut fetiţa lor, pe care au
botezat-o Revula. Părinţii şi-au crescut fiica în dreapta
credinţă şi adâncă evlavie până la vârsta de 12 ani
când au dat-o spre căsătorie. Soţul ei s-a dovedit a fi un om
rău şi necredincios, care o bătea şi o chinuia pe Revula.
Ea a îndurat cu răbdare chinurile, rugându-se la Dumnezeu pentru
îndreptarea soţului ei.
După trei ani, soţul Revulei a murit iar ea a
început să crească duhovniceşte prin post, priveghere şi
rugăciune. Sfânta a înfiinţat o mănăstire de maici cu
hramul Apostolului Andrei Cel Dintâi Chemat (prăznuit în 30 noiembrie
şi 30 iunie), iar la terminarea mănăstirii ea a fost prima care
a acceptat tunderea în monahism sub numele de Filoteia.
În acele vremuri Grecia suferea sub jugul turcesc,
mulţi atenieni fiind făcuţi sclavi de cotropitorii turci. Sfânta
Filoteia făcea tot posibilul să răscumpere cât mai mulţi
fraţi de la sclavie. Odată, patru femei au reuşit să
fugă de la stăpânii lor turci, care le-au cerut să renunţe
la religia creştină, adăpostindu-se în mănăstirea
Sfintei Filoteia. Turcii, auzind unde s-au ascuns fugarele, au dat buzna în
chilia sfintei şi au bătut-o, după care au dus-o în faţa
guvernatorului şi au închis-o. În dimineaţa următoare, turcii
i-au dat drumul în faţa unei mulţimi, ameninţând-o că
dacă nu renunţă la Hristos va fi tăiată în bucăţi.
Când sfânta a hotărât să ia coroana martiriului,
prin mila Domnului s-au adunat ca din senin o mulţime de creştini
care i-au împăcat pe judecători şi au reuşit să o
elibereze pe sfântă. Întorcându-se la mănăstirea sa, ea a
continuat să trăiască în înfrânare, rugăciune şi
priveghere, dobândind darul facerii de minuni. Sfânta a construit o altă
mănăstire în Patesia, o suburbie a Atenei, unde s-a nevoit în
viaţă ascetică alături de surorile ei.
În ajunul praznicului Sfântului Dionisie Areopagitul
(prăznuit la 3 octombrie), turcii au prins-o pe Sfânta Filoteia şi au
torturat-o, lăsând-o mai mult moartă decât vie şi plină de
sânge. Plângând de durere, surorile mănăstirii au luat trupul
însângerat al sfintei muceniţe şi l-au dus la Kalogreza, unde s-a
stins din viaţă la 19 februarie 1589. La scurt timp după moartea
sa, moaştele Sfintei Muceniţe Filoteia au fost aduse la biserica
catedralei din Atena.
Aflarea cinstitului cap al Sfântului Ioan
Botezătorul (24 februarie)
Se ştie cum Irod, dorind s-o răsplătească pe Salomea care l-a încântat cu dansul ei, a poruncit să i se taie capul Sfântului Ioan Botezătorul la cererea mamei ei. Slujitorii au dat cinstitul cap pe o tipsie Salomeei care l-a dus Irodiadei care, cu inversunata rautate, i-a impuns limba cu un ac caci ura mustrarile pe care i le făcea Sfântul în timpul vieţii. Pentru că se temea că Sfântul ar putea învia dacă trupul se va lipi înapoi de cap, a poruncit să se arunce trupul şi ea, personal, a îngropat capul într-un loc ascuns, adânc în pământ, sub o mare gramadă de gunoi.
Ucenicii
Sfântului Ioan au luat trupul în taină noaptea, l-au îngropat în Sevastia, cetatea Samariei şi s-au
dus să-I spună Domnului Iisus vestea cea tristă. Despre
ascunzătoarea capului ştia doar Sfânta mironosiţă Ioana,
nevasta lui Huza, economul de la Curtea regelui Irod (mironosiţă
pomenită în Luca 8, 2-3). Deci, cu sufletul cernit de jalea uciderii
fără vină a Sfîntului Marelui Prooroc şi de batjocorirea
cinstitului său cap, l-a dezgropat, tot în taina nopţii şi,
punându-l într-un vas de lut, l-a îngropat în Muntele Măslinilor (al
Eleonului) unde era satul din care se trăgea Irod. S-au speriat regele
Irod şi familia sa când au căutat capul şi nu l-au găsit
şi Irod a spus: "Ioan pe care l-am tăiat, acela s-a sculat din
morţi şi pentru aceasta se lucrează puteri prin el".
Mulţi ani mai târziu, un credincios dintr-o familie bogată, pe nume Inochentie, s-a hotărât la călugărie şi şi-a construit o chilie pe locul unde fusese satul lui Irod. Vrând să înalţe o bisericuţă de piatră a săpat pentru fundaţie şi Dumnezeu a voit ca să găsească capul ascuns în pămînt, în vasul cel de lut. A înţeles din minunile săvâşite şi prin iluminrea primită de la Dumnezeu că este cinstitul cap al Înainte Mergătorului şi, pentru că vremea era a închinătorilor la idoli care împânziseră toate locurile sfinte din Ierusalim, l-a ascuns în acleaşi loc în pământ pentru a-l păzi de orice profanare.
A rămas acolo neştiut de nimeni aproape două veacuri când, în vremea împăratului Constantin cel Mare, maica sa Elena începuse să cureţe locurile sfinte pe unde a mers Domnul Iisus, doi monahi veniţi să se închine la Sfântul Mormânt al Domnului au fost îndrumaţi prin voie dumnezeiască şi prin arătarea Sfântului Ioan Botezătorul să afle cinstitul cap. L-au pus într-un sac de păr de cămilă şi mergând pe a lor cale s-au întâlnit cu un foarte sărac olar, cu frică de Dumnezeu, din cetatea Emesa şi, pentru că erau uşurateci, leneşi la spirit şi se îndoiau de identitatea capului, i-au dăruit sacul olarului. Acesta a preţuit capul Mergătorului-Înainte ca pe o comoară de mare preţ şi Dumnezeu i-a binecuvîntat casa olarului care a avut de atunci parte de îndestular, dînd şi la alţi săraci din bogăţiile sale. Ştiind pe Sfîntul Ioan Mergătorul-Înainte pricinuitor de atîtea bunătăţi, olarul cinstea capul lui precum se cădea, tămîindu-l în toate zilele, aprinzîndu-i lumînări şi rugîndu-se. Iar cînd era să moară, l-a pus într-un vas cu apă - astfel voind însuşi Sfîntul-Înainte-Mergătorul, l-a pus într-un sicriu pe care l-a pecetluit şi încredinţat surorii sale, care l-a păstrat cu mare cinste. Venindu-i şi ei sorocul a încredinţat cinstitul cap al Sfântului unui om cu frică de Dumnezeu.
Şi astfel a trecut de la unul la altul, până a ajuns la monahul Eustaţie care locuia într-o peşteră din ţinutul Emesei. Era din ceata ereticilor lui Arie şi, deşi ştia că minunile de tămăduire pe cale făcea oamenilor se datora capului pe care-l ţinea ascuns în peşteră, le spunea tuturor că tămăduirile veneau din erezia sa. Cei din cetatea Emesa au venit cu episcopul lor şi l-au alungat pe eretic. Acesta, înainte de a pleca, a îngropat adânc în peşteră capul Sfântului, nădăjduind că se va putea întoarce mai târziu şi lua.
O mânăstire s-a clădit în faţa peşterii şi ascunzătoarea a rămas neştiută până când arhimandritul Marcel al mânăstirii l-a descoperit îndrumat de arătarea Sfântului Ioan. Această aflare este sărbătorită la 24 februarie. L-a adus cu mare cinste în biserică ş s-au închinat toţi lui, în frunte cu episcopul. Un eretic care se îndoia de sfinţenia capului s-a atins de el şi i s-a uscat mâna. Au venit mulţi să venereze capul. Între ei a fost şi Sfânta Cuvioasă Matroana cu călugăriţele mânăstirii ei, când capul Sfântului Ioan Botezătorul a început să izvorască mir bine mirositor şi făcător de minuni de preoţii ungeau cu el pe tot poporul.
După mulţi ani, sfîntul cap a fost dus cu la Biserica cu hramul Sfântului Ioan Botezătorul şi Înaintemergătorul, din Ierusalim. Dar atunci când a venit furia iconoclastă, ereticii au distrus nu numai sfintele icoane dar şi sfintele moaşte al Sfinţilor, arzându-le, aruncându-le în apă, călcându-le şi batjocorindu-le. Oameni cu adevărat credincioşi au luat atunci sfântul cap şi l-au ascuns din nou, în pământ. De astă dată într-un vas de argint în localitatea Comani unde răposase mai demult Sfântul Ioan Gură de Aur în exilul său. A rămas acolo, neştiut de nimeni, până la a doua mare aflare, pe vremea împăratului Mihail (fiul împăratului Teofil şi împărătesei Teodora) care, împreună cu maica sa sfântă, a restabilit dreapta credinţă. Capul a fost găsit prin dumnezeiasca arătare şi adus apoi la Constantinopol de către prea sfinţitul patriarh Ignatie al Constantinopolului, întru cinstea şi slava lui Hristos, Dumnezeul nostru, cel împreună cu Tatăl şi cu Sfîntul Duh slăvit în veci. Amin.
(din Vieţile Sfinţilor la www.vietile-sfintilor.ro)
Sfânta Fotinia
şi ai săi (26 februarie)
Sfânta Fotinia a
fost femeia samarineancă pe care o ştim din Sfânta Evanghelie că
a vorbit cu Domnul nostru Iisus Hristos la fântâna lui Iacov, din Sihar (Ioan 4, 5-42). După ce a vorbit cu
Mântuitorul, ea şi întreaga ei familie au crezut în Domnul şi, pe
vremea Apostolilor, au devenit creştini. Împăratul Romei, Nero, a
pornit prigoană straşnică împotriva creştinilor.
Fără frică sfânta Fotinia, împreună cu fiul ei Iosi, au
pornit 
a propovădui pe Hristos în Cartagina (
A auzit
împăratul că generalul Victor şi Sebastian, ducele
cetăţii Romei, propovăduiesc învăţătura lui Petru
şi a lui Pavel. Maica sa Fotinia a venit la Roma cu mulţime de credincioşi
din Cartagina. A fost arestată împreună cu Fotin, fiul său
şi cu ducele Sebastian. Dar ei au cerut să meargă la
împăratul Nero ca să-l înveţe şi să-l scoată din
întunericul necredinţei. Cu Fotinia erau şi surorile sale
Gânduri privind
prima Duminică din Postul Mare
Duminica Ortodoxiei (Evrei 11, 24-26 şi 32-40; Ioan 1, 43-51)
comemorează victoria finală împotriva prigoanei iconoclaste,
realizată în 843 în Bizanţ. Raţiunea iconoclaştilor:
închinarea la lemn este idolatrie
şi deci este periculoasă pentru spiritul creştin. Controversa
s-a manifestat în două valuri. Împăratul Leo III a început atacul în
726 dar împărăteasa Irina în 780 a sistat persecuţia.
Împăratul Leo V Armeanul, a pornit al doilea atac în 815 şi
împărăteasa Teodora, după moartea soţului său,
împăratul Teofil, a reinstaurat icoanele în 843. Principalul
apărător al icoanelor în prima perioadă a fost Sfântul Ioan
Damaschinul (675-749) iar în a doua, Sfântul Teodor Suditul (759-826).
Argumentele bisericii: icoanele nu sunt un idol ci un simbol, deci nu le
slăvim ca pe Dumnezeu ci doar le venerăm; de asemenea, icoanele sunt
"cărţi deschise care ne amintesc pe Dumnezeu" (Leontius,
cit. de Timothy Ware). Cel de-al şaptelea consiliu ecumenic din anul 787 a
consolidat acest triumf al ortodoxiei.
Cel mai important argument al
bisericii: Încarnarea Fiului lui Dumnezeu a facut posibilă reprezentarea
religioasă. Aşadar Dumnezeu Fiul, şi nu Tatăl, poate fi
reprezentat, pentru că El a luat faţă omenească. Dacă
s-ar accepta furia iconoclastă ca o religie eliberată de orice
contact material, s-ar nega Încarnarea şi atunci însăşi Sfânta
Taină a Împărtăşirii credinciosului cu Trupul şi
Sângele Mântuitorului, nu ar mai fi posibilă.
Sfântul Ioan Damaschinul
aminteşte pe evreii care se închinau cortului cel sfânt, cu zugrăveli
felurite, de pe vremea lui Moise ("Cortul să-l faci din zece covoare
de in subţire răsucit şi din materii vopsite în albastru,
purpuriu şi cărămiziu; pe el să faci heruvimi lucraţi cu măiestrie", Exod 26,1). Deci
imagini zugrăvite poruncite de Însuşi Dumnezeu (vezi şi Exod
25,22). Descoperiri arheologice recente au găsit sinagogi datând câteva
secole înainte de Hristos care aveau scene biblice pictate pe pereţi.
În primii ani ai creştinismului
s-au folosit simboluri grafice în mormintele şi catacombele unde se
ascundeau credincioşii (crucea, peştele, păunul, pastorul
şi porumbelul). Istoricul Eusebiu (sec.IV e.n.) scrie despre un grup
statuar pe care îl văzuse în preajma casei femeii cu scurgere de sânge
vindecate de Iisus (Matei 9, 20-22): o femeie îngenuncheată şi un
bărbat cu o manta pe umeri întinzând mâna a binecuvântare peste femeie. El
menţionează de asemenea portrete ale Mântuitorului şi ale
Sfinţilor Petru şi Pavel.
Tradiţia spune că prima
icoană a fost făcută de Sfântul Evanghelist Luca şi a fost
aceea a Maicii Domnului cu Pruncul. Dar înainte de aceasta, chiar în timpul
vieţii Mântuitorului, s-a petrecut episodul cu Avgar, cârmuitorul Edesei
din Siria, despre care povestesc Proloagele. Acesta era bolnav de lepră
neagră care îl oprea să iasă din casă datorită
urâţeniei cumplite a trupului. A auzit de vindecările făcute de
Domnul Iisus şi a trimis pe Anania să Îl roage să vie în Edesa,
o cetate unde toţi îl vor primi cu cinste şi nu îl vor prigoni ca în
Ierusalim. Anania avea şi misiunea sa îl zugrăvească pe Domnul
ca Avgar să poată să se bucure măcar de imaginea Lui.
Anania s-a străduit să Îl picteze dar fără succes.
Mântuitorul citindu-i gândul l-a chemat, a citit scrisoarea lui Avgar şi a
scris un răspuns, în care promitea că un apostol al Său îl va
vizita pe cârmuitorul Edesei după Înălţare. De asemenea,
spălându-Se pe faţă S-a şters cu o mahramă, pe care
I-a rămas chipul imprimat şi pe care i-a dat-o lui Anania. Primind
mahrama, Avgar s-a vindecat de lepră şi, mai târziu, când l-a vizitat
Sfântul Apostol Tadeu, a dărâmat idolii din cetate. Mahrama, icoană a
chipului Domnului nostru Iisus Hristos, nefăcută de mâna omului, a
fost adusă în 944 la Constantinopol şi a rămas în Biserica
Maicii Domnului, numită a Farului.
Câteva cuvinte despre o icoană
despre care povesteşte Sfântul Ioan Damaschinul, iconodulul, în sensul
cuvintelor din Proloage: "să ştim că suntem datori a cinsti
sfintele icoane că prin ele ni se dă şi lucrează întru noi
darul cel minunat al lui Dumnezeu". Turcii au cucerit localitatea Carsat,
de lângă Damasc, şi au început să locuiască în Biserica
Sfântului Mucenic Teodor Stratilat, pângărindu-o, băgând în ea toate
dobitoacele, femeile şi copiii. Într-o zi, ca de distracţie, un turc
a tras cu arcul în imaginea Sfântului Teodor, zugrăvita pe perete.
Săgeata s-a înfipt în umărul drept al icoanei. Din umăr a curs
sânge ca dintr-un om viu. Şi au murit în puţine zile toţi
saracinii cu femeile şi copiii lor care locuiau în acea biserică,
spun Proloagele, de "o moarte
amară", ceea ce a înfricoşat foarte tare pe ceilalţi
turci.
Cinstirea icoanelor, cum se spune în
Proloage, este una de adorare pentru icoana Domnului Iisus Hristos, de
supravenerare pentru icoana Maicii Domnului şi de venerare pentru icoana
sfinţilor. Cineva spunea că icoanele au o putere secretă,
provenită din multele rugăciuni care au fost făcute de
credincioşi în faţa lor. Greşesc amar cei care critică
icoanele ca fiind idoli de lemn. Noi nu ne închinăm la lemnul icoanelor ci
la ceea ce reprezintă: pe Domnul Iisus sau pe Sfinţii Săi.
Icoanele adesea sunt făcătoare de minuni şi aceasta, încă o
dată, nu din cauza lemnului ci a Persoanei Sfinte reprezentate. De aceea
le venerăm.
(din “Treptele de
văzduh al sufletului”)
Noţiuni de catehism ortodox
v Ce ne învaţă catehismul? Mai întâi
ce să credem şi mărturisim, adică despre
Credinţă; în al doilea rând cum să ne rugăm şi
închinăm, adică despre Nădejde; şi, în al treilea rând, cum
să trăim după voia lui Dumnezeu, adică despre Iubire, ca
să ne mântuim. Prin aceste trei virtuţi creştine stăm ca
fii în faţa Părintelui ceresc; ele sunt cele trei mijloace de a ne
face bineplăcuţi lui Dumnezeu şi să dobândim fericirea.
v Care este chemarea din rugăciunea Tatăl nostru? Chemarea este
cuprinsă în cuvintele “Tatăl nostru carele eşti în ceruri”. Zicem “Tatăl nostru” şi nu
“Tatăl meu” pentru că Dumnezeu este Tată pentru mine şi
semeni. Pe toţi ne-a zidit şi pe toţi ne mântuie prin Fiul
Său, Domnul nostru Iisus Hristos. Cuvintele “care eşti în cer” ne
amintesc ca, în năzuinţa noastră de a ne apropia de Dumnezeu,
să nu uităm niciodată măreţia şi slava Lui care-L
înalţă deasupra noastră. El este Tatăl nostru de care ne
putem apropia cu încredere dar în acelaşi timp este Dumnezeul cel
veşnic şi atotsfânt care locuieşte pe un alt plan de
existenţă.
v Care este a doua cerere din rugăciunea Tatăl nostru? Este “Vie împărăţia Ta”.
Împărăţia lui Dumnezeu este viaţa în care hotărâtoare
şi stăpână este voia lui Dumnezeu. Nu toţi fiii Bisericii
trăiesc întru totul după voia Tatălui ceresc – unii se lasă
biruiţi de multe ispite şi păcate.
v Care este prima Fericire? “Fericiţi cei săraci cu Duhul, că acelora este împărăţia cerurilor”. Cine sunt cei “săraci cu duhul”? Prostănacii? Prăpădiţii? Nu. Sunt cei săraci în duhul lumii acesteia, cei care nu sunt luaţi de tentaţiile şi plăcerile trecătoare. Sunt cei bogaţi în duhul lumii lui Dumnezeu. Nu sunt cei mândri, egoişti sau trufaşi ci sunt cei săraci în mândrie, cei smeriţi.
v Care
este a doua Fericire? “Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia”.
Cine
sunt aceştia? Cei care se tânguiesc că nu le ajung banii? Cei care
suferă de boală? Cei care îşi plâng morţii? Nu. Ci aceia
care îşi plâng păcatele lor, păcatele semenilor şi
păcatele lumii. Cei care se căiesc pentru păcatele lor proprii,
cei care suferă pentru păcatele semenilor şi se roagă
pentru ei.
v Care sunt cele şapte duminici ale
drumului spre marea Sărbătoare a Învierii, cinci ale Postului şi
două ale Săptămânii Mari? (1) Duminica Ortodoxiei, (2) Duminica Sfântului
Grigore Palamas, (3) Duminica Crucii,
(4) Duminica Sfântului Ioan Scărarul, (5) Duminica Sfintei Maria
Egipteanca, (6) Duminica Floriilor, (7) Duminica Invierii Domnului.
Îndemn
"Voi sunteţi lumina lumii", a spus
Domnul Iisus Hristos într-o zi celor care veniseră pe munte.
“Nu poate o cetate aflată pe vârf de munte să se
ascundă. Nici nu aprind făclie şi o pun sub obroc, ci în
sfeşnic, şi luminează tuturor celor din casă. Aşa
să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să
vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe
Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5, 14-16). Gândiţi-vă la felul cum aţi putea fi
"lumina lumii" pentru alţii. Iată câteva sugestii
care vă pot ajuta să aduceţi puţină lumină în
lume: zâmbiţi sincer şi cu dragoste unui copil; faceţi o colectă
pentru o familie săracă; opriţi-vă mânia timp
de o zi; abţineţi-vă de la a vorbi de rău pe cineva
şi, dimpotrivă, scoateţi în evidenţă
calităţile acestuia; curăţiţi un loc ce are nevoie de
aceasta; învăţaţi pe de rost un verset din Biblie şi spuneţi-l
celor de acasă; scrieţi şi trimiteţi câteva cuvinte de încurajare
unui cunoscut care a trecut printr-o greutate în viaţă.
Rugăciuni
Rugăciune la
vremea Postului Mare (a Sfântului Efrem Sirul)
Doamne şi
Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al
iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie.
(metanie)
Iar duhul
curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al
dragostei, dăruieşte-l mie, robului Tău. (metanie)
Aşa Doamne,
Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşalele
mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti
în vecii vecilor. Amin. (metanie)(Se spune apoi toată fără
întrerupere).
Rugăciune de seară (a Sfântului Mitropolit
Filaret al Moscovei)
Iartă
Doamne, iubitorule de oameni, pe cei ce ne urăsc sau ne-au greşit.
Răsplăteşte binefăcătorii noştri. Dă-le
fraţilor şi prietenilor tot ceea ce ei cer pentru mântuirea lor
şi viaţa cea veşnică. Vizitează şi vindecă
bolnavii. Eliberează prizonierii. Călăuzeşte pe cei de pe
mare. Călătoreşte cu cei ce călătoresc. Miluieşte
după mare mila Ta pe cei ce ne-au cerut a ne ruga pentru ei, în mare
nevrednicia noastră. Pomeneşte, Doamne, părinţii şi
fraţii noştri adormiţi şi le dă lor pace acolo unde
străluceşte lumina feţii Tale. Amin.
Doamne
Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine
păcătosul.
Prea
Sfântă Marie, Maica lui Dumnezeu, roagă-te pentru mine acum şi
în ceasul morţii mele.
Din Proloagele
pentru luna Februarie
Cuvânt din
Pateric, despre smerenie
Un oarecare sihastru trăia în
pustie şi avea un frate mirean, în lume, într-un oraş. Iar, după
câtăva vreme, a murit fratele său, şi a rămas în urma lui
un copilaş de trei ani. Iar sihastrul, auzind de moartea fratelui său,
a mers acolo şi a luat pruncul şi l-a dus cu sine în pustie, la
chilia lui şi îl hrănea pe el cu finice şi cu alte verdeţuri
din pustie, de care mânca şi el. Şi n-a văzut copilul nici un
om, fără numai pe bătrânul sihastru, care îl hrănea pe el,
de când l-a dus în pustie, nici femei, nici sat, nici pâine n-a mâncat, nici
n-a ştiut ce este şi nici cum este viaţa lumii acesteia. Ci,
totdeauna, era în pustie cu bătrânul, postind, rugându-se şi lăudând
pe Dumnezeu. Şi aşa a petrecut, întru acea pustie, optsprezece ani, şi
s-a săvârşit.
Iar, după îngroparea lui, a început
sihastrul a se ruga lui Dumnezeu, ca să-i descopere lui, despre acel
copil, în care ceată de sfinţi este rânduit. Şi, după multă
rugăciune cu osârdie făcută, i-a arătat lui Dumnezeu cele
despre copil. Că a adormit şi a văzut în vis un loc oarecare întunecat
şi plin de toată scârba; şi în mijlocul acelui loc era aruncat
acel copil, zăcând în mare necaz şi supărare nespusă.
Aceasta văzând, bătrânul s-a mirat şi a început a grăi către
Dumnezeu, zicând: "Doamne, ce este nedreptatea aceasta? Au doară nu
era curat acest copil de toate spurcăciunile trupeşti şi necurăţiile
lumeşti ? El, care în toate zilele şi nopţile Te lăuda pe
Tine şi postea, priveghea şi se ostenea şi de nici un păcat
lumesc nu era atins ? Dar acum, ce este aceasta, de-l văd pe el la acel
loc de necaz, pedepsit ? Dar noi, care suntem născuţi şi crescuţi
şi îmbătrâniţi în păcate, ce nădejde de mântuire să
mai avem ? O, amar şi vai mie".
Acestea, şi mai multe, cu plângere
şi tânguire grăindu-le bătrânul, a stat înaintea lui îngerul
Domnului şi i-a zis: "Ce plângi aşa, bătrânule, şi te
tânguieşti pentru acel copil, care cu adevărat, de păcatele cele
trupeşti şi lumeşti neatins a fost. Şi a se ruga şi a
posti, şi a priveghea l-ai învăţat pe el, dar a se smeri, pentru
ce nu l-ai învăţat pe el ? Că avea mândrie mare şi înălţare
întru inima sa, socotindu-se pe sine, pentru curăţenia şi viaţa
lui cea neatinsă de lume, că este un om mare şi mare sfânt, mai
mult decât cei din lume; şi cu acea mândrie înaltă, întru inima sa, a
şi murit. Deci, dar, să cunoşti că nu este nedreptate la Dumnezeu.
Căci tot cel ce se înalţă pe sine cu gândul, necurat este înaintea
lui Dumnezeu, precum zice Proorocul". Acestea zicând, îngerul s-a făcut
nevăzut. Iar bătrânul şi-a venit în fire şi în cunoştinţă
şi a tot plâns neîncetat, pentru soarta copilului, până la sfârşitul
vieţii sale, punându-şi nădejdea în mila lui Dumnezeu.
Dumnezeului nostru slavă, acum şi pururea şi în vecii vecilor!
Amin.
Mircea cel Bătrân
şi Mânăstirea Cozia
„Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate;/ Către ţărmul din potrivă se întind, se prelungesc,/ Şi-ale valurilor mândre generaţii spumegate/ Zidul vechi al mânăstirii în cadenţă îl izbesc.”, scria poetul Grigore Alexandrescu despre mândra mânăstire Cozia de pe malul drept al Oltului (Umbra lui Mircea la Cozia), care se înalţă. între munţii acoperiţi de păduri de brazi, fagi, stejari şi tei şi care a oferit adăpost trainic domnitorilor şi plăieşilor în înfruntările lor cu cotropitorii. Numele mănăstirii vine de la cuvântul vechi pecenego-cuman “koz” care înseamnă nucă, deoarece locului i se mai spune “Nucet”.
Mănăstirea Cozia a fost zidită de către voievodul Mircea cel Bătrân între anii 1386-1388 şi 1393. Portretul său votiv de “mare voievod şi domn” este pictat în partea dreaptă a naosului şi tot în biserică este şi mormântul său. Cel care l-a sfătuit pe domn să ridice mânăstirea a fost Sfântul Nicodim de la Tismana care i-a fost duhovnic aşa cum Ştefan cel Mare îl avea ca duhovnic şi sfătuitor în cele dumnezeieşti pe Sfântul Daniil Sihastrul. Chipul Sfântului Nicodim, care a şi târnosit şi organizat mânăstirea, este zugrăvit în pronaos.
Locul ales pentru mânăstire a fost de veacuri un loc important pentru cultura şi civilizaţia poporului nostru. Când a fost construită hidrocentrala de la Turnu, în anii 1978-1983 (autorul proiectului: inginerul Ioan Mihăilă din Călimăneşti), s-au găsit în acest loc un vechi castru roman dar şi obiecte din diferite epoci mai vechi din timpul dacilor şi chiar a perioadei neolitice. La un kilometru distanţă era Cozia veche, Schitul Sfântul Ioan la Piatra, ctitorită de Radu, tatăl lui Mircea cel Mare (cel Bătrân). El a fost mutat mai sus, sub muntele Basarab, pentru a fi păzit de ape. În apa lacului se poate vedea o stâncă ce poartă numele de Masa lui Traian. În jur sunt numeroase peşteri şi văi care dovedesc existenţa unei străvechi zone monahice.
Voievodul
Mircea cel Bătrân a murit la 31 ianuarie 1418 şi a fost îngropat la 4
februarie 1418 la Mănăstirea Cozia, pe care a ales-o ca loc de veci
deşi obiceiul era ca ca domnii să fie îngropaţi la Biserica
Domnească din Argeş, în apropierea Scaunului Domnesc. Tot în pronaos alături de mormântul lui se
află mormântul Teodorei, mama lui Mihai Viteazul care, după
asasinarea fiului său pe Câmpia Turzii, s-a călugărit la
Mănăstirea Cozia sub numele de Teofana monahia.
Biserica mânăstirii, de o deosebită frumuseţe şi eleganţă, reprezintă architectonic trecerea de la stilul bizantin grecesc vechi de la Muntele Athos la stilul bizantin românesc care avea să culmineze cu strălucirea artei brâncoveneşti. Pictura bisericii (care în naos îl prezintă pe Mircea în ţinută de cavaler medieval cu fiul său) constituie bun al Patrimoniului cultural naţional şi a fost renovată în 1517 de către Neagoe Basarab care a făcut şi fântâna care-i poartă numele. Scriitorii neamului nostru au cântat adesea această mândră mânăstire, simbol al culturii româneşti. Peste cincizeci de poezii evocă trecutul ei de glorie. Între ele sunt Umbra lui Mircea la Cozia de Grigore Alexandrescu, Scrisoarea III de Mihai Eminescu, Cozia de Eugen Jebeleanu, Epitaf la Mânăstirea Cozia de Ion Brad, Mircea de Victor Tulbure, Imnul lui Mircea cel Bătrân de Ion Alexandru, precum şi celebra descriere realizată de Alexandru Vlahuţă în a sa România pitorească.
Mânăstirea Cozia a constituit de-a lungul veacurilor un important centru monahicesc. Cel puţin 21 episcopi şi mitropoliţi au fost aleşi din călugării mânăstirii (printre ei se numără Mitropolitul de mare renume al Ardealului, Nicolae Colan (în anii 1937-1967). După uciderea lui Tudor Vladimirescu în 1821, Alexandru Ipsilanti, s-a refugiat cu mai multe familii la Cozia. Turcii i-au urmărit, au profanat mormintele domnitorilor căutând comori, au prădat şi incendiat mânăstirea. În primul război mondial trupele austro-germane care se retrăgeau au distrus parte din mânăstire. Numeroase restaurări au fost făcute acestui loc iubit şi respectat al neamului nostru, între care şi noua piatră de mormânt a lui Mircea în 1936 sub îndrumarea marelui cărturar şi patriot Nicolae Iorga.
Petru Demetru Popescu
povesteşte în cartea sa de povestiri istorice pentru copii întitulată
Cu noi este Dumnezeu (Ed. Cartea
Ortodoxă şi Sofia, 2007) că voievodul Mircea păstra în
suflet povaţa bătrânilor săi şi a cuviosului său
duhovnic o veche vorbă românească: “Cine sădeşte un pom se
poate bucura văzându-l crescând, cine dă viaţă unui copil
va fi binecuvântat de acesta, cine ridică o fântână pentru cei însetaţi,
cei ce vor bea se vor ruga pentru sănătatea lui. Dară pe
deasupra tuturor acestor fapte, cine se va îngriji de ridicarea Casei Domnului,
fapta lui Însuşi Bunul Dumnezeu o va răsplăti!”
Mergând într-o bună zi cu patru căpitani ai săi să se închine la biserica iubitei sale mânăstiri a găsit curtea şi chiar pronaosul bisericii pline cu tarabe de negustori. Mânios a scos sabia şi cu ea a dărâmat tarabele strigând aprig cuvintele biblice: “Casa mea, casă de rugăciuni se va chema iar voi faceti din ea peşteră de tâlhari”. Negustorii l-au recunoscut în cavaler pe însuşi Domnul ţării şi au fugit care încotro. Însă unul din ei a îngenunchiat şi cu glas sfiit i-a zis: “Iertare Maria Ta. Dar casa aceasta încă nu e isprăvită. Şi deci nu poate fi socotită drept casă de rugăciuni”. I-a căzut sabia din mână voievodului şi îndată a intrat în biserică, a îngenuchiat la icoane şi s-a rugat plin de căinţă fierbinte: “Iartă-mă Doamne că am rostit cuvintele Fiului Tău, când eu nu am fost vrednic a face nimic pentru Sfânta Cozia”. Căci mânăstirea, începută de tatăl său Radu Voievod şi fratele său Dan Voievod, era încă departe de a fi terminată. A pus, deci, Mircea meşterii la lucru chiar de a doua zi şi a veghiat să iasă o mânăstire mândră, ca un dar ales adus Domnului Dumnezeu, ca un prinos din partea neamului său drag. Ce au durat meşterii este minunea pe care au admirat-o de veacuri românii şi toţi oaspeţii lor. Iar în hrisovul dat de Mircea cel Mare Mânăstirii Cozia în anul 1406, se poate citi semnătura lui: “Io cel în Hristos Dumnezeu, binecredinciosul şi binecinstitorul şi de Hristos iubitorul şi singur stăpânitorul, Io Mircea, Mare voievod şi domn, din mila lui Dumnezeu şi cu darul lui Dumnezeu, stăpânind şi domnind peste toată ţara Ungrovlahiei şi a părţilor de peste munţi, încă şi către părţile tătăreşti şi Herţeg al Almaşului şi Făgăraşului şi domn al Banatului Severinului…”
Părintele Benedict
Ghiuş despre Ortodoxie
În graiul omenesc nu există cuvânt atât de încăpător ca să poată spune dintr-o dată tot ce este Ortodoxia. Unii au spus că Ortodoxia este cerul coborât pe pământ; şi este adevărat, pentru că substanţa Ortodoxiei este Dumnezeu care S-a făcut om, ca pe oameni să-i îndumnezeiască. Alţii au spus că Ortodoxia nu-i decât una din cele trei ramuri sau confesiuni ale creştinătăţii de astăzi: Ortodoxia păstrând în lume duhul Sfântului Apostol Ioan, care-i dragostea; Catolicismul păstrând duhul Sfântului Petru, care-i autoritatea, iar Protestantismul păstrând duhul Sfântului Pavel, care-i predicarea cuvântului dumnezeiesc. Fireşte, e şi aici un sâmbure de adevăr, dar numai atât. Pentru adevăraţii creştini ortodocşi însă, Ortodoxia exact înţeleasă nu este deloc o simplă confesiune creştină, ci este totul, creştin însuşi, cu alte cuvinte; Ortodoxia este substanţa Creştinismului întreg ajuns până la noi. E de prisos să spun cât de adânci şi de adevărate sunt toate aceste idei despre Ortodoxie, dar ele ar putea să pară unora, poate prea cărturăreşti şi prea depărtate de viaţă.
O veche istorioară creştină ne spune că, atunci când erau la Roma, apostolii Petru şi Pavel au putut să stea de vorbă o clipă chiar cu prefectul Romei."Noi romanii, spunea prefectul, am adus în lume ordinea, am adus civilizaţia, pacea, am adus justiţia, voi creştinii ce bun ne mai puteţi aduce pe care noi să nu-l avem?” Cu simplitate dar şi cu convingere, cei doi apostoli au răspuns atunci într-un glas: „Noi aducem iubirea". Un cetăţean al vremii noastre cu şi mai mult cuvânt decât prefectul Romei de odinioară, ar avea dreptul să ne întâmpine cu aceeaşi întrebare pe noi creştinii de astăzi şi toată Ortodoxia noastră. „Noi cetăţenii lumii moderne, am creat o civilizaţie nouă, noi am descoperit ştiinţa, tehnica noastră face adevărate minuni, am pus stăpânire pe energia electrică, atomică şi nucleară, am creat cele mai perfecte avioane şi suntem pe punctul de a transforma natura. Ce bun ne mai puteţi aduce voi, cu Creştinismul şi Ortodoxia voastră?” La această întrebare Ortodoxia de astăzi ar da acelaşi răspuns ca şi apostolii de odinioară. „Noi tot iubirea o aducem, fiindcă iată, fără iubire şi fără pace lumea e ameninţată să-şi piardă toate celelalte bunuri ale ei".
(din Revista
Scara, martie 2000)
* Părintele Benedict (1904-1990) a fost unul din cei mai mari duhovnici români. A fost închis cu grupul Rugului Aprins de la Mânăstirea Antim, a trăit ultimii ani la Mânăstirea Cernica lângă chilia Sfântului Calinic şi, aşa cum povesteşte părintele Calciu-Dumitreasa, era acoperit de o lumină cerească pe când se afla la rugăciune.
Pentru cei
mici, ghicitoarea lunii
(după Leon Magdan, Ghicitori creştine, Ed.Mateiaş, 2006)
Pe masă mama pune
Doar fructe şi legume
Şi ne mai serveşte
Câteodată peşte.
Timp de rugăciune
Şi de fapte bune!
Oare care-i rostul?
Este …
(…Postul)
Pentru cei mari, problema de
perspicacitate a lunii
(după Leon Madigan, Probleme creştine de logică şi perspicacitate, Ed.Mateiaş, 2007)
Ieri când un credincios a vizitat schitul Sfântul Andrei, un călugăr i-a spus: “Ieri a fost cea de-a cincisprezecea aniversare a zilei de naştere a părintelui stareţ.” Care este vârsta stareţului şi în ce zi a fost credinciosul la schit? (răspunsul în Vestitorul din martie).
Gânduri despre prietenie
“Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul Tău, cu toată inimata, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este marea şi cea dintâi poruncă. Iar a doua, la fel ca aceasta: Săiubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. În aceste două porunci se cuprind toată Legea şi proorocii” (Matei 22, 37-40)
Un simplu prieten şi un prieten adevărat. Un simplu prieten, când vine în vizită se comportă ca un invitat; un prieten adevărat, îţi deschide frigiderul şi se serveşte. Un simplu prieten, nu te-a văzut niciodată plângând; un prieten adevărat are umerii umezi de la lacrimile tale. Un simplu prieten, nu ştie prenumele părinţilor tăi; un prieten adevărat are numărul de telefon al părinţilor tăi în agenda telefonică. Un simplu prieten aduce la ziua ta o sticlă de băutură; un prieten adevărat soseşte mai devreme pentru ca să te ajute la pregătiri şi rămâne mai târziu ca să te ajute să faci curat. Un simplu prieten nu agreează când îl suni în preajma orei lui de culcare; un prieten adevărat te întreabă de ce ţi-a luat atât de mult până l-ai sunat. Un simplu prieten consideră că prietenia voastră a luat sfârşit când apare prima ceartă între voi; un prieten adevărat te sună imediat după ceartă. Un simplu prieten se aşteaptă să fii mereu la dispoziţia lui; un prieten adevărat este mereu în preajma ta.
Este foarte frumos spus. De multe ori citind astfel de cugetări ne introspectăm îngrijoraţi căci socotim că inima noastră nu este capabilă de o adevărată iubire care este totală dăruire. Dacă chestiunea cu frigiderul este relativ uşor de efectuat, altele şi, mai ales, continuarea listei în acelaşi mod, sunt mult mai grele. Suntem oare capabili ca, la caz de nevoie, pentru fiinţa care ne e dragă să fim nu doar gata de sacrificiu, ceea ce poate uneori să fie ceva pasiv, ci să intervenim în ajutor rapid, eficace şi cu adevărat salvator? Unde nu poate firea omenească, poate Dumnezeu. Să nu-l uităm pe Dumnezeu şi El ne va ajuta ca dragostea noastră să devină întreagă.
Poem pentru prieteni. “Nu pot să-ţi dau soluţii pentru toate problemele vieţii/ Nu am răspunsuri pentru îndoieli şi temeri/ Dar pot să te ascult şi să particip la zbuciumul tău.// Nu pot să schimb trecutul şi nici viitorul tău/ Dar când vei avea nevoie de mine voi fi alături de tine.// Nu pot să te opresc să nu te împiedici/ Dar pot să-ţi ofer mâna, să te ajut să nu cazi.// Bucuriile, victoriile şi succesele tale nu sunt ale mele/ Dar sunt foarte bucuros când te văd fericit./ Nu judec deciziile tale pe care le iei în viaţă/ Mă limitez să te susţin, stimulându-te şi ajutându-te, dacă îmi vei cere./ Nu pot să-ţi fixez limitele activităţii tale/ Dar îţi ofer şansa necesară pentru a spera mai mult./ Nu pot evita să suferi când o durere îţi rupe sufletul/ Dar pot participa cu tine şi pot aduna bucăţile sufletului tău şi tu vei fi din nou bucuros de viaţă./ Nu pot să-ţi spun cine eşti şi cine ar trebui să fii/ Pot numai să te iubesc aşa cum eşti şi să fiu prietenul tău./ Viaţa este precum un curcubeu: are nevoie atât de soare cât şi de ploaie.
Ştiri din
Sâmbătă, 30 ianuarie, şi Duminică, 31 ianuarie, Icoana Izvorâtoare de Mir a Maicii Domnului şi Făcătoare de Minuni din Honolulu, Hawaii, precum şi Sfintele moaşte ale Sfântului Ierarh Vasile cel Mare au fost aduse în Bay Area pentru ca toţi credincioşii să le poată venera şi bucura de proprietăţile lor tămăduitoare. Icoana Maicii Domnului a fost adusă spre închinare la Catedrala Ortodoxă Rusă a Maicii Domnului (Holy Virgin Cathedral) din 6210 Geary Boulevard, San Francisco, CA 94121, unde se află şi moaştele Sfântului Ierarh Ioan Maximovici. Moaştele Sfântului Vasile cel Mare au fost aduse de IPS Nikitas din Dardanellia (Grecia) la Biserica Ortodoxă Greacă Sfântul Vasile din 6430 Bose Ln San Jose, CA 95120.
Starea vremii
După gerurile din ianuarie de până la -35oC
din România (când a îngheţat Marea Neagră la mal la Cazinoul din
Cugetări
“Doamne, nu mă lăsa să-i
învinovăţesc pe ceilalţi pentru că nu gândesc ca mine”
(Anonim).
"Socialismul funcţionează doar
în două locuri: Cerul unde nu au nevoie de el şi Iadul unde îl au
deja”. (Ronald Reagan).
“De la
aproapele vine şi viaţa, şi moartea. Căci, dacă aducem
folos duhovnicesc aproapelui, pe Dumnezeu dobândim şi dacă greşim
aproapelui, lui Hristos greşim." (Sf. Antonie cel Mare)
