HOLLY RESURECTION ROMANIAN ORTHODOX CHURCH

MISIUNEA ROMÂNĂ ORTODOXĂ INVIEREA DOMNULUI

9091 ALDER AVE , SACRAMENTO CA 95829

Mail Address (Adresa poştală): P.O.Box 1488, Carmichael, CA 95609-1488

Preot: Teodor Alin Gîrlonţa (tel. 916 375 9978)

Preşedintele Consiliului Parohial: Petre Sârb

www.invierea-domnului.org

V E S T I T O R U L

Februarie 2009

 

Un material de lectură şi meditaţie de suflet care nu trebuie să  lipsească din nici o familie creştină

În cuprins: Calendarul religios şi laic al lunii, Predica Părintelui Cleopa, Întâmpinarea Domnului, Sfinţii Haralambie, Leon, Ioan Botezătorul, Fotinia, Duminicile pregătitoare ale Postului, Meditaţii din Pateric, Gânduri despre căsătorie, Rugăciune, Întâmplare cu tâlc, Eminescu, Ştiri, Curiozităţi.

 

 

Prezentarea Domnului la Templu

Troparul Sărbătorii: Bucură-te ceea ce eşti cu dar dăruită, Născătoare de Dumnezeu Fecioară, că din tine a răsărit Soarele dreptăţii, Hristos Dumnezeul Nostru, luminând pe cel din întuneric; veseleşte-te şi tu bătrânule drepte, cel ce ai primit în brţe pe Slobozitorul sufletelor noastre, Care ne-a dăruit nouă şi Învierea.

 

Calendarul lunii

 

Duminică, 1 februarie: Înainteprăznuirea Întâmpinării Domnului.

Duminica a 17-a după Rusalii (a Cananeencii), 2 Cor. 6,16-18 şi

7,1; Matei 15,21-28.

Luni, 2  februarie: Întâmpinarea Domnului în Templu. Evrei 7,7-17,

Luca 2, 22-40.

Marţi, 3 februarie: Sf. şi Dreptul Simeon, Proorociţa Ana.

Duminică, 8 februarie: Sfintele surori Marta şi Maria. Duminica a 33-a

după Rusalii. 2 Tim. 2, 10-15; Luca 18, 10-14 (Duminica Vameşului

 şi a Fariseului, începutul Triodului).

Marţi, 10 februarie: Sf.Muc. Haralambie.

Miercuri, 11 februarie: Sfânta Teodora Împărăteasa (Harţi).

Duminică, 15 februarie: Sf.Ap.Onisim. Duminica a 34-a după Rusalii.

1Cor.6, 12-20;Luca 15, 11-32 (a Fiului Risipitor).

Miercuri, 18 februarie: Sfântul Leon, episcopul Romei.

Sâmbătă, 21 februarie: Cuv.Timotei (Sâmbăta morţilor – Moşii de iarnă)

Duminică, 22 februarie: Duminica Lăsatului sec de carne (a Înfricoşatei

 Judecăţi); 1 Cor. 8,8-13; 9,1-2;  Matei 25, 31-46

Marţi, 24 februarie: Aflarea Capului Sf.Ioan Botezătorul.

Joi, 26 februarie: Sfânta Muceniţă Fotini şi ai săi.

Sâmbătă, 28 februarie: Cuv. Ioan Cassian şi Gherman din Dobrogea.

 

------------------------------------

Harţi : Miercurea din 11 şi 24 februarie, Vinerea din 13 şi 27 februarie.

 

 

Date memorabile

 

1 februarie 1852- S-a născut marele dramaturg Ion Luca Caragiale (d.1912). 1789 – A fost ales primul preşedinte al SUA, George Washington.

3 februarie 1395 - Prima menţiune documentară a Cetăţii Neamţ.

5 februarie 1925– Biserica Ortodoxă Română a fost ridicată la rangul de Patriarhie. 1990 - S-a înfiinţat, la Bucureşti, Muzeul Ţăranului Român.

9 februarie 1977 - Postul de radio Europa Liberă a transmis scrisoarea deschisă prin care scriitorul Paul Goma se solidarizează cu protestatarii anti-comunişti ai Chartei 77 din Cehoslovacia. A fost „actul de naştere” al dizidenţei româneşti.

11 februarie 1866 - Alexandru Ioan Cuza, domnitorul României, este silit să abdice, ca urmare a "monstruoasei coaliţii" dintre conservatori şi liberal–radicali.

13 februarie 1849 - Delegaţia condusă de mitropolitul Andrei Şaguna prezintă împăratului Franz Joseph Petiţiunea generală a fruntaşilor români din Transilvania, Banat şi Bucovina, prin care se cerea recunoaşterea naţiunii române (13/25).

14 februarie 1888 - A fost inaugurat Ateneul Român, construit pe bază de subscripţie publică, sub lozinca "Daţi un leu pentru Ateneu”.

20 februarie 1883 – S-a născut în satul Cristeşti, comuna Mogoş, judeţul Alba, Prea Sfinţitul Policarp Maruşca, primul Episcop al Românilor din America şi Canada, mult iubit de români (1934-1958). Arestat pe cînd vizita bolnav România, a fost surghiunit cu domiciliu forţat la Craiva, judeţul Alba, unde a murit în 1958.

23 februarie 1271 - Prima menţiune documentară a oraşului Braşov.

25 februarie 1866 - Debutul literar al lui Mihai Eminescu în revista Familia din Oradea, cu poezia De-aş avea...

28 februarie 1785 - Horea şi Cloşca, conducătorii răscoalei ţărăneşti din Transilvania de la 1784, sunt executaţi prin tragere pe roată.

 

 

 

 

Din Predica Părintelui Cleopa la Duminica 17a după Rusalii (A Cananeencii), la 1 februarie

 

O, femeie, mare este credinţa ta! Fie ţie după cum voieşti (Matei 15, 28)

Iubiţi credincioşi,

Credinţa cea mare şi stăruitoare a femeii cananeence a fost arătată şi lăudată nu de un prooroc, apostol, ierarh sau dascăl al Bisericii lui Hristos, ci de Însuşi Domnul şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, ştiutorul inimilor omeneşti (Matei 9, 2-4; Marcu 2, 6-8). El laudă în faţa poporului credinţa cea mare a femeii cananeence. O, înţelepciune fără de margini a Mîntuitorului! O, adîncul îndurărilor Lui! Vine o femeie păgînă, necăjită şi străină tocmai din Fenicia Siriei şi îl roagă pe Domnul cu lacrimi din durerea inimii să alunge demonul din fiica ei (Marcu 7, 30).

 

Nu ştia cine este Hristos. Auzise şi ea de la alţi credincioşi iudei, că Iisus Hristos este din neamul lui David, împăratul şi proorocul. Auzise de sfintele Sale minuni care le făcea în poporul lui Israel şi credea cu toată tăria inimii sale că va face Hristos milă şi cu dînsa. Această femeie străină de poporul ales, văzînd mulţimea ce urma pe Mîntuitorul, nu îndrăzneşte să se apropie prea mult de El, ci de departe strigă: Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David, fiica mea rău se chinuieşte de diavol! (Matei 15, 22).

Trei gînduri mari stăpîneau mintea şi inima ei. Întîi, credinţa tare către Dumnezeu; al doilea, nădejdea ei fără de îndoială că Domnul o va asculta şi-i va împlini cererea ei; iar al treilea, mila cea mare pentru suferinţa fiicei sale. Pe toate aceste trei gînduri le-a scos la lumină din inima sa, cînd a zis: Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David! (Matei 15, 22). Apoi, cerînd milă de la Domnul pentru ea, zice: Fiica mea rău se chinuieşte de diavolul! Adică: "Doamne, dacă miluieşti pe fiica mea, pe mine mă miluieşti. Aceasta este durerea inimii mele şi pentru aceasta strig către Tine, să faci milă cu fiica mea şi să izgoneşti duhul cel rău din ea, care o chinuieşte cumplit".

 

Auzind şi ea de minunile Fiului lui Dumnezeu, credea, fără îndoială, că şi pe fiica ei o va vindeca. Dar cu toată strigarea ei din inimă, Mîntuitorul nu i-a răspuns un cuvînt (Matei 15, 23). Oare nu-i era Lui milă de ea şi de fiica ei? Oare n-a venit El să caute şi să mîntuiască pe cel pierdut? (Matei 18, 11; Luca 9, 55). Dar de ce tăcea la strigarea îndureratei mame şi nu răspundea nici un cuvînt? Iată de ce tăcea: ca să scoată la lumină un lucru mare, care era în sufletul acelei femei necăjite şi străine, adică credinţa ei statornică şi mare în Dumnezeu. Ba mai mult! Ucenicilor Mîntuitorului, auzind strigarea ei, li s-a făcut milă de ea şi L-au rugat pe Domnul, zicînd: Slobozeşte-o, că strigă în urma noastră...

 

Dar Mîntuitorul, ca şi cînd n-ar fi băgat de seamă nici strigarea ei şi nici rugăminţile sfinţilor Săi ucenici, răspunde negativ, zicînd: Nu sînt trimis decît către oile cele pierdute ale casei lui Israel (Matei 15, 24). Auzind aceste cuvinte ale Mîntuitorului, biata mamă îndurerată, nu se deznădăjduieşte de mila Lui, ci vine şi se închină cu şi mai mare smerenie înaintea Mîntuitorului, zicînd: Doamne, ajută-mă! (Matei 15, 25). Adică: "Doamne, nu mă lăsa, că singura mea nădejde numai spre mila şi puterea Ta fără de margini mi-am pus şi cred că vei face milă şi cu mine, cea străină şi nevrednică de îndurarea Ta. Căci numai Tu ştii cu adevărat durerile inimii mele!"

 

Dar şi după această stăruinţă din inimă, biata femeie este respinsă de Mîntuitorul care zice: "Nu este bine a lua pîinea fiilor şi a o arunca la cîini" (Matei 15, 26). Prin cîini înţelegem aici pe păgîni, pentru viaţa lor necurată şi pentru închinarea lor la idoli, iar pe iudei îi numeşte fiii lui Avraam. Pîinea înseamnă facerile de bine făcute de Mîntuitorul. Dar ce face îndurerata mamă, auzind că este socotită în rîndul cîinilor? Oare se supără? Oare huleşte? Oare se deznădăjduieşte de mila şi de ajutorul ce-l aşteaptă de la Preabunul nostru Mîntuitor? Nu, nicidecum. Ci se smereşte foarte în inima sa şi se socoteşte cu adevărat în rîndul cîinilor, avînd în continuare nădejdea unui cîine către stăpînul său, că pînă la urmă îi va arunca şi ei o fărămitură de pîine, adică nu o va lăsa nemiluită cu totul. Apoi, în marea smerenie a inimii sale, îndrăzneşte a zice către Mîntuitorul: Da, Doamne (adică sînt cîine), dar şi cîinii mănîncă din fărîmiturile care cad de la masa stăpînilor lor (Matei 15, 27).

 

Vedeţi, fraţilor, credinţa cea tare şi fără îndoială a acestei necăjite mame? Vedeţi smerenia inimii ei? Este alungată ca un cîine, dar nu se deznădăjduieşte de cererea ei şi crede cu mare tărie, că pînă la urmă va căpăta o fărîmitură din pîinea îndurărilor lui Dumnezeu şi Stăpînului ei. Vedeţi că smerenia şi credinţa acestei femei păgîne este mai mare decît a multor creştini din zilele noastre. Care dintre credincioşii noştri se mai roagă lui Dumnezeu cu credinţa, cu smerenia şi cu stăruinţa acestei femei cananeence? Nu se supără, văzîndu-se asemănată cu cîinele, şi aşteaptă să fie miluită, măcar ca un cîine. Iar Preamilostivul nostru Mîntuitor, văzînd smerenia şi credinţa ei cea mare şi statornică, ca un Atotştiutor al inimilor, văzînd inima ei de mamă îndurerată pentru suferinţa fiicei sale, văzînd că acest suflet necăjit nu şi-a pierdut credinţa şi nădejdea în mila Lui, îi răspunde: O, femeie, mare este credinţa ta! Facă-se ţie precum voieşti! Şi s-a tămăduit fiica ei din ceasul acela (Matei 15, 28).

 

Să ne punem o întrebare: prin ce mijloace a ajuns această femeie la o credinţă atît de mare şi statornică? Cum a ajuns ea să cunoască pe Mîntuitorul, deoarece nici o revelaţie nu a avut, nici Sfînta Scriptură nu o citise spre a fi învăţat credinţa cea dreaptă în Dumnezeu? Femeia cananeeancă a primit credinţa în Dumnezeu prin auz. Că deşi nu avusese descoperire despre Hristos, nici Sfînta Scriptură nu o cunoştea, dar auzind ea de la mulţi oameni despre minunile cele preaslăvite ale Domnului, a crezut cu tărie în inima ei că acest fiu al lui David este un trimis al lui Dumnezeu pentru îndreptarea şi mîntuirea oamenilor şi că va face milă şi cu fiica sa cea chinuită de duhul cel rău.

 

Apostolul Pavel ne-a învăţat, zicînd: Credinţa vine prin auz, iar auzul din cuvîntul lui Dumnezeu (Romani 10, 17). Iată cît de mare adevăr arată aceste cuvinte ale Sfîntului Apostol Pavel. A auzit femeia cananeeancă şi a crezut cu tărie în inima sa, şi prin credinţa ei cea mare şi statornică a dobîndit cele ce dorea; adică vindecarea fiicei sale. Tocmai aceasta a fost pricina pentru care Mîntuitorul a tăcut la strigarea ei cea dintîi, şi apoi încă de două ori a fost respinsă, la cererea sa, ca să se vadă prea luminat credinţa ei cea mare şi statornică. Altă pricină pentru care Iisus Hristos nu a tămăduit îndată pe fiica cananeencei, a fost şi aceasta ca să arate evreilor cîtă credinţă stăruitoare are o femeie păgînă şi cîtă împietrire şi necredinţă aveau cărturarii, arhiereii şi fariseii, care nu numai că nu credeau în El, dar căutau în tot chipul să-L piardă (Ioan 12, 19; Luca 19, 47).

 

Mulţi dintre sfinţii şi aleşii lui Dumnezeu au arătat marea şi statornica credinţă în El, precum: Noe, Avraam, Moise, sfinţii prooroci, dumnezeieştii Apostoli şi toţi mucenicii care L-au mărturisit şi şi-au pus sufletul pentru El. Unii dintre aceştia au fost călăuziţi direct de Dumnezeu, iar cei mai mulţi de Sfînta Scriptură, care i-a condus la cunoaşterea şi credinţa în Dumnezeu, căci prin citirea Sfintei Scripturi se naşte credinţa în Dumnezeu (Ioan 2, 3; Fapte 13, 48; 17, 11; Romani 10, 17; 16, 26; II Timotei 3, 15 ş.a.)

 

Credinţa tare nu este legată de loc şi de timp. Ea vindecă, iartă, izbăveşte de primejdii, înviază din morţi, indiferent de loc, de vîrstă şi de distanţă. Noi ne rugăm în biserică pentru credincioşi şi ei primesc ajutor, sănătate şi cele de folos, acasă, pe cale, la locul lor de muncă. Să ne întărim prin credinţă din exemplul acestei mame din Evanghelie. Să alungăm îndoiala în credinţă, nepăsarea, nesimţirea şi împietrirea inimii noastre şi necredinţa care bîntuie peste lume, că de nu vom avea credinţă dreaptă, statornică şi puternică în Hristos ca această femeie, nu ne vom putea mîntui.

 

Credinţa se întăreşte mai ales prin sfînta rugăciune, prin post şi milostenie, prin spovedanie regulată şi prin Sfînta Împărtăşanie. Femeia cananeeancă avea şi credinţă tare, dar şi rugăciune stăruitoare, căci mereu striga în urma lui Hristos: "Doamne, ajută-mi şi vindecă pe fiica mea!" Nu se descuraja, deşi Domnul o trecea cu vederea; nu slăbea în credinţă, nici nu cîrtea că este asemănată cu cîinii, nici nu înceta a se ruga şi a striga în urma Lui: "Doamne, ajută-mi! Doamne, miluieşte pe fiica mea, că rău este chinuită!" Aşa şi noi să ne rugăm lui Dumnezeu: "Doamne, miluieşte sufletul meu, că este chinuit de duhul mîndriei, desfrînării, de patima mîniei, a lăcomiei şi a trîndăviei! Doamne, scapă-ne de robia patimilor, de slăbirea credinţei, de îndoiala gîndurilor, de duhul necurăţiei, de neînfrînarea limbii şi de toate cursele vrăjmaşului necurat!"

 

Credinţa şi rugăciunea cu lacrimi au făcut cele mai mari minuni în Biserica lui Hristos şi în viaţa creştinilor. Prin acestea se săvîrşeşte jertfa Sfintei Liturghii şi cele şapte Sfinte Taine. Prin acestea se fac minuni de vindecare la sfintele moaşte şi la multe icoane din ţara noastră. Prin acestea dobîndim iertare de păcate şi mîntuire. De aceea aveţi datoria să mergeţi regulat la slujbele Bisericii, să duceţi în familie viaţă cît mai curată şi să vă creşteţi copiii în frică de Dumnezeu. Copiii lăsaţi de capul lor, neduşi la biserică, nespovediţi regulat şi nehrăniţi cu rugăciunea şi cuvîntul lui Dumnezeu, ajung răi, beţivi, desfrînaţi, necredincioşi şi chiar ucigaşi de oameni. Căci dacă se depărtează de Dumnezeu, de biserică, de părinţi, de rugăciune şi de cele sfinte, patimile îi robesc şi duhul rău îi aruncă în necredinţă, în deznădejde şi în osînda iadului. Să aveţi grijă de copii ca de lumina ochilor! Învăţaţi-i, educaţi-i, mîngîiaţi-i, duceţi-i la biserică, hrăniţi-i cu Trupul lui Hristos şi cu cuvintele Sfintei Evanghelii, căci vom da greu răspuns pentru ei. Să cerem de la Iisus Hristos credinţa femeii cananeence şi izgonirea patimilor din inimile noastre. Să învăţăm a ne ruga cu rugăciunea ei, rostind mereu aceste scurte cuvinte: "Doamne ajută-ne să ne mîntuim şi să Te slăvim în vecii vecilor!" Amin.

 

Întâmpinarea Domnului şi jertfa Prea Curatei Fecioare Maria, Născătoarea de Dumnezeu
(2 februarie)

 

 

În această zi Biserica sărbătoreşte un eveniment important din viaţa pământească a Domnului Nostru Iisus Hristos (Luca 2:22-40). După patruzeci de zile de la naşterea Sa, Pruncul Sfânt a fost dus la Templul Ierusalimului, centrul vieţii religioase a naţiunii. După Legea lui Moise (Lev. 12:2-8), femeia care a născut un prunc de parte bărbătească nu avea voie să intre în Templul Domnului timp de patruzeci de zile. La împlinirea acestora, mama venea cu fiul la Templu şi aducea jertfă Domnului un miel sau un porumbel pentru sacrificiul purificării. Preasfânta Fecioară, Maica Domnului, nu avea nevoie de purificare deoarece ea a născut fără stricăciune pe Izvorul Curăţiei şi Sfinţeniei. Cu toate acestea, ea s-a supus cu smerenie Legii timpului.

În acea vreme, Părintele şi dreptul Simeon (prăznuit pe 3 februarie) trăia în Ierusalim. Lui i s-a proorocit că nu va muri până nu va vedea pe Mesia cel promis. Prin har de sus, Sf. Simeon s-a dus la Templu chiar când Sfânta Fecioară Maria şi Sf. Iosif veneau cu Pruncul Iisus să împlinească Legea. Simeon Iubitorul de Dumnezeu l-a luat pe prunc în braţe şi mulţumind Domnului, a rostit cuvintele pe care le auzim repetate la fiecare slujbă a vecerniei: "Acum slobozeşte pe robul Tău, după cuvântul Tău, în pace, Că ochii mei văzură mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor, lumină spre descoperirea neamurilor şi slavă poporului Tău Israel." (Luca 2:29-32). Sf. Simeon i-a spus Sfintei Fecioare: "Iată, Acesta este pus spre căderea şi spre ridicarea multora din Israel şi ca un semn care va stârni împotriviri. Şi prin sufletul tău va trece sabie, ca să se descopere gândurile din multe inimi." (Luca 2:34-35).

La Templu se afla şi proorociţa Ana, o văduvă de 84 de ani, fiica lui Fanuel (3 februarie)" şi nu se depărta de templu, slujind noaptea şi ziua în post şi în rugăciuni. Şi venind ea în acel ceas, lăuda pe Dumnezeu şi vorbea despre Prunc tuturor celor ce aşteptau mântuire în Ierusalim."  (Luca 2:37-38). În icoana care reprezintă această sărbătoare proorociţa Ana ţine un pergament în mână pe care scrie: "Acest prunc a adus cerul şi pământul." Înainte de naşterea lui Hristos, bărbaţii şi femeile drepte în credinţă trăiau cu speranţa venirii lui Mesia cel promis. Drepţii Simeon şi Ana, ultimii credincioşi din Legea Veche, au fost consideraţi vrednici de a-L întâmpina pe Mântuitorul în Templu.

Sărbătoarea Întâmpinării Domnului este una din cele mai vechi sărbători religioase creştine. Noi avem slujbe închinate acestei sărbători, întocmite de sfinţii episcopi Metodie din Patara (+ 312), Chiril al Ierusalimului (+ 360), Grigorie Teologul (+ 389), Amfilohie din Iconium (+ 394), Grigore de Nyssa (+ 400) şi Ioan Hrisostom (+ 407). În ciuda originilor sale antice, această sărbătoare nu a fost prăznuită atât de fastuos decât din sec. al VI-lea.

În anul 528, în timpul împăratului Iustinian, un cutremur mare a ucis mulţi oameni în Antiohia. După această nenorocire au mai venit şi altele: în 541 a izbucnit o epidemie de ciumă groaznică în Constantinopol, omorînd mii de oameni în fiecare zi. În această perioadă de mari suferinţe au început să se facă slujbe speciale (litii) de izbăvire de rău, mai ales în timpul sărbătorii Întâmpinarea Domnului şi ciuma a încetat. Astfel, pentru a da slavă lui Dumnezeu, biserica a ridicat la un rang mai înalt această sărbătoare. Mai mulţi imnografi ai bisericii au împodobit această sărbătoare cu imnurile lor: Sf. Andrei Criteanul în sec. al VII-lea, Sf. Cosma Episcopul Maiumei, Sf. Ioan Damaschin, Sf. Gherman Patriarhul Constantinopolului în sec. al VIII-lea şi Sf. Iosif Arhiepiscopul Tesalonicului în sec. al IX-lea.

Tot în această zi cinstim icoana Maicii Domnului numită "Îmblânzirea inimilor împietrite" sau "Profeţia lui Simeon". Aici Maica Domnului apare fără Pruncul Iisus şi cu şapte săbii care-i străpung pieptul: trei din partea stângă, trei din dreapta şi una de jos. O icoană asemănătoare numită "Cele şapte săbii" (sărbătorită în 13 august) înfăţişează trei săbii din stânga şi patru din dreapta. Icoana "Profeţia lui Simeon" simbolizează împlinirea profeţiei de către dreptul Simeon şi anume: "şi prin sufletul tău va trece sabie ." (Luca 2:35).

(din Sinaxar)

 

Sfântul Mucenic Haralambie (10 februarie)

 

Sfântul Haralambie, Episcopul Magnesiei din Asia Mică, martirizat în anul 202, a răspândit cu succes credinţa în Mântuitorul Hristos, călăuzindu-i pe oameni pe calea mântuirii. Vestea despre practicile lui Haralambie a ajuns la urechile ighemonului Lucian şi a comandantului de armată Luchie, care l-au arestat pe sfânt şi l-au adus în faţa judecăţii, unde el şi-a mărturisit credinţa în Hristos, refuzând închinarea la idoli. În ciuda vârstei înaintate (sfântul avea 113 ani), aceştia l-au supus la torturi inimaginabile pe când el le spunea torţionarilor săi: "Vă mulţumesc, fraţilor, că mi-aţi reînnoit sufletul care doreşte să se unească cu veşnicia!" Văzând că sfântul rabdă durerile fără să scoată vreun cuvânt rău, doi soldaţi, Porfirie şi Vaptos au crezut în Hristos şi au fost omorâţi prin tăierea capului cu sabia. La fel, alte trei femei care au văzut puterea sfântului de a îndura chinurile, L-au lăudat pe Hristos şi au fost imediat martirizate. Luchie a turbat de mânie la vederea celor întâmplate şi a apucat el instrumentele de tortură, începând să-l rănească pe sfântul martir, când deodată mâinile i-au căzut ca secerate de sabie, rămânându-i atârnate de corpul sfântului. Apoi guvernatorul l-a scuipat în faţă pe sfânt şi gura i s-a întors la ceafă. Luchie l-a implorat pe sfânt să-l salveze cu rugăciunile sale şi să se milostivească de el, iar martirul în bunătatea să s-a rugat pentru cei doi şi s-au vindecat pe loc. La vederea acestor minuni, mulţi din cei prezenţi au trecut la creştinism, printre care şi Luchie, care a căzut la picioarele sfântului episcop şi l-a rugat să-l boteze. Luchie i-a spus despre cele întâmplate împăratului Septimiu Sever (193-211), care se afla atunci în Antiohia (vestul Asiei Mici). Împăratul a ordonat să fie adus Sf. Haralambie la el în Antiohia unde soldaţii săi l-au chinuit şi mai mult. Dar Dumnezeu l-a ocrotit pe sfânt care a făcut multe şi mari minuni cu harul lui Dumnezeu, astfel încât mulţi oameni au crezut în Hristos Mântuitorul. În cele din urmă, Sf. Haralambie a fost condamnat la tăierea capului cu sabia. În timpul rugăciunii dinainte de moarte, cerurile s-au deschis şi sfântul a văzut pe Mântuitorul şi pe îngerii săi. Sfântul martir i-a cerut lui Dumnezeu să aibă grijă de locul unde vor rămâne moaştele sale, ca acel loc să nu sufere niciodată de foame sau boli, să aibă prosperitate, pace, abundenţă de fructe, roade şi vin, iar sufletele oamenilor din acel loc să fie mântuite. Domnul i-a promis că o să-i îndeplinească dorinţele şi S-a ridicat la cer împreună cu sufletul martirului Haralambie. Din mila Domnului, sfântul a murit înainte de a fi executat. Galinia a îngropat trupul martirului cu multă onoare.

                                                                                                (Din Sinaxar)

Sfântul Leon, papă al Romei (18 februarie)

Sfântul Leon cel Mare (c. 400-461), numit şi Papa Leon I sau episcopul Romei vechi, a fost din Toscana (Italia) şi a strălucit prin curăţenia sa sufletească, înţelepciune şi bunătate. El a păstorit turma sa cu cuvioşie şi a combătut vorbele înverşunate ale ereticilor care susţineau că natura umană a Domnului Iisus a fost absorbită de cea dumnezeiască într-o singură lucrare şi voinţă.  Or marele adevăr al Bisericii creştine este că Hristos a fost  o singură Persoană, 100% Dumnezeu şi 100% om, cele două firi neamestecându-se aşa cum nu se amestecă untdelemnul cu apa ci lucrând în comuniune una cu alta. Aceasta este chezăşia mântuirii noastre: credem că Domnul a suferit cu natura Lui umană pe cruce şi a înviat biruind moartea.  Sfântul Leon a combătut pe eretici la adunarea sfântului Sinod Ecumenic IV de la Calcedon, la care au luat parte 630 de părinţi. El a scris multe lucruri în legătură cu adevărata credinţă ortodoxă.  În anul 452, Sfântul Leon cel Mare a ieşit în faţa lui Atila căpetenia hunilor oprindu-l cu duhul vorbei sale de la a intra la jefuirea Italiel. Tot aşa în anul 455 a ieşit cu acelaşi curaj în faţa altui barbar - Henzerich, căpetenia tribului germanic al vandalilor, îmblânzind sufletul acestuia şi oprindu-l de la a asedia Roma, distrugându-o prin foc şi măcelărind oamenii.  s-a înfăţişat lui Atila al hunilor, convingându-l să se oprească din jefuirea Italiei. A trăit o viaţă lungă, ca un luminător pentru toţi cu faptele sale cele bune, şi a plecat la Domnul la adânci bătrâneţi în anul 461. 

 

Aflarea cinstitului cap al Sfântului Ioan Botezătorul (24 februarie)

Cinstitul cap şi de îngeri mult preţuit al Înaintemergătorului s-a aflat, întâia oară după bunăvoirea şi arătarea sfântului Ioan Înaintemergătorul, de doi monahi oarecare, în casa lui Irod, mergând aceştia la Ierusalim, spre a se închina la purtătorul de viaţă mormânt al Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Iar de la aceşti monahi luându-l un oarecare olar, l-a dus în cetatea emesenilor şi cunoscând olarul cum că prin mijlocirea sfântului cap avea bună norocire, îl cinstea în chip de negrăit. Când a fost să moară, l-a lăsat surorii sale, zicându-i să nu-l mişte de la locul său, nici să-l descopere, ci numai să-l cinstească. Iar după moartea acelei femei, sfântul cap al Botezătorului a ajuns de la unii la alţii şi mai pe urmă a ajuns la un oarecare Eustaţiu monah şi preot, care era de aceeaşi credinţă cu eresul arienilor. Acesta fiind alungat de către dreptcredincioşii din peştera unde locuia, căci precupeţea tămăduirile care se făceau de sfântul cap şi le arăta ca făcute de eresul lui, din voia lui Dumnezeu cinstitul cap a rămas în peşteră şi a fost ascuns acolo, până în vremea lui Marcel care era arhimandrit pe vremea împărăţiei lui Valentin cel tânăr şi a lui Uraniu episcopul Emesiei. Atunci mulţi având descoperiri, cinstitul cap a fost găsit a doua oară, într-o oală de lut, care servea pentru apă şi a fost adus şi pus în biserică de episcopul Uraniu, făcând nenumărate tămăduiri şi minuni.

Sfânta Fotinia şi ai săi (26 februarie)

Sfânta Fotinia a fost femeia samarineancă pe care o ştim din Sfânta Evanghelie că a vorbit cu Domnul nostru Iisus Hristos la fântâna lui Iacov, din Sihar (Ioan 4, 5-42). După ce a vorbit cu Mântuitorul, ea şi întreaga ei familie au crezut în Domnul şi, pe vremea Apostolilor, au devenit creştini. Împăratul Romei, Nero, a pornit prigoană straşnică împotriva creştinilor. Fără frică sfânta Fotinia, împreună cu fiul ei Iosi, au pornit a propovădui pe Hristos în Cartagina (Africa).  În această vreme fiul ei cel mare, Victor, pentru vitejia sa mare ca oştean în luptele cu avarii, a fost făcut general de către împărat şi trimis să prigonească creştinii din Italia. Ducele Sebastian, care era în Roma, l-a căutat şi i-a spus cu grijă: ştiu că eşti creştin ca şi maica ta şi fratele tău Iosi, care l-au urmat pe Petru, dar vezi cum faci cu porunca de la împărat ca să nu-ţi primejduieşti viaţa. Victor însă, cu smerenie şi adâncă credinţă, i-a răspuns: Departe de la mine să chinuiesc vreun creştin şi să sfătuiesc pe mama mea să nu mai propovăduiască pe Hristos Dumnezeu, că ci sunt gata să sufă ce îmi va da Dumnezeu pentru credinţa mea. Sinaxaul spune că, auzindu-l, “ducele a orbit şi a căzut jos, din pricina unei dureri neaşteptate şi crude a ochilor şi a rămas fără glas. Ridicându-l de la pământ, cei ce se aflau acolo, l-au aşezat pe un pat, şi a zăcut trei zile nevorbind nimic. Apoi, după trei zile, a strigat cu glas mare, zicând: unul este Dumnezeu: Cel al creştinilor!” şi, chemându-l pe Victor, a cerut să fie catehizat şi botezat creştin.  A auzit împăratul că generalul Victor şi Sebastian ducele cetăţii Romei propovăduiesc învăţătura lui Petru şi a lui Pavel şi a celorlalţi apostoli şi tot mai tare se înmulţeşte numărul creştinilor. A arestat cu oştenii săi pe mulţi creştini să-i omoare dar aceştia nu s-au speriat căci Domnul li s-a arătat acestora cu vorbele: "Veniţi către Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi odihni pe voi. Nimic să nu vă temeţi, că Eu sunt cu voi şi Neron cu ai lui va fi biruit". Şi Domnul i-a spus lui Victor; “De-acum numele tău va fi Fotin, adică luminătorul, căci pe mulţi îi vei lumina şi întări cu învăţătura Evangheliei”.

În acest timp maicii sale, Fotinia, i-au fost descoperite cele ce se vor întâmpla. Ea a venit la Roma cu mulţime de creştini din cartagina. A fost prinsă împreună cu Fotin, fiul său şi ducele Sebastian. Dar ei au cerut să meargă la împăratul Nero ca să-l înveţe şi scoată din întunericul necredinţei. Cu Fotinia erau şi surorile sale Anatolia, Fota, Fotida, Paraschevi şi  Chiriachi, precum şi fiii ei Victor (numit Fotin de către Domnul) şi Iosi. Domnina, fiica lui Nero, a cerut să fie botezată. Plin de mânie Nero i-a pus pe toţi la cazne grele şi, împreună cu mulţi alţi creştini, au primit cununa muceniciei.  În ziua de 26 februarie se pomenesc deci Sfânta Fotini, cele cinci surori ale sale şi cei doi fii.

Gânduri privind Duminicile pregătitoare intrării în Postul Mare

Duminica lui Zacheu (Duminica 32-a după Rusalii) premerge Triodul. Din întâmplarea cu acest mic şi inimos vameş, care ilustrează puterea dorinţei de a fi cu Dumnezeu, dorinţă curăţitoare chiar şi a sufletelor aparent cele mai murdare, să reţinem versetele:  "Astăzi a intrat mântuirea în casa aceasta... Pentru că Fiul omului a venit să caute şi să mântuiască ce era pierdut". Aceasta se referă la întruparea Fiului lui Dumnezeu (devenit fiul omului) pentru a restabili victoria binelui pe pământ. Căci Domnul nu a venit pentru a îmbogăţi şi definitiva împărăţia lui Israel aşa cum credeau învăţaţii iudei şi chiar apostolii (Fapte 1,6) ci pentru a face să pătrundă în lumea oamenilor elemente din Impărăţia Cerească, a trezi în suflete dorul pentru această împărăţie şi a le pregăti pentru intrarea întrânsa. Fiul lui Dumnezeu a venit în smerenie pentru a propovădui dragostea. La a doua venire va fi ca un Impărat în slavă şi va judeca fără părtinire. Zaheu poate a intuit în adâncul sufletului acest ascuns înţeles al venirii Fiului lui Dumnezeu căci la această neştiută licărire a sufletului lui a răspuns Hristos zicând: "Astăzi a intrat mântuirea în casa aceasta". Încă o observaţie: Zaheu a spus că va restitui împătrit celui pe care l-a năpăstuit. El ştia scripturile, fie că le-a citit fie că a înregistrat ce vorbeau cărturarii: în Exod 22,1 se spune că acela care a furat o oaie trebuie să returneze patru oi păgubaşului. Această întâmplare marchează primul pas al procesului nostru de mers spre Dumnezeu: descoperirea setei, nevoii de El – un avânt care lasă totul în urmă (poverile băneşti pe care le dăruieşte celor înşelaţi şi celor săraci) ca spiritul să poată să zboare. Adesea ne mândrim cu realizările noastre, cu averile, cu posesiunile noastre. Ne suim undeva sus deasupra celorlalţi, mândri de noi, ca Zaheu în copac. Vine Domnul Iisus şi spune: coboară jos în smerenie, căci astăzi am să fiu oaspetele sufletului tău. Hristos bate la uşă, să fim pregătiţi a-L primi.

 

Duminica Femeii cananeence (Duminica 17-a după Rusalii) este în biserica ortodoxă română o altă duminică în premergerea Triodului (în alte biserici ortodoxe ea lipseşte). In epistole se spune: “Noi suntem Templul Dumnezeului celui viu”, deci prin fiinţa noastră curată trebuie să venerăm pe Dumnezeu. Ca urmare Dumnezeu spune: “Eu vă voi fi Tată şi voi îmi veţi fi fii şi fiice” – urmându-L pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu, suntem învredniciţi a ne adresa lui Dumnezeu cu rugăciunea “Tatăl nostru”, rugăciune pe care n-o poate spune necreştinul. Credinţa şi perseverenţa femeii canaaneence din Evanghelia după Matei este copleşitoare. Adesea Dumnezeu nu răspunde imediat rugii noastre. De este rugă din dragoste, aşa cum era cea a femeii pentru fiica ei, trebuie să nu deznădăjduim căci Dumnezeu va rezolva cererea cum va fi cel mai bine. Privind această pildă, se poate adăuga o istorioară povestită de părintele Thomas Hopko de la Seminarul Sfântul Vladimir din Cretswood, New York. Un preot evreu a venit la templu şi, într-un elan de evlavie şi credinţă, a început să se căiască în faţa altarului, spunând cu mare intensitate în glas şi cu smerenie: “Iartă-mă Doamne pe mine păcătosul. Sunt un nimic, un nimic, un nimic…” A intrat ajutorul lui şi, prins de acelaşi elan, a îngenunchiat şi el în faţa altarului şi a prins să spună cu multă căinţă şi smerenie: “Iartă-mă Doamne, sunt un nimic, un nimic, un nimic.” A intrat şi măturătorul şi, văzându-i pe cei doi, a îngenuncheat şi el spunând pătruns de căinţă: “Iartă-mă Doamne, sunt un nimic, un nimic, un nimic…” La care preotul întorcându-se spre ajutorul lui a spus cu superioară surpriză: “Ia uită-te cine spune ‘Sunt un nimic’

 

Intâmplarea cu Zaheu ne vorbeşte despre setea de Dumnezeu, cea cu femeia canaaneeancă despre nădejdea şi insistenţa în Dumnezeu. Urmează Triodul când Duminica Vameşului şi Fariseului ne înarmează cu smerenia, Duminica Fiului Risipitor cu pocăinţa (în greceşte metanoia – regretul pentru păcatele comise şi hotarârea de a ne schimba) şi Duminica Înfricoşatei Judecăţi cu povaţa faptelor bune şi a dragostei de aproapele. După Triod vine Duminica Izgonirii lui Adam din Rai cu care începe Postul Mare. Această Duminică mai adaugă ceva la pregătirea noastră: ideia libertăţii omului, libertate care i-a fost dată dintru bun început dar “libertatea înseamnă responsabilitate”, (după cum scria Eliade). Plini de sete pentru Dumnezeu, cu nădejde în El, cu smerenie, cu pocăinţă, rugăciune şi schimbare, cu dragoste pentru aproapele, spiritul nostru intră liberat, descătuşat, în marea călătorie a Postului către bucuria nespusă şi izbăvitoare a Învierii. 

(din “Treptele de văzduh al sufletului”. H.I.Groza)

 

 

Meditaţii pe marginea Patericului egiptean

 

“Sfântul avva Antonie, şezând odată în pustie, a venit în lenevie şi în multă întunecare de gânduri şi zicea către Dumnezeu: Doamne, voi să mă mântuiesc şi nu mă lasă gândurile. Ce voi face în scârba mea? Cum mă voi mântui? Şi, sculându-se puţin, a ieşit afară şi a văzut odată pe cineva ca pe sine şezând şi împletind o funie, apoi sculându-se de la lucru şi rugându-se, şi iarăşi şezând şi împletind funia; apoi iarăşi sculându-se la rugăciune. Acesta era îngerul Domnului, trimis spre îndreptarea şi întărirea lui Antonie.
Şi a auzit pe înger zicând : aşa fă şi te mântuieşte. Iar el auzind aceasta, a luat multă bucurie şi îndrăzneală şi, făcând aşa, se mântuia.” Bunica cuiva, foarte bătrână, stătea jos pe treapta de piatra a prospei şi curăţa fasole. A întrebat-o cineva ce face şi ea a răspuns: “Ia, maică, mai curăţ ceva fasole, să nu mă găsească moartea stand, când voi pleca la Domnul”. Munca împreună cu gândul la Dumnezeu, cu dorinţa de a face bine lucrul, nu pentru bani, nu pentru laudă, ci pentru a fi un lucru bine făcut în faţa lui Dumnezeu, este o mare comoară pentru suflet.

 

“Acest avva Antonie, căutând la adâncul judecăţilor lui Dumnezeu, a cerut, zicând:
Doamne, cum unii trăind puţin, mor, iar alţii prea îmbătrânesc? Şi pentru ce unii sunt săraci, iar alţii bogaţi? Şi cum cei nedrepţi se îmbogăţesc, iar cei drepţi sunt săraci?
Şi a venit lui glas zicând: Antonie, ia aminte de tine, că acestea sunt judecăţi ale lui Dumnezeu şi nu-ţi este ţie de folos a le şti.”  Să nu încercăm a judeca pe Dumnezeu căci adesea noi nu vedem decât o parte din lucruri. Dumnezeu de acolo de sus vede pe toţi şi face astfel ca evenimentele să folosească deopotrivă tuturora. Unii nedrepţi învaţă când ajung să se prăbuşească, precum bancherul Madoff, mărimea avidităţii lor de bani şi au şansa de a-şi curăţi sufletul, unii săraci sunt slabi de suflet şi de s-ar îmbogăţi şi prinde gustul banului ar pierde virutea lor de a fi drepţi. Unii trăiesc mai puţin pentru a muri curaţi şi a fi împiedecaţi a ajunge la un mare păcat, alţii îmbătrânesc peste măsură pentru că le mai trebuie timp ca să-şi vadă de suflet, să-l pregătească, să-l cureţe. Să rugăm pe bunul şi dreptul Dumnezeu să ne deschidă mintea şi inima să înţelegem voia Lui în cele ce ne-a dat şi să trudim la îmbogăţirea sufletului nostru cu Lumina Lui.

 

“A intrat odată avva Agathon în cetate să-şi vândă puţinele vase şi a găsit pe un lepros lepădat în cale. I-a zis lui leprosul: unde te duci. Şi i-a răspuns avva Agathon: în cetate, să vând nişte vase [pe care le-am făcut în sihăstria mea]. Zis-a lui leprosul: fă milostenie, de mă ia acolo! Şi luându-l pe spatele sale, l-a dus în cetate. I-a zis lui acesta: unde vei vinde vasele tale, acolo să mă pui. Şi a făcut bătrânul aşa. Şi după ce vindea un vas, zicea bubosul: cu cât l-ai vândut? Şi-i răspundea: într-atâta. Şi-i zicea iarăşi: cumpără-mi o plăcintă. Şi-i cumpăra. Şi iar vindea alt vas. Şi îi zicea leprosul iarăşi: dar acesta cu cât? Şi-i răspunse bătrânul: într-atâta. Şi-i zicea: cumpără-mi acest lucru. Şi-i cumpăra. Deci după ce a vândut toate vasele şi vroia să se ducă, i-a zis bubosul: te duci? Şi i-a răspuns lui: da ! Şi i-a zis din nou : fă iarăşi milostenie, de mă du unde m-ai găsit! Şi luându-l pe spatele lui, l-a dus la locul lui. Şi i-a zis lui: binecuvântat eşti Agathone, de Domnul în cer şi pe pământ. Şi ridicând ochii săi, pe nimeni n-a văzut. Că a fost îngerul Domnului care a venit să-l ispitească.”  Iată puterea semereniei şi a dragostei. Nu ni se întâmplă uneori ca acela căruia I-am făcut un bine să nu-i fie de ajuns şi să ne mai ceară, ba chiar să ne ocărască? Dumnezeu ne încearcă să vadă cât de puternică şi răbdătoare este dragostea noastră. Aşa este pusă la încercare uneori şi răbdarea şi strădania celor care vor să ridice un sfânt lăcaş.

 

Gânduri despre căsătorie

 

Omul a fost creat de la inceput barbat si femeie. Amindoi sunt creati "dupa chipul lui Dumnezeu" (Gen 1, 27-28) si chemati la asemanarea cu Dumnezeu. Cu toate ca fiecare este o entitate aparte, atat barbatul cat si femeia tind unul spre altul (Gen. 3, 23) in asemenea masura, incat ajung "un singur trup" (Gen. 3, 24). Sufland in fata omului suflarea de viata, Dumnezeu i-a dat calitatea de persoana. Ca persoana, omul este o fiinta rationala si libera. …A fi persoana, inseamna a fi o fiinta in stare sa te gandesti, sa te cunosti suficient, sa te apreciezi in mod adecvat pentru a putea sa te exprimi, sa te descoperi si pornind de aici, sa fii in stare sa te daruiesti. Or, nu ne putem darui decat unei fiinte care sa fie de aceeasi natura cu noi si egala cu noi, fiinta cu care sa se poata stabili o relatie reciproca. Cu animalul nu se poate stabili o asemenea relatie. Dovada o constituie faptul ca primul om, dupa ce a pus nume tuturor fiintelor (deci, intrase oarecum, in relatie cu ele), a ramas singur. "Pentru Adam nu s-a gasit ajutor pe potriva lui", spune Sf. Scriptura. Pentru aceasta "a facut Dumnezeu pe om dupa chipul Sau... a facut barbat si femeie" (Gen. 1, 27). Cuplul barbat-femeie in paradis a fost un cuplu conjugal.

Sfanta Scriptura numeste unirea conjugala a barbatului cu femeia cu termenul de "cunoastere". Despre Adam se spune ca "a cunoscut pe femeia sa si ea a zamislit si a nascut" (Gen. 4, 1). "Cain a cunoscut pe femeia sa, care a nascut" (Gen. 19, 6). Pentru a intelege mai bine de ce unirea dintre barbat si femeie este o cunoastere, trebuie sa privim spre Dumnezeu, nu spre animal. La acesta din urma imperecherea satisface exigentele naturii si nevoile biologice. Intre barbat si femeie in casatorie nu poate fi vorba de imperechere ca in lumea animala, ci de dar total. In masura in care, din Revelatie, mintea omeneasca intelege ceva din taina cea mare a lui Dumnezeu, ea afirma ca Persoanele Sfintei Treimi se intrepatrund, locuiesc una in alta, fiecare se comunica celeilalte in mod total, ramanand insa ceea ce ea este. Tatal se comunica in intregime Fiului ("Eu si Tatal una suntem" In. 10, 30) si Duhului, Fiu Care il descopera pe Tatal prin Duhul Sfant.

Pentru ca oamenii sunt creati dupa chipul lui Dumnezeu … miscarile, gesturile trupurilor, apropierea trupeasca si unirea in casatorie sunt numite "cunoastere" pentru ca ele implinesc ceea ce s-a nascut deja din intimitatea mintii, a vointei si a simtirii lor.

            Aceasta daruire a persoanei umane implica descoperirea, cunoasterea, dezvaluirea celuilalt, cere daruirea de sine intreaga celeilalte persoane, care, renuntand la cautarea egoista a satisfactiilor proprii, se intoarce cu totul spre persoana celuilalt, dorindu-i si procurandu-i binele. Asadar, atunci cand intre cele doua persoane exista o daruire reciproca totala, cand amandoua renunta la sinea lor ingusta spre a se darui una alteia, se naste dragostea cea adevarata si unica, numai aceasta putand sa garanteze unirea adevarata si cunoasterea autentica a celor doi parteneri de viata…

Casatoria este un mod de viata, o expresie dinamica a iubirii cu adevarat libere de orice patima, o chemare a omului concret, barbat si femeie, sa paseasca impreuna pe calea desavarsirii. "Asadar, casatoria nu este cunoscuta ca un mod de viata inchis si individual, ci ca posibilitatea de a realiza ceea ce trebuie sa devenim, arzand de iubire".

 

(Din Pr.Asist.Dr. Vasile Răducă: Casatoria - Taina a daruirii si a desavarsirii persoanei)

 

 

Roagă-te chiar dacă nu prea îţi vine

 

Uneori înţelegem că Domnul spune: “Ai iarăşi nevoie de o minune ca să te rogi?” Aşa cum Domnul nu încetează o clipă să Se gândească la tine, tu încearcă măcar câteva clipe să îţi aduni gândurile şi să te gândeşti la El. Sfânta Scriptură spune cam aşa la Proverbe 29,25: “Nu ştii niciodată când te binecuvintează Dumnezeu. Lucruri bune se întâmplă când te aştepţi cel mai puţin!”  Mă rog Doamne pentru mine şi ai mei dar mă rog pentru cei care sunt pierduţi ca să-şi dăsească calea, pentru cei care nu sunt înţeleşi, pentru cei bolnavi.

 

Iată Rugăciunea de dimnieaţă a Sfântului Filaret, mitropolitul Moscovei:

Dă-mi Doamne să întâmpin ziua ce vine în pace. Ajută-mă ca-n toate să mă încred în Sfîntă Voia Ta. In fiecare ceas al zilei arată-mi vrerea Ta. Binecuvintează faptele mele cu tot ce mă-nconjoară. Invaţă-mă să primesc tot ce-mi aduce ziua cu pace în suflet şi cu adâncă încredinţare că Tu orânduieşti toate. Indreptează gândurile şi simţirile mele în tot ce vorbesc sau înfăptuiesc. Nu mă lăsa să uit că orice neprevăzut de la Tine vine. Învaţă-mă să acţionez cu înţelepciune şi hotărâre, fără ca să amărăsc sau stingheresc pe aproapele. Dă-mi putere să suport oboseala zilei ce acum începe cu tot ce ea va aduce. Condu voinţa mea, învaţă-mă să mă rog, roagă-Te Tu însuţi în mine. Amin.

 

Întâmplare cu talc

 

Duminica trecută, 25 ianuarie, echipa de baschet de fete a unui liceu catolic din Texas a jucat în campionat cu echipa unui alt liceu, Dallas Academy, şi a învins-o, spre satisfacţia jucătoarelor, antrenorului şi părinţilor cu scorul record de 100 la 0. Singurul lucru particular al acestui meci este ca Dallas Academy este un liceu pentru elevi care au probleme de atenţie şi de memorie, care suferă de dislexie şi toată clasa din care a putut fi înjghebată echipa de baschet, care de obicei are 15-20 jucători din care se rotesc cinci pe teren, cuprindea doar 20 eleve din care capabile de joc nu au fost decât opt. Ideia de a introduce pe aceste eleve cu probleme, în jocul competiţional, a fost de ordin educativ şi, deşi această mică echipă nu a câştigat niciun meci, a învăţat foarte mult în pregătirea de a face faţă responsabilităţilor în societate şi luptei împotriva greutăţilor. Voinţa lor, ascuţişul minţii, coordonarea corpului şi reacţiilor, lipsa de intimidare şi deprimare între semenii mai dotaţi de la natură, s-au întărit şi au avut continuu de câştigat. Aflând rezultatul directorul şcolii catolice, Kyle Queal, a fost scandalizat, a cerut scuze echipei de eleve handicapate şi a cerut ca meciul să fie anulat şi victoria să fie dată Academiei din Dallas prin forfait (neprezentarea echipei liceului catolic). Antrenorul Micah Grimes a protestat, spunând că jucătoarele sale au jucat conform regulamentului, nu au bruscat adversarele, au jucat la adevărata lor valoare şi merită acest scor astronomic. Directorul l-a concediat. Educaţional, un asemenea comportament nu corespunde preceptelor creştine de care trebuie să ţină seama o şcoală catolică. Presa sportivă a dezbătut acest eveniment punând un mare semn de întrebare asupra concluziei. Cine are dreptate?

 

 

Ştiri din viaţa ortodoxă din România

 

La Facultatea de Teologie Ortodoxa din Alba Iulia s-a desfasurat la 28 ianuarie 2009, Targul locurilor de munca pentru persoanele cu dizabilitati locomotorii. Evenimentul a fost organizat de Asociatia Filantropia Ortodoxa - Alba Iulia.

 

La 31 ianuarie 2009 a avut loc la mânăstirea Cozia în prezenţa episcopului Gherasim al Râmnicului, pomenirea a 581 de ani de la trecerea la cele vesnice a marelui voievod Mircea cel Batran.

 

Reprezentanţii Patriarhiei doresc să ştie dacă datele biometrice cuprinse în noile paşapoarte nu aduc cumva atingere libertăţii şi demnităţii persoanelor. La începutul lui ianuarie, stareţul mănăstirii Petru Vodă din Neamţ spunea că aceste documente fac parte dintr-un plan demonic. Paşapoartele biometrice conţin un cip în care sunt stocate toate datele de identificare ale deţinătorului plus amprentele. Noul tip de paşaport, valabil cinci ani de zile, se adaugă pe lista condiţiilor pe care România trebuie să le îndeplinească pentru aderarea la spaţiul Schengen, în 2011.

 

La 29 ianuarie 2009 Ministerul Comunicaţiilor şi Societăţii Informaţionale a lansat, în  în dezbatere publică, normele metodologice pen­tru aplicarea Legii 298/2008 privind reţinerea da­te­lor generate sau prelucrate de furnizorii de servicii de co­mu­nicaţii electronice destinate publicului sau de reţele publice de comunicaţii, cunoscută şi ca Legea Big Brother. “Ochiul şi timpanul” – supravegherea convorbirilor si mesajelor electronice. Biserica ia atitudine.

 

 

Eminescu

 

În aceste timpuri pe care le trăim aniversarea naşterii lui Eminescu este un prilej de meditare asupra identităţii noastre de români. Eminescu nu este numai cel mai mare poet al nostru, nu este numai un simbol al neamului românesc, ci un pilon al identităţii naţionale. Noi românii, nu ne definim printr-un document, cum se definesc americanii prin Constituţie. Noi suntem o societate personalistă. Cărămida de la baza organismului social este persoana care garantează coerenţa organică a neamului nostru, în ciuda vitregiilor. Noi n-am fi români fără Sfânta Treime, Dumnezeul Comuniune de Persoane Divine, pe care Dumitru Stăniloae ni-L prezintă drept Tatăl Care ne iubeşte, Hristos care a suferit şi continuă să sufere pentru noi în această lume şi Duhul Sfânt care ne face vii şi ne împinge spre cunoaşterea Tatălui. Şi n-am fi români fără marile persoane care ne-au marcat istoria precum Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul sau martirii temniţelor romanesti, cei care au suferit cel mai mult de pe urma prigoanei comuniste. Şi desigur n-am fi români fără Mihai Eminescu. Dar oare de ce?

            Tot Dumitru Stăniloae spunea că “iubirea adevărată este întotdeauna între trei; nu numai eu şi tu. Iubirea este un ecou, are nevoie de o ambianţă, de o simfonie lărgită, mai bogată. Dumnezeu este Cel care ne leagă unii de alţii. De aceea îl putem lua neîncetat drept martor al iubirii noastre.”

            Ştim că Sfânta Treime lucrează prin oameni. Cred că nu greşesc dacă afirm că, prin Mihai Eminescu, Duhul Sfânt crează această ambianşă îndumnezeită, această simfonie lărgită care înnobilează relaţiile dintre noi românii. Dacă n-ar exista Mihai Eminescu, românii n-ar exista ca neam. Mihai Eminescu este acest Al Treilea dintre noi care ne uneşte printr-un limbaj comun. Poezia sa mărturiseşte  despre frumuseţea limbii române, despre capacitatea sa de a exprima adevărul, un adevăr pe care-l înţelege doar sufletul românesc. Dar, în acelaşi timp, Eminescu înseamnă nu numai un limbaj comun ci şi un act de rezistenţă. Eminescu este unul din ultimele centre de energie românească împotriva a tot ceea ce conspiră pentru a ne transforma în nişte sclavi, fiinţe fără rădăcini, amputate sufleteşte. Românii au devenit cu toţii nişte emigranţi. Care român mai creşte acolo unde s-a născut? Care român mai locuieşte acolo unde a crescut? Care român munceşte acolo unde locuieşte? Fie că am rămas în ţară, fie că ne aflăm în exil, ne-am înstrăinat de tot şi de toate. Striviţi de griji şi nevoi, am ajuns să fim nişte musafiri în propria noastră familie ba chiar am uitat de adevărata noastră persoană, de sufletul nostru. Îl mai vizităm din când în când, aşa cum am vizita în week-end un muzeu. Eminescu, prin lucrarea Duhului Sfânt, ne dă puterea să ne întoarcem mereu acasă, să înviem sufleteşte.

 

(Cuvântul lui Ovidiu Hurduzeu la serbarea Eminescu din 18 ianuarie)

 

Câteva din Regulile Fericirii

 

+ Dumnezeu nu a promis zile fără osteneală, ilaritate fără mâhnire, soare fără ploaie, dar El a promis putere pentru fiecare zi, mângâiere pentru lacrimi şi lumină pentru drum.

+ Dezamăgirile sunt ca şi gropile de pe drum; ele îţi dau impresia că eşti jos, dar mai târziu te bucuri de drumul neted. Nu sta în groapă prea mult. Mergi înainte!

+ Tu nu poţi face ca cineva să te iubească - tot ce poţi face e să fii o persoană care poate fi iubită, restul depinde de acea persoană în a-şi da seama de valoarea ta.

+ Când eşti dezamăgit din cauză că ceva nu a mers aşa cum voiai, stai puţin, gândeşte pozitiv şi fii bucuros, deoarece Dumnezeu se pregăteşte să-ţi dea ceva mai bun.

+ Când ceva ţi se întâmplă, bun sau rău, cugetă la ce înseamnă. Acolo găseşti un scop în care viaţa te învaţă cum să râzi mai tare sau cum să nu plângi prea repede.

 

 

Puţină matematică

 

 

Dacă Pământul ar fi un măr şi îl tai în patru sferturi, trei din aceste felii reprezintă oceanele globului. Al patrulea sfert reprezintă uscatul. Dacă tai acest sfert în două pe lungime vei avea două optimi din mărul iniţial. Una din aceste optimi reprezintă zonele unde omul nu poate trăi precum: pustiuri, regiunile arctice şi antartice, mlaştinile şi munţii. Optimea care rămâne reprezintă porţiunea de glob pe care locuieşte omul. Dacă tai această optime în patru părţi egale, trei din ele reprezintă zonele unde agricultura (producerea hranei) nu este posibilă. Dacă cojeşi cu grijă coaja acestie treizecidoimi (1/32) din măr – acest strat subţire de coajă este solul plantei Pământ de pe care se hrănesc cele şase miliarde de oameni ai lumii. Înlocuind aceste felii cu cifre ajungem să aflăm că fiecare fiinţă umană depinde de o suprafaţă de 53 metri patraţi. Dacă populaţia globului păstrează tendinţa actuală în 50 ani se va duble şi deci această suprafţă furnizoare de hrană va fi de 26 metri pe 53 metri.  Iată ce sarcină uriaşă apasă pe umerii fermierilor!

 

 

Din Şcoala Psalmilor

 

 

v   "Doamne Tu mă cercetezi de aproape şi mă cunoşti, ştii când stau jos şi când mă scol şi de departe îmi pătrunzi gândul... Dacă mă voi sui în cer Tu eşti acolo; dacă mă voi culca în locuinţa morţilor iată-Te şi acolo; dacă voi lua aripile zorilor şi mă voi duce să locuiesc la marginea mării şi acolo mâna Ta mă va călăuzi şi dreapta Ta mă va apuca" (Ps.139, 1-2,8-9).

 

v   "Eu îmi istorisesc căile şi Tu mă asculţi, învaţă-mă orânduirile Tale" (Ps.119,26).

v   "Abate-mi ochii de la vederea lucrurilor deşarte, înviorează-mă în calea Ta" (Ps.119,37).

v   "Mi se înfioară carnea de frica Ta şi mă tem de judecăţile Tale" (Ps.119,120).

v   "Intăreşte-mi paşii în Cuvântul Tău şi nu lăsa nicio nelegiuire să stăpânească peste mine" (Ps.119,133).

v   "Dă-mi pricepere ca să păzesc Legea Ta şi s-o ţin din toată inima mea" (Ps.119,34).

 

v   "Deschide-mi ochii ca să văd lucrurile minunate ale Legii Tale" (Ps.119,18).