HOLLY RESURECTION ROMANIAN ORTHODOX CHURCH

MISIUNEA ROMÂNĂ ORTODOXĂ INVIEREA DOMNULUI

9091 ALDER AVE , SACRAMENTO CA 95829

Preot: Teodor Alin Gîrlonţa (tel. 916 375 9978)

Preşedintele Consiliului Parohial: Vasile Vârna (tel. 916 995 7091)

www.invierea-domnului.org

V E S T I T O R U L

Februarie 2008

Un material de lectură şi meditaţie de suflet care nu trebuie să  lipsească din nici o familie creştină

În cuprins: Calendarul religios şi laic al lunii, Întâmpinarea Domnului, Predica Părintelui Cleopa, Duminicile pregătitoare Postului, Sfinţii Cuv. Ioan Cassian şi Gherman, Despre rugăciune, Mânăstirea Rarău, Moartea Arh. Hristodulos, Semnificaţia numelor, Despre vorbe, Despre suflet.

Prezentarea Domnului la Templu

Troparul Sărbătorii: Bucură-te ceea ce eşti cu dar dăruită, Născătoare de Dumnezeu Fecioară, că din tine a răsărit Soarele dreptăţii, Hristos Dumnezeul Nostru, luminând pe cel din întuneric; veseleşte-te şi tu bătrânule drepte, cel ce ai primit în brţe pe Slobozitorul sufletelor noastre, Care ne-a dăruit nouă şi Învierea.

Calendarul lunii

Sâmbătă, 2  februarie: Întâmpinarea Domnului în Templu. Evrei 7,71-

17; Luca 2,22-40

Duminică, 3 februarie: Sf. şi Dreptul Simeon, Proorociţa Ana. Duminica

32-a după Rusalii. 1Tim.4,9-15, Luca 19,1-10 (Duminica lui Zaheu).

Duminică, 10 februarie: Sf.Muc. Haralambie. Duminica 17-a după Rusalii

2 Cor. 6, 16-18, Matei 15, 21-28 (a Cananeencii).

Duminică, 17 februarie: Sf.Mare Mc. Teodor Tiron. Duminica a 33-a

după Rusalii. 2 Tim. 2, 10-15; Luca 18, 10-14 (Duminica Vameşului

 şi a Fariseului, începutul Triodului).

Duminică, 24 februarie: Aflarea Capului Sf.Ioan Botezătorul. Duminica a

34-a după Rusalii. 1Cor.6, 12-20;Luca 15, 11-32 (a Fiului Risipitor).

Joi, 28 februarie: Cuv. Ioan Cassian şi Gherman din Dobrogea.

Date memorabile

1 februarie 1852- S-a născut marele dramaturg şi prozator Ion Luca Caragiale (d.1912)

5 februarie 1925– Biserica Ortodoxă Română a fost ridicată la rangul de Patriarhie.

5 februarie 2004 - România a devenit membră de facto a NATO, toate cele 19 state membre ale NATO ratificând protocolul de aderare

6 februarie 1570- Diaconul Coresi tipăreşte la Braşov cea dintâi Psaltire în română.

9 februarie 1977 - Postul de radio Europa Liberă a transmis scrisoarea deschisă prin care scriitorul Paul Goma se solidarizează cu protestatarii anti-comunişti ai Chartei 77 din Cehoslovacia. A fost „actul de naştere” al dizidenţei româneşti.

11 februarie 1866 - Alexandru Ioan Cuza, domnitorul României, este silit să abdice, ca urmare a conjuraţiei pregătite de coaliţia dintre conservatori şi liberal–radicali ("monstruoasa coaliţie").

15 februarie 1785 - Au fost traşi pe roată de către Austro-Ungari, Horia şi Cloşca, mari luptători şi martiri ortodocşi ai neamului românesc.

16 februarie 1968 - România a renunţat la organizarea administrativă tipic sovietică în regiuni şi raioane şi a reînfiinţat unitatea administrativ-teritorială tradiţională: judeţul; au fost organizate 39 de judeţe, plus municipiul Bucureşti

19 februarie 1878 - A fost semnat Tratatul de pace ruso–turc de la San Stefano, care încheia războiul ruso–turc, recunoştea independenţa României, dar sacrifica Dobrogea, care era cedată Rusiei, iar aceasta îşi rezerva dreptul de a o schimba cu partea Basarabiei detaşată la 1856

20 februarie 1883 – S-a născut în satul Cristeşti, comuna Mogoş, judeţul Alba, Prea Sfinţitul Policarp Maruşca, primul Episcop al Românilor din America şi Canada, personalitate de înaltă conştiinţă patriotică, mult iubit şi venerat de români (1934-1958). Fiind arestat pe cînd vizita bolnav România, a fost surghiunit cu domiciliu forţat la Craiva, judeţul Alba, unde a murit după grea suferinţă în 1958.

Cuvânt la Întâmpinarea Domnului şi despre jertfa Prea Curatei Fecioare Maria, Născătoarea de Dumnezeu
(2 februarie)

După Naşterea Domnului Iisus Hristos, trecînd patruzeci de zile şi împlinindu-se vremea curăţiei celei legiuite, Preacurata şi Preabinecuvîntata Fecioară Maică plecînd din Betleem cu Sfîntul Iosif, logodnicul, şi venind la Ierusalim, în Biserica lui Dumnezeu, purtînd pe Hristos Pruncul cel de patruzeci de zile, au mers să împlinească Legea Domnului şi să se curăţească după naştere, prin aducerea jertfei celei cuviincioase lui Dumnezeu şi prin rugăciunea preotului. Apoi să pună înaintea Domnului pe Pruncul cel întîi născut şi să-L răscumpere cu preţul cel rînduit, precum s-a poruncit lui Moise de către Domnul, în Legea Veche şi cum se scrie despre aceea în legea curăţirii.

În aceeaşi vreme a venit în biserică Sfîntul Simeon bătrînul, om drept şi credincios. Privind spre Fecioara cea Preacurată şi spre Pruncul cel ţinut de ea, a văzut darul lui Dumnezeu, înconjurînd pe Maica şi Pruncul ei şi cunoscînd, cu duhul, că Acela este Mesia cel aşteptat, s-a apropiat cu sîrguinţă şi, primind în mîini pe Sfântul Prunc, cu bucurie negrăită şi cu frică cucernică, a dat mare mulţumire lui Dumnezeu, înaintea sfîrşitului său, cu veselie cîntînd şi zicînd cuvinte pe care Biserica le pomeneşte la slujba vecerniei: "Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpîne, după Cuvîntul Tău, în pace. Eu n-am avut linişte în gîndurile mele, în toate zilele aşteptîndu-Te şi în toate zilele îngrijindu-mă, cînd vei veni. Acum, văzîndu-Te, pace am cîştigat şi de grijă scăpînd, mă duc din cele de aici. Slobozeşte-mă pe mine, robul Tău, ca să mă odihnesc, după ostenelile cele de mulţi ani, în sînul lui Avraam; căci acum au văzut ochii mei mîntuirea Ta cea pregătită tuturor popoarelor. 

Atunci era acolo şi Ana proorociţa, fiica lui Fanuil, din seminţia lui Aşer, care avea optzeci şi patru de ani şi îmbătrînise în văduvie foarte mult căci numai şapte ani vieţuise cu bărbatul său. Ca văduvă şi-a petrecut tot restul vieţii ei, nedepărtîndu-se de biserică şi slujind lui Dumnezeu cu postul şi cu rugăciunile, ziua şi noaptea. Fiind de faţă la aducerea Pruncului Sfânt, multe proorociri a făcut despre El, dând veste bună tuturor celor ce aşteptau izbăvirea în Ierusalim (Luca 2,36-38).

S-a hotărât a se săvârşi Prăznuirea Întîmpinării Domnului, pe vremea împărăţiei lui Iustinian, căci în acea zi s-a ridicat cu desăvîrşire molima cea de moarte şi s-a alinat groaznicul cutremur al pămîntului, prin milostivirea lui Dumnezeu şi cu rugăciunile Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, căreia, împreună cu Cel ce S-a născut dintr-însa, Hristos, Dumnezeu, să-i fie cinste, slavă, închinăciune şi mulţumire în veci. Amin.

Din Predica Părintelui Cleopa la Duminica 33a după Rusalii (A Vameşului şi Fariseului)

Voi sînteţi cei ce vă faceţi pe voi drepţi înaintea oamenilor, dar Dumnezeu cunoaşte inimile voastre; căci ceea ce la oameni este înalt, urîciune este înaintea lui Dumnezeu  (Luca 16, 15)

Iubiţi credincioşi,

În multe locuri ale Sfintei Scripturi se arată cît de mare, cît de păgubitoare de suflet şi cît de urîtă de Dumnezeu este patima mîndriei, dar nu puţin se poate cunoaşte răutatea acestui păcat şi din învăţătura Sfintei Evanghelii de astăzi. Eu, fiind prea mic şi nepriceput a arăta prin scris sau prin cuvînt cîte înfăţişări are şi cît de felurită este această răutate a păcatului mîndriei, voi aduce în mijloc o învăţătură preaminunată a Sfîntului Ioan Scărarul în această privinţă. Iată ce zice acest sfînt părinte despre mîndrie: "Mîndria este lepădătoare de Dumnezeu, învăţătură a diavolilor, defăimare a oamenilor, maica osîndirii, strănepoata laudelor, semn al nerodirii, izgonirea ajutorului lui Dumnezeu, ieşirea din minţi, înaintemergătoare de căderi, pricină a epilepsiei, izvor al mîniei, uşă a făţărniciei, întărire a diavolilor, străjuitoare a păcatelor, pricinuitoare a nemilostivirii, neştiinţă de îndurare, amară luătoare de seamă a greşelilor altora, judecătoare fără de omenie, împotrivă luptătoare a lui Dumnezeu" (Filocalia, IX, Cuvîntul 25, Despre mîndrie, Bucureşti, 1980).

Se cuvine mai întîi să arătăm cît de vechi este acest păcat şi prin cine a intrat în lumea de sus şi în cea de jos. Vechimea acestui păcat numai singur Dumnezeu o cunoaşte, fiindcă numai El ştie cînd a căzut satana cu îngerii lui din cer. Nouă nu ni s-a făcut cunoscut cu cîte mii de ani înainte de zidirea lumii văzute a fost căderea îngerilor în acest păcat. Dumnezeiasca Scriptură ne arată că acest greu păcat a fost pricina căderii din cer a satanei şi a îngerilor celor de un gînd cu el. Iată cum i se adresează Dumnezeu prin gura marelui prooroc Isaia în această privinţă: "Tu ai zis în cugetul tău: În cer mă voi sui, deasupra stelelor cerului voi pune scaunul meu. Şedea-voi pe muntele cel înalt peste munţii cei înalţi care sînt spre miazănoapte. Sui-mă-voi deasupra norilor, fi-voi asemenea Celui Preaînalt (Isaia 14, 13-14). Iar despre căderea lui şi a celorlalţi îngeri de un gînd cu el, Sfînta Scriptură ne arată, zicînd: Cum a căzut din cer luceafărul cel ce răsare dimineaţa, zdrobitu-s-a de pămînt cel ce trimitea la toate neamurile... Şi iarăşi: Acum în iad te vei pogorî, în temeliile pămîntului (Isaia 14, 15). Şi iarăşi zice Sfînta Scriptură de căderea satanei: Pogorîtu-s-a în iad mărirea ta şi multa veselie a ta, sub tine voi aşterne putrejune şi rămăşiţa ta vor fi viermii (Isaia 14, 11).

Dacă ne vom întoarce acum cu mintea la rugăciunea fariseului din Evanghelia ce s-a citit astăzi şi dacă vom cerca cu luare aminte înţelesul cuvintelor lui, vom înţelege mult din vicleniile păcatului mîndriei care s-a strecurat în cuvintele cele pline de laudă ale fariseului. Dumnezeiescul Părinte Ioan Scărarul zice că mîndria este "amară luătoare de seamă şi judecătoare fără de omenie a păcatelor altora". Sfînta Evanghelie ne arată că: Fariseul, stînd în biserică, aşa se ruga întru sine: Dumnezeule, mulţumesc Ţie că nu sînt ca ceilalţi oameni: răpitor, nedrept, preadesfrînat. Dar ce fel de mulţumire aducea el lui Dumnezeu în rugăciunea lui dacă, plin de mîndrie, osîndea pe ceilalţi oameni că sînt răpitori, nedrepţi, preadesfrînaţi etc.? După cum se cunoaşte, rădăcina rugăciunii lui era mîndria. Din această blestemată rădăcină ieşeau cuvintele lui pline de îndreptăţire de sine înaintea oamenilor. El a uitat cuvîntul Sfintei Scripturi care zice: Cel ce nădăjduieşte în Dumnezeu cu inimă îndrăzneaţă, unul ca acesta este nebun (Pilde 28, 26). Fariseul mulţumea lui Dumnezeu cu gura sa, dar cu inima şi cu mintea sa se mîndrea foarte mult şi din prisosinţa inimii sale pline de mîndrie scotea cuvinte de laudă defăimînd pe ceilalţi oameni că sînt răpitori, nedrepţi, preadesfrînaţi şi păcătoşi.

Dumnezeiasca Scriptură ne arată că: Necurat este înaintea Domnului cel înalt cu inima (Pilde 16, 6), şi că Înaintea ochilor lui Dumnezeu sînt căile omului şi toate urmele lui le cunoaşte (Pilde 5, 21). După învăţătura Sfinţilor Părinţi trebuie să avem convingerea că nu este clipă în care să nu greşim înaintea lui Dumnezeu. De aceea, în fiecare clipă sîntem datori să ne smerim şi să ne pocăim, măcar printr-un suspin al inimii noastre. Dar în rugăciunea cea plină de laudă a fariseului în loc de smerenie şi cunoştinţa neputinţelor sale, el osîndeşte cu mîndrie pe aproapele său căci din prisosinţa inimii sale vorbea gura lui (Matei 12, 34; 15, 18). Însă dumnezeieştii Părinţi ne învaţă, zicînd: "Taci tu, să vorbească faptele tale" (Filocalia, X, Bucureşti, 1981).

La fariseul mîndru vedem lucrurile cu totul întoarse. El se laudă şi trîmbiţează înaintea oamenilor faptele sale cele bune şi defaimă, osîndind pe ceilalţi oameni. Dar cine a pus pe fariseu să judece, să arate păcatele oamenilor şi să scoată la iveală faptele sale cele bune? Oare nu mîndria, iubirea de arătare şi lauda cea plină de îngîmfare? Oare nu trebuie ca să avem înaintea noastră păcatele noastre, după mărturia Sfintei Scripturi care zice: Că fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururea (Psalmul 50). Oare nu ne învaţă şi Sfîntul Efrem Sirul, în rugăciunea sa din postul mare, zicînd: "Aşa, Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd păcatele mele şi să nu osîndesc pe fratele meu...?". Fariseul însă scoate la iveală isprăvile lui şi osîndeşte păcatele altora prin rugăciunea sa plină de mîndrie.

Să auzim mai departe laudele fariseului care zice: Postesc de două ori pe săptămînă. Care erau zilele săptămînii în care posteau iudeii? Erau joia şi lunea, căci după datina bătrînilor, nu după poruncă, socoteau că Moise s-a suit pe Muntele Sinai joi şi după patruzeci de zile s-a pogorît luni. Dacă fariseul postea aceste două zile, ce l-a silit să arate, înaintea oamenilor, fapta lui, dacă nu mîndria încuibată adînc în inima lui? Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, în privinţa postirii, ne învaţă dimpotrivă: Tu, însă cînd posteşti să nu te arăţi oamenilor că posteşti (Matei 6, 17-18). Fariseul nu numai că nu ascunde fapta cea bună a postului, ci şi cu mare glas o vestea înaintea oamenilor, zicînd: Postesc de două ori pe săptămînă (Luca 18, 12). Să urmărim şi celelalte laude ale fariseului. Căci după ce s-a lăudat cu postirea, acelaşi lucru îl face şi cu milostenia: Dau zeciuială din toate cîte cîştig (Luca 18, 12). Mîntuitorul însă ne învaţă: Cînd faci milostenie, să nu ştie stînga ta ce face dreapta ta, ca milostenia să fie întru ascuns şi Tatăl tău care vede întru ascuns, îţi va răsplăti ţie (Matei 6, 3-4).

Iubiţi credincioşi, după ce am vorbit despre mîndria şi lauda cea fără minte a fariseului, să ne întoarcem privirea minţii noastre şi spre aşezarea cea smerită şi vrednică de laudă a vameşului. Să aducem în mijloc cuvintele Sfintei Evanghelii de azi: Iar vameşul, departe stînd, nu voia nici ochii să-şi ridice către cer, ci îşi bătea pieptul, zicînd: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosul (Luca 18, 13). Vedeţi, fraţii mei, că vameşul stătea departe de jertfelnic şi nu îndrăznea nici ochii să-şi ridice către cer; ci îşi bătea pieptul şi din inima lui smerită şi zdrobită, zicea cu căinţă: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosul! O, fericite vameşule, tu cu rugăciunea ta smerită din adîncul inimii tale, foarte mult te-ai asemănat cu tîlharul de pe cruce care a strigat din inimă: Pomeneşte-mă, Doamne, cînd vei veni întru împărăţia Ta! (Luca 23, 42). Acest fericit tîlhar, socotind că nu are alt chip a se pocăi de păcatele sale, nici vreme să facă alte fapte bune, deoarece şi picioarele şi mîinile îi erau răstignite pe cruce, dar fiind înţelept, şi văzînd că moare, s-a gîndit să strige la Dumnezeu din adîncul inimii, cu mare credinţă şi zdrobire. Pentru aceasta a fost auzit de Mîntuitorul, Care i-a zis: Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai (Luca 23, 43). Pentru smerita rugăciune a vameşului auzim răspunsul cel preasfînt din gura Domnului: Zic vouă, mai îndreptat s-a pogorît acesta la casa sa, decît fariseul. Că tot cel ce se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa (Luca 18, 14).

Iubiţi credincioşi, nu fără rost s-a rînduit de Biserică Evanghelia Vameşului şi Fariseului în Duminica de astăzi, prima Duminică pregătitoare cu care se începe Triodul, adică perioada dinaintea Postului Mare, care este cel mai potrivit timp de pocăinţă de peste an. Căci precum îngerii au căzut din cer şi primii oameni au căzut din rai din cauza mîndriei, tot aşa neamul omenesc a fost mîntuit şi ridicat la cinstea cea dintîi în Împărăţia cerurilor prin smerenia întrupării Fiului lui Dumnezeu şi a morţii Lui pe Cruce. A doua Duminică pregătitoare din Triod este numită "a Fiului Risipitor". Aceasta ne îndeamnă la pocăinţă. A treia Duminică pregătitoare din Triod este numită "a Înfricoşatei judecăţi", cînd se lasă sec de carne. Aceasta ne aminteşte de sfîrşitul lumii şi de Judecata de apoi, cînd fiecare va lua plată după faptele sale. După Triod vine ultima Duminică cu care începe Postul Mare. Ea se numeşte "a izgonirii lui Adam din rai" şi are scopul de a ne reaminti de păcatul strămoşilor noştri, care au fost alungaţi din rai din cauza mîndriei şi lăcomiei, pentru a ne îndemna la rugăciune şi la post cu toată stăruinţa şi evlavia.

Iată dar că, începînd din Duminica de astăzi, a vameşului şi a fariseului, ne pregătim pentru începerea Marelui Post al Sfintelor Paşti. Începutul pocăinţei şi al postului îl facem prin rugăciunea unită cu smerenie, dacă vom urma vameşului. Mare păcat este mîndria, fraţilor. Ea se arată şi în vorbire şi în îmbrăcăminte luxoasă, şi în mînie, care este fiica mîndriei, şi în lenevire la biserică şi în amînarea pocăinţei şi în spovedanie nesinceră, că cel mîndru nu vrea să-şi mărturisească preotului păcatele mari, nici nu se căieşte pentru ele din cauza slavei deşarte care îl stăpîneşte. Mai cumplită este mîndria minţii, cînd omul se crede mai capabil, mai bun decît alţii. Cea mai grea este, însă mîndria sufletului, cînd omul se socoteşte mai învăţat, mai talentat, mai corect şi mai plăcut înaintea lui Dumnezeu decît mulţi şi chiar decît toţi oamenii. Asemenea creştini stăpîniţi de duhul mîndriei, sînt lăsaţi de Dumnezeu să cadă în desfrînare şi în alte păcate grele, ca să se smerească. Alţii, însă cad în păcate şi mai grele. Unii, din mîndrie diabolică, nu mai cred în Dumnezeu. Alţii, hulesc şi batjocoresc Sfînta Scriptură, Biserica, Crucea, icoanele, sfintele slujbe şi pe sfinţii slujitori. Iar alţii, tot din mîndrie, se rup de Biserică, nu vor să mai asculte de preoţi şi se duc la tot felul de secte, căci mîndria este izvorul tuturor sectelor. Postul Mare este cale bună de nevoinţă, de smerenie, de pocăinţă şi împăcare cu Dumnezeu. Să ne pregătim pentru a-l străbate cu folos şi cu bucurie, şi să-L rugăm pe Bunul nostru Mîntuitor să ne scape de păcatul cel greu al mîndriei şi să ne îmbrace în veşmîntul cel dumnezeiesc al smereniei, al rugăciunii curate şi al iubirii, care ne asigură tuturor mîntuirea sufletelor. Amin.

Alte gânduri privind Duminicile pregătitoare intrării în Postul Mare

Duminica lui Zacheu (Duminica 32-a după Rusalii) premerge Triodul. Din întâmplarea cu acest mic şi inimos vameş, care ilustrează puterea dorinţei de a fi cu Dumnezeu, dorinţă curăţitoare chiar şi a sufletelor aparent cele mai murdare, să reţinem versetele:  "Astăzi a intrat mântuirea în casa aceasta... Pentru că Fiul omului a venit să caute şi să mântuiască ce era pierdut". Aceasta se referă la întruparea Fiului lui Dumnezeu (devenit fiul omului) pentru a restabili victoria binelui pe pământ. Căci Domnul nu a venit pentru a îmbogăţi şi definitiva împărăţia lui Israel aşa cum credeau învăţaţii iudei şi chiar apostolii (Fapte 1,6) ci pentru a face să pătrundă în lumea oamenilor elemente din Impărăţia Cerească, a trezi în suflete dorul pentru această împărăţie şi a le pregăti pentru intrarea întrânsa. Fiul lui Dumnezeu a venit în smerenie pentru a propovădui dragostea. La a doua venire va fi ca un Impărat în slavă şi va judeca fără părtinire. Zaheu poate a intuit în adâncul sufletului acest ascuns înţeles al venirii Fiului lui Dumnezeu căci la această neştiută licărire a sufletului lui a răspuns Hristos zicând: "Astăzi a intrat mântuirea în casa aceasta". Încă o observaţie: Zaheu a spus că va restitui împătrit celui pe care l-a năpăstuit. El ştia scripturile, fie că le-a citit fie că a înregistrat ce vorbeau cărturarii: în Exod 22,1 se spune că acela care a furat o oaie trebuie să returneze patru oi păgubaşului. Această întâmplare marchează primul pas al procesului nostru de mers spre Dumnezeu: descoperirea setei, nevoii de El – un avânt care lasă totul în urmă (poverile băneşti pe care le dăruieşte celor înşelaţi şi celor săraci) ca spiritul să poată să zboare. Adesea ne mândrim cu realizările noastre, cu averile, cu posesiunile noastre. Ne suim undeva sus deasupra celorlalţi, mândri de noi, ca Zaheu în copac. Vine Domnul Iisus şi spune: coboară jos în smerenie, căci astăzi am să fiu oaspetele sufletului tău. Hristos bate la uşă, să fim pregătiţi a-L primi.

Duminica Femeii cananeence (Duminica 17-a după Rusalii) este în biserica ortodoxă română o altă duminică în premergerea Triodului (în alte biserici ortodoxe ea lipseşte). In epistole se spune: “Noi suntem Templul Dumnezeului celui viu”, deci prin fiinţa noastră curată trebuie să venerăm pe Dumnezeu. Ca urmare Dumnezeu spune: “Eu vă voi fi Tată şi voi îmi veţi fi fii şi fiice” – urmându-L pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu, suntem învredniciţi a ne adresa lui Dumnezeu cu rugăciunea “Tatăl nostru”, rugăciune pe care n-o poate spune necreştinul. Credinţa şi perseverenţa femeii canaaneence din Evanghelia după Matei este copleşitoare. Adesea Dumnezeu nu răspunde imediat rugii noastre. De este rugă din dragoste, aşa cum era cea a femeii pentru fiica ei, trebuie să nu deznădăjduim căci Dumnezeu va rezolva cererea cum va fi cel mai bine. Privind această pildă, se poate adăuga o istorioară povestită de părintele Thomas Hopko de la Seminarul Sfântul Vladimir din Cretswood, New York. Un preot evreu a venit la templu şi, într-un elan de evlavie şi credinţă, a început să se căiască în faţa altarului, spunând cu mare intensitate în glas şi cu smerenie: “Iartă-mă Doamne pe mine păcătosul. Sunt un nimic, un nimic, un nimic…” A intrat ajutorul lui şi, prins de acelaşi elan, a îngenunchiat şi el în faţa altarului şi a prins să spună cu multă căinţă şi smerenie: “Iartă-mă Doamne, sunt un nimic, un nimic, un nimic.” A intrat şi măturătorul şi, văzându-i pe cei doi, a îngenuncheat şi el spunând pătruns de căinţă: “Iartă-mă Doamne, sunt un nimic, un nimic, un nimic…” La care preotul întorcându-se spre ajutorul lui a spus cu superioară surpriză: “Ia uită-te cine spune ‘Sunt un nimic’!”

Intâmplarea cu Zaheu ne vorbeşte despre setea de Dumnezeu, cea cu femeia canaaneeancă despre nădejdea şi insistenţa în Dumnezeu. Urmează Triodul când Duminica Vameşului şi Fariseului ne înarmează cu smerenia, Duminica Fiului Risipitor cu pocăinţa (în greceşte metanoia – regretul pentru păcatele comise şi hotarârea de a ne schimba) şi Duminica Înfricoşatei Judecăţi cu povaţa faptelor bune şi a dragostei de aproapele. După Triod vine Duminica Izgonirii lui Adam din Rai cu care începe Postul Mare. Această Duminică mai adaugă ceva la pregătirea noastră: ideia libertăţii omului, libertate care i-a fost dată dintru bun început dar “libertatea înseamnă responsabilitate”, (după cum scria Eliade). Plini de sete pentru Dumnezeu, cu nădejde în El, cu smerenie, cu pocăinţă, rugăciune şi schimbare, cu dragoste pentru aproapele, spiritul nostru intră liberat, descătuşat, în marea călătorie a Postului către bucuria nespusă şi izbăvitoare a Învierii. 

Viaţa şi nevoinţa Cuvioşilor Părinţi Ioan Casian

şi Gherman din Dobrogea (28 februarie)

Aceşti cuvioşi sfinţi de neam străromân s-au născut prin anii 365-368 în Dobrogea, numită pe atunci Sciţia Mică, la un loc ce păstrează din vechime pînă azi numele "podişul Casian" şi "peştera lui Casian". Localitatea Casimcea din judeţul Tulcea îi poartă, de asemenea, numele părintelui Ioan Cassian. Părinţii şi strămoşii lor erau creştini din primul secol, fiind botezaţi în numele Prea Sfintei Treimi poate chiar de Sfîntul Apostol Andrei şi de ucenii lui, care au semănat cuvîntul Evangheliei lui Hristos în jurul Mării Negre şi în Sciţia Mică. Cuvioşii Cassian şi Gherman au intrat călugări într-o mănăstire din Betleem, apoi în delta Nilului şi în fine, pe la anul 401, la Constantinopol, sub ocrotirea Sfîntului şi marelui Ioan Gură de Aur care, văzându-le cu duhul său sfinţenia l-a făcut preot pe Gherman şi diacon pe Cassian.  Au mers apoi amândoi la Roma. Acolo Sfântul Casian a stat zece ani fiind hirotonit preot după care a trăit până la moarte (435) la Marsilia, în sudul Galiei (Franţa de azi) unde a infiinţat o mânăstire de călugări şi una de maici. Cunoscut ca sfînt încă din timpul vieţii, moaştele sale de la mânăstirea Sfântul.Victor din Marsilia sunt cinstite de toţi călugării Bisericii Apusene care-l socotesc Părinte al lor şi unul dintre cei mai mari învăţători. Sfântul cuvios Gherman a rămas la Roma până la moartea sa prin anii 405-415.

Din cuvântul Părintelui Teofil Pârâian despre rugăciune

Sfântul Marcu Ascetul spune: "Când îţi aduci aminte de Dumnezeu înmulţeşte rugăciunea, ca atunci când îl vei uita, Domnul să-Şi aducă aminte de tine". Îi tare fain! M-am gandit de multe ori la cuvântul acesta şi fac o legătură între el şi ceea ce-mi spunea mama când mergeam la şcoala departe de casă: "Nu-ţi uita de Dumnezeu, nu-ţi uita de rugăciune". Parcă ar fi fost un cuvânt din Filocalie… În Scara Sfântului Ioan Scărarul se spune: "Rugăciunea este întărirea lumii", deci oamenii care se roagă într-un fel susţin lumea aceasta - ei Îl fac pe Dumnezeu milostiv faţă de lumea aceasta. Sigur că Dumnezeu, dacă a creat lumea, vrea să fie milostiv faţă de lume şi s-o întărească, dar contribuim şi noi la întărirea lumii cu rugăciunea pe care o facem, rugăciunea fiind nu numai un mijloc de îmbunătăţire personala, ci şi un mijloc de îmbunătăţire a societăţii în care trăim… Rugăciunea are foarte mare importanţă pentru lume în general, ca şi pentru persoanele singuratice, în special; pentru cei sănătoşi şi în bună stare, ca şi pentru cei bolnavi şi în suferinţă… Numai la rugăciune putem să ştim ce legătură avem cu Dumnezeu, ce legătură avem cu oamenii. În rugăciune ne apar fel de fel de gânduri care arată cine suntem şi ce suntem. Rugăciunea înainte de a ne face să ne întâlnim cu Dumnezeu, înainte de a ne aduce conştiinţa legăturii cu Dumnezeu, ne aduce întâlnirea cu noi înşine, ne descoperă pe noi înşine. Şi cum ne descoperă? Răscoleşte adâncurile sufletului nostru… Un pustnic, se spune în Pateric, că a fost vizitat de un oarecare străin care la plecare şi-a cerut iertare de la părintele că l-a reţinut de la rugăciunea lui, de la programul lui. Şi părintele respectiv a răspuns aşa: "Rugăciunea mea, frate, este să te primesc pe tine şi să te petrec cu drag". Cine Îi slujeşte lui Dumnezeu prin ceea ce face şi îşi face datoria în viaţa aceasta, acela, dacă dă un sens religios vieţii, prin tot ceea ce face Îi slujeşte lui Dumnezeu… Nu trebuie să te sperii niciodată de ce-ţi vine în minte, nici din cele ce le-ai văzut, nici din cele ce le-ai adus din străfunduri de existenţă, important este să vrei să nu le ai. Şi atunci, pentru că noi nu suntem capabili prin noi înşine să ne facem rânduială, cerem ajutorul lui Dumnezeu. Mântuirea, am zis, vine prin Mântuitorul. Şi cerem ajutorul Mântuitorului: "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul". Cum eşti, aşa ţi-e rugăciunea, cum te porţi, aşa te rogi… Nu te rogi, scazi în rugăciune, te rogi, înaintezi în rugăciune. Chiar există un îndemn: "Roagă-te cum poţi, ca să ajungi să te rogi cum trebuie!" Un cuvânt vrednic de a fi reţinut şi urmat este acela că: "Rugându-te, înveţi să te rogi". Numai rugându-te mereu poţi înainta în rugăciune. Cine renunţă la rugăciune, renunţă la progresul în ea… De ce trebuie să citim rugăciunile? Nu ar trebui să vorbim cu Dumnezeu cu gândurile noastre aşa cum sunt ele? Păi încercaţi să vorbiţi cu Dumnezeu cu gândurile voastre şi o să vedeţi că nu le veţi putea ridica la măsurile la care sunt rugăciunile pe care le citim. În ce măsura mă pot identifica cu nişte rugăciuni care au fost compuse de alţii? În măsura în care câştigi şi tu sentimentele altora. Eu, de exemplu, "Domnul este păstorul meu" - Psalmul 22 - v-am spus, socotesc că e o rugăciune ca şi când aş fi făcut-o eu... Dar când recităm rugăciuni nu ne rugăm, ne rugăm [doar] atunci când ceea ce spunem simţim, când ceea ce spunem ne impropriem. Cine este în sfera recitărilor nu se roagă, ci doar spune rugăciuni, iar cel care vorbeşte cu Dumnezeu prin cuvintele rugăciunii, acela se roagă. Rugăciunea intră mai adânc decât intră cuvântul vorbit, intră mai adânc în suflet decât intră gândurile obişnuite... Cea mai mare jertfă şi rugăciune posibilă pe pământ este Sfânta Liturghie… Sfântul Isaac Sirul spune că: "Rugăciunea este o bucurie care înalţă mulţumire". Deci ce este rugăciunea, între altele? "O bucurie care înalţă mulţumire." Să simţi că a venit la tine Lumina Mântuitorului, nu în înţeles de lumină fizică, ci de o luminare, de o conştiinţă luminată, de o limpezire sufleteasca şi asta-i tot, până la urmă. Tata, Dumnezeu să-l odihnească, tot ne spunea că un cioban nu ştia nici o rugăciune. Da' sărea el peste o botă şi zicea: "Una mie Doamne, una Ţie Doamne". Asta i-o fost toată viaţa lui religioasă.

Icoana Maicii Domnului făcătoare de minuni
de la Mânăstirea Rarău

     Puţini sunt cei care ştiu că locul de construire a unei mânăstiri nu se alege oricum, ci în urma unui semn ceresc: un miracol, o revelaţie, un îndemn divin (în vis sau aievea) repetat de trei ori - în trei zile diferite. Când lucrezi cu eternitatea, nimic nu se face la voia întâmplării, iar precauţiile, impuse de Sfinţii Părinţi, se respectă cu sfinţenie, pentru a împiedica amăgirile vrăjmaşului, care, nu de puţine ori, poate lua înfăţişare de înger, de gând aparent bun.

     Mânăstirea Rarău, unde s-a nevoit, printre alţii, părintele Daniil (Sandu Tudor), a fost ridicată acum 450 de ani, pe locul unde, urmărit de tătari, Petru Rareş a îngropat tezaurul domnesc. Un sihastru care se nevoia prin acele locuri l-a binecuvântat, i-a vorbit despre ajutorul lui Dumnezeu şi i-a prorocit că va urca din nou în tronul Moldovei, semnul fiind săvârşirea unei minuni. Câteva zile mai târziu, căpeteniile tătarilor vor descoperi ascunzătoarea tezaurului, dar, vrând să-l dezgroape, un vârf de stâncă va cădea peste ei, ucigându-i pe toţi.

     La intervaluri de timp doar de Dumnezeu ştiute, la Mânăstirea Rarău, ridicată în semn de mulţumire de Petru Rareş, s-au săvârşit până în zilele noastre mulţime de minuni. La un moment dat, icoana Maicii Domnului dispărea misterios din faţa altarului, călugării găsindu-o la ieşirea din biserică. Intrând în post şi rugăciune, stareţul de atunci, Ieroschimonahul Sisoe, a făcut priveghere toată noaptea, împreună cu întreg soborul, până ce Maica Domnului i-a vorbit din sfânta icoană, avertizând obştea să mute în vale totul: odoarele şi puţina avere agonisită. Nu peste mult timp, mânăstirea va fi incendiată de austriecii generalului Bukow.

     În 1935, stareţul Martinian Conuţ a mutat sfânta icoană în pronaos. A doua zi, icoana era din nou la vechiul ei loc. Speriat de acest semn, stareţul a cerut răspuns în post şi rugăciune, şi noaptea, Maica Domnului i s-a arătat în vis, spunându-i să facă o strană în faţa catapetesmei, pe sub care să treacă mulţimea credincioşilor, pentru împlinirea rugăciunilor şi pentru sănătate. Îmbrăcată cu mare cinste în argint, icoana Maicii Domnului va săvârşi din acea clipă numeroase vindecări miraculoase.
     Fără a le aminti pe toate, părintele Veniamin Baican a asistat personal la câteva din ele. Un tânăr de 18 ani, care - în urma unei bătăi cumplite - făcea crize de epilepsie la două-trei săptămâni, a încercat să se vindece prin multe spitale. Apoi, a încercat ajutorul bisericii şi, la Mânăstirea Cetăţuia din Iaşi, i s-au citit Moliftele Sfântului Vasile cel Mare. Deşi starea generala i s-a îmbunătăţit, crizele de epilepsie nu au dispărut. Disperat, a căzut la rugăciune în faţa icoanei Maicii Domnului şi mintea i s-a luminat cu îndemnul de a merge la Mânăstirea Rarău. Aici, vindecarea s-a produs într-o clipă. Doar atingând icoana făcătoare de minuni, tânărul a simţit că boala îl părăseşte şi că devine un alt om. Bucuria a fost atât de mare, încât tânărul nu a mai părăsit Mânăstirea şi a rămas la Rarău, unde vieţuieşte şi astăzi, ca preot slujitor şi duhovnic.

            În 1970, în galeria 20 din munţii Căliman, şapte mineri au fost surprinşi în adânc de o inundaţie catastrofală. Nimeni nu le mai dădea vreo şansă de salvare. Problema ortacilor era să golească galeria de apă şi să recupereze cadavrele celor înecaţi. Tragedia din familia minerilor e lesne de imaginat. Totuşi, nu toate soţiile lor au căzut în disperare. Cu râvnă şi credinţă în ajutorul lui Dumnezeu, ele au mers la Mânăstirea Rarău şi s-au rugat cu lacrimi fierbinţi în faţa icoanei făcătoare de minuni. Nu peste mult timp, cei şapte mineri vor fi salvaţi, spre uimirea tuturor, chiar şi a celor mai bătrâni, care nu-şi aminteau să se mai fi petrecut o asemenea întâmplare. Timp de zece zile, cei şapte mineri s-au înghesuit într-un loc salvator, rezistând fără apă şi fără mâncare, închişi ca într-un mormânt. Rugăciunile în faţa icoanei de la Rarău i-au salvat.

            Aflată la 1300 de metri, pe culmile greu accesibile ale munţilor, Mânăstirea Rarău străjuieşte lumea, menţinând aprinsă candela rugăciunii neîntrerupte a părintelui Daniil [care a murit în închisoare la Aiud în 1960] şi a speranţei în lucrarea icoanei Maicii Domnului, icoana cea făcătoare, nu o dată, de minuni.

                                                                        (Sorin Preda, Formula AS, Spiritualitate)

Moartea Prea Fericitului Hristodoulos a îndoliat întreaga Ortodoxie

Prea Fericitul Hristodoulos, Arhiepiscopul Atenei şi al Întregii Elade, a trecut la 28 ianuarie la cele veşnice, din cauza cancerului de ficat de care suferea. În vârstă de 69 de ani, Arhiepiscopul Hristodoulos a fost în august într-o clinică din Miami (Statele Unite) pentru un transplant care, ulterior, a eşuat. La sfârşitul lui octombrie s-a întors în Grecia, unde a început şedinţele de chimioterapie la reşedinţa sa din Psychiko, într-o suburbie din nordul Atenei. Autorităţile elene au decretat patru zile de doliu naţional, înainte de funeraliile care vor avea loc joi, 31 ianuarie. PF Hristodoulos era o persoană foarte influentă şi populară în ţara sa şi bun prieten al Bisericii Ortodoxe Române.În perioada 20-23 mai 2000, PF Hristodoulos a vizitat ţara noastră şi a slujit atunci la hramul Catedralei patriarhiale, Sf. Împ. Constantin şi Elena, după care şi-a continuat vizita în Moldova, la invitaţia Mitropolitului Moldovei şi Bucovinei de atunci, actualul Patriarh al BOR, PF Părinte Daniel. A participat atunci la resfinţirea bisericii „Sf. M. Mc. Gheorghe“ - vechea Catedrală mitropolitană din Iaşi şi a primit din partea Universităţii „Al. Ioan Cuza“, titlul de Doctor Honoris Causa“. În 2003 (4-12 iunie), Întâistătorul Bisericii Greciei a revenit în ţara noastră unde a vizitat mai multe centre eparhiale şi mănăstiri din Mitropolia Munteniei şi Dobrogei, din Mitropolia Olteniei şi din Mitropolia Moldovei şi Bucovinei. Atunci a fost decorat cu ordinul Steaua României în Grad de Mare Cruce şi a primit din partea Universităţii din Craiova) şi a Universităţii de Medicină şi Farmacie „Grigore T. Popa“ din Iaşi titlul de Doctor Honoris Causa. Ultima sa vizită în România a avut loc în perioada 13-16 octombrie 2003, în Mitropolia Moldovei şi Bucovinei, la sărbătoarea Sf. Cuv. Parascheva. A adus atunci moaştele Sf. Mare Mc. Dimitrie Izvorâtorul de mir de la Thesalonic, pentru închinare. Vizita a fost prilejuită şi de aniversarea a 100 de ani de la naşterea, respectiv, 10 ani de la trecerea la cele veşnice a pr. prof. univ. dr. Dumitru Stăniloae.

Memorabilă a rămas vizita făcută la Atena de papa Ioan Paul al II-lea în 2001, a cărui prezenţă „a atins inimile poporului ortodox grec“. Vizita lui a fost prima vizită în Grecia a unui papă din ultimii 1000 de ani. Arhiepiscopul Hristodoulos, de asemenea, a întreprins în 2006, o vizită istorică la Vatican unde, împreună cu papa Benedict al XVI-lea a semnat o declaraţie comună în care se pronunţau în favoarea dialogului interreligios şi împotriva avortului şi a eutanasiei.

(Ziarul Lumina din 30 ianuarie 2008, blogul păr.C. Alexe).

Citate din Biblie despre vorbe

Dacă iubeşte cineva cearta de vorbe, noi n-avem un astfel de obicei şi nici Bisericile lui Dumnezeu (1 Cor 11,16).  Fereşte-te de vorbăriile goale şi lumeşti; căci cei ce le ţin, vor înainta tot mai mult în necinstirea lui Dumnezeu (2 Timotei 2, 16). Să nu vorbească de rău pe nimeni, să nu fie gata de ceartă, ci cumpătaţi, plini de blândeţe faţă de toţi oamenii (Tit 3, 2).  Isus a chemat mulţimea la Sine, şi a zis: „Ascultaţi, şi înţelegeţi: Nu ce intră în gură spurcă pe om; ci ce iese din gură, aceea spurcă pe om.” (Matei 15, 10-11).  Limba este şi ea un foc, este o lume de nelegiuiri. Ea este aceea dintre mădularele noastre, care întinează tot trupul şi aprinde roata vieţii, când este aprinsă de focul gheenei. Toate soiurile de fiare, de păsări, de târâtoare, de vieţuitoare de mare se îmblânzesc, şi au fost îmblânzite de neamul omenesc, dar limba nici un om n-o poate îmblânzi. Ea este un rău, care nu se poate înfrâna, este plină de o otravă de moarte. Cu ea binecuvântăm pe Domnul, şi Tatăl nostru, şi tot cu ea blestemăm pe oameni care sunt făcuţi după asemănarea lui Dumnezeu. Din aceeaşi gură iese şi binecuvântarea şi blestemul! Nu trebuie să fie aşa, fraţii mei! (Iacov, 3, 6-10).

Semnificaţia numelor

Ana - Este unul dintre numele cele mai larg răspândite în întreaga lume creştină. După cum Ioachim n-are corespondent feminin, nici Ana n-are corespondent masculin. De la el s-au format şi nume derivate, ca Aneta şi Anca (Ancuţa), sau compuse, ca Mariana, Ana-Maria, Anabela etc. Originea numelui este tot evreiască (Hannah), acesta fiind rudă cu masculinul Anania (Hananyah) şi având semnificaţia "Iahve a avut milă", sau "Iahve s-a îndurat".

Andrei - Sf. Apostol Andrei, "cel dintâi chemat" la propovăduire, este şi primul care a adus creştinismul pe meleagurile noastre. Este prăznuit pe 30 noiembrie, iar luna decembrie îi purta în mod tradiţional numele (Undrea sau Indrea).  Numele este de origine grecească: Andréas stă în legătura cu andreia, "bărbăţie, îndrăzneală" (de la anér, andrós, "bărbat"). În vechime, limba română a cunoscut şi alte forme (Andrii, Andruta, Andries, Andreica etc.).

Elena - Străvechiul nume Heléne este explicat de unii prin gr. heláne ("torţă", "făclie", dar şi "foc sacru", la sărbătorile numite Heleneia, dedicate zeiţei Artemis), iar de alţii prin gr. héle ("lumina arzătoare a soarelui"), cu presupunerea că Helena ar fi fost o străveche divinitate indo-europeană a luminii solare. În lumea păgână cea mai faimoasă a fost Elena din Troia, în lumea creştină cea mai vestită Elena este mama împăratului Constantin cel Mare (descoperitoarea la Ierusalim a crucii lui Hristos). Elena continuă să fie, alături de Maria, cel mai răspândit nume femeiesc din lumea creştină.

Gheorghe - Sf. Mare Mucenic Gheorghe este sărbătorit pe 23 aprilie, dar Gheorghe mai sunt şi  Cuviosul de la Maleon (4 aprilie) şi Episcopul Mitilenei, supranumit "Mărturisitorul" (7 aprilie). Numele, foarte răspândit în lumea creştină, are origine grecească: Georgios, de la georgos, "ţăran", "lucrător al pământului".

Ioan - Cei mai iluştri purtători ai acestui nume au fost Sf. Ioan Botezătorul (7 ianuarie) şi Sf. Ap. şi Ev. Ioan (8 mai). Tradiţia românească îl are şi pe Sf. Mc. Ioan Valahul (12 mai). Aproape 3 milioane de români şi românce poartă numele de Ion (forma neaoşă), Ioan, Ioana, alcătuind cea mai bogată familie onomastică de la noi. Numele e de provenienţă evreiască: Yehohanan, "Yahve [Dumnezeu] a avut milă" [sau sanscrită: yuvan, adică tânăr).

Maria - este un nume pentru care s-au avansat peste 60 de soluţii etimologice. In aramaică, Maryam inseamna "doamna", "stăpâna". După Fericitul Ieronim (traducătorul Vulgatei), care-l explică prin limba ebraică, numele s-ar compune din mar ("picatură") + yam ("mare"), deci "picătură [de apa] de mare", în lat. stilla maris (de unde şi stella maris  - "steaua mării" - de mai târziu, celebra denumire a Fecioarei în imnologia apuseană). Dar numele evreiesc Maryam sau Miryam ar putea fi şi de străveche origine egipteană, trăgându-se din verbul mri, "a iubi", cu sufixul afectiv ebraic - am, deci "cea dragă", "cea iubită".

Nicolae - La 6 decembrie este prăznuit Sf. Ierarh Nicolae (sec. 4), unul dintre cei mai populari sfinţi din calendar. De origine grecească (Nikolaos), numele este format din două cuvinte: nike, "victorie" (de la nikao, "a învinge"), şi laos, "popor", putându-se tălmăci prin "obşteasca biruinţă". La noi, forma cea mai veche pare să fie Nicoară (de unde popularul "San Nicoară"), iar cea mai răspândită în timp şi spaţiu este Nicula(i)e.

Vasile – Sf. Vasile cel Mare este sărbătorit la 1 ianuarie şi pe 30, ca unul dintre cei trei Sf. Ierarhi). Numele, foarte răspândit în toată lumea creştină, provine din grecescul basileios, ce la rândul lui stă în legătură cu basileos, "rege", "împărat", "bazileu". Latinii l-au redat prin Basilius.

                         (CrestinOrtodox.ro)

Povestire despre suflet

Povestea spune că în urmă cu un număr de ani un om şi-a pedepsit fetiţa în vârstă de 5 ani pentru că a risipit o hârtie aurie de împachetat foarte scumpă. Omul stătea rău cu banii şi deveni şi mai supărat când a văzut că fetiţa a folosit hârtia respectivă ca să decoreze o cutie şi să o pună sub bradul de Crăciun. Cu toate acestea, fetiţa a adus tatălui ei cadoul în dimineaţa următoare spunând: "Acesta este pentru tine, tăticule". Tatăl a fost ruşinat de reacţia lui furioasă de cu o zi în urmă, dar supărarea lui se arătă din nou când a văzut că, de fapt, cutia era goală. El i-a spus pe un ton răspicat: "Nu ştiai, domnişoară, că atunci când dai un cadou cuiva, trebuie să pui ceva ăn el?" Fetiţa s-a uitat în sus spre tatăl său, cu lacrimi în ochi, şi a zis: "Tăticule, cutia nu este goală. Am suflat în ea atâtea săruturi până când s-a umplut." Tatăl a rămas perplex. S-a pus în genunchi şi şi-a îmbrăţişat fetiţa şi a rugat-o să-l ierte pentru supărarea lui fără rost. La scurt timp după aceasta, micuţa fetiţă a murit într-un accident şi se spune că tatăl ei a ţinut acea cutie aurie alături de patul său tot restul vieţii sale. Şi de câte ori a fost descurajat sau a avut de trecut peste situaţii dificile, deschidea cutia şi lua un sărut imaginar şi îşi amintea de dragostea care a pus-o fetiţa acolo. Într-un adevărat sens, fiecare dintre noi, ca şi oameni, primim o cutie aurie cu dragoste necondiţionată şi săruturi de la copiii noştri, de la familie, de la prieteni. Nu putem avea altceva mai preţios decât asta. Copiii, familia, prietenii sunt ca îngerii care te ridică pe picioarele tale ca atunci când ai probleme să-ţi aduci aminte tu însuţi să zbori.