HOLLY RESURECTION ROMANIAN ORTHODOX CHURCH

MISIUNEA ROMÂNĂ ORTODOXĂ INVIEREA DOMNULUI

9091 ALDER AVE , SACRAMENTO CA 95829

Preot: Teodor Alin Gîrlonţa (tel. 916 375 9978)

Preşedintele Consiliului Parohial: Vasile Vârna (tel. 916 995 7091)

www.invierea-domnului.org

V E S T I T O R U L

Februarie 2007

Un material de lectură şi meditaţie de suflet care nu trebuie să lipsească din nici o familie creştină

În cuprins: Calendarul religios şi laic al lunii, Întâmpinarea Domnului, Predica Părintelui Cleopa, Duminicile Triodului, Duminica Ortodoxiei, Sfânta Teodora împărăteasa, Moaştele Părintelui Lăcătuşu, Sfaturi duhovniceşi, Cântec de unire.

Prezentarea Domnului la Templu

Troparul Sărbătorii: Bucură-te ceea ce eşti cu dar dăruită, Născătoare de Dumnezeu Fecioară, că din tine a răsărit Soarele dreptăţii, Hristos Dumnezeul Nostru, luminând pe cel din întuneric; veseleşte-te şi tu bătrânule drepte, cel ce ai primit în brţe pe Slobozitorul sufletelor noastre, Care ne-a dăruit nouă şi Învierea.

Postul Mare începe Luni 19 februarie (Sf.Paşti în 8 aprilie)

Calendarul lunii

Vineri, 2 februarie: Intâmpinarea Domnului în Templu. Evrei 7,71-17;

Luca 2,22-40

Sâmbătă, 3 februarie: Sf. şi Dreptul Simeon, Proorociţa Ana.

Duminică, 4 februarie: Cuv.Isidor. Duminica a 34-a după Rusalii. 1 Cor.

6, 12-20; Luca 15, 11-32 (a Fiului Risipitor).

Sâmbătă, 10 februarie: Sf.Muc. Haralambie. Sâmbăta Morţilor de Iarnă.

Duminică, 11 februarie: Sf.Teodora Împărăteasa Bizanţului. Duminica

Lăsatei Secului de carne. 1 Cor. 8,8-13 - 9,1-2; Matei 25, 31-46

(a Infricoşatei Judecăţi).

Duminică, 18 februarie: Sf.Leon Episcopul Romei. Duminica Lăsatei

Secului de brânză. Rom. 13, 11-14 şi 14, 1-4; Matei 6, 14-21

(a Izgonirii lui Adam din rai).

Luni, 19 februarie: Sf. Filimon. Începutul Postului Mare.

Sâmbătă, 24 februarie: Aflarea Capului Sf.Ioan Botezătorul. Sâmbăta

Morţilor.

Duminică, 25 februarie: Sf.Tarasie Arhiep. Constantinopolului. Duminica

1-a din Post. Evrei 11, 24-26 şi 32-40; Ioan 1, 43-51 (a Ortodoxiei).

Miercuri, 28 februarie: Cuv. Ioan Cassian şi Gherman din Dobrogea.

Date memorabile

5 februarie 1925– Biserica Ortodoxă Română a fost ridicată la rangul de Patriarhie.

6 februarie 1570 – Diaconul Coresi tipăreşte la Braşov cea dintâi Psaltire în limba română.

14 februarie – Valentine’s Day

15 februarie 1785. Au fost traşi pe roată de către Austro-Ungari, Horia şi Cloşca, mari luptători şi martiri ortodocşi ai neamului românesc.

20 februarie 1883 – S-a născut în satul Cristeşti, comuna Mogoş, judeţul Alba, Prea Sfinţitul Policarp Maruşca, primul Episcop al Românilor din America şi Canada, personalitate de înaltă conştiinţă patriotică, mult iubit şi venerat de români (1934-1958). Sub el Episcopia a rupt legăturile cu Biserica mamă în urma unei grele perioade de rezistenţă între anii 1947-1951, când autorităţile staliniste româneşti au început să persecute biserica în ţară şi să facă presiuni asupra emigraţiei. Episcopatul său vine pe fondul istoric al primului Protopopiat Ortodox Român din America înfiinţat în 1912, vizitat în 1927 de Regina Maria şi ridicat la rang de Episcopie la Congresul din 1929, cu episcop Policarp Maruşca, numit de patriarhul Miron Cristea în 1934. Fiind arestat pe cînd vizita bolnav România, episcopul Policarp Moruşca a fost surghiunit cu domiciliu forţat la Craiva, judeţul Alba, unde a murit după grea suferinţă în 1958.

20 februarie – President’s Day

Cuvânt la Întâmpinarea Domnului şi despre jertfa Prea Curatei Fecioare Maria, Născătoarea de Dumnezeu
(2 februarie)

După Naşterea Domnului Iisus Hristos, trecînd patruzeci de zile şi împlinindu-se vremea curăţiei celei legiuite, Preacurata şi Preabinecuvîntata Fecioară Maică plecînd din Betleem cu Sfîntul Iosif, logodnicul, şi venind la Ierusalim, în Biserica lui Dumnezeu, purtînd pe Hristos Pruncul cel de patruzeci de zile, au mers să împlinească Legea Domnului şi să se curăţească după naştere, prin aducerea jertfei celei cuviincioase lui Dumnezeu şi prin rugăciunea preotului. Apoi să pună înaintea Domnului pe Pruncul cel întîi născut şi să-L răscumpere cu preţul cel rînduit, precum s-a poruncit lui Moise de către Domnul, în Legea Veche şi cum se scrie despre aceea în legea curăţirii.

În aceeaşi vreme a venit în biserică Sfîntul Simeon bătrînul, om drept şi credincios. Privind spre Fecioara cea Preacurată şi spre Pruncul cel ţinut de ea, a văzut darul lui Dumnezeu, înconjurînd pe Maica şi Pruncul ei şi cunoscînd, cu duhul, că Acela este Mesia cel aşteptat, s-a apropiat cu sîrguinţă şi, primind în mîini pe Sfântul Prunc, cu bucurie negrăită şi cu frică cucernică, a dat mare mulţumire lui Dumnezeu, înaintea sfîrşitului său, cu veselie cîntînd şi zicînd cuvinte pe care Biserica le pomeneşte la slujba vecerniei: "Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpîne, după Cuvîntul Tău, în pace. Eu n-am avut linişte în gîndurile mele, în toate zilele aşteptîndu-Te şi în toate zilele îngrijindu-mă, cînd vei veni. Acum, văzîndu-Te, pace am cîştigat şi de grijă scăpînd, mă duc din cele de aici. Slobozeşte-mă pe mine, robul Tău, ca să mă odihnesc, după ostenelile cele de mulţi ani, în sînul lui Avraam; căci acum au văzut ochii mei mîntuirea Ta cea pregătită tuturor popoarelor.

Atunci era acolo şi Ana proorociţa, fiica lui Fanuil, din seminţia lui Aşer, care avea optzeci şi patru de ani şi îmbătrînise în văduvie foarte mult căci numai şapte ani vieţuise cu bărbatul său. Ca văduvă şi-a petrecut tot restul vieţii ei, nedepărtîndu-se de biserică şi slujind lui Dumnezeu cu postul şi cu rugăciunile, ziua şi noaptea. Fiind de faţă la aducerea Pruncului Sfânt, multe proorociri a făcut despre El, dând veste bună tuturor celor ce aşteptau izbăvirea în Ierusalim (Luca 2,36-38).

S-a hotărât a se săvârşi Prăznuirea Întîmpinării Domnului, pe vremea împărăţiei lui Iustinian, căci în acea zi s-a ridicat cu desăvîrşire molima cea de moarte şi s-a alinat groaznicul cutremur al pămîntului, prin milostivirea lui Dumnezeu şi cu rugăciunile Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, căreia, împreună cu Cel ce S-a născut dintr-însa, Hristos, Dumnezeu, să-i fie cinste, slavă, închinăciune şi mulţumire în veci. Amin.

Din Predica Părintelui Cleopa la Duminica Lăsatei Secului de carne (A Înfricoşatei Judecăţi)

Pentru că noi toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea Judecăţii lui Hristos,ca să ia fiecare după cele ce a făcut prin trup, ori bine, ori rău (2 Cor. 5, 10)

Iubiţi credincioşi,

Astăzi am auzit toţi cei de faţă cuvintele Mîntuitorului nostru Iisus Hristos despre venirea Sa la prea Înfricoşata Judecată de apoi. Să ştiţi că nici un lucru de la întemeierea lumii şi pînă la sfîrşitul veacurilor nu este mai înfricoşat ca venirea Domnului la Judecata de apoi. Nici îngerii nu pot să ne spună cu deamănuntul despre acea preaînfricoşată venire a Domnului, cînd va judeca toate neamurile pămîntului de la Adam şi pînă la sfîrşitul lumii. Noi, fiind prea neputincioşi şi nepricepuţi, nu vom putea vorbi despre acea negrăită spaimă şi înfricoşătoare venire a Domnului.

Dar din cele ce am auzit astăzi în Sfînta Evanghelie şi din cele ce arată dumnezeiasca Scriptură, precum şi din învăţăturile Sfinţilor Părinţi despre Judecata zilei celei mari, vom însemna aici cîteva învăţături după a noastră slabă pricepere despre venirea Domnului la Judecata de apoi. Şi vom arăta mai întîi cu mărturii din Sfînta Scriptură, în ce chip va veni Domnul şi care vor fi primele semne ale venirii Lui. Primele semne care vor vesti venirea Domnului la Judecată vor fi trîmbiţele cele cereşti. Acest adevăr ni-l arată Mîntuitorul, zicînd: Şi va trimite pe îngerii Săi, cu sunet mare de trîmbiţă (Matei 24, 31). De aceea şi Sfîntul Prooroc Sofonie a numit ziua Judecăţii de apoi "ziua trîmbiţei şi a strigării" (Sofonie 1, 16).

Al doilea semn, care se va arăta după sunarea cea cu mare strigare a trîmbiţelor, va fi învierea morţilor. Dar oare, fraţii mei, în ce fel vor fi trupurile drepţilor şi ale păcătoşilor la învierea cea de apoi? Oare vor învia aşa cum le punem noi în sicrie şi în morminte? Nu, căci mare deosebire vor avea trupurile oamenilor la învierea cea de apoi de trupurile de acum. Trupurile drepţilor, în vremea Judecăţii de apoi, vor fi împodobite cu patru daruri alese: cu darul strălucirii, al uşurimii, al subţirătăţii şi al nepătimirii. Deci fiecare trup al celor drepţi, cu nemăsurată rază ca soarele va străluci, după cum şi Însuşi Stăpînul şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos a zis: Atunci drepţii vor străluci ca soarele întru Împărăţia Tatălui lor (Matei 13, 43).

Prea minunată va fi atunci acea uşurime şi lesne mişcare a trupurilor drepţilor încît să poată umbla în fiecare parte a lumii după voia lor, fiindcă nici o întîrziere nu le va pricinui lor greutatea. Aceasta o arată şi înţeleptul Solomon care zice: Ca nişte scîntei care se lasă pe mirişte aşa vor fi (Înţelepciunea lui Solomon 3, 7) căci scînteile cînd sunt purtate de vînt, pretutindeni cu mare uşurinţă se răspîndesc. Trupurile drepţilor vor avea şi subţirătate, încît cu toată lesnirea să poată trece prin celelalte materii. Aşa a trecut trupul Stăpînului nostru Iisus Hristos după înviere, prin acea piatră mare care zăcea deasupra mormîntului, fără a rupe peceţile şi a intrat prin uşile încuiate în casa în care erau ucenicii adunaţi de frica iudeilor, ca un duh preasubţire care nici în ziduri nu se ţine, nici în uşi nu se împiedică.

Despre aceste patru daruri ale trupurilor înviate, Sfîntul Apostol Pavel zice: Se seamănă întru stricăciune, înviază întru nestricăciune (I Corinteni 15, 42). Iată darul nepătimirii. Se seamănă întru necinste, înviază întru slavă. Iată darul strălucirii. Se seamănă întru slăbiciune, înviază întru putere. Iată darul uşurimii. Se seamănă trup firesc, înviază trup duhovnicesc (I Corinteni 15, 43-44). Iată darul subţirătăţii.

Să arătăm pe scurt şi în ce fel vor fi trupurile înviate ale celor păcătoşi osîndiţi la muncă veşnică. Mare va fi deosebirea trupurilor celor păcătoşi de trupurile luminate ale drepţilor şi sfinţilor lui Dumnezeu. Fiindcă în loc de strălucire, se vor îmbrăca cu adînc de întuneric care va fi asemenea cu prea adîncul întuneric al iadului. In loc de frumuseţe, trupurile păcătoşilor vor avea urîciune plină de scîrbă. In locul uşurimii trupurilor drepţilor, trupurile păcătoşilor vor fi prea grele şi greu de mişcat, ca să nu urmeze cu osîrdie dumnezeieştile porunci. Căci singure trupurile acestea ale păcătoşilor vor fi spre muncă veşnică şi fără sfîrşit.

Iubiţi credincioşi, ce alte semne vor urma înaintea venirii Domnului la judecată? Citim în Sfînta Evanghelie că atunci se va arăta pe cer semnul Fiului Omului (Matei 24, 30), care, după înţelesul Sfinţilor Părinţi este Crucea lui Hristos pe care şi-a dat duhul (Ioan 19, 30). Unii zic că îndată ce se va arăta Crucea pe cer, se va însemna cu acest semn fruntea tuturor drepţilor (Apocalipsa 7, 3). Văzînd semnul Sfintei Cruci pe cer, vor plînge toate neamurile pămîntului (Matei 24, 30). Dar pentru ce vor plînge la arătarea ei toate neamurile pămîntului? Vor plînge atunci toate popoarele pentru că vor cunoaşte al cui este semnul Sfintei Cruci; vor plînge toţi care nu au cinstit Sfînta şi de viaţă făcătoare Cruce, altarul cel preasfinţit cu Sîngele lui Hristos şi semnul venirii Lui. Ce vor zice atunci păgînii, necredincioşii şi sectanţii care n-au cinstit Sfînta Cruce şi nu s-au închinat semnului Fiului Omului?

După arătarea Sfintei Cruci pe cer, la înfricoşata Judecată va veni Iisus Hristos întru slavă şi putere, cum spune în dumnezeiasca Evanghelie: Şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului, cu putere şi cu slavă multă (Matei 24, 30). Sfîntul prooroc David, zice: Foc înaintea Lui va merge şi cu văpaia va arde împrejur pe vrăjmaşii Lui (Psalm 49, 4). Şi iarăşi: Luminat-au fulgerele Lui lumea, văzut-a şi s-a cutremurat pămîntul; munţii ca ceara s-au topit de faţa Domnului, de faţa Domnului a tot pămîntul; vestit-au cerurile dreptatea Lui şi au văzut toate popoarele slava Lui (Psalm 96, 4-6).

Înaintea Domnului vor merge arhanghelii cei mai întîi stătători, iar după aceştia stăpîniile, începătoriile şi înaintea lor Arhanghelul Mihail, încins cu sabie de văpaie şi strălucind ca un fulger şi ca un mai mare ostaş al marelui Împărat. Apoi vor urma Apostolii, mucenicii, ierarhii şi mulţimea cea fără de număr a Îngerilor şi Sfinţilor, cu săbii cu două tăişuri în mîinile lor, ca să răzbune pe neamuri şi să pedepsească pe popoare (Psalm 149, 6-7). Oare cine va putea să stea atunci înaintea Judecătorului Celui Preaînfricoşător şi nemitarnic?! Acestea le-a cugetat şi Proorocul Isaia, care zice: Intraţi în crăpăturile stîncilor şi vă ascundeţi în pulbere de la înfricoşata faţă a Domnului şi de la strălucirea slavei Lui (Isaia 2, 10).

Sfîntul Evanghelist Matei spune următoarele despre venirea Domnului: Vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului cu putere şi cu slavă multă. Şi iarăşi zice: Cînd va veni Fiul Omului întru slava Sa şi toţi sfinţii îngeri cu El, atunci va şedea pe tronul slavei Sale (Matei 24, 30; 25, 31). Sfîntul Evanghelist Luca, de asemenea Îl arată venind pe nori cu putere şi cu slavă multă (Luca 21, 27).

După cuvîntul Sfîntului Apostol Pavel, Judecata de apoi se va face în văzduh, deasupra văii lui Iosafat, unde vor fi adunate toate neamurile şi limbile, de la primul Adam pînă la ultimul om. Apoi îi va despărţi pe unii de alţii, precum desparte păstorul oile de capre. Şi va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stînga (Matei 25, 32-33). După această veşnică despărţire a celor buni de cei răi, va începe judecata cea mare.

Dar cine ne va pîrî atunci în faţa Dreptului judecător? Însăşi faptele noastre rele pe care le-am făcut şi nu ne-am pocăit. Apoi ne vor osîndi duhovicii, cărora nu ne-am spovedit de toate păcatele, nici am făcut canon pentru ele. Apoi ne vor osîndi îngerii care ne-au fost păzitori de la botez, pe care nu i-am ascultat. Ne vor osîndi şi îngerii care au scris toate faptele noastre din copilărie. Dar cel mai mare pîrîş care ne va pîrî şi ne va cere pedeapsă şi osînda veşnică de la Dumnezeu în ziua cea mare a Judecăţii de apoi, va fi diavolul pe care noi acum îl ascultăm şi facem voile lui şi nu ne pocăim în fiecare zi de cele ce facem.

Vai de noi! Ce vom face atunci dacă ne va găsi moartea şi judecata nespovediţi şi nepocăiţi? Ce ne va folosi atunci viaţa aceasta amăgitoare şi trecătoare în care acum ne desfătăm? Că ne legăm cu inima de ea şi de grijile veacului de acum, încît uităm de moartea care vine şi de osînda cea veşnică care ne aşteaptă în ziua cea mare a Judecăţii de apoi. Vedeţi, fraţii mei, cum toţi murim şi nimeni din oameni nu rămîne pe acest pămînt, oricine ar fi el. Vedeţi că cel ce moare, de faţă fiind noi, i se leagă limba, i se schimbă ochii, îi tace gura, i se opreşte graiul, cînd vede pe dumnezeieştii îngeri cum cheamă sufletul din trup! Atunci măcar împărat de ar fi, măcar slugă, măcar stăpînitor a toată lumea, tot se cutremură, se tulbură, se înspăimîntează, văzînd puteri înfricoşate, văzînd chipuri străine, văzînd feţe aspre şi posomorîte, văzînd rînduielile îngereşti pe care niciodată nu le-a mai văzut.

Atunci luînd îngerii sufletul prin văzduh, îl duc la judecată, întru care stau începătoriile, stăpîniile şi ţiitorii de lume ai puterilor celor potrivnice, pîrîşii noştri cei amari, vameşii cei cumpliţi, şi luătorii de seamă şi îngerii în văzduh întîmpinîndu-l, cer seama şi îl socotesc şi îi aduc înainte păcatele lui şi zapisele lui cele din tinereţe, cele din bătrîneţe, cele de voie şi cele fără de voie, cele prin lucru, cele prin gînduri şi cele prin aduceri aminte. Multă este frica acolo, mare este cutremurul ticălosului suflet atunci, care pătimeşte de la mulţimea milioanelor de diavoli.

Iubiţi credincioşi, Evanghelia Duminicii de azi este cea mai înfricoşătoare din tot cursul anului, pentru că ne vorbeşte despre sfîrşitul lumii care este tot mai apropiat şi de marea Judecată de apoi a tuturor oamenilor şi a îngerilor răi. Aceasta este a treia şi ultima Duminică pregătitoare pentru Sfîntul şi marele Post, pentru că ne aduce aminte de sfîrşitul veacurilor, de Judecată, de osînda veşnică a păcătoşilor şi de răsplătirea drepţilor în Împărăţia Cerurilor. Cine va cugeta la toate acestea, va trece cu folos curgerea Sfîntului Post, se va împăca cu aproapele său, se va ruga mai mult, se va spovedi cu căinţă de păcatele sale şi va primi cu mare evlavie Trupul şi Sîngele Domnului nostru Iisus Hristos. Iată folosul acestei Duminici.

Se cuvine să ne amintim că la Judecata de apoi, Dreptul Judecător va spune celor de-a dreapta Sa: Veniţi, binecuvîntaţii Părintelui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii, căci flămînd am fost şi Mi-aţi dat să mănînc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; gol am fost şi M-aţi îmbrăcat, bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine... Adevărat zic vouă, întrucît aţi făcut unuia dintr-aceştia ai mei prea mici, Mie Mi-aţi făcut (Matei 25, 34-40).

Vedeţi, fraţii mei, cîtă putere are la Dumnezeu milostenia şi iubirea aproapelui? Vedeţi că milostenia se laudă asupra judecăţii? Vedeţi că cine face milostenie la săracii suferinzi, atît materială pentru trup, cît şi spirituală pentru suflet, acela se mîntuieşte cel mai uşor? Vedeţi că mai mare decît toate faptele bune este dragostea şi fiica ei milostenia? De aceea vă îndemn ca pe aceasta s-o iubiţi, pe aceasta s-o lucraţi mai mult decît pe toate celelalte, mai ales în sfintele posturi, şi veţi avea răsplată veşnică în ceruri.

Auziţi ce zice Dreptul Judecător şi celor zgîrciţi şi răi de la stînga Sa, care nu fac milostenie în viaţă: Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolilor şi îngerilor lui, căci flămînd am fost şi nu Mi-aţi dat să mănînc... (Matei 25, 41-45). Vedeţi ce mare este păcatul lăcomiei şi al neiubirii de oameni. Să ne ferească Dumnezeu de acest cumplit păcat. Iar noi să începem Sfîntul Post chiar de astăzi, lăsînd sec de carne. Apoi să ne împăcăm cu toţi ai noştri, să postim, să ne rugăm şi să facem milostenie şi orice faptă bună, după putere.

De vom face aşa, vom trece Postul Mare cu mult folos, vom ajunge cu bine la Învierea Domnului, iar la Judecata de apoi vom auzi pe Hristos zicîndu-ne cu dulce glas: Veniţi, binecuvîntaţii Părintelui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită pentru voi de la întemeierea lumii. Amin.

Alte gânduri privind Duminicile Triodului pregătitoare intrării în Postul Mare

In pregătirea postului Paştelui, duminicile se citesc, în ordine, pericopele cu Zacheu vameşul, cu femeia canaaneancă şi cele ale Triodului: a fariseului şi vameşului păcătos, a întoarcerii fiului risipitor şi a judecăţii din urmă (Matei 25,31-46). Intâmplarea cu Zacheu ne vorbeşte despre setea de Dumnezeu, cea cu femeia canaaneeancă despre nădejdea şi insistenţa în Dumnezeu. Din Duminica Vameşului şi a Fariseului în primul rând învăţăm, cum spune părintele Cleopa, despre smerenie, arma împotriva duşmanului nostru numărul unu: mândria de sine care, sub nenumăratele sale forme – egoismul, jignirea, onoarea, vanitatea, dorinţa de laudă şi recunoaştere, competiţia, revanşa, răzbunarea, neascultarea, înfruntarea, cearta, duşmănia, mânia, judecarea celuilalt, lăcomia etc etc, trec observate sau neobservate şi ne împiedică să iubim, nu lasă blândeţea, rabdarea, dăruirea, înţelegerea celuilalt, facerea de pace, ajutorul aproapelui. Practic fariseul suntem noi. Ne considerăm buni creştini, mergem la biserică, ţinem posturile şi sărbătorile, avem faceri de bine; toate în echilibru cu eul nostru, toate din prisosul nostru, păstrând pentru noi întâietatea lucrurilor, bunurilor şi activităţilor care sunt în folosul nostru şi dăruind timp şi atenţie celorlalte în măsura în care considerăm că nu ne deranjează, că nu trec o anume limită de comoditate şi disponibilitate. Pentru orice facem, de pare umbrit găsim o scuză, de pare bun şi însorit căutăm lauda. Smerenia, în schimb, dă de o parte interesul primordial pentru persoana noastră şi deschide uşa credinţei, a dragostei de semeni şi de Dumnezeu. Smerenia ne ajută să ne vedem şi celelalte slăbiciuni, acoperite cu atâta grijă de respectul nostru pentru sine, pentru persoana noastră; ne ajuta să le vedem şi să le înlăturăm, să ne despătimim (căci ele ne împing la mii de păcate mici pe care le facem zilnic fără a le lua în seamă). De aceea Domnul spune despre vameşul care cerea milă, dându-şi seama de greşelile şi neputinţele sale din care vedea unele, ghicea altele şi se înspăimânta de cele pe care nu le putea cuprinde şi pentru care suntem condamnaţi deşi rămân neştiute de noi (ca legile juridice ale societăţii care ne pedepsesc, indiferent dacă avem sau nu habar de ele): “Vă spun că mai degrabă omul acesta s-a pogorât acasă socotit neprihănit decât celălalt.” Parabola ne învaţă al doilea pas: avântul credinţei lui Zacheu şi nădejdea femeii canaaneence descoperă că suntem nepregătiţi. Incepe să ne pară rău, ne smerim, ne căim căci simţim că am făcut multe greşale (deşi nu ştim exact ce), care ne fac nevrednici a-L urma pe Domnul.

Părintele Kallistos spunea despre cele trei personaje ale parabolei Duminicii Fiului Risipitor că ele pot reprezenta trei faţete ale propriului nostru suflet (fiul – păcătosul care s-a risipit şi se căieşte cerând iertare de la Dumnezeu; tatăl – cel care iubeşte, iartă şi dăruieşte cu gândul la mila lui Dumnezeu; fratele – cel care are mândria virtuţilor şi îl trage la răspundere pe Dumnezeu). Parabola atinge punctul culminant în momentul când fiul “şi-a venit în fire”, adică s-a întors către sufletul său, în care este întotdeauna Domnul şi pe care îl uitase; momentul când şi-a dat seama de nebunia şi deşertăciunea acţiunii sale, a îmbrăcat haina smereniei şi şi-a mărturisit greşeala, gata să-şi schimbe viaţa. El este primit cu dragoste. Iată al treilea pas al urmării pe Dumnezeu: după setea lui Zacheu şi insistenţa Canaaneencii, după smerenia şi intuiţia păcatelor avută de vameş, acum păcatul este identificat cu exactitate şi este luată hotărârea de a se schimba cu tot riscul (metanoia – cuvântul grecesc pentru pocăinţă, care înseamnă căinţă şi schimbare); Domnul stă la capatul drumului, în pragul casei, aşteptând cu braţele deschise.

Duminica Lăsatei Secului de carne, a Infricoşatei Judecăţi se referă la dragostea aproapelui: “Adevărat vă spun că, oridecâte ori aţi făcut aceste lucruri unuia din aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie Mi le-aţi făcut”. Noua viaţă (al patrulea pas în procesul de apropiere de Dumnezeu, acum după întoarcerea acasă a fiului risipitor) începe să lucreze şi ea se manifestă prin dragoste, adică eliberarea de jugul eului propriu care ca o perdea nu lăsa să-l vedem pe aproapele. Ştim cele două mari porunci: “Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu to cugetul tău. Aceasta este cea dintâi şi cea mai mare poruncă. Iar a doua, asemenea ei, este: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Matei 22, 37-39). De asemenea ştim că măsura supremă a credinţei noastre este primirea harului lui Dumnezeu care este dragostea faţa de semeni. Putem adăuga şi gândul despre libertatea care a fost dată dintru început omului de către Dumnezeu. Dar “libertatea înseamnă responsabilitate”, scria undeva Eliade. Cu atât mai mult libertatea spiritului descătuşat de patimi aduce responsabilitatea faţă de semeni, dăruirea faţă de ei şi faţă de Dumnezeu (“Mie Mi-aţi făcut”, spunea Iisus).

Cu toate aceste pregătiri şi anticipări intrăm în greaua încercare a postului, pentru a parcurge în lupta cu noi înşine, drumul pe care l-am învăţat în toate cele cinci duminici pregătitoare. Duminica Lăsatului secului de brânză este Duminica Izgonirii lui Adam din rai. Deci de aici începem hăţaşul nostru, cărarea printre stânci şi mărăcini. Postul nu este însă o simplă abstinenţă ca o încercare a trupului şi spiritului sau ca o ofrandă adusă lui Dumnezeu ci este o călătorie spre Sărbătoarea Luminii care este Paştele, cea mai mare sărbătoare a creştinătăţii. Postul din fiecare an înseamnă în acelaşi timp şi o nouă treaptă pe drumul nostru continuu al vieţii noastre către Dumnezeu. Este bine ca fiecare post să se termine cu spovedania şi împărtăşania. Să ne ajute Bunul Dumnezeu să trecem cu bine şi prin acest Post şi să ajungem curaţi la bucuria sfântă a Invierii Domnului.

Păr.Cleopa: Postul Mare este cale bună de nevoinţă, de smerenie, de pocăinţă şi împăcare cu Dumnezeu. Să ne pregătim pentru a-l străbate cu folos şi cu bucurie, şi să-L rugăm pe Bunul nostru Mîntuitor să ne scape de păcatul cel greu al mîndriei şi să ne îmbrace în veşmîntul cel dumnezeiesc al smereniei, al rugăciunii curate şi al iubirii, care ne asigură tuturor mîntuirea sufletelor.

Duminica 1-a din Post, a Ortodoxiei

În această Duminică se comemorează victoria finală împotriva prigoanei iconoclaste, realizată în 843 în Bizanţ. Raţiunea iconoclaştilor: închinarea la lemn este o idolatrie latentă şi deci este periculoasă pentru spiritul creştin. Sfântul Epifanie din Salamina (315-403), găsind într-o biserică sătească din Palestina o draperie ce avea ţesut pe ea chipul lui Hristos, a sfâşiat-o cu indignare. Controversa s-a manifestat în două valuri. Împăratul Leo III a început atacul în 726 dar împărăteasa Irina în 780 a sistat persecuţia. Împăratul Leo V Armeanul, a pornit al doilea atac în 815 şi împărăteasa Teodora a reinstaurat icoanele în 843. Principalul apărător al icoanelor în prima perioadă a fost Sfântul Ioan Damaschinul (675-749) iar în a doua, Sfântul Teodor Suditul (759-826). Argumentele bisericii: icoanele nu sunt un idol ci un simbol, deci nu le slăvim ca pe Dumnezeu ci doar le venerăm; de asemenea, icoanele sunt "cărţi deschise care ne amintesc pe Dumnezeu". Cel de-al şaptelea consiliu ecumenic a consolidat acest triumf al ortodoxiei.

Cel mai important argument al bisericii: Încarnarea Fiului lui Dumnezeu a facut posibilă reprezentarea religioasă. Aşadar Dumnezeu Fiul, şi nu Tatăl, poate fi reprezentat, pentru că El a luat faţă omenească. Dacă s-ar accepta furia iconoclastă ca o religie eliberată de orice contact material, s-ar nega Încarnarea şi atunci însăşi Sfânta Taină a Împărtăşirii credinciosului cu Trupul şi Sângele Mântuitorului, nu ar mai fi posibilă. Condacul din Triodon, care se cântă în Duminica Ortodoxiei, tradus din engleză, sună astfel: “Nimeni nu a putut descrie Cuvântul Tatălui, dar când El s-a întrupat în tine, O Maică a Domnului, El a lăsat să fie descris, şi a readus imaginea căzută la starea ei de început, unindu-o cu frumuseţea divină. Mărturisim şi proclamăm mântuirea noastră în cuvânt şi imagini”.

Sfântul Ioan Damaschinul aminteşte pe evreii care se închinau cortului cel sfânt, cu zugrăveli felurite, de pe vremea lui Moise ("Cortul să-l faci din zece covoare de in subţire răsucit şi din materii vopsite în albastru, purpuriu şi cărămiziu; pe el să faci heruvimi lucraţi cu măiestrie", Exod 26,1). Deci imagini zugrăvite poruncite de Dumnezeu (vezi şi Exod 25,22). Descoperiri arheologice recente au găsit sinagogi datând câteva secole înainte de Hristos care aveau scene biblice pictate pe pereţi.

În primii ani ai creştinismului s-au folosit simboluri grafice în mormintele şi catacombele unde se ascundeau credincioşii (crucea, peştele, păunul, pastorul şi porumbelul). Istoricul Eusebiu (sec.IV e.n.) scrie despre un grup statuar pe care îl văzuse în preajma casei femeii cu scurgere de sânge vindecate de Iisus (Matei 9, 20-22): o femeie îngenuncheată şi un bărbat cu o manta pe umeri întinzând mâna a binecuvântare peste femeie. El menţionează de asemenea portrete ale Mântuitorului şi ale Sfinţilor Petru şi Pavel.

Tradiţia spune că prima icoană a fost făcută de Sfântul Apostol Luca şi a fost aceea a Maicii Domnului cu Pruncul. Dar înainte de aceasta, chiar în timpul vieţii Mântuitorului, s-a petrecut episodul cu Avgar, cârmuitorul Edesei din Siria, despre care povestesc Proloagele. Acesta era bolnav de lepră neagră care îl oprea să iasă din casă datorită urâţeniei cumplite a trupului. A auzit de vindecările făcute de Domnul Iisus şi a trimis pe Anania să Îl roage să vie în Edesa, o cetate unde toţi îl vor primi cu cinste şi nu îl vor prigoni ca în Ierusalim. Anania avea şi misiunea sa îl zugrăvească pe Domnul ca Avgar să poată să se bucure măcar de imaginea Lui. Anania s-a străduit să Îl picteze dar fără succes. Mântuitorul citindu-i gândul l-a chemat, a citit scrisoarea lui Avgar şi a scris un răspuns, în care promitea că un apostol al Său îl va vizita pe cârmuitorul Edesei după Înălţare. De asemenea, spălându-Se pe faţă S-a şters cu o mahramă, pe care I-a rămas chipul imprimat şi pe care i-a dat-o lui Anania. Primind mahrama, Avgar s-a vindecat de lepră şi, mai târziu, când l-a vizitat Sfântul Apostol Tadeu, a dărâmat idolii din cetate. Mahrama, icoană a chipului Domnului nostru Iisus Hristos, nefăcută de mâna omului, a fost adusă în 944 la Constantinopol şi a rămas în Biserica Maicii Domnului, numită a Farului.

In decursul secolelor au fost multe icoane ale Mântuitorului sau Sfintei Fecioare cu Pruncul Sfânt, găsite prin miracol şi nefăcute de mâna omului. La schitul românesc Prodromu de la Muntele Athos este o astfel de icoană: Maica Domnului Prodromita. Sfântul Antipa Valaamskii (pentru că a adormit întru Domnul la Mânăstirea Valaam din Rusia, azi Finlanda) Atonitul (pentru că a trăit multă vreme la Sfântul Munte), de loc din Calapodeşti, judeţul Tecuci (1816-1882), a găsit o icoană a Maicii Domnului într-o chilie părăsită când s-a retras ca anahoret. Spălată, icoana a prins miraculos o extraordinară strălucire şi, purtată cu dragoste de Sfântul Antipa prin toate locurile pe unde mergea, făcea minuni (se află astăzi la Mânăstirea Valaam). În Chicago sunt două icoane ale Maicii Domnului care plâng (lacrimile sunt ca un ulei frumos mirositor).

În fine, câteva cuvinte despre o altă icoană, despre care povesteşte Sfântul Ioan Damaschinul, iconodulul, în sensul cuvintelor din Proloage: "să ştim că suntem datori a cinsti sfintele icoane că prin ele ni se dă şi lucrează întru noi darul cel minunat al lui Dumnezeu". Turcii au cucerit localitatea Carsat, de lângă Damasc, şi au început să locuiască în Biserica Sfântului Mucenic Teodor Stratilat, pângărindu-o, băgând în ea toate dobitoacele, femeile şi copiii. Într-o zi, ca de distracţie, un turc a tras cu arcul în imaginea Sfântului Teodor, zugrăvita pe perete. Săgeata s-a înfipt în umărul drept al icoanei. Din umăr a curs sânge ca dintr-un om viu. Şi au murit în puţine zile toţi saracinii cu femeile şi copiii lor care locuiau în acea biserică, spun Proloagele, de "o moarte amară", ceea ce a înfricoşat foarte tare pe ceilalţi turci.

Cinstirea icoanelor, cum se spune în Proloage, este una de adorare pentru icoana Domnului Iisus Hristos, de supravenerare pentru icoana Maicii Domnului şi de venerare pentru icoana sfinţilor. Cineva spunea că icoanele au o putere secretă, provenită din multele rugăciuni care au fost făcute de credincioşi în faţa lor.

Sfânta Teodora, împărăteasa Bizanţului şi sprijinitoarea Ortodoxiei (11 februarie).

Teodora a fost soţia împãratului Teofil, sfãrâmãtorul de icoane. Acesta izgonise pe sfântul Metodiu, patriarhul Constantinopolului şi în locul lui pusese pe un oarecare Ioan Lecanomatul şi arsese sfintele icoane. Dar Teodora cu toate cã pe faţã nu cuteza sã se închine sfintelor icoane, le păstra ascunse în cãmara aşternutului ei, şi în toate nopţile fãcea rugãciuni cãtre Dumnezeu ca sã facã milã şi sã se îndure de ortodocşi. Ea a nãscut un fiu Mihail, pe care l-a învãţat credinţa ortodoxã. Dupã moartea bãrbatului ei, a chemat din exil pe sfântul Metodiu şi a adunat sfântul sinod, care a anatematizat pe sfãrâmãtorii de icoane, l-a scos pe Ioan din scaun si a readus în Bisericã sfintele icoane. Dupã aceea a rãposat lãsând împãrãţia fiului ei Mihail.

Sfintele moaşte ale preotului Ilie Lăcătuşu din România

Trupul Părintelui Ilie Lăcătuşu (†1983) a fost exhumat acum câţiva ani. A fost găsit în bună stare, neputrezit şi răspândind o dulce mireasmă. În istoria Bisericii doar un fel de oameni au primit acest dar: cei sfinţi, plăcuţi Domnului.

Părintele Ilie s-a născut la 8 decembrie 1909 în satul Crăpăturile din judeţul Vâlcea, ca al doilea copil din cei şapte ai familiei. Părinţii erau oameni simpli, cu frică de Dumnezeu. Tatăl său cânta la strană. După ce a terminat şcoala Părintele Ilie a mers la Seminarul Teologic Sf. Nicolae pe care l-a absolvit foarte merituos (1923-1930) şi apoi a urmat Facultatea de Teologie din Bucureşti (1930-1934). S-a căsătorit cu Ecaterina Popescu, o învăţătoare, cu care a avut cinci copii şi a slujit ca preot începând din 1934, întâi la biserica din satul Osica de Jos (Caracal) şi apoi la cea din satul Buiceşti (Vâlcea).

Valul de arestări comuniste din 1952 l-a afectat şi pe el şi a fost trimis într-un mare lagăr de muncă (la Canal?). Îmbolnăvindu-se greu a fost mutat la închisoarea de la Târgu Ocna. Acolo, din cauza suferinţelor extreme şi terorii, deţinuţii rezistau printr-o credinţa foarte fermă în Dumnezeu, căci cei mai tari îşi petreceau mult timp în rugăciune. Aşa a făcut şi părintele Ilie care a ajutat pe mulţi deţinuţi întărindu-le spiritul. A fost eliberat în 1954 dar al doilea val de arestări, cel din 1959, l-a cuprins şi pe el. De data aceasta a fost la lagărul din Periprava. Cu sănătatea foarte şubrezită a fost mutat cu domiciliu obligatoriu în Bolintin (1959-1964), unde lucra forţat ca zidar.A fost eliberat cu amnistia generală din 1964 şi a slujit din nou ca preot în satele Gărdeşti (Teleorman) şi Răsuceni (Ilfov). Pensionat în 1978 a trecut întru Domnul la 22 iulie 1983. Pe patul de moartea a rugat pe cei dragi să o îngroape pe soţia sa lângă el când ea va muri peste cincisprezece ani. Într-adevăr, după cincisprezece ani a murit şi soţia lui şi, când au dezvelit groapa s-o pună alături au găsit trupul părintelui neputrezit, cu acea dulce mireasmă de mir.

Sfintele sale moaşte sunt cinstite şi, probabil, curând, vor începe a face minuni de vindecare. Iată cum o viaţă simplă, demnă, cu smerenie şi cu dăruire lui Dumnezeu, a dus la a fi atât de plăcută Cerului. Părinte Ilie roagă-te pentru noi!

Sfaturi duhovniceşti

Trebuie să citim vieţile sfinţilor? Vestitorul şi alte publicaţii de acest gen, inclusiv populare cărţi precum Proloagele sau Sinaxarele, ne aglomerează cu astfel de lucruri. Sunt ele oare necesare? Dacă am decis să fim creştini trebuie să facem parte din biserică şi atunci se cade să citim vieţile sfinţilor pentru că ei fac parte din tradiţia bisericii. Biserica nu este o clădire sau o organizaţie ci este o fiinţă vie, care ţine de la Mântuitorul şi Apostolii Săi peste veacuri până la noi şi pe mai departe în viitor mult după noi, iar mădularele ei suntem noi credincioşii, cu cei mai buni dintre noi, Sfinţii, care ne inspiră, ne învaţă, ne ajută şi se roagă pentru noi, pentru că prin ei vorbeşte şi acţioneaza cel mai clar Dumnezeu. Ca orice fiinţă vie care are timpul ei pentru somn, mâncare şi acţiune, Biserica are timpul Ei. Priviţi la icoanele catapetesmei. Ele se desfăşoară în ordinea cronologică a evenimentelor: Naşterea Fecioarei Maria, Intrarea la Templu a Maicii Domnului, Bunavestire, Naşterea Mântuitorului, Prezentarea Lui la Templu, Botezul, Schimbarea la Faţă, Intrarea în Ierusalim la Florii, Crucificarea, Învierea, Înălţarea la cer, Coborârea Sfântului Duh peste ucenici, Adormirea Maicii Domnului. Această desfăşurare de evenimente constituie şi istoria începutului Bisericii. Ele se întind de-a lungul anului bisericesc într-o ordine puţin diferită dar începutul şi sfârşitul anului (1 septembrie – 31 august) sunt marcate la fel: Naşterea Maicii Domnului (8 septembrie) şi Adormirea Maicii Domnului (15 august). Pe lângă aceste mari evenimente (care sunt şi praznice împărăteşti, cu excepţia Crucificării, înlocuită ca praznic de Înălţarea Sfintei Cruci, care comemorează la 14 septembrie găsirea crucii şi ridicarea ei la Ierusalim de către împărăteasa Elena, mama împăratului Constantin cel Mare), sunt multe pomeniri ale Sfinţilor mari şi semnificativi. Sunt de asemenea şi mai multe pomeniri ale tuturor celorlalţi Sfinţi, dintre care numeroşi au fost lăsaţi afară din calendar căci este greu a înghesui în cele 365 zile ale anului avuţia spirituală a douăzeci de veacuri scurse de la Viaţa Domnului Iisus Hristos, veacuri supraîncărcate cu existenţe sfinte care toate au contribuit, ştiute sau neştiute, prin rugăciunile lor ascultate de Dumnezeu, la viaţa mulţimilor creştinilor şi la sănătatea spiritului lor.

Dacă dorim să ne numim creştini, să ducem o viaţă creştinească, trebuie să facem parte din Biserică. Credinţa este un dialog intim al fiecăruia cu Dumnezeu. Dar sufletul şi mintea noastră neştiutoare, pot cădea în eroare dacă rămân de sine stătătoare - se pot îndepărta de Dumnezeul cel adevărat. Nu spunem noi că Dumnezeu este Adevărul? El este tot ce este lipsit de înşelăciunea, minciuna, închipuirea şi rătăcirea pe care o poate experimenta sufletul nostru, căci ispitele cu care ne înconjoară prinţul răului nu sunt doar cele uşor observabile ca patimile desfrânării, beţiei, mâncării fără saţ, mâniei, hoţiei sau vrajbei - multe vin sub feluritele feţe greu sesizabile ale mândriei, care fac mintea şi sufletul să se încreadă în puterile lor proprii şi să-şi imagineze pe Dumnezeu aşa cum vor ele şi cum le este mai comod. Suntem întristaţi că Dumnezeu nu ne ascultă rugăciunile. Nu ne ascultă pentru că ne rugăm la un Dumnezeu fals. De aceea, pentru sănătatea spiritului nostru trebuie din când în când, dacă nu mereu, să ne împrospătăm de la apa limpede de izvor a Bisericii, de la Sfintele Taine ale Ei, de la rugăciunea colectivă care constituie slujbele. Deci trebuie să trăim în poruncile, îndemnurile şi grija Bisericii, ca mădulare ale Ei. De aceea cinstindu-O, cinstim şi pe Sfinţii Ei care sunt osemintele Trupului Bisericii, pe care ne sprijinim noi care suntem mădularele Ei cele moi. Concluzie: trebuie să citim vieţile sfinţilor. Sfinţii constituie tăria bisericii: pentru noi, în faţa vrăşmaşilor şi în faţa lui Dumnezeu.

Cum folosim această citire? Unii au trăit în vremuri de mult apuse, alţii au fost călugări, alţii au vieţuit în pustie postind şi nemâncând cu zilele, alţii au murit martiri torturaţi, tăiaţi cu fierăstrăul. Ce legătură au ei cu viaţa noastră? În primul rând sunt exemple de tărie a credinţei, stimulându-ne şi pe noi să încercăm să mergem pe calea Domnului pe măsura puterilor noastre. În Pateric se povesteşte despre mulţi sfinţi părinţi care doreau să afle cât de departe au ajuns cu râvna lor pe această cale. Este bine şi pentru noi să ştim că se poate mai mult decât facem. În al doilea rând ne rugăm lor ca să ne ajute: Sfântului al cărui nume îl purtăm, Sfântului al cărui praznic îl sărbătorim, Sfântului pe care-l pomeneşte ziua în care avem o încercare (o acţiune nouă, o boală, un examen, un interviu) sau o bucurie (o veste bună, o vindecare, o scăpare din accident, o reuşită). În al treilea rând învăţăm să venerăm şi respectăm pe cei mai râvnitori decât noi. Învăţăm să respectăm memoria celor din familie şi dintre prieteni care au murit ca martiri de o boală grea şi chinuitoare, cum este cancerul, sau în închisoare sau din alte privaţiuni şi şi-au păstrat nealterată credinţa şi speranţa în Dumnezeu încredinţându-se voii Lui. Învăţăm să respectăm feţele bisericeşti. Mulţi spun că este important ca, măcar o dată în viaţă, să vizităm o mânăstire; dacă se poate să rămânem acolo peste noapte şi să participăm în liniştea locului la slujba de seară sau dimineaţă. Este ca o baie primenitoare pentru suflet. Părintele Roman Braga spune că monahii nu sunt de fel deosebiţi de noi ci doar mai râvnitori, alţii spun că monahii sunt îngeri pe pământ. Popor mult din sate de la zeci de kilometri se adunau ca să se spovedească la mari duhovnici ca părinţii călugări Cleopa, Argatu, Galeriu, Iustin Pârvu. La mânăstirea Sihăstria din Neamţ veneau voluntar bărbaţi şi femei la făcut fânul pe dealurile mânăstirii şi, în acele două-trei zile cât stăteau, mâncau la prânz la trapeză cu călugării şi mergeau seara la vecernie, oricât de osteniţi de la munca grea de coasă, greblă şi furcă. Plecau la casele lor cu multă lumină în suflet aşa cum de Înviere unii încearcă să ajungă acasă cu lumânările încă aprinse ca să aducă pace în casă. De aceea chiar şi citirea unei existenţe departe de noi ca aceea a foarte sfântului Antipa de la Calpodeşti, pomenit în ianuarie, care a trăit tot timpul şi s-a nevoit în mânăstiri, este întăritoare pentru suflet şi folosim, rugându-ne lui cu evlavie ca să se roage pentru necazurile şi sufletele noastre lui Dumnezeu, de care el este mult mai apropiat decât noi.

Gândurile rele îmbolnăvesc trupul

Viaţa cotidiană este plină de cerinţe. Obligaţiile de serviciu, cheltuielile zilnice, asigurarea condiţiilor unui trai decent sau, de ce nu, chiar prosperitatea, sunt aproape în fiecare zi pe agenda activităţilor noastre. Ele ne provoacă la luptă, ne consumă timpul, ne afectează viaţa şi, de multe ori, chiar sănătatea. Toate aceste preocupări ne forţează să creştem ritmul vieţii. Pentru a supravieţui acestei competiţii surde după resurse materiale şi sociale, sfârşim prin a trăi rapid şi pasager, chiar şi cele mai preţioase clipe din viaţa noastră. Graba cu care trăim aceste clipe, credem adesea, este singura formă de a rămâne deasupra evenimentelor, de a le controla într-un anumit fel. Aşa se face că trăim sumar, grăbiţi să câştigăm cât mai mult şi să pierdem cât mai puţin. Hrănim în grabă trupul, îi dăm câteva ore de răgaz în somn şi luăm goana de la capăt, în fiecare zi. Însă aceasta nu este viaţă, ci un rezumat nefericit şi incomplet al ei. Pentru că lipseşte partea cea mai importantă din ea: partea duhovnicească. Chiar dacă în lumea medicală sufletul este înlocuit adesea cu psihicul, cu trăirile psihologice sau cu mintea, există rezultate semnificative care arată ceea ce trăitorii creştini au afirmat din totdeauna: viaţa trupului este indisolubil legată de suflet. Ceea ce se petrece în suflet se răsfrânge în trup şi ceea ce se petrece în trup are un ecou puternic în suflet. Sfinţii rugători ai creştinismului au spus mereu că viaţa spirituală nu priveşte doar sufletul, ci trebuie să înceapă prin curăţirea de patimi. Asceza este una dintre aripile care ne ajută să urcăm la cer. Biserica ştia de mult ce ştiinţa află astăzi. Aşadar, organismul nostru poate învăţa un răspuns chimic de pe urma unei stări de bine sau de rău, dacă aceasta este repetată mai mult timp. Putem în acest fel să devenim dependenţi de o patimă sau de o practică spirituală cum ar fi rugăciunea, dacă repetăm conştient acel lucru. De la un timp, după ce trăirile noastre alese şi intensificate conştient au determinat apariţia automatismelor de răspuns, acestea se vor instala în trup. De acum încolo, trupul ni se va împotrivi, de fiecare dată când vom dori să facem altceva decât ceea ce l-am învăţat! Gândul bun întăreşte trupul slab. Teologic vorbind, această strădanie de a ne obişnui mintea şi emoţionalitatea cu reacţii pozitive la situaţiile de viaţă s-ar putea formula astfel: fiind încrezători în ajutorul lui Dumnezeu şi văzând în oameni semenii noştri, făcând mult bine aproapelui, vom determina ca însăşi creierul şi trupul nostru să funcţioneze într-un anumit fel. Harul şi ajutorul lui Dumnezeu ne va umple de bucurie, dar şi corpul şi creierul vor reacţiona, cu o chimie modificată, asociată unei emoţionalităţi pozitive, cu efecte semnificative în activitatea sistemului imunitar şi în răspunsul la situaţiile de boală. Teologic, aceasta ar putea să însemne, între altele, că suntem zidiţi de Dumnezeu să facem binele şi să trăim bucuria, emoţionalitatea pozitivă, aşa cum ar putea fi înţeleasă din punct de vedere creştin. Şi de fiecare dată când ratăm această ţintă, resimţim efecte până şi în trup! (dintr-un articol în Lumina scris de diacon Sorin Mihalache, Centrul pentru Studii Interdisciplinare „Religie şi Ştiinţă“ din România).