HOLLY RESURECTION ROMANIAN ORTHODOX CHURCH

MISIUNEA ROMÂNĂ ORTODOXĂ INVIEREA DOMNULUI

9091 ALDER AVE , SACRAMENTO CA 95829

Mail Address (Adresa poştală): P.O.Box 1488, Carmichael, CA 95609-1488

Preot: Teodor Alin Gîrlonţa (tel. 916 375 9978)

Preşedintele Consiliului Parohial: Constantin Podoreanu

www.invierea-domnului.org

V E S T I T O R U L

Decembrie 2008

Un material de lectură şi meditaţie de suflet care nu trebuie să lipsească din nici o familie creştină

Cuprinde: Calendarul lunii, Istoria Naşterii Domnului, Predica Părintelui Cleopa, Sfântul Ierarh Nicolae, Sfânta Muc. Filofteia, Sfântul Daniil Sihastrul, Sfântul Nicodim, Sfântul Ştefan, Din istoria neamului, Colinde de Crăciun

Naşterea Ta Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoştinţei, că întru dânsa cei ce slujeau stelelor de la stea s-au învăţat să se închine Ţie, Soarelui dreptăţii, şi să Te cunoască pe Tine, Răsăritul cel de sus. Doamne slavă Ţie.

Calendarul lunii

Luni, 1 decembrie: Sf. Prooroc Naum.

Miercuri, 3 decembrie: Sf.Cuv. Ghorghe de la Cernica.

Joi, 4 decembrie: Sf.Muceniţă Varvara (Barbara). Dezlegare la peşte.

Sâmbătă, 6 decembrie: Sf. Ierarh Nicolae. Dezlegare la peşte.

Duminică, 7 decembrie: Sf.Muc.Filofteia de la Curtea de Argeş. Duminica

a 27-a după Rusalii. Efes. 6, 10-17; Luca 13, 10-17 (Tămăduirea

femeii gârbove). Dezlegare la peşte.

Marţi, 9 decembrie: Zămislirea Sfintei Fecioare Maria de către Sfânta

Ana. Dezlegare la peşte.

Sâmbătă, 13 decembrie: Sf.Ier. Dosoftei, Mitrop.Moldovei. Dezl.la peşte

Duminică, 14 decembrie: Sf.Mc.Tirs.Duminica a 28-a după Rusalii, a

Sfinţilor Strămoşi. Col. 1,12-18; Luca 14, 16-24 (Pilda celor poftiţi

la cină). Dezlegare la peşte.

Joi,18 decembrie: Cuv Daniil Sihastrul, duhovnicul lui Ştefan cel Mare.

Duminică, 21 decembrie: Sf.Muc. Iuliana. Duminica dinaintea Naşterii

Domnului. Evrei 11,9-10 şi 32-40; Matei 1, 1-25 (Genealogia

Mântuitorului).

Luni, 22 decembrie: Sf. Ierarh Petru Movilă, Mitropolitul Kievului.

Miercuri, 24 decembrie: Cuv.Muc. Eugenia (Ajunul Crăciunului).

Joi, 25 decembrie: Naşterea Domnului. Gal. 4:4-7; Matei 2:1-12.

Vineri, 26 decembrie: Soborul Maicii Domnului. Harţi.

Sâmbătă, 27 decembrie: Sf.Ap. Intâiul Mucenic Ştefan.

Duminică, 28 decembrie: Sf. 20 mii de mucenici arşi. Duminica după

Naşterea Domnului. Gal.1, 11-19; Matei 2, 13-23 (Fuga în Egipt).

Date memorabile (luna Undrea sau Andrea – luna de după Sfântul Andrei))

1 decembrie 1918 – Ziua Naţională a României. Votul de la Alba Iulia a Marii Adunări Naţionale pentru unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România, salutat de o mare de oameni, se alătură actelor de unire de la Chişinău (27 martie/9 aprilie 1918) şi Cernăuţi (15/28 noiembrie 1918) prin care Basarabia şi Bucovina reveneau în hotarele României. Ţara astfel întregită cuprindea în hotarele sale istorice o suprafaţă de 295 mii kmp faţă de 137 mii kmp înainte de 1918 şi o populaţie de aproape trei ori mai mare. “Desăvârşirea unităţii naţionale nu este opera nici unui om politic, nici a unui guvern, nici a unui partid - este fapta istorică a întregii naţiuni române” (Florin Constantiniu, istoric). În 1936 este inaugurat Arcul de Triumf în prezenţa Regelui Carol II şi Reginei Maria.

7 decembrie 1941 – Pearl Harbor Day (SUA).

8 decembrie 1991 - A fost aprobată prin referendum naţional noua Constituţie a României

13 decembrie 1693 – A murit Mitropolitul Moldovei, Dosoftei, care a tipărit vestita sa Psaltire în versuri, fiind ctitorul poeziei culte româneşti (“La apa Vavilonului, acolo şezum şi plânsem…”)

16-22 decembrie – Comemorarea naţională a tinerilor martiri de la Revoluţia din 1989.

20 decembrie – Data depunerii jurământului preşedintelui în faţa Camerelor Parlamentului (2000 – Ion Iliescu, 2004 – Traian Băsescu).

30 decembrie 1947 – A abdicat de la tron Regele Mihai I, silit de regimul comunist.

O ce veste minunată: Naşterea Domnului Dumnezeu

şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos

Pe când Fecioara împlinea al doilea trimestru al sarcinii sale, la sfârşitul lui septembrie, Iosif se întoarse acasă în Galilea, din lunga sa călătorie cu construcţii prin Iudea. Venise cu intenţia să se căsătorească cu Maria, cea făgăduită lui. Şi nimeni, în afară de Elisabeta, vara Mariei, nu ştia de apariţia îngerului. Văzând că Fecioara purta prunc se tulbură foarte şi, căzând în genunchi, strigă cu durere către ceruri: "O Doamne, primeşte spiritul meu; pentru că este mai bine a muri decât a mai trăi, căci cum aş mai putea privi spre Tine? Ce-aş putea spune privind această tânără femeie? Că am primit-o fecioară la Templu şi nu i-am păstrat curăţenia? Cine a comis această fărădelege în casa mea?" La fel reproşa el şi Sfintei. Iconografia face o paralelă cu momentul dezamăgirii lui Adam după cădere, când Dumnezeu îi reproşează Evei: 'De ce ai făcut aceasta?' (Geneza 3,13). Geaba se dezvinovăţi Fecioara cu lacrimi în ochi. Geaba fecioarele ce erau cu ea îi spuseră lui Iosif că nu poate fi decât miracolul Duhului Sfânt. Mânia lui Iosif era ca marea în furtună. Sfânta i-a amintit de vorbele lui Isaiia despre ce era scris în cartea sigilată dată unui om învăţat care se plângea că nu poate citi din cauza sigiliului (Isaiia 29,11), precum şi de profeţia despre virginitatea împlinită în ea (Isaiia 7,14).

Deci Iosif ca să o protejeze şi ca să păzească şi casa lui de ruşine hotărî să divorţeze, cu o scrisoare înmânată discret Fecioarei, în prezenţa a doi martori. Pedeapsa la Iudei pentru adulter era moartea şi primele pietre erau aruncate de familie. Apocrifele spun că Iosif a cerut, după cum era regula, ca păcatul adulterului să fie dovedit cu apa condamnării; femeii bănuite de necurăţie preotul îi dădea să bea apă pură amestecată cu puţin praf de pe podeaua tabernacolului care, în caz de vinovăţie, aducea mare necaz trupului femeii; iată însă că rezultatul a fost negativ. Oricum, Îngerul Domnului apare, îi explică lui Iosif, îl linişteşte şi îi spune despre numele ce el va trebui să-L dea pruncului care va avea să mântuiască poporul de păcate. Iosif sfârşeşte prin a mări pe Dumnezeu şi lucrarea Lui în Sfânta Fecioară: 'O, prea stăllucitoareo, văd o flacără şi o lumină mare lucind în jurul tău (Ezechiel 1,4). Pîntecele tău cast este un cuptor de foc. Voi scoate sandalele ca Moise şi, privind la acest rug veşnic aprins, voi zice: Bucură-te, o, Mireasă nemăritată!' (Imaginea Rugului aprins şi niciodată mistuit de foc este dragă Sfinţilor Părinţi, printre care şi Sfântul Ioan Damaschinul, căci Fecioara a purtat focul, adică pe Dumnezeu, în ea, fără ca să fie arsă şi a dat naştere Celui Care a adus lumină în lume dar şi foc: “El vă va boteza cu Duhul Sfânt şi cu foc”, spunea despre El Sfântul Ioan Botezătorul - Luca 3,16, iar Domnul Iisus spunea “Eu am venit să arunc un foc pe pământ. Şi ce vreau decât să fie aprins chiar acum!” - Luca 12,49). În continuare Scriptura spune că Iosif nu o cunoscu pe Sfânta Maria până când ea nu dădu naştere primului său născut (Matei 1,25).

Oare ce înseamnă acest "până"? Este folosit de Evanghelist nu ca să arate că Iosif a cunoscut-o pe Maria mai târziu, după naştere, căci ea a rămas pururea fecioară, ci ca să sublinieze că, înaintea Sfintei Naşteri, Sfânta Fecioară nu a fost atinsă de om. În Biblie se obişnuieşte această expresie temporală nedefinită; de pildă - Noe a dat drumul unui corb care a ieşit, ducîndu-se şi întorcîndu-se, până când au secat apele de pe pământ (Geneza 8,7), ceea ce nu înseamnă neapărat că după ce pământul s-a uscat corbul nu s-a mai întors niciodată la soaţa sa de pe corabie, ci că poate doar a întîrziat; la fel parţial nedefinită expresie de timp este şi în "Înainte ca să se fi născut munţii şi înainte ca să se fi făcut pământul şi lumea, din veşnicie până în veşnicie Tu eşti Dumnezeu" (Psalm 90,2). La fel în: "Şi iată că Eu sânt cu voi în toate zilele până la sfârşitul veacului" (Matei 28,20), ceea ce nu înseamnă că după sfârşitul veacului, adică al lumii acesteia pământene, Domnul îi va părăsi pe ucenicii Săi.

De asemenea, primul său născut nu înseamnă că Sfânta Fecioară a născut şi alţi copii după Mântuitorul. Prin cuvântul “primul” Evanghelistul vrea să sublinieze că Pruncul Sfânt era Cel dintâi dintre cei născuţi între oameni.

Cu toţii ştim frumoasa istorisire, întitulată Cântarea Mariei, scrisă de Sfântul Evanghelist Luca despre întâlnirea Fecioarei, viitoarea mamă a Domnului Iisus, cu verişoara sa Elisabeta care purta în pântec pe Sfântul Ioan Botezătorul. "In acele zile, sculându-se Maria, s-a dus de grabă în ţinutul muntos, într-o cetate a seminţiei lui Iuda. A intrat în casa lui Zaharia şi a salutat pe Elisabeta. Iar cînd a auzit Elisabeta salutarea Mariei, pruncul a săltat în pântecele ei şi Elisabeta s-a umplut de Duh Sfânt. Cu glas mare a strigat atunci şi a zis: 'Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui tău’. De unde mie aceasta, ca să vină la mine Maica Domnului meu? Căci iată, cum veni la urechile mele glasul salutării tale pruncul a săltat de bucurie în pântecele meu. Fericită este aceea care a crezut că se vor împlini cele spuse ei de la Domnul'. Şi a zis Maria: 'Măreşte sufletul meu pe Domnul şi s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu, că a căutat spre smerenia roabei Sale. Iată, de acum mă vor ferici toate neamurile pentru că mi-a făcut mie mărire Cel Puternic. Sfânt este numele Lui şi mila Lui din neam în neam spre cei ce se tem de El. Făcutu-a tărie cu braţul Său, risipitu-a pe cei mândri în cugetul inimii lor. Coborâtu-a pe cei puternici de pe tronuri şi a înălţat pe cei smeriţi. Pe cei flămânzi i-a umplut de bunătăţi şi pe cei bogaţi i-a scos afară deşerţi. A sprijinit pe Israel, slujitorul Său, ca să-şi aducă aminte de mila Sa, precum a grăit către părinţii noştri lui Avraam şi seminţiei lui în veac.'"

Aşadar Sfânta Fecioară urma să nască, devenind Theotokos, care în limba greacă se tălmăceşte “Mama lui Dumnezeu” (nu spunem, observă Sfântul Ioan Damaschinul, “Mama lui Hristos” – Hristotokos, după numele de Hristos, adică “unsul lui Dumnezeu”, deoarece Regele David şi Marele Preot Aaron erau şi ei numiţi de Scriptură hristici - cei unşi, cei însemnaţi de Dumnezeu). Se făcea recensământul la fiecare 14 ani căci timpul se măsura de la întemeierea Romei sau alegerea Impăratului - Anno Urbis Conditae. Iosif, împreună cu Maria şi cu fii lui, au pornit spre Bethleem. Icoanele zugrăvesc pe Sfînta Maria pe asin privind înapoi spre Iosif care o urmează pe jos. Se spune că Iosif o vedea uneori pe Sfânta tristă, alteori veselă la faţă. Întrebată fiind de ce, Sfânta grăi că doi oameni se luptă într-însa: unul, bucurându-se de naşterea Mesiei şi altul, trist şi prohodind, refuzând să accepte posibilitatea faptului. În oraş venise multă lume şi nu mai era nici un loc la han şi prin case. S-au adăpostit atunci într-o peşteră din apropiere.

Sfântul Iosif s-a dus apoi să caute o moaşă evreică în acea mulţime care forfotea în oraş. Pe când se întorcea a întâlnit o femeie coborând dealul care l-a întrebat: “Unde mergi omule şi ce cauţi?” El i-a spus. Ea l-a întrebat iarăşi: “Şi cine stă să nască în acea peşteră?” Sfântul Iosif i-a răspuns: “O fecioară cu care m-am logodit”, explicându-i cum Sfânta Fecioară a fost crescută la templu şi cum, după ce a luat-o la casa sa, a rămas grea de la Duhul Sfânt. Moaşa nu a crezut dar l-a urmat la peşteră şi, pe când se apropiau, au văzut un nor mare alb care înconjura peştera într-o sfântă şi dulce lumină. Atunci femeia, pe numele său Zelomi, a zis: “Sufletul meu slăveşte această zi căci ochii mei au văzut lucruri minunate şi iată mântuire vine poporului Său Israel”.

Naşterea a fost deci într-o peşteră şi Noul Născut a fost pus într-o iesle. Unele icoane o arată pe Maica Domnului, jumătate şezând, privind de la distanţă respectuoasă la Pruncul Sfânt, ca încă tulburată de miraculoasa Lui apariţie, dar fără vorbe căci ea ţinea toate acestea tainic şi adânc în inima sa. Întunecimea peşterii simbolizează, ca o prezicere, moartea, îngroparea, coborîrea la iad pentru zdrobirea porţilor - evenimente premergătoare Invierii. Cu adâncă recunoştinţă cântăm noi la vecernia Naşterii, cu cuvintele imnografului bizantin Anatolie: "Hristoase, oare ce-Ţi vom aduce Ţie pentru aceea că de dragul nostru Te-ai arătat ca un om pe pământ? Fiecare din făpturile zidite de Tine Îţi aduce mulţumire: îngerii, cântarea; cerurile, steaua; magii, darurile; păstorii, minunea; pământul, peştera; pustiul, ieslea; iar noi, pe Maica Fecioară. Dumnezeule, Cel ce eşti mai înainte de veci, miluieşte-ne pe noi!"

Denumirea locului, Betleem, vine de la cuvintele “Beit Lehem” care în ebraică înseamnă “Casa Pâinii”. Aici în Betleem s-a născut David şi aici a fost încoronat ca Rege al regatului Israel. Evangheliştii Îl numesc adesea pe Domnul Iisus, “fiul lui David”, şi El a fost Împăratul lumii. Ştim din Evanghelia de la Ioan că, atunci când a fost judecat, Pilat L-a întrebat pe Mântuitorul: “Tu esti regele iudeilor?” La care Domnul i-a răspuns: “Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta. Dacă împărăţia Mea ar fi din lumea aceasta, slujitorii Mei s-ar fi luptat ca să nu fiu predat iudeilor. Dar acum împărăţia Mea nu este de aici.” Deci I-a zis Pilat: “Aşadar eşti Tu împărat? Răspuns-a Iisus: “Tu zici că Eu sunt împărat. Eu spre aceasta M-am născut şi pentru aceasta am venit în lume, ca să dau mărturie pentru adevăr; oricine este din adevăr ascultă glasul Meu.” (Ioan 18. 33-37).

Iudeii ştiau de la profeţii Vechiului Testament că Mesia trebuie să vină din Betleem (cum spun colindele româneşti “Viflaim”). Deoarece însă, după fuga în Egipt a Sfintei Familii, ei s-au întors la Nazaret pentru a li se pierde urma de către Irod, şi din Nazaret a venit Domnul în lume ca să predice, evreilor le-a venit greu să creadă că El este Mesia. Noi, creştinii, cântăm astfel la vecernia Naşterii: "Astăzi s-a dezlegat străvechea legătură a osândirii lui Adam, raiul ni s-a deschis şi şarpele s'a surpat; că pe femeia pe care el cândva o amăgise, acum a văzut-o maică a Ziditorului; ea, femeia, care a fost vestitoarea morţii tuturor şi mijloc al păcatului, prin Născătoarea de Dumnezeu devine începătoarea mântuirii. Cel Care prin ea S-a născut Dumnezeu desăvârşit, prin naştere a pecetluit fecioria, prin scutece a dezlegat legăturile păcatelor şi prin pruncie a vindecat durerile Evei."

Au venit păstorii să adore pruncul (cântul lor a fost primul colind cunoscut în lume), apoi Magii, călăuziţi de stea. Aceştia din urmă erau regi din Persia, Arabia şi Egipt, cum spune Sfântul Dimitri din Rostov. Venirea magilor cu darurile este adesea asemănată cu actul rugăciunii: aurul adus de Melchior semnifică Puterea Divină Care în strălucirea Sa este deasupra noastră (rugăciunea de slavă), tămîia lui Caspar închipuie demnitatea Duhului Sfânt şi tăria mirositoare a altarului ce se înalţă spre Ceruri (rugăciunea de cerere), mirul lui Balthasar aminteşte moartea Domnului Iisus (rugăciunea de căinţă). Ei s-au înfăţişat regelui Irod care auzind de naşterea unui Rege, potenţial rival la tronul său, le-a cerut cu gând viclean, ca, după ce vor merge să se închine Pruncului, să se întoarcă şi să-i spună unde se află. Dar îngerul s-a arătat magilor şi i-a sfătuit să se întoarcă pe altă cale. Atunci Irod, nebun de mânie a dat ordin să fie omorâţi toţi pruncii de parte bărbătească de doi ani şi mai jos ca vârstă (“Atunci s-a împlinit ceea ce se spusese prin Ieremia proorocul: “Glas în Rama s-a auzit, plângere şi tânguire multă; Rahela îşi plânge copiii şi nu voieşte să fie mângâiată pentru că nu sunt” – Matei 2, 17-18).

Ce mare răsplată şi onoare fu naşterea Mîntuitorului în familia lui Iosif! Unul din fii săi va fi ucenic al Domnului (Iuda, fratele lui Iacov). Altul, Iacov (care fusese primul dintre fiii lui Iosif pe care l-a întîlnit Sfânta Fecioară, iubindu-l ca o mamă şi înlocuind astfel pe maica lor moartă, Salomea), va deveni primul Episcop al Ierusalimului (comemorat de biserica noastră la 23 octombrie). Iar o fiică, Salomea, mironosiţă, va da naştere celor doi Apostoli, supranumiţi "fiii tunetului": Iacov şi Ioan. Un frate mai tânăr al bătrânului Iosif era Cleopa, devenit ulterior unul din cei 70 apostoli, al cărui fiu, Simeon, a devenit al doilea Episcop al Ierusalimului şi a murit ca martir.

Fecioara astăzi pre Cel mai presus de fiinţă naşte şi pământul peştera celui neapropiat aduce; îngerii cu păstorii slavoslovesc şi magi cu steaua călătoresc, că pentru noi s-a născut Prunc tânăr, Dumnezeu Cel mai înainte de veci.

Predica Părintelui Cleopa la Duminica Pildei celor poftiţi la cină
( Despre chemarea lui Dumnezeu cea în multe feluri )

14 decembrie 2008

Chemarea lui Dumnezeu este veşnică mai înainte de facerea lumii
(Efeseni 1, 4; 3, 11; II Tesaloniceni 2, 13; II Timotei 1, 9)

Iubiţi credincioşi,

Pilda Sfintei Evanghelii, ce s-a citit astăzi, ne vorbeşte în chip tainic despre chemarea lui Dumnezeu la cina cea mare, care este Împărăţia lui Dumnezeu. Chemarea sau vocaţia, "este o strigare tainică din partea lui Dumnezeu, prin care cheamă sufletele să vină la El" (Dicţionar al Noului Testament). Să ştim, de asemenea, că chemarea lui Dumnezeu este de multe feluri şi că vechimea ei este veşnică, mai înainte de întemeierea lumii (Efeseni 3, 11). Că de la începutul lumii simţite şi văzute şi pînă la sfîrşitul ei, Dumnezeu nu va înceta a chema pe aleşii Săi (Matei 24, 31; Marcu 13, 27). Aşa vedem din dumnezeiasca Scriptură că Dumnezeu a ales şi a chemat pe Noe şi i-a poruncit să facă corabie înainte de potop (Facere 6, 8-14); aşa a chemat Dumnezeu pe Avraam (Facere 12, 1-3); aşa a chemat pe Moise (Ieşirea 3, 1-4) şi pe poporul lui Israel (Deuteronom 7, 21, 13, 4); aşa a chemat Dumnezeu pe David de la turmele oilor şi l-a uns împărat peste Israel (I Regi 16, 12-13); şi tot aşa a chemat Dumnezeu pe sfinţii prooroci (Psalmi 88, 3; 104, 26; Ieremia 1, 8).

La plinirea vremii a venit Mîntuitorul nostru Iisus Hristos şi a chemat pe sfinţii Săi apostoli (Marcu 3, 13-19). Încă se vorbeşte în Sfînta Scriptură şi de chemarea Bisericilor (I Petru 5, 13) şi de chemarea credincioşilor (Romani 16, 13; I Petru 1, 2). Au fost însă şi chemări personale şi particulare, precum a fost alegerea şi chemarea lui Solomon la împărăţie (I Paralipomena 22, 3-6) şi chemarea marelui Apostol Pavel de către Mîntuitorul (Fapte 9, 3-18). Se mai arată prea luminat în Sfînta şi dumnezeiasca Scriptură despre chemarea lui Iisus Hristos ca Mesia (Isaia 4, 2; 6, 7; 19, 1-8; Matei 12, 18; I Petru 2, 6).

În Sfînta Scriptură observăm că pricinile chemării lui Dumnezeu sînt felurite: după voinţa şi după prevederea lui Dumnezeu (Romani 8, 28-29); fără de privire la merite (Romani 9, 11; II Timotei 1, 9); după harul lui Dumnezeu (Romani 1, 5-6), pentru slava lui Dumnezeu (Efeseni 1, 5); pentru înfierea prin Iisus Hristos (Efeseni 1, 5); spre dobîndirea mîntuirii (I Tesaloniceni 5, 9; II Tesaloniceni 2, 13); spre slava veşnică (Romani 8, 29); pentru supunerea lui Hristos (I Petru 1, 2); spre a fi asemenea chipului lui Iisus Hristos (Romani 8, 28-29) şi spre a fi sfinţi fără prihană în dragoste (Efeseni 1, 4).

Dar şi mijloacele prin care se fac chemările lui Dumnezeu sînt, de asemenea, diferite. Să ştim că chemarea credincioşilor este lucrul lui Dumnezeu (Efeseni 4, 1; I Tesaloniceni 1, 4-6); chemarea lui Dumnezeu se face prin Duhul Sfînt (Zaharia 7, 12; Fapte 13, 2), şi prin Iisus Hristos (Isaia 55, 5; Matei 11, 28; Ioan 7, 37; 12, 32; Romani 1, 7). Chemarea lui Dumnezeu se face prin Evanghelie (II Tesaloniceni 2, 14); prin mijlocirea creaturilor Lui (Psalmi 18, 1-4; Romani 1, 20) şi prin aleşii Săi (IV Regi 22, 13; Ieremia 7, 24; 25, 27). Să mai ştim că chemarea lui Dumnezeu este după alegere (Romani 9, 30), neschimbată şi nemincinoasă din partea Lui (Romani 11, 29; I Tesaloniceni 5, 24).

Iată pe scurt pricinile şi mijloacele prin care se face chemarea lui Dumnezeu. Care este scopul pentru care ne cheamă Dumnezeu? Iată cu ce scop ne cheamă: Chemarea Lui ne îndeamnă la pocăinţă (Matei 9, 13; Marcu 2, 17); ne povăţuieşte la împăcarea cu El (Isaia 27, 5; II Corinteni 5, 20); ne îndeamnă la sfinţenie (Romani 1, 7; I Corinteni 1, 2); ne cheamă de la întuneric la lumină (Fapte 2, 6-18; I Petru 2, 9); din moarte la viaţă (Ioan 5, 24-25); ne cheamă la libertate şi la pace (Galateni 5, 13; II Corinteni 7, 13; Romani 14, 19). Chemarea lui Dumnezeu ne uneşte cu Iisus Hristos la una şi aceeaşi nădejde (I Corinteni 1, 9; Efeseni 1, 18), la moştenirea slavei (Evrei 9, 15; Efeseni 1, 18), şi la împărăţia slavei lui Dumnezeu (I Tesaloniceni 2, 12).

Oare omul poate să primească şi să refuze chemarea lui Dumnezeu? Da, poate. Pentru că Dumnezeu l-a făcut pe om liber şi l-a lăsat în mîna sfatului său (Înţelepciunea lui Solomon 2, 23; Inţelepciunea lui Isus Sirah 15, 14), şi cu arma bunei voiri ne-ai încununat pe noi (Psalm 5, 12). Acest lucru ni-l arată şi cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos care zice în Sfînta Evanghelie: "Cine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie" (Matei 16, 24).

Dacă aţi ascultat cu atenţie Sfînta Evanghelie ce s-a citit astăzi, aţi auzit cum toţi cei chemaţi la cina cea mare, s-au lepădat de cină, punînd diferite motive. Unul că şi-a cumpărat ţarina şi se duce să o vadă, altul că şi-a cumpărat cinci perechi de boi şi merge să-i încerce, iar altul că şi-a luat femeie şi nu poate merge (Luca 14, 18-20).

Iată şi pedeapsa lui Dumnezeu asupra celor ce refuză să primească în mintea şi inima lor chemarea lui Dumnezeu. Aceştia mai întîi se îndepărtează de harul lui Dumnezeu şi în ziua Judecăţii de apoi vor lua mai mare pedeapsă decît Sodoma şi Gomora (Matei 10, 14-15; Marcu 6, 11). Cei ce refuză chemarea lui Dumnezeu, ajung la orbire spirituală (Fapte 28, 24-27; Romani 1, 21; 11, 7-10), la rătăcire spirituală (Fapte 28, 24-27; Romani 11, 8-10) şi la împietrirea inimii lor (Marcu 16, 14). Aceştia vor lua pedepse vremelnice (Isaia 65, 12-15) şi de nu se vor pocăi vor ajunge la osînda veşnică (Ioan 12, 48; Evrei 2, 1-3; 12, 25).

Iubiţi credincioşi, să arătăm ce va face Domnul la sfîrşitul lumii şi în ziua Judecăţii de apoi şi cum va chema Dumnezeu cerul şi pămîntul, după mărturia Sfîntul Duh care zice: "Chema-va cerul de sus şi pămîntul ca să judece pe poporul Său" (Psalm 49, 5). Această chemare a cerului şi pămîntului se va face în ziua cea mare a Judecăţii de apoi. Milioane de trîmbiţe purtate de ceata Începătoriilor vor suna cu mare glas şi înfricoşat la porunca Domnului, chemînd la judecată cerul de sus, adică nenumărata mulţime a îngerilor, şi pămîntul de jos, adică toate popoarele pămîntului, pe toţi păcătoşii din iad şi pe înşişi demonii care i-au înşelat pentru a-i da morţii.

În faţa divanului de judecată al lui Hristos vor sta toţi drepţii şi păcătoşii ca să dea seama de cele ce au lucrat prin trup, bune sau rele, precum a zis Sfîntul Apostol Pavel şi Evanghelia lui Hristos (Matei 16, 27; Romani 14, 18; II Corinteni 5, 10).

De aceea zice dumnezeiasca Scriptură că "va chema cerul de sus", adică toate puterile din ceruri şi toţi îngerii împreună cu sufletele tuturor drepţilor, care, la glasul trîmbiţelor, se vor coborî din cer să stea înaintea Domnului slavei, Iisus Hristos, Mîntuitorul nostru, ca să vadă şi să audă cum va răsplăti Dumnezeu fiecăruia, după lucrurile lui (Matei 16, 27).

Atunci glasul trîmbiţelor, va suna în sus şi în jos. În sus, ca să cheme din cer toate puterile cerului, pe toţi îngerii şi pe toţi drepţii; iar în jos, glasul lor va ajunge pe pămînt şi pînă în iad. Pe pămînt, ca să deschidă toate mormintele şi să învie toţi oamenii care au murit cu trupul de la începutul lumii; iar la iad, ca să cheme pe toţi diavolii şi pe toţi păcătoşii la judecata cea preasfîntă şi preadreaptă a lui Dumnezeu. Iată ce zice despre aceste trîmbiţe ale cerului Sfîntul Ierarh Grigorie Teologul: "Înfricoşat este glasul trîmbiţelor acelora la care se vor supune stihiile, care vor despica pietrele, vor deschide mormintele, vor descoperi cele mai dedesubt, vor zdrobi porţi de aramă, vor dezlega şi vor risipi legăturile morţilor" (Uşa pocăinţei, cartea a II-a, Pentru judecata viitoare, 1812).

La chemarea acestor trîmbiţe va chema Dumnezeu cerul de sus şi pămîntul de jos, ca să aleagă pe cei drepţi de cei păcătoşi, precum alege păstorul oile de capre (Matei 25, 32), spre a merge unii la viaţa veşnică, iar alţii la munca veşnică (Matei 25, 46). Această prea fericită chemare, ne-o arată dumnezeiasca Evanghelie, zicînd: Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta Sa: Veniţi binecuvîntaţii Tatălui Meu, de moşteniţi Împărăţia cea făgăduită vouă de la întemeierea lumii, căci flămînd am fost şi Mi-aţi dat să mănînc, însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau, străin am fost şi M-aţi primit, gol am fost şi M-aţi îmbrăcat, bolnav am fost şi M-aţi cercetat, în temniţă am fost şi aţi venit la Mine (Matei 25, 34-36).

Auzind de chemările lui Dumnezeu cele în multe feluri despre care am vorbit pînă aici, să fim cu mare atenţie, cu luare aminte şi cu mare frică de Dumnezeu, cînd glasul conştiinţei noastre ne cheamă la pocăinţă şi la părăsirea răutăţilor noastre. Căci conştiinţa noastră este cea mai vie trîmbiţă care neîncetat ne cheamă din lăuntrul nostru la pocăinţă, la îndreptarea şi la calea cea sfîntă a mîntuirii. O, de ar da Dumnezeu să auzim în toată vremea glasul acestei trîmbiţe, adică glasul conştiinţei noastre, care mereu ne cheamă la pocăinţă spre mîntuirea sufletelor noastre. O, de ne-ar lumina Dumnezeu să auzim glasul conştiinţei care strigă din lăuntrul nostru, zicînd: Omule, părăseşte păcatele tale! Omule, vine moartea şi te găseşte în păcate şi vei fi osîndit în focul cel veşnic! Omule, trezeşte-te la pocăinţă şi vezi în ce stare eşti, că nu ştii ziua şi ceasul în care te va chema Domnul din această trecătoare viaţă! Auzi, omule, ce zice dumnezeiasca Scriptură: Astăzi de veţi auzi glasul Lui, să nu vă învîrtoşaţi inimile voastre (Psalm 94, 8). Ascultaţi ce zice această trîmbiţă, care pururea strigă din lăuntrul nostru: Ce faci, omule, unde mergi? De ce te încurci cu grijile lumii? De ce îţi împlineşti poftele trupului tău? De ce stai nespovedit, fără pocăinţă, ca şi cum ai fi nemuritor?

Auzi glasul Sfintei Evanghelii care zice: Privegheaţi şi vă rugaţi, fiţi gata că nu ştiţi în care ceas vine sfîrşitul! Şi iarăşi: "Pocăieşte-te, omule, ca să întîmpini pe Mirele sufletelor noastre, cu candela milosteniei şi a toată fapta bună aprinsă, ca să nu te găsească asemenea fecioarelor celor fără de minte, care au rămas afară de cămara Mirelui Ceresc" (Matei 25, 11-12).

Acest glas al lui Dumnezeu este conştiinţa noastră, este trîmbiţa cea tainică şi sfîntă care călătoreşte cu noi în viaţa de aici, şi pururea ne cheamă din lăuntru spre a ne trezi şi pocăi. Conştiinţa este pîrîşul care mereu ne pîrăşte pe calea acestei vieţi, şi ne mustră cînd greşim. Despre acest pîrîş zice, într-un anumit fel, Sfînta Evanghelie: Împacă-te cu pîrîşul tău pe cale, ca nu cumva pîrîşul să te dea judecătorului (Matei 5, 25; II Corinteni 3, 5; Galateni 6, 4).

Iubiţi credincioşi, în Sfînta Evanghelie de astăzi, Iisus Hristos Mîntuitorul lumii ne cheamă pe toţi la Cina Sa cea mare. Ne cheamă la ospăţul credinţei adevărate. Să nu ne împotrivim nici unul, nici să părăsească cineva Biserica Ortodoxă, mama noastră care ne hrăneşte din învăţătura dreptei credinţe, şi să meargă la cina sectelor care se înmulţesc mereu şi înşală pe mulţi. Ne cheamă Hristos la ospăţul pocăinţei, la masa mîntuirii. Să nu amînăm pocăinţa, spovedania, rugăciunea, milostenia, Sfînta Împărtăşanie, grija pentru suflet, că în ceasul în care nu gîndim, Fiul Omului va veni!Ne cheamă Iisus Hristos la ospăţul Sfintei Liturghii. În fiecare sărbătoare auzim toaca, clopotele bisericilor şi preoţii satelor care ne cheamă la cina cea mare a Sfintei Liturghii. Oare de ce nu venim măcar Duminica şi la marile Sărbători cu toţii la biserică?

De ce punem motive că "ne-am cumpărat ţarine", adică griji pămînteşti, că "ne-am cumpărat cinci perechi de boi", adică ne-am robit de patimi cele cinci simţiri, şi că "ne-am luat femeie", adică ne-am dedat la beţii şi desfrînări, mai ales Duminica şi de aceea nu putem veni la ospăţul Sfintei Liturghii în sărbători, să ospătăm împreună cu Mîntuitorul Hristos, cu Maica Domnului şi cu toţi sfinţii din cer? Căci vedem la Sfînta Liturghie, Duminica, mai mult bătrîni şi văduve, dar tinerii şi copiii dumnevoastră unde sînt? De ce nu vin cît mai mulţi la slujbele bisericii, la Sfînta Liturghie? Hristos din cer se jertfeşte pe Sfînta Masă, sfinţii şi îngerii din cer cîntă cu noi în biserică, Mîntuitorul ospătează cu noi şi ne hrăneşte cu scumpul Său Trup şi Sînge, iar cei mai mulţi dintre fiii Bisericii noastre stau acasă, se duc la beţii, merg la petreceri imorale, la tot felul de păcate şi ospătează cu necredincioşii, cu beţivii, cu sectanţii şi cu slugile întunericului?

Vai celor ce lipsesc Duminica fără motiv binecuvîntat de la biserică, de la cina cea mare a Sfintei Liturghii, că cină mai mare ca jertfa liturgică şi Sfînta Împărtăşanie şi ca citirea sfintelor cărţi nu este alta pe pămînt!Ajunge o săptămînă de lucru, de osteneală pentru trup. Să participăm o zi pe săptămînă, Duminica, în Biserica Domnului la Sfînta Liturghie. Destul ne ostenim pentru trup, să ne ostenim acum şi pentru suflet, că în curînd vom pleca la marea judecată să dăm socoteală de toate. Oare nu tocmai Duminica se fac cele mai multe păcate, petreceri, nunţi, beţii, certuri şi desfrînări?

Să lăsăm dar tot păcatul şi să ne pocăim de păcatele noastre. Creşteţi-vă copiii în frica Domnului, rugaţi-vă mai mult şi veniţi la biserică, la cina cea mare a Mîntuitorului Hristos. De vom face aşa, şi pe pămînt vom fi fericiţi şi mulţumiţi, şi în cer cu îngerii, cu sfinţii şi cu Însuşi Hristos vom cina în vecii vecilor. Amin.

Sfântul Ierarh Nicolae, Arhiepiscopul din Mira Lichiei, făcătorul de minuni (6 decembrie)

Sfântul Nicolae s-a născut în părţile Lichiei, în cetatea ce se numeşte Patara, din părinţi cinstiţi şi de bun neam, dreptcredincioşi şi bogaţi. A fost ager la şcoală. A dus apoi viaţă pustnicească şi, pentru nespusa lui bunătate, a fost făcut arhiereu. Dar împăraţii de atunci, Diocleţian şi Maximilian, erau păgâni şi prigoneau pe creştini aşa că a fost prins de mai marii cetăţii Lichiei, pus la cazne şi închis în temniţă, împreună cu alţi creştini. Când Constantin a ajuns, din voia lui Dumnezeu, împărat al romanilor, a fost slobozit din închisoare. A participat apoi cu strălucire la întâiul Sinod de la Niceea, unde a fost concepută Rugăciunea Crezului. A avut darul facerii de minuni. Este ocrotitorul copiilor, al corăbierilor, al negustorilor.

Într-o noapte, Sfîntul Nicolae a văzut pe Mîntuitorul nostru întru slavă, stînd aproape de dînsul şi dîndu-i Sfînta Evanghelie, care era împodobită cu aur şi cu mărgăritare; iar de partea cealaltă a văzut pe Sfînta Născătoare de Dumnezeu, punînd pe umerii lui omofor arhieresc. După vedenia aceea trecînd puţine zile şi răposînd Ioan, arhiepiscopul Mirelor, Nicolae a fost ales arhiepiscop al acelei cetăţi.

Pe vremea binecredinciosului împărat grec Alexie şi a patriarhului Constantinopolului, Nicolae, ismailitenii au robit pămîntul creştin pînă la Antiohia şi Ierusalim şi au pustiit cu foc şi cu sabie toate cetăţile şi satele, bisericile şi mănăstirile; iar pe cei ce au scăpat de sabie, bărbaţi, femei şi copii, i-au robit şi toate părţile acelea le-au luat în stăpînirea lor. Au pustiit atunci şi cetatea Mirelor, din Lichia, unde se aflau cinstitele moaşte ale Sfântului Nicolae. Toate acestea s-au făcut cu voia lui Dumnezeu, pentru păcatele noastre cu care mîniem foarte mult pe Domnul şi întărîtăm pînă la amărăciune îndelunga Lui răbdare, precum zice pentru cei păcătoşi în psalmi: Amărît-au pe Cel Preaînalt... Pentru că, Dumnezeu prea mult Se mîhneşte de fărădelegile poporului ce vieţuieşte fără de pocăinţă; atunci nu cruţă nici pe sfinţii Săi, nici ascultă rugăciunile plăcuţilor Săi. Dar a voit Domnul, să se aducă cinstitele moaşte ale Sfîntului Nicolae, plăcutului Său Sfânt Nicolae, din cetatea cea pustiită, Mira, în cetatea Bari din Italia.

I s-a arătat Sfîntul Nicolae unui preot din Bari, cerându-i să trimită oameni la Mira Dumnezeul meu". Auzind aceasta credincioşii a zis: "Astăzi a preamărit Domnul mila Sa, spre poporul Său şi spre cetatea noastră". Au rînduit trei corăbii şi au ales nişte oameni temători de Dumnezeu, care din precauţie au umplut corăbiile lor cu grîu şi au plecat, făcîndu-se că merg la neguţătorie. Au ajuns cu bine în Antichia unde au vândut grîul şi, auzind de la alţi negustori veneţieni, cum că şi ei au de gînd să meargă la Lichia, în cetatea Mirei, pentru moaştele Sfîntului Nicolae, varenii s-au sîrguit ca să-i întreacă pe dînşii. Deci, mai degrabă călătorind şi mai iute înotînd, fiindcă Dumnezeu purtase de grijă spre ajutorul lor, au ajuns la malul cetăţii Mirelor şi, întrebînd pe nişte monahi de biserica sfîntului şi moaştele lui, ca să se închine lor. Dînd la o parte pardoseala bisericii şi săpînd pămîntul, au găsit racla sfîntului plină de mir binemirositor. Au turnat mirul în vasele lor şi purtând pe braţe moaştele sfîntului au mers la corabie, însoţiţi de doi dintre monahi, şi, feriţi de furtuni au ajuns peste unsprezece zile la Bari în Duminica de 9 mai la vremea Vecerniei. Poporul îndată a ieşit întru întîmpinare împreună cu episcopii, preoţii, monahii şi tot clerul bisericesc, bărbaţi, femei şi copii, cu făclii şi tămîie, cîntînd şi lăudînd pe Dumnezeu şi au pus preasfintele moaşte în biserica Sfîntului Ioan Înaintemergătorul, care era lîngă mare. Îndată şchiopii şi orbii, surzii şi îndrăciţii, cum şi cei cuprinşi de tot felul de boli, atingîndu-se de moaştele sfîntului, au fost tămăduiţi. Luni de dimineaţă erau patruzeci şi şapte de bărbaţi şi de femei tămăduiţi; marţi, douăzeci şi două; miercuri, douăzeci şi nouă; joi dimineaţa a tămăduit pe un om surd, care fusese cinci ani într-acea neputinţă.

După aceasta, au ferecat o raclă de argint cu pietre de mult preţ şi au aurit-o peste tot. În anul al treilea după aducerea cinstitelor moaşte de la Mira Lichiei, au pus totul într-o raclă de argint cu pietre scumpe într-o nouă biserică de piatră special zidită, cu praznic 9 mai.

Icoana Sfântului Nicolae este cea mai răspândită icoană de ierarh dintre cele pe care le cinstesc românii. Ea este adesea între icoanele mari ale catapetesmei. Să lăudăm printr-însul pe Dumnezeu Cel Unul în Treime lăudat: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfînt, Căruia se cuvine laudă în veci. Amin.

Îndreptător credinţei şi chip blândeţelor, învăţător înfrânării te-a arătat pe tine turmei tale adevărul lucrurilor; pentru aceasta ai câştigat cu semerenia cele înalte, cu sărăcia cele bogate, Părinte Ierarhe Nicolae, roagă pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

Sfânta Muceniţă Filofteia de la Curtea de Argeş (7 decembrie)

Această frumoasă stâlpare, aducătoare de roade vrednice de împărăţia cerurilor, Sfânta Filofteia fecioara, s-a născut în marea cetate Târnovo, din părinţi creştini, bulgari cu neamul, lucrători de pământ cu meşteşugul şi simpli cu cunoştinţa. Maică-sa s-a mutat la Domnul după ce copila a ajuns în vârsta cea primitoare de învăţăturile faptei bune şi după ce a semănat în inima şi în sufletul ei cel bun seminţele faptelor bune ale fecioriei şi ale milosteniei, că din rod se cunoaşte pomul. Iar copila rămânând orfană de maica ei cea firească şi având în inima ei întipărite învăţăturile ei, a început a lucra cu osârdie faptele bune cele începătoare, înţelepţind-o Duhul Sfânt, adică: a merge la biserică, a asculta dumnezeieştile Scripturi cu luare aminte, a posti, a păzi neîntinată fecioria cea trupească şi cea sufletească, a milui pe cei săraci, a sătura pe cei flămânzi, a adăpa pe cei însetaţi şi a îmbrăca pe cei goi. Îşi împodobea cu acestea candela sufletului ei, îşi agonisea untdelemn în vasele ei şi se gătea către intrarea în cămara de Mire cea cerească, ca fecioarele cele înţelepte. Toate faptele bune le săvârşea copila cu statornicie şi cu răbdare, nebăgând în seamă ispitele şi necazurile cele de la urâtorii binelui, aşa precum grăieşte Scriptura: "Gătitu-m-am şi nu m-am tulburat a păzi poruncile Tale". Dar, fiindcă fapta bună totdeauna este pizmuită de cei răi, n-a fost cu putinţă să nu pătimească şi sfânta mii de ispite, până şi moarte mucenicească.

După ce a murit mama sfintei, tatăl ei şi-a luat altă soţie şi fiindcă mai totdeauna se întâmplă că mamele vitrege nu iubesc pe fiicele ce nu sunt ale lor, aceasta s-a întâmplat şi fericitei. Că mama vitregă văzându-i milostivirea şi alte fapte bune ale ei, îndemnată fiind de urâtorul binelui, îi făcea necazuri neîncetate, bătând-o şi pârând-o tatălui ei şi pornindu-l spre mânie. De multe ori văzând fericita pe săraci şi pe flămânzi, biruită de milostivire îşi da hainele ei şi le împărţea din bucatele pe care mama vitregă i le da să le ducă la ţarină, tatălui ei. Pentru fapta aceasta a ei de multe ori el o bătea fără milă până ce, în cele din urmă şi moarte a pătimit din mâinile tatălui ei.

Mergând ea după obicei în toate zilele să ducă bucate tatălui, care era cu plugul la ţarină, şi ieşindu-i înainte săracii şi flămânzii, că ştiindu-i milostivirea şi aşezarea sufletului cea iubitoare de săraci, de-a pururea îi ieşeau înainte cerându-i milostenie, şi ea neavând altceva să le dea, le împărţea din bucatele ce le ducea tatălui său, şi îi hrănea. Aceasta făcând-o de multe ori, şi tatăl ei rămânând flămând, a certat pe femeia sa, care l-a încredinţat că trimite totdeauna bucate de ajuns, încă şi de prisos. Şi diavolul a pus în mintea lui să pândească pe fericita ca să vadă ce face cu bucatele.

Deci mergând la vremea la care ştia că vine fericita cu bucatele, s-a aşezat la loc potrivit şi, pândind-o, a văzut ce făcea fiică-sa cu bucatele, fiind de mânie biruit şi uitând dragostea părintească, s-a pornit asupra ei, ca totdeauna, să o apuce de cosiţe şi să o bată până ce îşi va astâmpăra fierberea mâniei sale dobitoceşti; şi fiind în mare aprindere a azvârlit în ea cu barda ce o avea la brâu şi lovind-o a rănit-o la un picior, şi îndată, o, minune! şi-a dat sfântul şi fericitul ei suflet în mâinile lui Dumnezeu.

Iar sfântul şi feciorescul ei trup rămânând pe pământ şi încă sânge din piciorul cel tăiat curgând, cu slavă cerească a strălucit că se lumina şi locul dimprejur. Iar ticălosul tată văzând întâmplarea, a fost cuprins de spaimă şi de cutremur, întâi pentru că a ajuns ucigaşul fiicei sale, apoi din pricina strălucirii celei dumnezeieşti care se revărsase în jurul sfintelor ei moaşte. Şi vrând să ridice sfântul ei trup, nu putea să se atingă şi nici să se apropie de el.

Deci a alergat în cetate şi a spus arhiepiscopului şi mai-marilor cetăţii toate pe rând cum s-au întâmplat şi cum acum trupul fericitei zace pe pământ, şi că este cinstit de Dumnezeu cu strălucire cerească. Aceasta auzind arhiepiscopul împreună cu cei mai mari ai cetăţii şi cu popor, au alergat cu făclii şi cu tămâie şi cu rugăciuni, şi văzând sfântul trup strălucind cu acea dumnezeiasca lumină, s-au minunat cu toţii şi au lăudat pe Dumnezeul minunilor, Care şi acum, în vremurile noastre cele mai de pe urmă, preamăreşte pe robii Săi, care împlinesc cu fapta sfintele Lui porunci.

Apoi vrând să ridice sfântul ei trup, după porunca arhiepiscopului şi să-l ducă în cetate, nicidecum n-au putut, nici chiar să-l mişte din loc. Deci, mai mult s-au spăimântat. Şi cu multă evlavie au început a se ruga lui Dumnezeu şi Sfintei Filofteia, dar nici aşa nu au putut s-o ridice. Că vrând Dumnezeu să preamărească cu minune pe roaba Sa, a îngreuiat ca o piatră trupul ei.

Apoi, înţelegând că aiurea voieşte să fie dusă au început a-i pomeni ca unei fiinţe vii ţările, mănăstirile, bisericile de peste Dunăre şi cele de aceasta parte de Dunăre şi nicăieri n-a voit. Dar cum a pomenit de Biserica Domnească cea din Târgul Argeşului, îndată s-a uşurat mai mult decât greutatea cea firească şi înţelegând toţi că acolo este voia lui Dumnezeu şi a sfintei a merge, îndată a înştiinţat cu scrisoare pe Radu Vodă, cel poreclit Negru (de care şi biserica este zidită) de toate cele despre sfânta. Acesta cum a fost înştiinţat, fiind binecredincios şi râvnitor a-şi împodobi ţara şi poporul său cu odoare de mult preţ ca acestea, îndată cu mult alai, cu făclii şi cu tămâieri, cu multă evlavie mergând la Dunăre, a adus sfintele ei moaşte în Ţara Românească şi le-a aşezat în Biserica Domnească, cea zidită de el în oraşul Argeş. Acolo au stat sfintele ei moaşte până la zidirea Mănăstirii Curtea de Argeş, de către Neagoe Basarab. Aici au fost trecute sfintele moaşte. Iar acum se află aşezate în Paraclisul Mănăstirii Curtea de Argeş. Şi acolo fiind, dă tămăduiri de tot felul de boli celor ce aleargă cu credinţă la sfintele ei moaşte.Cu ale cărei rugăciuni, Dumnezeu să ne miluiască şi să ne mântuiască pe noi. Amin. (Din Sinaxar)

Sfântul Preacuviosul Părintele nostru Daniil Sihastrul

de la Voroneţ (18 decembrie)

Cuviosul Daniil Sihastrul a fost unul din cei mai desăvârşiţi sfinţi ai pămîntului Moldovei, povăţuitor al călugărilor, al domnitorilor, cu darul lacrimilor pocăinţei, al mai înainte-vederii şi al vindecării de boli. Când în 1451 a murit subit Bogdan Voievod, fiul său Ştefan, scăpând cu greu din primejdie, a mers la chilia Sfîntului unde a stat câteva zile, spovedindu-se, împărtăşindu-se şi primind sfaturi şi multe cuvinte de mîngîiere. Apoi, liniştindu-i sufletul, marele sihastru l-a binecuvîntat, s-a rugat pentru dînsul şi i-a proorocit că în curînd va fi domn al Moldovei.

Din primăvara lui 1457, anul venirii la tron a lui Ştefan cel Mare acela, Cuviosul i-a fost marelui domn cel dintîi sfetnic, duhovnic şi rugător către Dumnezeu. Adeseori voievodul poposea la chilia lui şi îşi mărturisea păcatele, apoi cerea cuvînt de folos şi nimic nu făcea fără rugăciunea şi binecuvîntarea lui. Plecând cu sufletul liniştit de la el,, Ştefan cel Mare a apărat cu multă vitejie Biserica lui Hristos şi ţara Moldovei după căderea Bizanţului, aproape o jumătate de secol, cîştigînd patruzeci şi şapte de războaie şi înălţînd patruzeci şi opt de biserici. Cu binecuvântarea Cuviosului domnitorul a început în anul 1466 zidirea Mănăstirii Putna pe care a terminat-o în anul 1470, la sfinţire fiind prezent însuşi Sfîntul. După anul 1470, văzînd Cuviosul că la Putna nu mai are linişte din cauza mulţimii credincioşilor care veneau la mânăstire şi-a părăsit chilia lui săpată în piatră în care se nevoise peste douăzeci de ani şi s-a retras în taină în codrii deşi din jurul Mănăstirii Voroneţ. În vara anului 1476, Ştefan cel Mare, pierzînd lupta de la Războieni în faţa turcilor, s-a dus la chilia Sfîntului Daniil Sihastrul, bunul său părinte duhovnicesc de la Voroneţ cu întrebarea: să închine ţara la turci au ba? Cuviosul după ce s-a rugat îndelung şi a primit mărturisirea domnitorului l-a încurajat dar I-a cerut să înalţe o mânăstire pe acel loc cu hramul Marelui Mucenic Gheorghe, luptător al lui Hristos. Victorios, Ştefan cel Mare a zidit în vara anului 1488 la mânăstirea Voroneţ, o frumoasă biserică din piatră în locul vechii biserici de lemn. La 14 septembrie, în acelaşi an, biserica a fost sfinţită de mitropolitul Gheorghe, şi, cu sfat de obşte, Sfîntul Daniil, deşi bătrîn, a fost numit egumen al Mănăstirii Voroneţ. În timpul egumeniei sale, Mănăstirea Voroneţ a trăit cea mai înfloritoare perioadă duhovnicească din istoria sa, fiind socotită multă vreme lavra isihasmului din Moldova. Toţi monahii din obşte, care număra peste şaizeci de nevoitori, practicau rugăciunea lui Iisus. La Voroneţ au învăţat carte şi au deprins nevoinţa duhovnicească numeroşi preoţi de parohie, egumeni, episcopi, monahi, sihaştri şi dregători de ţară. Iar în codrii seculari din munţii Voroneţului, ai Rarăului şi Stînişoarei, se nevoiau pentru dragostea lui Hristos alţi peste cincizeci de sihaştri, ucenici ai Sfîntului Daniil. Pe toţi aceştia îi supraveghea şi îi povăţuia pe calea cea bună a împărăţiei cerurilor, marele egumen şi povăţuitor de suflete "Cuviosul Părintele nostru Daniil Sihastrul cel Bătrîn". Vestea minunilor lui ajunsese pînă la Kiev, în Polonia, în Transilvania şi la Sfîntul Munte, de unde veneau credincioşi să i se închine şi toţi îl numeau "Sfîntul Daniil cel Nou, făcătorul de minuni".

Moaştele Sfîntului Daniil Sihastrul se păstrează pînă astăzi la Voroneţ. La 21-22 iunie 1992, Sfîntul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a canonizat pe Sfîntul Preacuviosul Părintele nostru Daniil Sihastrul, rînduindu-i zi de prăznuire peste an la 18 decembrie. Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne şi ne mîntuieşte pe noi pe toţi, ca un singur bun şi iubitor de oameni. Amin.

(Din Vieţile Sfinţilor)

Sfântul Nicodim de la Tismana (26 decembrie)

Sfântul şi Preacuviosul Părintele nostru Nicodim era de neam sloven, născut şi crescut în dreapta credinţă. După ce a primit sfântul şi îngerescul chip al călugăriei şi harul preoţiei, a pustnicit prin multe locuri, adunând la sine toată fapta cea bună prin iubire de osteneli şi alte petreceri îmbunătăţite. Când a venit în Ţara Românească a trăit în multe trude şi osteneli sufleteşti şi a petrecut cu neîncetate rugăciuni prin munţii pământului acestuia. Sfântul Nicodim a zidit multe altare lui Dumnezeu - mai întâi pe apa Motrului şi apoi Mănăstirea Sfântul Antonie cel Mare de la Vodiţa. Prin descoperire dumnezeiască a mers la locul ce se numeşte Tismana unde, cu voia lui Dumnezeu, a zidit acolo, cu ale sale trude şi osteneli, altar dumnezeiesc şi locaş de viaţă de obşte. Mulţime mare de călugări s-a adunat acolo; iar Sfântul Nicodim vieţuia cu aceşti fraţi întru Hristos; le era chip şi pildă de fapte bune, şi-i povăţuia pe calea mântuirii. Şi luând sfântul de la Dumnezeu harul facerii de minuni şi putere asupra duhurilor celor necurate, multe şi nenumărate minuni a făcut cât a trăit în viaţă. A alungat demoni şi a tămăduit toată boala şi toată neputinţa. Se spune că şi în foc a intrat şi a ieşit nevătămat; focul nu s-a atins nici de haine, nici de părul capului său. A mai făcut şi alte minuni şi nespuse lucruri cu puterea lui Hristos. Şi aşa, ajungând cu sfinţenie până la adânci bătrâneţi, s-a mutat din viaţa aceasta vremelnică la viaţa cea cerească şi nepieritoare. Întru această lună în douăzeci şi şase de zile. Şi au fost îngropate cinstitele şi sfintele sale moaşte în sfânta şi dumnezeiasca sa mănăstire Tismana, unde se face slujba şi prăznuirea sa în toţi anii. Mormântul său stă întru pomenire până în ziua de azi, cu candela neadormită.

După ce Dumnezeu a preaslăvit moaştele sale cu mireasma dumnezeiască de bun miros, cu har izvorâtor de mir şi cu facere de minuni, ele au fost scoase din mormânt şi puse în raclă şi aşezate înăuntru cu cinste în sfânta biserică, aşa ca şi moaştele Sfântului Grigorie Decapolitul în sfânta Mănăstire Bistriţa. După trecere de mulţi ani, un domn al ţării acesteia a vrut să ridice din Mănăstirea Tismana moaştele Sfântului Nicodim, să le ducă în Bucureşti, ca să fie acolo stătătoare. Dar n-a fost voia sfântului să se înstrăineze moaştele sale din locaşul său. Atunci Sfântul s-a arătat în vedenie unuia din călugări şi i-a poruncit să spună stareţului să-i ascundă moaştele şi numai un deget să ia de la mâna lui şi să-l oprească pentru evlavia credincioşilor.

Degetul şi sfântul mir de la moaştele sale, pus într-un vas de cositor, împreună cu o cruce de plumb ce o purta sfântul la gât, se află în sfânta mănăstire până în ziua de azi, ca odoare duhovniceşti cinstite şi de mult preţ. Din sfântul mir nimeni n-are voie să ia; se îngăduie să se sărute vasul şi se umplu toţi de nespusă mireasmă duhovnicească. S-au ascuns dar în acest chip moaştele sfântului, de care se ştia numai din stareţ în stareţ şi câte unul din fraţii mănăstirii. Iar mai pe urmă, au rămas moaştele sfântului de tot tăinuite şi neştiute de nimeni până în ziua de azi. Poate că aşa a fost voia sfântului. Cele mai sus numite sfinte şi cinstite odoare sunt îndestulătoare pentru mângâierea părinţilor mănăstirii şi a celorlalţi locuitori creştini. Ele fac şi acum multe şi nenumărate minuni. Pământul şi ţara românească se păzeşte cu rugăciunile şi ajutorul Sfântului Nicodim de multe nevoi. (din Sinaxar)

Sfântul Apostol şi Întâiul Mucenic şi Arhidiacon Ştefan

(27 decembrie)

Cei doisprezece Sfinţi Apostoli (Matia înlocuise pe al doisprezecelea pierdut, pe Iuda Iscarioteanul), adunând toată Biserica din acea vreme, au zis: “Nu este cu cuviinţă nouă a lăsa cuvântul lui Dumnezeu şi a sluji meselor. Căutaţi dar, fraţilor, dintre voi şapte bărbaţi mărturisiţi, plini de Duh Sfânt şi de înţelepciune, pe care îi vom pune pe slujba aceasta, iar noi vom petrece în rugăciuni şi în predicarea cuvântului.” Şi a plăcut cuvântul acesta.

Astfel au ales pe Ştefan, bărbat plin de credinţă şi de Duhul Sfânt, în vârstă de 30 ani; pe Filip, Prohor, Nicanor, Timon, Parmena şi pe Nicolae Antiohianul, ale căror nume arată că nu erau din neamul evreilor din Ierusalim, ci din cei ce locuiau prin părţile elinilor (grecilor). Ştefan era din cetatea Tarsului. Au ales pentru slujbă pe aceşti şapte ca să fie cu plăcere poporului elinesc, care îbcepuse să cârtească din felurite pricini. I-au adus înaintea apostolilor, iar ei rugându-se şi-au pus mâinile peste dânşii şi i-au făcut diaconi. Foarte tânărul Ştefan, fiind plin de credinţă şi de putere, era cel dintâi dintre dânşii şi pentru aceea a fost numit arhidiacon. Sfântul, întocmai ca şi Stefan, fiind asemenea cu apostolii, punându-şi mâinile pe bolnavi îi făcea sănătoşi şi îi întărea pe credincioşi în credinţă.

S-a făcut odată întrebarea între iudei, saduchei, farisei şi elini despre Domnul nostru Iisus Hristos. Unii spuneau că este prooroc, alţii că este înşelător, iar alţii că e Fiul lui Dumnezeu. Atunci Ştefan a stat pe loc înalt şi a binevestit tuturor pe Domnul nostru Iisus Hristos, zicând: "Bărbaţi fraţi, pentru ce s-au înmulţit răutăţile voastre şi s-a tulburat tot Ierusalimul? Fericit este omul care nu s-a îndoit în Hristos. El este Cel ce a plecat cerurile şi S-a pogorât pentru păcatele noastre şi S-a născut din Sfânta şi curata Fecioara, cea aleasă înainte de întemeierea lumii. El a luat neputinţele noastre şi a purtat slăbiciunile noastre. Pe orbi i-a luminat, pe leproşi i-a curăţit, pe demoni i-a izgonit". Când l-au auzit grăind aşa, l-au dus în sinedriu la arhierei, că nu puteau să stea împotriva înţelepciunii şi duhului cu care grăia.

Intrând înăuntru au adus nişte bărbaţi care au zis: "L-am auzit că a grăit cuvinte de hulă împotriva locului celui sfânt şi a Legii" şi alte cuvinte, aşa precum se scrie în Faptele Apostolilor. Şi când s-au uitat la el au văzut faţa lui ca faţa de înger. N-au mai putut răbda ruşinea biruinţei; l-au lovit cu pietre şi l-au omorât. Iar sfântul se ruga pentru ei zicând: "Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta!" La uciderea lui Ştefan era un tânăr (tot din cetatea Tarsului ca şi Sfântul) care păzea hainele ucigaşilor Mucenicului. Se numea Saul. Şi iată, rugăciunea şi sângele lui Ştefan au biruit în taină căci acest Saul, după ce s-a întâlnit cu Domnul, pe drumul Damascului, s-a făcut Sfântul şi marele nostru Apostol Pavel. Sângele Mucenicilor totdeauna lucrează biruinţele Domnului.

Dumnezeiescul şi întâiul mucenic Ştefan, prin aşa socotita lui cădere, a doborât pe împotrivă-luptătorul, duhul răului, şi s-a odihnit cu somnul cel dulce. Sfantul lui trup a fost aruncat spre mâncarea fiarelor şi a păsărilor şi a zăcut neîngropat o zi şi o noapte. După aceea, în noaptea a doua, Gamaliel, acel slăvit învăţător al legii evreieşti din Ierusalim, care mai pe urmă a crezut în Hristos împreună cu fiul său, Avelvie, a trimis nişte bărbaţi cinstiţi şi credincioşi şi, luând în taină moaştele sfântului, le-a dus într-un sat al său, care era departe de Ierusalim, şi le-a îngropat cu cinste. După mulţi ani, binecredincioasa Evdochia, soţia împăratului Teodosie cel Mic, venind în Ierusalim, la locul acela unde a fost ucis Sfântul Întâiul Mucenic Ştefan cu pietre şi s-a roşit pământul cu cinstitul său sânge, a zidit o biserică preafrumoasă în numele şi în cinstea lui Hristos Dumnezeu, a Căruia este slava în veci. Amin. (din Sinaxar, Proloage şi crestinortodox.ro).

Din istoria neamului românesc

(mărturie a Sfântului Ierarh Petru Movilă, sărbătorit la 22 decembrie)

Când Mihai Vodă, Viteazu, domn al Munteniei (Ungro-vlahiei) a alungat pe Andrei Bathory şi a luat scaunul Transilvaniei, făcând pentru prima oară o Românie mare şi unită, a venit în capitala ţării, Alba Iulia (pe numele de atunci Bălgrad) şi a dorit să construiască o biserică ortodoxă. Dar preoţii, boierii şi mulţi din cei ai locului, care erau catolici, s-au împotrivit să fie înălţată o altfel de biserică în oraşul lor. Atunci Domnul ţării a zis: Ca să nu fie ceartă să se facă voia lui Dumnezeu. Haideţi să luăm apă curată, s-o punem în cinstite potire şi preoţii şi episcopii voştri să facă slujba şi rugăciunile de sfinţire a apei. La fel vor face şi preoţii şi episcopul nostru cu potirul lor. Apoi să le punem acoperite în prea sfânta biserică şi să le lăsăm acolo vreme de 40 zile. Iar a cărui apă va fi tot curată şi proaspătă ca la început va avea dreptate în disputa noastră. Aşa să ne ajute Dumnezeu”.

Deci fiecare, cu alai mare, cu cruci, candele si evlavie, au făcut slujbă de sfinţire a apei, rugându-se cu lacrimi şi credinţă adâncă. Apoi au pus fiecare apa lor in frumoase si sfinte potire, le-au sigilat, le-au pus în biserica cea mare şi au zăvorât uşa. Catolicii au adăugat şi puţină sare în apa lor. Apoi şi unii şi alţii au postit şi s-au rugat îndelung. După numai 25 zile Bunul Dumnezeu a trimis semn episcopului ortodox care a venit la domnitor şi i-a spus: “Doamne, cheamă pe catolici şi pe preoţii lor, să nu mai aşteptăm 40 zile ci să deschidem zăvoarele, să deschidem larg porţile şi să intrăm în sfânta biserică, că mare minune s-a pregătit pentru cei care şi-au pus toata nădejdea în Cel de Sus.” Aşa au făcut şi au intrat cu toţii în marea biserică.

Episcopul ortodox a îngenuncheat şi cu lacrimi şi glas mare s-a rugat: “Doamne Dumnezeule, Unul mărit şi lăudat din Sfânta Treime, precum ai ascultat pe dreptul prooroc Ilie rugându-se pentru a arăta cu foc Adevărul Tău, ruşinând pe cei de rea credinţă, auzi-ne pe noi, umilii Tăi slujitori, nu pentru virtutea noastră pe care nu o avem ci pentru lauda Numelui Tău Sfânt şi întărirea credinţei noastre, şi arată prin darul Duhului Sfânt în această apă şi păstrarea ei, că doar în Biserica Ta ortodoxă există adevăratul har al Duhului Sfânt, acum şi pururea, amin”. Apoi s-a ridicat din genunchi şi, cântând “Dumnezeu este Lumina şi Mântuitorul meu, de cine mă voi teme?”, a rupt sigiliul vasului cu apă sfinţită şi cătând la ea, a aflat-o mai curată şi mai proaspătă ca la început, ca şi când atunci ar fi fost luată de la izvor, fără de miros. A mărit atunci pe Dumnezeu zicând: “Slavă Ţie Domane, Care auzi ruga noastră, slavă Ţie, Care întăreşti credinţa cea adevărată şi care nu ne ruşinezi în nădejdile noastre”.

Apoi şi catolicii au rupt sigiliul potirului lor. Şi îndată s-a umplut biserica de o duhoare care i-a speriat pe toţi. Atunci catolicii au strigat: “Adevărată este credinţa acestui domnitor. Lăsaţi-l să zidească biseric în oraşul nostru pentru că, iată, nu l-am lăsat şi Dumnezeu, în mânia Sa, ne-a stricat apa”. Iar domnitorul cu episcopul, boierii si oştenii săi, plini de bucurie, au dat laudă lui Dumnezeu. Atunci tot poporul român din Transilvania a depus jurământ că va înălţa biserică pe care nimeni nu o va distruge. Au ales un loc în afara zidurilor cetăţii şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, au construit biserica pe care o vedem şi astăzi. Domnitorul Mihai Viteazu a pus episcop de Bălgrad pe Ioan, om blând, virtuos şi sfânt, care a primit de Sus darul minunilr. După moartea lui, trupul a rămas neputrezit până atăzi, răspândind o bună mireasmă şi încă săvârşind minuni pentru cei care vin să slujească Domnului Iisus Hristos, Căruia Îi aducem slavă, împreună cu Tatăl Care este fără de început, şi cu prea sfânt şi de viaţă făcătorul Duh Sfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor, amin.

Mărturia acestor lucruri şade într-un letopiseţ muntean, despre care vorbesc părintele Stavrinos Grecul care a fost mare logofăt al Ungro-Vlahiei şi Dragomir, marele pitar domnesc. Faptele au fost adeverite şi istorisite de Sfântul Petru Movilă, sărbătorit de creştinii ortodocşi la 22 decembrie, arhiepiscop si mitropolit al Kievului şi a toată Rusia, arhimandrit al Lavrei Pecerska din Ucraina.

Crăciunul sau Naşterea Domnului face parte din cele 12 sărbători domneşti (praznice împărăteşti) a Bisericilor bizantine, a treia mare sărbătoare după cea de Paşti şi de Rusalii. Unii lingvişti susţin că cuvântul "Crăciun" ar proveni din limba latină, şi anume din "creatio", care înseamnă creaţiune, naştere. Alţii susţin că e vorba de un cuvânt mult mai vechi, tracic, dinainte de romanizarea Daciei. Romanii sărbătoreau Saturnaliile între 17 şi 24 decembrie, ca sărbătoare a solstiţiului de iarnă. Perioada cuprinde sărbătoarea naşterii soarelui neînvins (sol invictus) de la 21 decembrie, când durata de lumină începe să se mărească - un cult preluat de la persani care îl adorau pe Mithra, zeul soarelui. Liberiu, papa Romei, în anul 354, fără a cerceta data precisă a Naşterii Domnului Iisus, a fixat sărbătorirea acestui mare eveniment la 25 decembrie, asimilând sărbătorile populare şi păgâne existente, şi dând slavă lui Dumnezeu prin faptul că El este Lumina.

Colinde de Crăciun

Steaua sus răsare
Ca o taină mare
Steaua străluceşte
Şi lumii vesteşte,
Că astăzi Curata
Prea nevinovata
Fecioara Maria
Naşte pe Mesia.
Magii cum zăriră
Steaua şi porniră
Mergând după rază
Pe Hristos să-l vază.
Şi dacă porniră
Îndată-L găsiră
La Dânsul intrară
Şi se închinară
Cu daruri gătite
Lui Hristos menite,
Luând fiecare
Bucurie mare,
Care bucurie
Şi aici să fie
De la tinereţe
Pân-la bătrâneţe.