HOLLY
RESURECTION ROMANIAN ORTHODOX CHURCH
MISIUNEA ROMÂNĂ ORTODOXĂ INVIEREA DOMNULUI
9091 ALDER AVE , SACRAMENTO CA 95829
Preot: Teodor Alin Gîrlonţa
(cell. 916 375 9978)
Preşedintele Consiliului
Parohial: Vasile Varna (tel. 916 995 7091)
V E S T I T O R U L
Decembrie 2007
Un material de lectură
şi meditaţie de suflet care nu trebuie să lipsească din nici o familie
creştină
În cuprins: Calendarul religios şi laic al lunii, Istoria Naşterii Domnului, Predica Părintelui Cleopa, Sfântul Ierarh Nicolae, Sfântul Daniil Sihastrul, Sfântul Petru Movilă, Sfânta Muceniţă Eugenia, Misterul stelei de la Betleem, Colinde, Datini româneşti, Răspunsuri la întrebări, Ştiri.
Sfântul
Mare Ierarh Nicolae
Îndreptător credinţei
şi chip blândeţelor, învăţător înfrânării te-a
arătat pe tine turmei tale adevărul lucrurilor; pentru aceasta ai
câştigat cu semerenia cele înalte, cu sărăcia cele bogate,
Părinte Ierarhe Nicolae, roagă pe Hristos Dumnezeu să
mântuiască sufletele noastre.
Calendarul lunii
Sâmbătă, 1 decembrie: Sf. Prooroc
Naum. Dezlegare la peşte.
Duminică, 2
decembrie: Sf.Ier.Solomon. Duminica a 31-a după Rusalii.
1 Tim.1, 15-17; Luca
18,35-43 (Vindecarea orbului din Ierihon).
Marţi, 4 decembrie:
Sf.Muceniţă Varvara (Barbara). Dezlegare la peşte.
Joi, 6 decembrie: Sf. Ierarh Nicolae. Dezlegare
la peşte.
Vineri, 7 decembrie: Sf.Muc.Filofteia de la
Curtea de Argeş. Dezl.la peşte.
Duminică, 9 decembrie: Zămislirea
Sfintei Fecioare Maria. Duminica a
27-a după Rusalii.
Efes.6, 10-17; Luca 13, 10-17 (Tămăduirea
femeii gârbove). Dezlegare
la peşte.
Joi, 13 decembrie: Sf.Ierarh Dosoftei,
Mitrop.Moldovei. Dezl.la peşte
Sâmbătă, 15 decembrie: Sf.
Muc.Elefterie. Dezlegare la peşte.
Duminică, 16 decembrie: Sf. Teofana împărăteasa. Dezlegare la peşte.
Duminica a 28-a după Rusalii, a Sfinţilor Strămoşi. Col. 1,12-18;
Luca 14, 16-24 (Pilda celor
poftiţi la cină). Dezlegare la peşte.
Marţi,18 decembrie: Cuv Daniil
Sihastrul, duhovnicul lui Ştefan cel Mare.
Joi, 20 decembrie: Înainte prăznuirea
Naşterii Domnului.
Sâmbătă, 22 decembrie: Sf. Ierarh
Petru Movilă, Mitropolitul Kievului.
Duminică, 23 decembrie: Sf.Muc.din
Grecia. Duminica dinaintea Naşterii
Domnului. Evrei 11,9-10
şi 32-40; Matei 1, 1-25 (Genealogia
Mântuitorului).
Luni, 24 decembrie: Cuv.Muc. Eugenia (Ajunul
Crăciunului).
Marţ, 25 decembrie: Naşterea
Domnului. Gal. 4:4-7; Matei 2:1-12.
Miercuri, 26 decembrie: Soborul Maicii
Domnului.
Joi, 27 decembrie: Sf.Ap. Intâiul Mucenic
Ştefan. Harţi.
Duminică, 30 decembrie: Cuv.Teodora.
Duminica după Naşterea
Domnului. Gal.1, 11-19;
Matei 2, 13-23 (Fuga în Egipt).
Date memorabile (luna
Undrea sau Andrea – luna de după Sfântul Andrei))
1 decembrie 1918 – Ziua
Naţională a României. Votul de la Alba Iulia a Marii Adunări
Naţionale pentru unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi
Maramureşului cu România, salutat de o mare de oameni, se
alătură actelor de unire de la Chişinău (27 martie/9
aprilie 1918) şi Cernăuţi (15/28 noiembrie 1918) prin care
Basarabia şi Bucovina reveneau în hotarele României. Ţara astfel
întregită cuprindea în hotarele sale istorice o suprafaţă de 295
mii kmp faţă de 137 mii kmp înainte de 1918 şi o populaţie
de aproape trei ori mai mare. “Desăvârşirea unităţii
naţionale nu este opera nici unui om politic, nici a unui guvern, nici a
unui partid - este fapta istorică a întregii naţiuni române” (Florin
Constantiniu, istoric). În 1936 este inaugurat Arcul de Triumf în prezenţa
Regelui Carol II şi Reginei Maria.
7 decembrie 1941 – Pearl Harbor Day (SUA).
8 decembrie 1991 - A fost aprobată prin referendum naţional noua Constituţie a României
13 decembrie 1693 – A
murit Mitropolitul Moldovei, Dosoftei, care a tipărit vestita sa Psaltire
în versuri, fiind ctitorul poeziei culte româneşti (“La apa Vavilonului,
acolo şezum şi plânsem…”)
16-22 decembrie – Comemorarea naţională a tinerilor martiri de la Revoluţia din 1989.
20 decembrie – Data depunerii jurământului preşedintelui în faţa Camerelor Parlamentului (2000 – Ion Iliescu, 2004 – Traian Băsescu).
30 decembrie 1947 – A
abdicat de la tron Regele Mihai I, silit de regimul comunist.
Naşterea
Domnului Dumnezeu
şi
Mântuitorului nostru Iisus Hristos
Pe când Fecioara împlinea al doilea
trimestru al sarcinii sale, la sfârşitul lui septembrie, Iosif se întoarse
acasă în Galilea, din lunga sa călătorie cu construcţii
prin Iudea. Venise cu intenţia să se căsătorească cu
Maria, cea făgăduită lui. Şi nimeni, în afară de
Elisabeta vara Mariei, nu ştia de apariţia îngerului. Văzând
că Fecioara purta prunc se tulbură foarte şi, căzând în
genunchi, strigă cu durere către ceruri: "O Doamne,
primeşte spiritul meu; pentru că este mai bine a muri decât a mai
trăi, căci cum aş mai putea privi spre Tine? Ce-aş putea
spune privind această tânără femeie? Că am primit-o
fecioară la Templu şi nu i-am păstrat curăţenia? Cine
a comis această fărădelege în casa mea?" La fel
reproşa el şi Sfintei. Iconografia face o paralelă cu momentul dezamăgirii
lui Adam după cădere, când Dumnezeu îi reproşează Evei: 'De
ce ai făcut aceasta?' (Geneza 3,13). Geaba se disculpă Fecioara cu
lacrimi în ochi. Geaba fecioarele ce erau cu ea îi spuseră lui Iosif
că nu poate fi decât miracolul Duhului Sfânt. Mânia lui Iosif era ca marea
în furtună. Sfânta i-a amintit de vorbele lui Isaiia despre ce era scris
în cartea sigilată dată unui om învăţat care se plângea
că nu poate citi din cauza sigiliului (Isaiia 29,11), precum şi de
profeţia despre virginitatea împlinită în ea (Isaiia 7,14).
Deci Iosif ca să o protejeze
şi ca să păzească şi casa lui de ruşine
hotărî să divorţeze, cu o scrisoare înmânată discret
Fecioarei, în prezenţa a doi martori. Pedeapsa la Iudei pentru adulter era
moartea şi primele pietre erau aruncate de familie. Apocrifele spun
că Iosif a cerut, după cum era regula, ca păcatul adulterului
să fie dovedit cu apa condamnării; femeii bănuite de
necurăţie preotul îi dădea să bea apă pură
amestecată cu puţin praf de pe podeaua tabernacolului care, în caz de
vinovăţie, aducea mare necaz trupului femeii; iată însă
că rezultatul a fost negativ. Oricum, Îngerul Domnului apare, îi
explică lui Iosif, îl linişteşte şi îi spune despre numele
ce el va trebui să-L dea pruncului care va avea să mântuiască
poporul de păcate. Iosif sfârşeşte prin a mări pe Dumnezeu
şi lucrarea Lui în Sfânta Fecioară: 'O, prea stăllucitoareo,
văd o flacără şi o lumină mare lucind în jurul
tău (Ezechiel 1,4). Pîntecele tău cast este un cuptor de foc. Voi
scoate sandalele ca Moise şi, privind la acest rug veşnic aprins, voi zice: Bucură-te, o, Mireasă
nemăritată!' (Imaginea Rugului aprins şi niciodată mistuit
de foc este dragă Sfinţilor Părinţi, printre care şi
Sfântul Ioan Damaschinul, căci Fecioara a purtat focul, adică pe
Dumnezeu, în ea, fără ca să fie arsă şi a dat
naştere Celui Care a adus lumină în lume dar şi foc: “El vă va
boteza cu Duhul Sfânt şi cu foc”, spunea despre El Sfântul Ioan
Botezătorul - Luca 3,16, iar Domnul Iisus spunea “Eu am venit
să arunc un foc pe pământ. Şi ce vreau decât să fie aprins
chiar acum!” - Luca 12,49). În continuare
Scriptura spune că Iosif nu o cunoscu pe Sfânta Maria până când ea nu
dădu naştere primului său născut (Matei 1,25).
Oare ce înseamnă acest
"până"? Este folosit de Evanghelist nu ca să arate că
Iosif a cunoscut-o pe Maria mai târziu, după naştere, căci ea
a rămas pururea fecioară, ci ca să sublinieze că,
înaintea Sfintei Naşteri, Sfânta Fecioară nu a fost atinsă de
om. În Biblie se obişnuieşte această expresie temporală
nedefinită; de pildă - Noe a dat drumul unui corb care a ieşit,
ducîndu-se şi întorcîndu-se, până
când au secat apele de pe pământ (Geneza 8,7), ceea ce nu înseamnă
neapărat că după ce pământul s-a uscat corbul nu s-a mai
întors niciodată la soaţa sa de pe corabie, ci că poate doar a
întîrziat; la fel parţial nedefinită expresie de timp este şi în
"Înainte ca să se fi născut munţii şi înainte ca
să se fi făcut pământul şi lumea, din veşnicie până în veşnicie Tu eşti
Dumnezeu" (Psalm 90,2). La fel în: "Şi iată că Eu sânt
cu voi în toate zilele până la
sfârşitul veacului" (Matei 28,20), ceea ce nu înseamnă că
după sfârşitul veacului, adică al lumii acesteia pământene,
Domnul îi va părăsi pe ucenicii Săi.
De asemenea, primul său născut nu înseamnă neapărat că
Sfânta Fecioară a născut şi alţi copii după
Mântuitorul. Cu toţii ştim frumoasa istorisire, întitulată Cântarea
Mariei, scrisă de Sfântul Evanghelist Luca despre întâlnirea
Fecioarei, viitoarea mamă a Domnului Iisus, cu verişoara sa Elisabeta
care purta în pântec pe Sfântul Ioan Botezătorul. "In acele zile,
sculându-se Maria, s-a dus de grabă în ţinutul muntos, într-o cetate
a seminţiei lui Iuda. A intrat în casa lui Zaharia şi a salutat pe
Elisabeta. Iar cînd a auzit Elisabeta salutarea Mariei, pruncul a săltat
în pântecele ei şi Elisabeta s-a umplut de Duh Sfânt. Cu glas mare a
strigat atunci şi a zis: 'Binecuvântată
eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui tău’.
De unde mie aceasta, ca să vină la mine Maica Domnului meu? Căci
iată, cum veni la urechile mele glasul salutării tale pruncul a
săltat de bucurie în pântecele meu. Fericită este aceea care a crezut
că se vor împlini cele spuse ei de la Domnul'. Şi a zis Maria:
'Măreşte sufletul meu pe Domnul şi s-a bucurat duhul meu de
Dumnezeu, Mântuitorul meu, că a căutat spre smerenia roabei Sale.
Iată, de acum mă vor ferici toate neamurile pentru că mi-a
făcut mie mărire Cel Puternic. Sfânt este numele Lui şi mila Lui
din neam în neam spre cei ce se tem de El. Făcutu-a tărie cu
braţul Său, risipitu-a pe cei mândri în cugetul inimii lor.
Coborâtu-a pe cei puternici de pe tronuri şi a înălţat pe cei
smeriţi. Pe cei flămânzi i-a umplut de bunătăţi
şi pe cei bogaţi i-a scos afară deşerţi. A sprijinit
pe Israel, slujitorul Său, ca să-şi aducă aminte de mila
Sa, precum a grăit către părinţii noştri lui Avraam
şi seminţiei lui în veac.'"
Aşadar Sfânta Fecioară urma
să nască, devenind Theotokos, Mama lui Dumnezeu (nu spunem,
observă Sfântul Ioan Damaschinul, Mama lui Hristos – “Hristotokos”,
deoarece Regele David şi Marele Preot Aaron erau şi ei numiţi de
Scriptură hristici, adică cei unşi, cei însemnaţi de
Dumnezeu). Se făcea recensământul la fiecare 14 ani căci timpul
se măsura de la întemeierea Romei sau alegerea Impăratului - Anno
Urbis Conditae. Iosif, împreună cu Maria şi cu fii lui, au pornit
spre Bethleem. Icoanele zugrăvesc pe Sfînta Maria pe asin privind înapoi
spre Iosif care o urmează pe jos. Se spune că Iosif o vedea uneori pe
Sfânta tristă, alteori veselă la faţă. Întrebată fiind
de ce, Sfânta grăi că doi oameni se luptă într-însa: unul,
bucurându-se de naşterea Mesiei şi altul, trist şi prohodind,
refuzând să accepte posibilitatea faptului. În oraş venise multă
lume şi nu mai era nici un loc la han şi prin case.
Naşterea a fost într-o
peşteră. Unele icoane o arată pe Maica Domnului, jumătate
şezând, privind de la distanţă respectuoasă la Pruncul
Sfânt, ca încă tulburată de miraculoasa Lui apariţie, dar
fără vorbe căci ea ţinea toate acestea tainic şi adânc
în inima sa. Întunecimea peşterii simbolizează, ca o prezicere,
moartea, îngroparea, coborîrea la iad pentru zdrobirea porţilor -
evenimente premergătoare Invierii.
Au venit păstorii să adore
pruncul (primul colind), apoi Magii. Aceştia din urmă erau regi din
Persia, Arabia şi Egipt, cum spune Sfântul Dimitri din Rostov. Venirea
magilor cu darurile este adesea asemănată cu actul rugăciunii:
aurul adus de Melchior semnifică Puterea Divină Care în
strălucirea Sa este deasupra noastră (rugăciunea de slavă),
tămîia lui Caspar închipuie demnitatea Duhului Sfânt şi tăria
mirositoare a altarului ce se înalţă spre Ceruri (rugăciunea de
cerere), mirul lui Balthasar aminteşte moartea Domnului Iisus
(rugăciunea de căinţă).
Ce mare răsplată şi onoare fu
naşterea Mîntuitorului în familia lui Iosif! Unul din fii săi va fi
ucenic al Domnului (Iuda, fratele lui Iacov). Altul, Iacov (care fusese primul
dintre fiii lui Iosif pe care l-a întîlnit Sfânta Fecioară, iubindu-l ca o
mamă şi înlocuind astfel pe maica lor moartă, Salomea), va
deveni primul Episcop al Ierusalimului (comemorat de biserica noastră la
23 octombrie). Iar o fiică, Salomea, mironosiţă, va da
naştere celor doi Apostoli, supranumiţi "fiii tunetului":
Iacov şi Ioan. Un frate mai tânăr al bătrânului Iosif era
Cleopa, devenit ulterior unul din cei 70 apostoli, al cărui fiu, Simeon, a
devenit al doilea Episcop al Ierusalimului şi a murit ca martir.
Naşterea
Ta Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina
cunoştinţei, că întru dânsa cei ce slujeau stelelor de la stea
s-au învăţat să se închine Ţie, Soarelui
dreptăţii, şi să Te cunoască pe Tine,
Răsăritul cel de sus. Doamne slavă Ţie.
Predica
Părintelui Cleopa la Duminica dinaintea Naşterii Domnului
( Despre naşterea duhovnicească a creştinului )
23 decembrie 2007
Adevărat,
adevărat zic ţie: De nu se va naşte cineva din apă şi
din Duh,
nu va putea să intre în Împărăţia lui Dumnezeu (Ioan 3, 5)
Iubiţi credincioşi,
Întrucît
cu mila lui Dumnezeu sîntem în ajunul prea luminatului praznic al Naşterii
Domnului, ne-am gîndit să vorbim astăzi despre naşterea
noastră cea duhovnicească. Fără de aceasta nici un
creştin nu poate să se mîntuiască, după cuvîntul
Mîntuitorului care zice: De nu se va naşte cineva din apă şi
din Duh, nu va putea să intre în Împărăţia lui Dumnezeu
(Ioan 3, 5). Fiindcă, ce este născut din trup, trup este, şi
ce este născut din Duh, Duh este (Ioan 3, 6).
Dar, fraţii
mei, cînd şi cum primim noi această duhovnicească naştere
prin apă şi prin Duh? Negreşit, această naştere o
primim toţi la Sfîntul Botez. Dar ce dobîndim noi creştinii
ortodocşi prin această naştere de la Sfîntul Botez? Intîi, prin Sfîntul
Botez sîntem iertaţi de păcatul strămoşesc şi ne facem
fii ai Bisericii lui Hristos (Efeseni 5, 26). Prin Sfîntul Botez sîntem
îmbrăcaţi împreună cu El la o viaţă nouă (Romani
6, 4). Prin Sfîntul Botez primim înaintea Sfîntului Duh înnoire (Tit 3, 5).
Prin Sfîntul Botez primim libertatea de a trăi în comuniune cu Dumnezeu,
odată ce am fost izbăviţi de păcat şi ne-am făcut
robi ai lui Dumnezeu (Romani 6, 22).
Prin Sfîntul Botez
ne-am lepădat de satana şi de toate lucrările lui, după
rînduiala Sfîntului Botez; ne-am lepădat de omul vechi (Coloseni 3, 9), am
făcut mărturisirea dreptei credinţe; ne-am făcut fii
după dar ai lui Dumnezeu (Galateni 4, 5); ne-am îmbrăcat cu Hristos
(Galateni 3, 27). Ştim cu toţii că există un singur Botez
(Efeseni 4, 5). Cel ce botează a doua oară pe cel botezat în numele
Preasfintei Treimi, acela a doua oară răstigneşte pe Hristos,
după Sfîntul Ioan Damaschin.
Să vorbim
acum şi despre alte naşteri duhovniceşti care sînt înainte
şi după Botez, şi în ce condiţii se poate totuşi
repeta Botezul. Naşterile spirituale dinainte şi de după Sfîntul
Botez se pot repeta ori de cîte ori este nevoie, spre folosul sufletelor
omeneşti. Care sînt aceste naşteri spirituale care se pot repeta?
Întîi este naşterea spirituală care se face prin cuvînt, prin care se
trezeşte omul la o viaţă nouă în Hristos, spre a
părăsi păcatele şi credinţa lui
rătăcită. Cu acest botez al cuvîntului, Sfinţii Apostoli,
mai înainte de a boteza pe catehumenii din păgîni, şi din iudei, îi
trezeau la credinţa cea adevărată în Hristos prin predica
cuvîntului lui Dumnezeu.
Aşa vedem
că marele Apostol Petru, după pogorîrea Sfîntului Duh, a
propovăduit Evanghelia în Ierusalim, adeverind despre Învierea Domnului
şi pogorîrea Lui în iad. Prin această predică au crezut în Hristos
în acea zi ca la trei mii de suflete (Fapte 2, 4). Vedeţi că şi
aici credinţa a venit prin auz, iar auzul prin cuvîntul lui Dumnezeu?
După aceasta a urmat şi Sfîntul Botez al celor ce au fost
treziţi la credinţa în Hristos Iisus prin cuvîntul adevărului.
Aceasta a fost o naştere duhovnicească înainte de primirea Sfîntului
Botez. De această naştere duhovnicească prin auzirea cuvîntului
lui Dumnezeu vorbeşte şi Sfîntul Apostol Pavel, zicînd: Căci
de aţi avea zeci de mii de învăţători în Hristos,
totuşi nu aveţi mulţi părinţi. Căci eu v-am
născut prin Evanghelie în Iisus Hristos (I Corinteni 4, 15; 9, 1; Ioan
1, 4).
Dar şi în alt
loc Sfîntul Apostol Pavel numeşte copii ai săi pe cei ce i-a
născut prin cuvînt, zicînd: O, copiii mei, pentru care sufăr
iarăşi durerile naşterii pînă ce Hristos va lua chip în voi
(Galateni 4, 19). Mai arată că şi pe Onisim l-a născut prin
cuvînt cînd era în temniţă şi în lanţuri şi zicea: Te
rog pe tine pentru fiul meu pe care l-am născut fiind în lanţuri,
Onisim (Filimon 1, 10). Din aceste mărturii ale Sfintei Scripturi
şi din altele pe care nu le mai însemnăm aici pentru scurtime,
să cunoaştem că este şi o naştere spirituală prin
cuvîntul lui Dumnezeu.
Însă,
fraţii mei, să ştim că mai este şi a doua
naştere duhovnicească. Ea se face prin Taina Spovedaniei şi prin
canon de pocăinţă, numită şi "al doilea
botez", după rînduiala tainelor creştineşti. Despre
aceasta zice Sfîntul Grigorie Teologul: "Lacrimi de
pocăinţă vărsîndu-se, este asemenea cu botezul" (Hexaimeron,
op. cit., p. 156). Dacă naşterea duhovnicească de la Sfîntul
Botez prin apă şi prin Duh nu se mai poate repeta, naşterea
duhovnicească prin cuvînt, prin spovedanie şi pocăinţă
cu lacrimi o putem face oricînd este nevoie, spre folosul sufletelor
omeneşti, spre îndreptarea şi spre luminarea lor. Dacă Preabunul
şi Preaînduratul Dumnezeu n-ar fi rînduit naşterea duhovnicească
prin spovedanie şi pocăinţă, nimeni din noi nu ar putea
să se mîntuiască. Căci nici un om nu este fără de
păcat înaintea lui Dumnezeu.
Mai este şi
alt fel de naştere duhovnicească care tot prin spovedanie şi
făgăduinţă de îndreptare se face: tunderea în monahism sau
călugăria pe care Sfinţii Părinţi o înţeleg ca un
al doilea Botez. În fine, cel mai mare botez şi deci naştere
duhovnicească este mucenicia, adică botezul sîngelui pe care l-au
primit toţi martirii care au fost chinuiţi şi ucişi pentru
credinţa cea dreaptă în Hristos.
A zis Isaia
Proorocul: Cînd te vei întoarce şi vei suspina, atunci te vei mîntui.
Iată îţi aduce ţie mărturie, numai pocăieşte-te.
De va suspina cel ce a păcătuit, îndată cu suspinul şi
greutatea balaurului a ieşit. Pocăinţa îl
povăţuieşte pe om spre mîntuire şi atunci nu numai că
vei suspina, ci şi lacrimi vei vărsa cu multă durere. Căci
sufletul văzînd ca pe un tată pe Dumnezeu, după o vreme se
porneşte către lacrimi. Şi lacrimi varsă pentru două
pricini: ca să plece pe Dumnezeu spre iubire ca pe un Părinte şi
să se curăţească de răutatea şarpelui. Dumnezeiasca
Evanghelie ne spune că şi în cer va fi mai multă bucurie
pentru un păcătos care se pocăieşte (Luca 15, 7).
Şi dacă pentru unul care se pocăieşte se face atît de mare
bucurie în cer, oare cîtă bucurie se face la Dumnezeu pentru
nenumărate mulţimi de suflete care se întorc către El din
toată inima lor? Ştim şi din altă mărturie a Sfintei
Scripturi că Dumnezeu nu voieşte moartea păcătosului, ci
să se întoarcă şi să fie viu (Iezechiel 18, 22-32).
Deci
pocăinţa este pîinea lui Dumnezeu cea minunată. Iar bucatele
cele de multe feluri ale lui Dumnezeu sînt înfrînarea, postul, privegherea,
rugăciunea întinsă şi supunerea cu smerenie. Că de aceasta
se îndulceşte Dumnezeu mai mult decît de celelalte jertfe. Zice şi
Sfîntul Apostol Pavel că lucrarea faptelor bune este "pîinea
Stăpînului". În continuare zice: "Drepţii prin mici fapte
bune mai mult îmblînzesc pe Dumnezeu decît unii care lucrează multe.
Că nu la faptă priveşte Dumnezeu, ci la punerea înainte şi
la voinţă. El nu caută la ceea ce se face, ci la osîrdia cu care
se săvîrşeşte. Văduva cu bănişorii, pe cei
mulţi cu bani de aur i-a biruit". Zice iarăşi Sfîntul
Efrem: "Mare topitoare este pocăinţa, fraţilor, căci
primeşte aramă şi o schimbă în aur, plumb primeşte
şi dă argint". Iarăşi zice: "Mare folos a adus
oamenilor pocăinţa, că prin ea pe Dumnezeu Îl facem milostiv.
Mare este pocăinţa pe pămînt. Că sufletelor se face
scară către cer, ridicîndu-le acolo de unde au căzut prin
păcat..." (Sfîntul Efrem Sirul, Cuvînt pentru
pocăinţă, tomul III, 1823, p. 197- 207).
Iubiţi
credincioşi, Duminica de astăzi este numită "Duminica
dinaintea Naşterii Domnului". Ea are rolul de a ne pregăti
duhovniceşte pentru marele praznic al Intrupării Fiului lui Dumnezeu
din Fecioara Maria, în peştera din Betleem, pentru mîntuirea lumii. Cea
mai bună pregătire a creştinilor şi a noastră pentru
întîmpinarea Mîntuitorului este pocăinţa, mărturisirea cu
căinţă a păcatelor şi începerea unei vieţi
duhovniceşti noi în Iisus Hristos. Iată Mesia vine, Fiul lui Dumnezeu
este trimis de Tatăl în lume, fecioara Maria cu bătrînul Iosif
caută loc de naştere în Betleem dar nu găseşte. Steaua se
pregăteşte să răsară pe cerul lumii. Arhanghelul
Gavriil, care a slujit la taina Intrupării, se bucură. Lumea
aşteaptă, diavolii se cutremură, iar lumea se pregăteşte
sufleteşte să primească pe Pruncul Iisus.
Dar noi,
fraţii mei, cum ne pregătim să primim pe Hristos? Vine în lume
Domnul păcii, va afla El loc de odihnă în inimile noastre? Oare noi
ne-am împăcat prin pocăinţă cu Dumnezeu şi fiecare
unul cu altul prin iertare?Vine la noi Mîntuitorul lumii, să împace
popoarele, să liniştească minţile, să spele
păcatele şi să mîntuiască sufletele noastre, dar noi oare
ne-am pregătit să-L primim pe Hristos? Ne-am mărturisit
păcatele la duhovnic? Am plîns pentru ele? Am făcut canonul cuvenit?
Ne-am înnoit duhovniceşte prin rugăciune, prin milostenie şi
împăcare? Ne-am unit cu Hristos prin Sfînta Împărtăşanie?
Sau tot amînăm pocăinţa pînă va veni fără veste
vremea sfîrşitului?
Fecioara Maria a
găsit loc de naştere Fiului lui Dumnezeu, în peştera din
Betleem, că nimeni n-a vrut s-o primească. Oare noi ne-am
pregătit să-L găzduim pe Hristos în inimile noastre? Dar El nu
intră să se sălăşluiască în inimile pline de
ură, de răutate, de mîndrie şi desfrînare. Hristos nu intră
în casele unde stăpîneşte beţia, uciderea de copii, desfrîul
şi necredinţa. Hristos nu se naşte prin Duhul Sfînt în inimile
robite de patimi şi mai ales de duhul mîndriei şi al
deznădejdii.
Aşadar,
fraţii mei, să ne pregătim că vine Hristos în lume s-o
împace şi s-o înnoiască, căci lumea nu mai poate trăi
fără El. Vine în casele şi inimile noastre să ne nască
din nou, să ne ierte păcatele să ne dăruiască Trupul
şi Sîngele Său, să ne prefacă inima împietrită în
Biserică vie, în altar de rugăciune şi de jertfă. Deci,
nimeni să nu fie trist şi tulburat! Nimeni să nu-I închidă
uşa sufletului său. Nimeni să nu mai zacă în beţii
şi desfrîu, în nepăsare şi necredinţă. Ci să ne
curăţim şi să ne împăcăm, să ne înnoim
duhovniceşte şi împăcîndu-ne unii cu alţii, împreună
cu îngerii să cîntăm: "Hristos se naşte,
slăviţi-L; Hristos din ceruri, întîmpinaţi-L; Hristos pe
pămînt, înălţaţi-vă. Cîntaţi Domnului tot
pămîntul!" Amin.
Sfântul Ierarh
Nicolae, Arhiepiscopul din Mira Lichiei, făcătorul de minuni
(6 decembrie)
Sfântul Nicolae s-a născut în părţile Lichiei, în cetatea ce se numeşte Patara, din părinţi cinstiţi şi de bun neam, dreptcredincioşi şi bogaţi. A fost ager la şcoală. A dus apoi viaţă pustnicească şi, pentru nespusa lui bunătate, a fost făcut arhiereu. Dar împăraţii de atunci, Diocleţian şi Maximilian, erau păgâni şi prigoneau pe creştini aşa că a fost prins de mai marii cetăţii Lichiei, pus la cazne şi închis în temniţă, împreună cu alţi creştini. Când Constantin a ajuns, din voia lui Dumnezeu, împărat al romanilor, a fost slobozit din închisoare. A participat apoi cu strălucire la întâiul Sinod de la Niceea, unde a fost concepută Rugăciunea Crezului. A avut darul facerii de minuni. Este ocrotitorul copiilor, al corăbierilor, al negustorilor.
Într-o noapte, Sfîntul Nicolae a văzut pe Mîntuitorul nostru întru slavă, stînd aproape de dînsul şi dîndu-i Sfînta Evanghelie, care era împodobită cu aur şi cu mărgăritare; iar de partea cealaltă a văzut pe Sfînta Născătoare de Dumnezeu, punînd pe umerii lui omofor arhieresc. După vedenia aceea trecînd puţine zile şi răposînd Ioan, arhiepiscopul Mirelor, Nicolae a fost ales arhiepiscop al acelei cetăţi.
Pe vremea binecredinciosului împărat grec Alexie şi a patriarhului Constantinopolului, Nicolae, ismailitenii au robit pămîntul creştin pînă la Antiohia şi Ierusalim şi au pustiit cu foc şi cu sabie toate cetăţile şi satele, bisericile şi mănăstirile; iar pe cei ce au scăpat de sabie, bărbaţi, femei şi copii, i-au robit şi toate părţile acelea le-au luat în stăpînirea lor. Au pustiit atunci şi cetatea Mirelor, din Lichia, unde se aflau cinstitele moaşte ale Sfântului Nicolae. Toate acestea s-au făcut cu voia lui Dumnezeu, pentru păcatele noastre cu care mîniem foarte mult pe Domnul şi întărîtăm pînă la amărăciune îndelunga Lui răbdare, precum zice pentru cei păcătoşi în psalmi: Amărît-au pe Cel Preaînalt... Pentru că, Dumnezeu prea mult Se mîhneşte de fărădelegile poporului ce vieţuieşte fără de pocăinţă; atunci nu cruţă nici pe sfinţii Săi, nici ascultă rugăciunile plăcuţilor Săi. Dar a voit Domnul, să se aducă cinstitele moaşte ale Sfîntului Nicolae, plăcutului Său Sfânt Nicolae, din cetatea cea pustiită, Mira, în cetatea Bari din Italia.
I s-a arătat Sfîntul Nicolae unui preot din Bari, cerându-i să trimită oameni la Mira Dumnezeul meu". Auzind aceasta credincioşii a zis: "Astăzi a preamărit Domnul mila Sa, spre poporul Său şi spre cetatea noastră". Au rînduit trei corăbii şi au ales nişte oameni temători de Dumnezeu, care din precauţie au umplut corăbiile lor cu grîu şi au plecat, făcîndu-se că merg la neguţătorie. Au ajuns cu bine în Antichia unde au vândut grîul şi, auzind de la alţi negustori veneţieni, cum că şi ei au de gînd să meargă la Lichia, în cetatea Mirei, pentru moaştele Sfîntului Nicolae, varenii s-au sîrguit ca să-i întreacă pe dînşii. Deci, mai degrabă călătorind şi mai iute înotînd, fiindcă Dumnezeu purtase de grijă spre ajutorul lor, au ajuns la malul cetăţii Mirelor şi, întrebînd pe nişte monahi de biserica sfîntului şi moaştele lui, ca să se închine lor. Dînd la o parte pardoseala bisericii şi săpînd pămîntul, au găsit racla sfîntului plină de mir binemirositor. Au turnat mirul în vasele lor şi purtând pe braţe moaştele sfîntului au mers la corabie, însoţiţi de doi dintre monahi, şi, feriţi de furtuni au ajuns peste unsprezece zile la Bari în Duminica de 9 mai la vremea Vecerniei. Poporul îndată a ieşit întru întîmpinare împreună cu episcopii, preoţii, monahii şi tot clerul bisericesc, bărbaţi, femei şi copii, cu făclii şi tămîie, cîntînd şi lăudînd pe Dumnezeu şi au pus preasfintele moaşte în biserica Sfîntului Ioan Înaintemergătorul, care era lîngă mare. Îndată şchiopii şi orbii, surzii şi îndrăciţii, cum şi cei cuprinşi de tot felul de boli, atingîndu-se de moaştele sfîntului, au fost tămăduiţi. Luni de dimineaţă erau patruzeci şi şapte de bărbaţi şi de femei tămăduiţi; marţi, douăzeci şi două; miercuri, douăzeci şi nouă; joi dimineaţa a tămăduit pe un om surd, care fusese cinci ani într-acea neputinţă.
După aceasta, au ferecat o raclă de argint cu pietre de mult preţ şi au aurit-o peste tot. În anul al treilea după aducerea cinstitelor moaşte de la Mira Lichiei, au pus totul într-o raclă de argint cu pietre scumpe într-o nouă biserică de piatră special zidită, cu praznic 9 mai.
Icoana Sfântului Nicolae este cea mai răspândită icoană de ierarh dintre cele pe care le cinstesc românii. Ea este adesea între icoanele mari ale catapetesmei. Să lăudăm printr-însul pe Dumnezeu Cel Unul în Treime lăudat: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfînt, Căruia se cuvine laudă în veci. Amin.
Sfântul Preacuviosul Părintele
nostru Daniil Sihastrul
de la Voroneţ
(18 decembrie)
Cuviosul
Daniil Sihastrul a fost unul din cei mai desăvârşiţi sfinţi
ai pămîntului Moldovei, povăţuitor al călugărilor, al
domnitorilor, cu darul lacrimilor pocăinţei, al mai înainte-vederii
şi al vindecării de boli. Când în 1451 a murit subit Bogdan Voievod,
fiul său Ştefan, scăpând cu greu din primejdie, a mers la chilia
Sfîntului unde a stat câteva zile, spovedindu-se,
împărtăşindu-se şi primind sfaturi şi multe cuvinte de
mîngîiere. Apoi, liniştindu-i sufletul, marele sihastru l-a binecuvîntat,
s-a rugat pentru dînsul şi i-a proorocit că în curînd va fi domn al
Moldovei.
Din primăvara lui 1457, anul venirii la tron a lui Ştefan cel Mare acela, Cuviosul i-a fost marelui domn cel dintîi sfetnic, duhovnic şi rugător către Dumnezeu. Adeseori voievodul poposea la chilia lui şi îşi mărturisea păcatele, apoi cerea cuvînt de folos şi nimic nu făcea fără rugăciunea şi binecuvîntarea lui. Plecând cu sufletul liniştit de la el,, Ştefan cel Mare a apărat cu multă vitejie Biserica lui Hristos şi ţara Moldovei după căderea Bizanţului, aproape o jumătate de secol, cîştigînd patruzeci şi şapte de războaie şi înălţînd patruzeci şi opt de biserici. Cu binecuvântarea Cuviosului domnitorul a început în anul 1466 zidirea Mănăstirii Putna pe care a terminat-o în anul 1470, la sfinţire fiind prezent însuşi Sfîntul. După anul 1470, văzînd Cuviosul că la Putna nu mai are linişte din cauza mulţimii credincioşilor care veneau la mânăstire şi-a părăsit chilia lui săpată în piatră în care se nevoise peste douăzeci de ani şi s-a retras în taină în codrii deşi din jurul Mănăstirii Voroneţ. În vara anului 1476, Ştefan cel Mare, pierzînd lupta de la Războieni în faţa turcilor, s-a dus la chilia Sfîntului Daniil Sihastrul, bunul său părinte duhovnicesc de la Voroneţ cu întrebarea: să închine ţara la turci au ba? Cuviosul după ce s-a rugat îndelung şi a primit mărturisirea domnitorului l-a încurajat dar I-a cerut să înalţe o mânăstire pe acel loc cu hramul Marelui Mucenic Gheorghe, luptător al lui Hristos. Victorios, Ştefan cel Mare a zidit în vara anului 1488 la mânăstirea Voroneţ, o frumoasă biserică din piatră în locul vechii biserici de lemn. La 14 septembrie, în acelaşi an, biserica a fost sfinţită de mitropolitul Gheorghe, şi, cu sfat de obşte, Sfîntul Daniil, deşi bătrîn, a fost numit egumen al Mănăstirii Voroneţ. În timpul egumeniei sale, Mănăstirea Voroneţ a trăit cea mai înfloritoare perioadă duhovnicească din istoria sa, fiind socotită multă vreme lavra isihasmului din Moldova. Toţi monahii din obşte, care număra peste şaizeci de nevoitori, practicau rugăciunea lui Iisus. La Voroneţ au învăţat carte şi au deprins nevoinţa duhovnicească numeroşi preoţi de parohie, egumeni, episcopi, monahi, sihaştri şi dregători de ţară. Iar în codrii seculari din munţii Voroneţului, ai Rarăului şi Stînişoarei, se nevoiau pentru dragostea lui Hristos alţi peste cincizeci de sihaştri, ucenici ai Sfîntului Daniil. Pe toţi aceştia îi supraveghea şi îi povăţuia pe calea cea bună a împărăţiei cerurilor, marele egumen şi povăţuitor de suflete "Cuviosul Părintele nostru Daniil Sihastrul cel Bătrîn". Vestea minunilor lui ajunsese pînă la Kiev, în Polonia, în Transilvania şi la Sfîntul Munte, de unde veneau credincioşi să i se închine şi toţi îl numeau "Sfîntul Daniil cel Nou, făcătorul de minuni".
Moaştele Sfîntului Daniil Sihastrul se păstrează pînă astăzi la Voroneţ. La 21-22 iunie 1992, Sfîntul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a canonizat pe Sfîntul Preacuviosul Părintele nostru Daniil Sihastrul, rînduindu-i zi de prăznuire peste an la 18 decembrie. Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne şi ne mîntuieşte pe noi pe toţi, ca un singur bun şi iubitor de oameni. Amin.
Sfîntul Petru Movilă, Mitropolitul Kievului şi a
toată Rusia
(21 decembrie)
Sfântul
Petru Movilă s-a născut la Suceava, probabil în anul 1596, ca fiu al
lui Simion Movilă, care va domni mai târziu în Ţara românească,
şi al soţiei acestuia, Marghita, călugărită ulterior
sub numele de Melania. tatăl său a avut ca fraţi pe Ieremia
Movilă, domn al Moldovei între 1595-1606 şi pe Gheorghe, viitorul
mitropolit. După moartea tatălui său, tânărul fiu de
domnitor va pribegi, împreună cu mama şi cu fraţii săi în
Ţara Românească, după care se vor aşeza definitiv în
Polonia. Învăţătura şi-o va începe în casa
părintească, apoi o va continua la vestita şcoală a
„Frăţiei” ortodoxe din Kiev şi la Academia Zamoiska din
Zemosč, unde va învăţa limbile latină, greacă,
slavonă şi polonă, la care se adăugau şi celelalte
discipline studiate: gramatica, poetica, retorica, dialectica, teologia.
Potrivit obiceiului nobililor polonezi, a trebuit să înveţe şi
mânuirea armelor, luând parte şi la două lupte ale polonilor
împotriva turcilor, la Ţuţora şi Hotin.
Datorită unei chemări lăuntrice, dar şi sub înrâurirea stareţului mânăstirii Pecerska, arhimandritul Zaharia Kopâstenski, a hotărât să se călugărească. Astfel, după ce se va pregăti duhovniceşte la moşia sa din Rubiejovka, unde a zidit şi o biserică cu hramul Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava, va fi tuns în monahism, la Lavra Pecerska, după anul 1625. În toamna anului 1627 a fost ales egumen al mânăstirii, la vârsta de 31 de ani. Situaţia ortodoxiei în acea perioadă era tulbure din cauza încercărilor de catolicizare a nobilimii lituane, bieloruse şi ucrainiene, care era, în mare parte, ortodoxă. Însă, prin activitatea sa depusă timp de 5 ani ca egumen, Petru Movilă a reuşit să ridice prestigiul cultural şi bisericesc al mânăstirii la un nivel necunoscut până atunci. Astfel, s-a ocupat de restaurarea şi înfrumuseţarea mânăstirilor şi a peşterilor în care se găseau moaşte de sfinţi şi a continuat activitatea tipografică a înaintaşilor săi, dând la lumină mai multe cărţi de slujbă şi de învăţătură.
În anul 1631 a pus bazele unui colegiu în Lavră, din care se va dezvolta vestita Academie duhovnicească de la Kiev, iar în 1632, prin alegerea şi înscăunarea lui Wladislav IV (1632-1648) ca rege al Poloniei, a reuşit să recâştige libertatea de cult a Ortodoxiei în regatul polonez, recunoaşterea legală a Mitropoliei ortodoxe a Kievului, dreptul Bisericii Ortodoxe de a avea biserici, tipografii şi spitale, restituirea tuturor bisericilor ortodoxe din Kiev, care fuseseră răpite de uniţi.
La 2 martie 1631, mitropolitul Kievului, Ion Boreţki a trecut la cele veşnice, şi ca urmare a alegerilor, Petru Movilă va fi numit mitropolit „al Kievului, Haliciului şi a toată Rusia”, alegere recunoscută de Wladislav IV şi întărită de Patriarhul ecumenic Chiril Lucaris. La 28 aprilie 1633 va fi hirotonit arhiereu, în catedrala cu hramul Adormirea Maicii Domnului din Lvov. În acest fel, rodnica sa activitate începută ca egumen al Lavrei Pecerska va fi continuată cu şi mai mare însufleţire. În latura gospodărească remarcăm refacerea şi înfrumuseţarea unor biserici şi mânăstiri din Kiev, printre care catedrala mitropolitană Sfânta Sofia şi mânăstirile aferente acesteia, precum şi biserica principală a mânăstirii Pecerska. În afară de acestea, a ridicat şi câteva spitale şi azile şi a pus bazele unei noi frăţii ortodoxe, şi a luat măsuri pentru întărirea disciplinei clericale şi monahale.
În chip deosebit însă trebuie subliniată activitatea culturală a mitropolitului Petru Movilă, care a purtat o permanentă grijă faţă de colegiul său din Kiev, considerată cel mai vechi aşezământ de învăţământ superior la slavii ortodocşi, după model căreia se va organiza, în 1640, o şcoală la mânăstirea Trei Ierarhi, de către domnitorul Vasile Lupu. Sub aspect tipografic, se cunosc aproximativ 50 de tipărituri îngrijite de mitropolitul Petru Movilă, unele dintre ele fiind lucrate de el însuşi. Aceste lucrări se pot împărţi în 3 categorii: de slujbă, de evlavie şi zidire sufletească, şi de apărare a ortodoxiei. Dar cea mai însemnată carte a lui Petru Movilă rămâne Evhologhionul sau Molitfelnicul (Trebnicul), cu peste 1500 de pagini şi 126 de slujbe, tipărit în 1646 la Lavra Pecerska. Mai putem menţiona ca făcând parte dintre lucrările sale şi lucrarea Evanghelia învăţătoare sau Cazania, tradusă din greceşte şi tipărită la Kiev în 1637, precum şi Nomocanonul, o lucrare canonico-juridică apărută în 1629.
Ca expresie a dragostei sale faţă de neamul din care făcea parte, pe frontispiciul multora din tipărituri se găsea stema Movileştilor sau a celor două ţări române în care domnise ai săi, iar el însuşi se intitula adesea „fiu de neam moldovean” sau „fiu al voievodului Ţării Moldovei”.
Dar dintre toate se distinge prin importanţa ei, lucrarea Mărturisirea Ortodoxă (Pravoslavnica Mărturisire), care a apărut ca urmare a nevoii de învăţătură ortodoxă, cât şi din pricina apariţiei unei mărturisiri de credinţă calvinizante, pusă în seama patriarhului ecumenic Chiril Lucaris. Această lucrare a fost întocmită în limba latină sub titlul Expositio fidei Ecclesiaae Rusiae minoris, şi cuprindea 261 de întrebări şi răspunsuri, împărţite după cele trei virtuţi teologice: credinţa, nădejdea şi dragostea. Deoarece la lucrările Sinodului întrunit între 8 şi 18 septembrie 1640 la Kiev nu s-au putut pune de acord membrii participanţi asupra a două puncte din această lucrare, care stipulau existenţa purgatoriului şi momentul epiclezei, s-a ajuns la ideea convocării unui alt Sinod, cu participarea delegaţiilor mai multor Biserici Ortodoxe surori. Cum acest Sinod nu se putea ţine nici la Constantinopol, care era stăpânit de turci, şi nici la Kiev, aflat sub stăpânirea polonilor catolici, mitropolitul Petru Movilă s-a gândit că Moldova, ţara sa natală, ar fi un loc potrivit pentru convocarea acestui Sinod. Astfel, între 15 septembrie şi 27 octombrie 1642, la Iaşi s-au ţinut lucrările acestui Sinod, care avea ca drept scop cercetarea Mărturisirii ortodoxe a mitropolitului Petru Movilă. Cele două puncte care conţineau influenţe catolice au fost îndreptate, astfel că la data de 30 octombrie Mărturisirea, tradusă în greceşte, a fost transmisă Sinodului patriarhal din Constantinopol, care în martie 1643 a aprobat ca traducerea greacă a acestei Mărturisiri, să devină Mărturisirea ortodoxă a Bisericii soborniceşti şi apostoleşti a Răsăritului. Astfel, lucrarea învăţatului mitropolit de neam român devenea a treia mărturisire de credinţă a Bisericii ortodoxe, după Simbolul credinţei şi Dogmatica Sf. Ioan Damaschin. După 1667, această Mărturisire va fi tradusă în mai multe limbi şi tipărită în numeroase ediţii, fiind cercetată şi apreciată de numeroşi teologi, din toate timpurile şi toate confesiunile, mult timp fiind folosită şi ca manual în şcolile teologice din Rusia, ţările române sau alte părţi. De aceea, pe bună dreptate, marele istoric şi dogmatist Macarie Bulgakov socotea pe Petru Movilă drept „părintele teologiei ortodoxe moderne”, iar profesorul Alexandru Elian remarca faptul că ”opera lui Movilă şi-a câştigat un loc neatins de nici o altă lucrare similară din cadrul teologiei simbolice ortodoxe”. În acest fel putem considera că Petru Movilă a fost un mare dar duhovnicesc făcut de poporul român Bisericii ucraino-bieloruse, dar şi Ortodoxiei întregi.
După o păstorire de 13 ani, mitropolitul Petru Movilă a trecut la cele veşnice, în ziua de 1 ianuarie 1647, fiind îngropat în biserica cea mare a mânăstirii Pecerska. prin testamentul său, averea sa fost lăsată Colegiului de la Kiev şi catedralei Sfintei Sofia şi mânăstirii Pecerska, pentru refacerea lor şi pentru azilul de bătrâni.
În anul 1995, pe data de 27 iulie, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe din Ucraina a trecut în rândul sfinţilor pe marele ierarh român, ca dată de prăznuire fiind stabilită ziua de 31 decembrie.
(Din
Istoria Bisericii Ortodoxe Române scrisă de Pr. Prof. Dr. Mircea
Păcurariu)
Preacuvioasa
Muceniţă Eugenia
(24 decembrie)
Sfânta Eugenia s-a născut şi a crescut în Roma cea veche, din părinţi păgâni. Tatal ei, Filip, s-a învrednicit a primi o slujbă împărătească în ţara Egiptului. Eugenia, fiica lor, furişându-se, a fugit de la părinţii ei într-o noapte, în taină, numai cu două slugi şi îmbrăcându-se bărbăteşte a mers la un episcop şi, luând dumnezeiescul Botez şi tăindu-şi părul, şi-a pus numele Eugeniu şi plecând foarte de cu noapte, s-a dus la mânăstire. Petrecea acolo cu tot felul de osteneli, trude şi nevoinţe şi cu şederea de toată noaptea la rugăciune. Şi atât a strălucit, ca un mare luminător, încât a rugat-o soborul mânăstirii, când s-a întâmplat de a murit egumenul, să ocârmuiască şi să ia grija mânăstirii asupra ei. Iar, ea, smerindu-se de cuvintele lor, nu voia, dar mai pe urmă, fiind silită, a primit. Dar cuvântul şi lauda nicidecum nu l-au slăbit pe Eugeniu a cărui faţă şi minte atrăgeau pe toţi în chip minunat, ca magnetul pe fier, spre câştigarea bunătăţilor celor duhovniceşti.
O femeie bogată, Melantia, ce se tâlcuieşte “negreală”, neagră cu adevărat şi la suflet, l-a văzut pe Eugeniu din fire frumos şi a fost cuprinsă de mare dragoste. Şi, găsind o mincinoasă şi deşartă pricină, că are o boală îndelungată şi vrea să i-o spună în taină, că nu este alt chip a se izbăvi de boala ei, Eugeniu, milostivindu-se cu inima şi încrezându-se, din nevinovăţie, în viclenele şi amăgitoarele cuvinte ale Melantiei, s-a plecat şi a mers la casa ei, necunoscând vicleşugul. Şi, crezând că este bolnavă a şezut lângă patul celei ce bolea nu de boală, ci de poftă trupească. Căutând Melantia la faţa Eugeniei, n-a putut tăinui mai mult focul poftei cel ce se ascundea în lăuntrul ei şi a început a grăi cuvinte de desfrânare: "Cu nesuferită poftă şi cu nemăsurată dragoste sunt cuprinsă pentru tine". Acestea şi mai multe zicând Melantia, cuvioasa Eugenia se ruşina de neruşinarea acelei femei şi i-a răspuns ei groaznic: "Taci, o, muiere, taci şi nu încerca a ne vătăma pe noi cu otrava balaurului celui vechi, că văd că te-ai gătit pe tine, mare lăcaş, duhului cel rău. Depărtează-te, ispititoareo, de la slugile lui Dumnezeu".
Atunci, Melantia, umplându-se de nespusă ruşine şi mânie, s-a dus în cetate de a mers la prefect ca să pârască pe Eugeniu egumenul. Şi zicea: "Minunatul egumen de la cutare mânăstire, amăgind cu cuvinte înşelătoare pe femeile curate, a venit şi la mine, fiind el îndrăzneţ şi "neruşinat păcătos". Iar prefect în anul acela era chiar tatăl Sfintei Eugenia. Deci, fiind el judecător în cetate, dacă a auzit aceasta, minunându-se foarte, îndată a trimis la mânăstire, poruncind să aducă la judecată pe Eugeniu, ca pe un egumen ce era, şi pe călugării legaţi, ca pe nişte vinovaţi, şi mincinoşi slujitori, sau, mai vârtos a zice, ca pe nişte răufăcători, ca să stea de faţă şi să răspundă. Deci, dacă au fost scoase la judecată şi mânăstirea şi cetatea, a început a grăi Melantia, ocărând pe minunatul acela egumen şi batjocorindu-l şi învinuindu-l cu multe cuvinte. Atunci Eugeniu, îndată rupându-şi haina lui, a zis către cei ce erau de faţă, cu multă îndrăznire: "S-ar cădea nouă să vă mulţumim şi să suferim şi ocări şi batjocuri şi chinuri pe trup, dar ca să nu se facă de râs chipul călugăresc ce purtăm, iată, eu sunt femeie în fire, fiică de prefect şi judecător este tatăl meu iubit, iar doamna lui îmi este mamă, care m-a născut. Iar aceştia îmi sunt fraţi, că nu le voi zice slugi. Acestea zicând buna Eugenia, toţi s-au minunat şi se mirau, văzând în ce chip a pedepsit Dumnezeu, cu dumnezeiască judecată, viclenia Melantiei.
Tatăl Eugeniei, îndată lăsând slava, bogăţia şi strălucirea lumească, s-a botezat, şi s-a făcut păstor credincios cetăţii, încheindu-şi viaţa cu mucenicie, că a fost omorât cu sabia de necredincioşi, şi s-a dus la veselia cereştilor lăcaşuri. Iar maica sa, numaidecât lăsând ţara cea străină a Alexandriei, s-a întors la moşia ei din Roma. Ieşind poruncă împăratească în vremea prigoanei lui Galeriu, să se aducă jertfă la idoli, şi-a mărturisit credinţa şi a fost dată morţii. Cât despre Eugenia, care atâta strălucise de faţă cu toţi, din dorul ei cel mare către Hristos, i-au legat de grumaji o piatră mare şi au aruncat-o în apă şi, ieşind ea sănătoasă, i-au tăiat capul cu sabia iar ea, veselă, a zburat către Împăratul şi Mirele său (+1262).
(Din Vieţile Sfinţilor)
Misterul stelei de la Betleem
Ce a fost steaua de la Betleem? Stea, cometă,
supernovă, meteorit ori apariţie supranaturală? Se pare că
a fost suprapunerea imaginii planetei Venus peste imaginea planetei Jupiter
care a dat o strălucire extraordinară. Evenimentul a fost spectaculos
pentru cunoscători, inclusiv pentru magi, dar ignorat de localnici,
dovadă că chiar şi Irod habar nu avea de el după cum ar
reieşi din versetele 2-3 ale capitolului al doilea al Evangheliei lui
Matei. Simpozionul de la Observatorul astronomic Griffith din Los Angeles din
1980 a conclus această suprapunere de imagini ale planetelor, fapt
adeverit uimitor de simularea pe computer şi acceptat astăzi de 600
de planetarii americane.
Faptul că nişte înţelepţi,
îmbrăcaţi fastuos, urmaţi de slujitori, veniseră de la 1500
km depărtare, probabil că l-a pus pe gânduri chiar şi pe crudul
Irod, remarcă Petru Lazăr, autorul articolului din care am extras
aceste gânduri şi informaţii, fast care le-a asigurat lesne
audienţa la Irod şi la membrii Sinedriului (Curtea Supremă a
evreilor). “Herodot afirma că tagma magilor era originară din cele 6
triburi ale mezilor, fiind o castă preoţească,
asemănătoare leviţilor de la israeliţi. Îndatoririle lor
prevedeau oferirea de informaţii regilor mezi, persani şi babilonieni
cu privire la timpul oportun întreprinderii unor acţiuni importante.
Despre rolul lor se vorbeşte chiar şi în Biblie. După deportarea
evreilor în Babilon, datorită explicării unui vis lui Nabucodonosor,
profetul Daniel devine mai-marele confreriei magilor (Daniel 5, 11). Aşa
se explică de ce magii din Babilon aşteptau să se nască un
rege evreu în preajma secolului I. Cum ştim şi din cartea
omonimă, Daniel profeţise despre instaurarea unei împărăţii
mesianice, care se va răspândi în toată lumea. S-ar părea
că magii se bucurau de admiraţia evreilor, nu numai datorită
asocierii lor cu profetul Daniel, cât şi datorită faptului că nu
erau idolatri. Magii credeau că puterea divină se manifestă în
elemente ale naturii precum apa, aerul, focul sau pământul, dar nu aveau
idoli cărora să se închine. Filon din Alexandria, un filosof evreu
din secolul I, vorbea cu mare admiraţie despre magi şi considera,
datorită pasiunii lor faţă de studiul legilor naturale, că
merită să fie consilieri regali. Şi, se pare, chiar aşa
stăteau lucrurile, de vreme ce autori romani precum Plutarh şi Cicero
spuneau că magii erau învăţătorii şi sfătuitorii
regilor din Răsărit. Poate de aceea magii au considerat firesc să-l
informeze pe regele Irod cu privire la interpretarea lor vizavi de
neobişnuita apariţie celestă.”
Încă o informaţie interesantă:
împărţirea timpului istoric în două perioade – „înainte de
Hristos“ şi „după Hristos” aparţine ca ideie Sfântului Dionisie
Exiguul sau Dionisie „cel Mic“, care a fost un călugăr originar din
Scythia Mică (Dobrogea de astăzi). El a trăit în secolele V-VI
petrecând cea mai mare parte a vieţii sale ca stareţ al unei
mânăstiri din Roma şi a fost un renumit traducător de opere
teologice din greacă în latină. Propunerea lui de a crea un calendar
creştin în locul celui roman care număra anii de la data întemeierii
Romei s-a bazat pe calculele sale care au conclus că anul 753 din
calendarul roman era anul 1, anul în care S-a născut Hristos.
(Din
articolul lui Petru Lazăr din ziarul Lumina din 24 Decembrie 2006)
*
Crăciunul sau Naşterea Domnului face parte din cele 12 sărbători domneşti (praznice împărăteşti) a Bisericilor bizantine, a treia mare sărbătoare după cea de Paşti şi de Rusalii. Unii lingvişti susţin că cuvântul "Crăciun" ar proveni din limba latină, şi anume din "creatio", care înseamnă creaţiune, naştere. Alţii susţin că e vorba de un cuvânt mult mai vechi, tracic, dinainte de romanizarea Daciei. Ajunul Crăciunului începe cu colindul "Bună dimineaţa la Moş Ajun!", casele frumos împodobite îşi primesc colindătorii. Aceştia sunt răsplătiţi de gazde cu fructe, covrigi, dulciuri şi chiar bani. Copiii, câte trei, ca cei trei magi, merg din casă în casă cântând colindul "Steaua sus răsare...". Unele cântece de colindat au fost realizate de compozitori de muzică cultă, cum ar fi: "Iată vin colindătorii" de Tiberiu Brediceanu, "O, ce veste minunată" de D.G. Kiriac, "Domnuleţ şi Domn în cer" de Gheorghe Cucu.
Colinde de Crăciun
Steaua sus răsare
Ca o taină mare
Steaua străluceşte
Şi lumii vesteşte,
Că astăzi Curata
Prea nevinovata
Fecioara Maria
Naşte pe Mesia.
Magii cum zăriră
Steaua şi porniră
Mergând după rază
Pe Hristos să-l vază.
Şi dacă porniră
Îndată-L găsiră
La Dânsul intrară
Şi se închinară
Cu daruri gătite
Lui Hristos menite,
Luând fiecare
Bucurie mare,
Care bucurie
Şi aici să fie
De la tinereţe
Pân-la bătrâneţe.
