HOLLY RESURECTION ROMANIAN ORTHODOX CHURCH
MISIUNEA ROMÂNĂ ORTODOXĂ INVIEREA DOMNULUI
9091 ALDER AVE , SACRAMENTO CA 95829
Mail Address (Adresa poştală): P.O.Box 1488, Carmichael, CA 95609-1488
Preot: Teodor Alin Gîrlonţa (tel. 916 375 9978)
Preşedintele Consiliului Parohial: Vasile Varna (tel. 916 995 7091)
www.invierea-domnului.org
V E S T I T O R U L
August 2008
Un material de lectură şi meditaţie de suflet care nu trebuie să lipsească din nici o familie creştină
În cuprins: Calendarul religios şi laic al lunii; predica părintelui Cleopa; Sărbătorile Schimbării la Faţă a Domnului şi a Adormirii Maicii Domnului; Sfânta Mahramă a Domnului; Sfinţii Ioan Iacob Hozevitul, Herman din Alaska, Constantin Brâncoveanu; istorioare; Imnul Credinţei; probleme ale Bisericii Ortodoxe Române
Schimbarea la Faţă a Domnului
Troparul Sărbătorii: Schimbatu-Te-ai la faţă în munte, Hristoase Dumnezeule, arătând ucenicilor Tăi slava Ta pe cât li se putea; strălucească şi nouă, păcătoşilor, lumina Ta cea pururea fiitoare, pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, Dătătoruluile de lumină, slavă Ţie..
Calendarul lunii
Vineri, 1 august: Scoaterea Sfintei Cruci. (Inceputul Postului Adormirii
Maicii Domnului).
Duminică, 3 august: Sf. Salomea Mironosiţa. Duminica 7-a după Rusalii.
Rom. 15,1-7; Matei 9, 27-35 (Vindecarea a doi orbi si unui mut).
Marţi, 5 august: Sfântul Cuvios Ioan Iacob de la Neamţ (Hozevitul)
Miercuri, 6 august: Schimbarea la Faţă a Domnului (Dezlegare la peşte).
Matei 17,1-13 (Marcu 9, 2-9 şi Luca 9, 28-36).
Joi, 7 august: Sf. Cuvioasă Teodora de la Sihla.
Sâmbătă, 9 august: Cuviosul Herman din Alaska, întâiul Sfânt ortodox al
Americii.
Duminică, 10 august: Sf.Muc. Lavrentie. Duminica 8-a după Rusalii.
1 Cor 1, 10-17; Matei 14, 14-22 (Înmulţirea pâinilor).
Joi, 14 august: Inainteprăznuirea Adormirii Maicii Domnului.
Vineri, 15 august: Adormirea Maicii Domnului (Dezlegare la peşte).
Sâmbătă, 16 august: Sf. Mahramă a Domnului. Sf. Martiri Constantin
Brâncoveanu şi cei patru fii ai săi.
Duminică, 17 august: Sf. Mc.Miron. Duminica 9-a după Rusalii.
1 Cor. 3, 9-17; Matei 14, 22-34 (Umblarea pe mare).
Duminică, 24 august: Sf. Muc. Tation. Duminica 10-a după Rusalii.
1 Cor. 4, 9-16; Matei 17, 14-23 (Vindecarea lunatecului)
Marţi, 26 august: Sf. Muc. Adrian şi Natalia
Vineri, 29 august: Tăierea Capului Sf. Prooroc Ioan Botezătorul (Post)
Duminică, 31 august: Punerea în raclă a Brâului Maicii Domnului,
(Duminica 11-a după Rusalii). 1 Cor. 9, 2-12; Matei 18, 23-35
(Pilda datornicului nemilostiv)
Date memorabile
6 august 1945 – Bomba atomică (Enola Gay) la Hiroşima.
7 august 1966 – Hirotonirea ca Arhiereu a P.C. Arhimandrit Victorin Ursache, primul episcop al Românilor din America şi Canada, în Windsor, Ontario.
9 august 1601 - Mihai Viteazul a fost ucis mişeleşte la Gorăslău.
15 august 1517 – S-a sfinţit mânastirea Curtea de Argeş, ctitoria lui Neagoe Basarab.
15 august 1714 – Moare ca martir Constatin Brâncoveanu la Constantinopol.
15 august 1945 şi 1947 – Devin ţări independente Corea (1945) şi India (1947).
19 august 1881 – S-a născut la Liveni-Dorohoi marele muzician George Enescu.
23 august 1939 – Se semnează pactul Molotov-Ribbentrop (între Stalin şi Hitler) prin care ruşii cer Basarabia.
23 august 1944 – Inceputul oficial al infamului regim comunist în România.
24 august 1873 – A murit Avram Iancu, marele erou de la 1848 al românilor ardeleni.
27-28 august 1916 – România intră efectiv în războiul prim mondial, de partea Puterilor Centrale: armata română trece Carpaţii în Transilvania.
Din Predica părintelui Cleopa
la Duminica a IX-a după Rusalii: Matei 14, 22-34
(Despre sfânta rugăciune)
S-a suit în munte, ca să Se roage deosebi. Şi făcîndu-se seară, era acolo singur (Matei 14, 23)
Iubiţi credincioşi,
Întrucît în Sfînta Evanghelie de astăzi se vorbeşte de patru ori despre rugăciune, vom vorbi acum despre sfînta rugăciune, care este numită de dumnezeieştii părinţi "maica tuturor faptelor bune". Că precum nu putem trăi fără fără hrană şi apă, aşa nu putem trăi şi nu ne putem mîntui fără rugăciune. Ce este rugăciunea? Rugăciunea este vorbirea noastră directă cu Dumnezeu. Rugăciunea este viaţa noastră în Hristos şi a întregii lumii văzute şi nevăzute. Credinţa în Dumnezeu este izvorul rugăciunii, iar iubirea de Dumnezeu este sufletul ei.
Rugăciunea este îndeletnicirea neîncetată a îngerilor, care slăvesc fără odihnă pe Dumnezeu, cîntînd: Sfînt, Sfînt, Sfînt, Domnul Savaot; plin este cerul şi pămîntul de mărirea Lui...! (Isaia 6, 3). Rugăciunea este cununa de laudă a tuturor sfinţilor din cer, începînd cu Maica Domnului, care se roagă neîncetat înaintea Preasfintei Treimi pentru mîntuirea noastră, a celor de pe pămînt.
Însuşi Duhul Sfînt se roagă pentru noi cu suspine negrăite, spune Apostolul Pavel (Romani 8, 26). Ba, Însuşi Fiul lui Dumnezeu se roagă Tatălui zicînd: Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău pe cei pe care Mi i-ai dat, ca să fie una precum sîntem şi Noi! (Ioan 17, 11).
Astfel tot cerul este în neîncetată rugăciune de laudă, de mulţumire şi cerere înaintea Tatălui, începînd cu Domnul şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos pînă la îngerii cei mai de jos. Toţi laudă, "pe Tatăl, pe Fiul şi pe Duhul Sfînt, Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită". Toţi se închină şi mulţumesc lui Dumnezeu pentru răscumpărarea neamului omenesc prin întruparea, moartea şi învierea Fiului Său. Toţi se roagă pentru mîntuirea noastră şi a întregului neam omenesc. Rugăciunea deci, este viaţa, lucrarea, şi bucuria veşnică a tuturor îngerilor şi sfinţilor din cer.
Dar şi pe pămînt, rugăciunea de laudă, de mulţumire şi de cerere, formează lucrarea de căpetenie a creştinilor, a călugărilor, a mamelor, a copiilor, şi a întregii creaţii. Slujbele din biserică, în frunte cu Sfînta Liturghie, formează cea mai înaltă rugăciune şi jertfă de laudă şi de mulţumire adusă de oameni lui Dumnezeu, în numele întregului univers. Apoi rugăciunile neîncetate din casele lor, formează al doilea imn de laudă, de mulţumire şi de cerere înaintea Preasfintei Treimi, după jertfa cea fără de sînge a Sfintei Liturghii.
După cuvîntul proorocului David, toată zidirea laudă pe Dumnezeu, Creatorul ei, şi păsările văzduhului şi peştii mărilor şi animalele pămîntului şi stelele cerului şi soarele şi luna şi norii şi vînturile toate cele de sub cer (Psalm 148). Toate în frunte cu oamenii de pe pămînt şi cu sfinţii şi îngerii din cer sînt în neîncetată rugăciune întru slava Preasfintei Treimi, pentru că rugăciunea de laudă şi de mulţumire este însăşi viaţa lumii văzute şi a celei nevăzute.
Iubiţi credincioşi,
Să vedem cum ne învaţă Domnul să ne rugăm în Evanghelia de astăzi. După ce Mîntuitorul a înmulţit cele cinci pîini şi doi peşti prin rugăciune şi binecuvîntare şi a hrănit cu ele atîtea mii de oameni, ca să ne înveţe şi pe noi a face toate cu rugăciune, a silit pe ucenicii Săi să intre în corabie şi să meargă înaintea Lui, la celălalt ţărm... (Matei 14, 22). De ce i-a trimis Hristos pe ucenici să meargă noaptea singuri pe mare? Ca să se deprindă şi ei a se ruga mai mult lui Dumnezeu, mai ales în vreme de primejdie, şi ca să se înveţe a se lupta cu valurile şi furtuna ispitelor acestei vieţi, căci marea este imaginea lumii lovite de răutate, de păcate, de boli, de necredinţă, de ură şi de tot felul de păcate.
Dar în timp ce apostolii erau singuri în corabie şi se luptau cu valurile mării, Iisus Hristos a liberat mulţimea şi S-a suit în munte ca să Se roage deosebi. Şi, făcîndu-se seară, era acolo singur (Matei 14, 23). Rugăciunea în linişte şi singurătate, este cea mai înaltă rugăciune. Este rugăciunea sfinţilor, a sihaştrilor, a călugărilor şi a celor mai rîvnitori creştini. Ea se face în totală reculegere şi singurătate, mai ales noaptea cînd nimeni nu te vede şi nimic nu-ţi poate fura gîndul şi simţirea inimii de la rugăciune. Aceasta se cheamă şi rugăciunea inimii, pentru că izvorăşte din inimă şi se urcă cel mai repede la cer.
Mîntuitorul, ca Dumnezeu, nu avea nevoie să se retragă la linişte şi în singurătate pentru a se ruga Tatălui ceresc, căci El vedea şi vorbea faţă către faţă cu Tatăl. Dar obişnuia uneori să se roage singur, mai ales noaptea, precum făcea de obicei pe Muntele Taborului şi în Grădina Ghetsimani, ca să ne înveţe şi pe noi a iubi mai mult rugăciunea în linişte şi cea din timpul nopţii decît cea din timpul zilei. Sfinţii Părinţi numesc rugăciunea de noapte "de aur" pentru că noaptea mintea se poate ruga fără gînduri şi imaginaţii. În schimb, rugăciunea de dimineaţă o numesc "de argint" fiind amestecată cu oarecare griji şi gînduri, iar cea din timpul zilei o numesc "de aramă" pentru mulţimea grijilor şi a gîndurilor pămînteşti care slăbesc mult puterea rugăciunii.
Prin rugăciunea de pe munte, Domnul ne îndeamnă la cea mai înaltă rugăciune individuală, numită de unii Sfinţi Părinţi "rugăciunea minţii şi a inimii". Iar, cînd sîntem trimişi pe cale sau grijile vieţii ne înconjoară corabia inimii ca nişte valuri, atunci să ne rugăm cu rugăciunea apostolilor loviţi de furtună pe mare. În aceste momente, creştinii trebuie să repete psalmii lui David, să facă rugăciuni scurte pe de rost sau, mai ales, să repete cu atenţie şi simţire rugăciunea inimii: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul". Aceasta este cea mai înaltă rugăciune personală ortodoxă practicată de mulţi sfinţi şi sihaştri, adică repetarea deasă, neîncetată şi tainică a numelui lui Iisus Hristos. Se cheamă şi "rugăciunea inimii".
Ne spune Evanghelia că în a patra strajă a nopţii, adică pe la orele trei în zorii zilei, a mers Domnul la ucenicii Săi, umblînd pe mare ca pe uscat. Cînd L-au văzut ucenicii de departe, "de frică au strigat", adică s-au rugat, crezînd că ar fi vreo arătare de noapte. Aceasta ni se întîmplă şi nouă. Cînd mergem noaptea singuri pe întuneric, pe cărări necunoscute de păduri şi ni se pare că auzim sau vedem vreo nălucire sau animale sălbatice, facem ca şi ucenicii Domnului, adică de frică strigăm, ne rugăm, facem semnul crucii, zicem rugăciuni scurte cu credinţă, din toată inima şi îndată scăpăm de primejdie.
Domnul însă i-a liniştit pe apostoli prin cuvintele: Îndrăzniţi! Eu sînt, nu vă temeţi! Petru atunci, cuprins de îndoială, s-a rugat, zicînd: "Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte-mi să vin la Tine pe apă!" "Vino!" i-a răspuns Domnul. Dar pe cînd mergea el pe valuri către Hristos, "văzînd vîntul cel tare", s-a biruit de frică şi îndoială şi a început a se afunda. În clipa aceea a strigat: "Doamne, mîntuieşte-mă!" Iar Domnul l-a apucat de mînă şi l-a mustrat: Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit? (Matei 14, 30-31).
Vedeţi, fraţilor, urmările rugăciunii făcute cu îndoială şi cu puţină credinţă? În vreme de primejdie şi ispită nu te ajută decît în parte. Oare nu tot aşa se roagă mulţi din credincioşii noştri? "Doamne, dacă eşti Tu cu adevărat în cer şi în inima mea, ajută-mi să vin la Tine! Ajută-mi să fac minuni în numele Tău! Ajută-mi să reuşesc la examene şi la servici! Ajută-mi să biruiesc pe vrăjmaşii mei şi-mi împlineşte dorinţa mea!" O asemenea rugăciune făcută cu îndoială, fără credinţă vie, din interes şi mai mult pentru lucruri pămînteşti nu este primită la Dumnezeu şi cu greu ni se împlineşte cererea.
Să fugim de o asemenea rugăciune lipsită de credinţă, îndoielnică, pe care o facem numai la nevoie, cînd apa necazurilor ne este pînă la gură! Da, să ne rugăm pentru orice avem nevoie în viaţă, dar mai întîi să mulţumim lui Dumnezeu pentru toate darurile ce ni le-a dat; apoi să-L lăudăm că în veac este mila Lui şi apoi să-I cerem iertarea păcatelor şi mîntuirea. La urmă să cerem Domnului şi cele de nevoie vieţii şi să zicem: "Doamne, facă-se voia Ta!" nu voia mea, precum ne învaţă "Tatăl nostru".
Iar cînd sîntem în primejdie de moarte, sau pe masa de operaţie, sau într-o grea încercare, atunci să facem rugăciuni scurte, de cîteva cuvinte, rostite cu glas sau în taină, din adîncul inimii, cu lacrimi şi credinţă. Adică să strigăm ca şi Petru, cînd se îneca: "Doamne, mîntuieşte-mă!"; "Doamne, ajută-mi!", cum striga femeia cananeeancă şi "Doamne miluieşte-mă!" Sau să repetăm mereu "Tatăl nostru", Crezul, un stih din psalmi, ori rugăciunea monahilor: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!"
Nimeni nu poate trăi, nu se poate izbăvi de necazurile vieţii şi nu se poate mîntui fără credinţă tare în Dumnezeu şi fără rugăciune vie, continuă, neîncetată, cum ne învaţă Sfîntul Apostol Pavel: Rugaţi-vă neîncetat! (I Tesaloniceni 5, 17). De veţi merge regulat la biserică şi veţi asculta cu evlavie sfintele slujbe, mai ales Sfînta Liturghie, multe daruri veţi primi în viaţă şi de grele ispite şi păcate veţi fi izbăviţi. De veţi creşte copiii în frica lui Dumnezeu şi veţi face casele dumneavoastră locaşuri de rugăciune şi de laudă lui Dumnezeu, iar nu case de ceartă, de beţie şi de păcate, vă va da Domnul zile îndelungate, reuşită în toate cele de folos şi mîntuire. Iar de veţi păşi pe marea vieţii cu îndoială, fără credinţă, fără rugăciune şi cărţi sfinte de călăuză, fără biserică şi duhovnici buni, fără spovedanie şi împărtăşanie regulată, vă veţi îneca în marea păcatelor şi veţi pierde mîntuirea sufletului.
Să-l rugăm pe Domnul nostru, Iisus Hristos să ne întărească credinţa, să ne înveţe cum să ne rugăm, să ne dea vreme de rugăciune şi lacrimi de pocăinţă ca să ne închinăm şi noi cu Apostolii, zicînd: Cu adevărat, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu! Tu eşti Mîntuitorul şi Salvatorul lumii! Mîntuieşte-ne să nu pierim, că după Tine suspină toată făptura! Amin.
Schimbarea la Faţă a Domnului Iisus Hristos
(6 august)
La şase zile după ce a spus ucenicilor Săi : "Sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea Împărăţia lui Dumnezeu venind întru putere" (Matei 16, 28 ; Marcu 9, 1), Iisus îi luă pe Apostolii Săi preferaţi : Petru, Iacov şi Ioan ; ducându-i deoparte, urcă pe un munte înalt - muntele Taborului în Galileea - ca să se roage. Se cuvenea într-adevăr ca cei care aveau să asiste la suferinţa Sa la Ghetsimani şi care aveau să fie martorii cei mai importanţi ai Patimilor Sale, să fie pregătiţi pentru această încercare prin priveliştea slăvirii Sale: Petru, pentru că tocmai îşi mărturisise credinţa în dumnezeirea Sa ; Iacov, căci a fost primul care a murit pentru Hristos ; şi Ioan care mărturisi din experienţa sa slava dumnezeiască, făcând să răsune ca "fiu al tunetului" teologia Cuvântului întrupat.
El îi urcă pe munte, ca simbol al înălţării spirituale care, din virtute în virtute, duce la dragoste, virtute supremă care deschide calea contemplării dumnezeieşti. Această înălţare era de fapt esenţa întregii vieţi a Domnului care, fiind îveşmântat cu slăbiciunea noastră, ne-a deschis drumul către Tatăl, învăţându-ne că isihia (liniştirea) este mama rugăciunii, iar rugăciunea este cea care arată către noi slava lui Dumnezeu.
"Şi pe când se ruga, deodată, faţa Sa deveni o alta, Se schimba şi sclipi ca soarele, în timp ce hainele sale deveniră strălucitoare, de un alb scânteietor, cum nu poate înălbi pe pământ înălbitorul" (Marcu 9, 3). Cuvântul lui Dumnezeu întrupat îşi arăta astfel strălucirea naturală a slavei dumnezeieşti, pe care o avea în El însuşi şi pe care o păstrase după Întruparea Sa, dar care rămânea ascunsă sub acoperământul trupului. Încă de la zămislirea Sa în pântecele Fecioarei, într-adevăr, dumnezeirea S-a unit cu natura trupească iar slava divină a devenit, în mod ipostatic, slava trupului asumat. Ceea ce Hristos le arăta Apostolilor Săi în vârful muntelui nu era deci o privelişte nouă, ci manifestarea strălucită în El a îndumnezeirii naturii omeneşti - inclusiv trupul - şi a unirii Sale cu splendoarea dumnezeiască.
Spre deosebire de faţa lui Moise care strălucise de o slavă venită din afara după revelaţia din Muntele Sinai (cf. Exod 34, 29), faţa lui Hristos apăru pe muntele Taborului ca un izvor de lumină, izvor al vieţii dumnezeieşti făcută accesibilă omului şi care se răspândea şi pe "veşmintele" Sale, adică asupra lumii din afară dar şi pe lucrurile făcute de activitatea şi civilizaţia omenească.
"El s-a schimbat la Faţă, ne confirmă Sfântul Ioan Damaschin, nu asumând ceea ce El nu era ci arătându-le Apostolilor Săi ceea ce El era, deschizându-le ochii şi, din orbi cum erau, făcându-i văzători" (Sfântul Ioan Damaschin, Predică la Schimbarea la Faţă, 12 - PG 96, 564). Hristos deschise ochii Apostolilor Săi iar aceştia, cu o privire transfigurată de puterea Duhului Sfânt, văzură lumina dumnezeiască indisociabil unită cu trupul Sau. Fură deci ei înşişi schimbaţi la faţă şi primiră prin rugăciune puterea de a vedea şi cunoaste schimbarea survenită în natura noastră datorate unirii sale cu Cuvântul (Sf. Grigore Palama).
"Precum soarele pentru cele ale simţurilor, aşa este Dumnezeu pentru cele ale sufletului" (Sf. Grigore Teologul), de aceea autorii Evangheliilor spun că faţa Dumnezeului-Om, care este "lumina cea adevărată Care luminează pe tot omul care vine în lume" (Ioan 1, 9), sclipea ca soarele. Dar această lumină era în fapt incomparabil superioară oricărei lumini a simţurilor şi, incapabili să îi mai suporte strălucirea inaccesibilă, Apostolii căzură la pământ.
Lumina nematerială, necreată şi situată în afara timpului, aceasta era Împărăţia lui Dumnezeu venit întru puterea Duhului Sfânt, după cum Domnul promisese Apostolilor Săi. Întrevăzută atunci pentru o clipă, această lumină va deveni moştenirea veşnică a aleşilor în Împărăţie, când Hristos va veni din nou, strălucind în toata scânteierea slavei Sale. Va reveni învăluit în lumina, în această lumină care a strălucit în Tabor şi care a ţâşnit din mormânt în ziua Învierii Sale, şi care, răspândindu-se asupra sufletului şi trupului celor aleşi, îi va face să strălucească şi pe ei "precum soarele" (cf. Matei 13:43).
"Dumnezeu este lumină, iar vederea Sa este lumină" (Sfântul Simeon Noul Teolog, Discurs Etic V, 276). Asemeni Apostolilor în vârful Taborului, numeroşi Sfinţi au fost martorii acestei revelări a lui Dumnezeu în lumină. Totuşi lumina nu este pentru ei doar un subiect de contemplaţie, ci şi harul îndumnezeitor care le permite sa "vadă" pe Dumnezeu, astfel încât se confirmă cuvintele Psalmistului : "întru lumina Ta vom vedea lumină" (Psalmii 35:10).
În mijlocul acestei slăvite privelişti se arătară - alături de Domnul - Moise şi Ilie, doi mari profeţi din Vechiul Testament, reprezentând respectiv Legea şi Proorocii, care îl mărturiseau ca stăpân al celor vii şi al celor morţi (Moise a murit înainte de a intra în Pământul Făgăduinţei iar Ilie a fost dus într-un loc tainic fără să cunoască moartea). Şi vorbeau cu El, în lumina, despre Exodul pe care avea să îl înfăptuiască la Ierusalim, adică Patimile Sale, căci prin Patimi şi prin Cruce această slăvire trebuia să fie dată oamenilor.
Ieşiţi afară din ei înşişi, răpiţi în contemplarea luminii dumnezeieşti, Apostolii erau copleşiţi ca de un somn şi "neştiind ce zice, Petru îi spuse lui Iisus : Stăpâne, ce bine ar fi să rămânem aici; dacă vrei vom face trei corturi : unul pentru tine, unul pentru Moise si unul pentru Ilie". Întorcându-şi apostolul de la aceasta dorinţa prea omenească, ce consta în a se mulţumi de bucuria pământească a luminii, Domnul le arată atunci un "cort" mai bun şi un lăcaş cu mult mai înalt pentru a sălăşlui în el slava Sa. Un nor luminos veni să îi acopere cu umbra Sa, iar glasul Tatălui Se făcu auzit în mijlocul acestui nor, mărturisind pe Domnul : "Acesta este Fiul Meu prea-iubit, în care am bine-plăcut; ascultaţi de El". Acest nor era harul Duhului înfierii şi, la fel ca şi la Botezul Său în Iordan, glasul Tatălui mărturisea pe Fiul şi arăta că cele trei entităţi ale Sfintei Treimi, întotdeauna unite, participă la Mântuirea omului.
Lumina lui Dumnezeu, care permisese mai întâi Apostolilor să îl "vadă" pe Hristos, îi ridică la o stare superioară viziunii şi cunoştinţei omeneşti cînd ea străluci mai puternic. Ieşiţi în afară de tot ce este vizibil şi chiar din ei înşişi, ei pătrunseră atunci în întunericul supra-luminos, în care Dumnezeu petrece (Psalmii 17:12) şi "închizând uşa simţurilor lor", ei primiră revelaţia Tainei Treimii, care este mai presus de orice afirmaţie şi de orice tăgăduire (Teologia mistică a Sfântului Dionisie Areopagitul a fost aplicată Tainei Schimbării la Faţă în principal de către Sf. Grigore Palama).
Încă insuficient pregătiţi revelaţiei unor asemenea taine, căci nu trecuseră încă prin încercarea Crucii, Apostolii se înspăimântară cumplit. Dar când îşi ridicară capetele, îl vazură pe Iisus, singur, redevenit ca mai înainte, Care se apropie de ei şi îi linişti. Apoi, coborând din munte, El le ceru să nu vorbească nimănui de cele ce văzuseră, până când Fiul Omului nu se va scula din morţi.
Sărbătoarea Schimbării la Faţă este deci prin excelenţă aceea a îndumnezeirii naturii noastre omeneşti şi a participării trupului nostru trecător la bunurile veşnice, care sunt mai presus de fire. Înainte chiar de a îndeplini Mântuirea noastră prin Patimile Sale, Mântuitorul arată atunci căscopul venirii Sale în lume era tocmai să aducă pe tot omul la contemplaţia slavei Sale dumnezeieşti. Din acest motiv sărbătoarea Schimbării la Faţă i-a atras în mod deosebit pe călugări, care şi-au închinat întreaga viaţă căutării acestei lumini.
Numeroase Mănăstiri au fost închinate acestei Sărbători, mai ales după controversa isihastă din secolul XIV, despre natura luminii din Tabor şi despre contemplaţie. De notat de asemenea că, după o tradiţie care circula pe vremea iconoclasmului, prima Icoană, scrisă de înşişi Apostolii, a fost aceea a Schimbării la Faţă. E vorba desigur mai puţin de un fapt istoric cât de o interpretare simbolică, prezentând legătura intimă întreţinută de tradiţia Bisericii între arta Icoanei şi această Sărbătoare a vederii lui Hristos întru slavă. A Căruia este slava şi puterea în veci. Amin.
(din Sinaxar)
Adormirea Maicii Domnului (15 august)
Sfînta Fecioară era de-acum de o vîrstă destul de înaintată. Dacă fusese născută prin anul 20 înainte de Hristos, pe vremea începutului construirii templului lui Irod, iar Sf. Dionisie Areopagitul venise la ea să o viziteze şi să obţină binecuvîntare pe la anul 52 după Hristos, trebuia să aibă peste şaptezeci de ani. După cum ştim, ea locuise mulţi ani printre primii creştini, deoarece Domnul Iisus a rugat-o să stea cu ucenicii Lui. Ea le dădea întărire sufletească şi spirituală în mijlocul tuturor adversităţilor vieţii, îi îmbărbăta prin prezenţa sa sfîntă şi ţinea mila şi binecuvîntarea lui Dumnezeu asupra lucrării mîinilor lor. Acum era în casa Sfîntului Apostol Ioan pe Muntele Sion şi adesea mergea de se ruga pe Muntele Măslinilor, chiar în locul de unde se înălţase Domnul Iisus.
Arhanghelul Gavriil a vestit-o, pe cînd se ruga în Muntele Măslinilor, că va muri într-o zi de vineri ca peste trei zile, duminică, să poată pleca la Hristos. Fecioara a anunţat pe Maria Magdalena şi pe celelalte, precum şi pe Sf. Ioan, arătîndu-le o ramură de palmier din paradis. Sf.Ioan a trimis vorbă prin fratele său Sf. Apostol Iacov, primul episcop al Ierusalemului, tuturor apostolilor, ucenicilor, rudelor şi prietenilor. Celor ce s-au adunat atunci îndată, Sfînta Maria le-a dat îmbărbătare în faţa veştii triste a morţii, spunîndu-le bucuria de a se duce la Fiul ei şi promiţîndu-le că va veghea de acolo asupra văduvelor, orfanilor şi celor în nevoie, rugîndu-i să o înmormînteze în Grădina Ghetsemani pe Muntele Măslinilor. In toiul pregătirilor un zgomot puternic s-a auzit, un nor a înconjurat casa Sfîntului Ioan şi toţi Apostolii, care erau risipiţi vestind Cuvîntul la toate capetele lumii, au fost aduşi acolo de îngerii Domnului, exceptînd pe Sf. Apostol Toma. Pe patul morţii, dragilor Apostoli pătrunşi de mare jale, Maica Domnului le-a spus, spre întărirea sufletelor lor în credinţă şi nădejede, parabola celor doi înalţi slujitori regali trimişi la un mare şi bogat tîrg: unul a cheltuit nebuneşte, întîrziind să se întoarcă la sorocul stabilit, celălalt a cumpărat pietre preţioase şi a venit la timp să-şi servească stăpînul.
În dumineca de 15 august, la a
treia oră din zi (9:00 a.m.), în odaia cea mare ardeau multe lămpi
şi Apostolii, adunaţi în jurul patului Sf. Fecioare, ofereau laude
lui Dumnezeu. După ce s-a rugat, Fecioara i-a binecuvîntat. Au început
şi ei să se roage. S-a auzit un tunet şi o voce puternică,
o lumină de glorie divină a făcut să pălească
lumina lămpilor - era Domnul Iisus venit să ia sufletul Maicii Sale.
Ea a strigat aceleaşi vorbe spuse în Biblie: "Sufletul meu
măreşte pe Domnul şi duhul meu se bucură în Dumnezeu
Mîntuitorul meu (Luca 1: 46-47). Domnul a spus: "Marie". "Aicea
sînt, Doamne", a răspuns dînsa. Apostolii au rugat-o să dea o
binecuvîntare acestei lumi. Apoi a adormit. Faţa ei lucea ca soarele
şi o dulce mireasmă se răspîndea din trupul ei sfînt.
Au dus-o la mormînt. Apostolii - de-o parte Sf. Ioan şi Sf. Petru, de cealaltă Sf. Iacov şi Sf. Pavel - au purtat patul ei pe umeri cu cîntări, urmaţi de mare alai, prin tot Ierusalemul de la Sion la Ghetsemani. Un nor luminos îi îmbrăca şi se auzeau glasurile de slavă ale îngerilor. Fariseii au răsculat mulţimea care a încercat furioasă să atace procesiunea dar lumina norului ce îmbrăca pe cei cerniţi a orbit-o şi mulţi se loveau de ziduri sau unii de alţii. Un preot evreu, Athonios, mergea pe drum şi, mînios pe onoarea adusă trupului Celei ce a dat naştere Celui care, chipurile, a distrus legea strămoşilor, s-a repezit să dea trupul Fecioarei jos la pămînt. Un înger i-a tăiat cu paloşul, mîinile, care au rămas lipite de patul sfînt. Evreii care erau cu dînsul, înfricoşaţi, au strigat: "Cu adevărat Acela ce a fost născut de tine este Dumnezeu cel Adevărat, o Maica lui Dumnezeu, Pururea Fecioară Maria". Athonios a fost cuprins de căinţă şi sufletul, în marea suferinţă a trupului, a fost cuprins de arzătoare frică şi credinţă. Apostolii i-au spus să-şi atingă mîinile rămase pe patul Fecioarei şi să cheme numele ei; a fost vindecat, doar o linie roşie marcînd coatele la tăietură.
Sf. Toma, care predica Biblia în ţinuturile Indiei pre cînd Adormirea avea loc, a fost luat de un nor a treia zi dupa îngropare şi adus la mormînt. Aici a văzut cu ochii duhului cum trupul Maicii Domnului era tocmai mutat la cer şi, plin de jale, a strigat: "Unde te duci, Prea Sfînto?" Iar ea şi-a scos cingătoarea şi i-a dat-o zicînd: "Ţine-o, prietenul meu." şi a dispărut. Fără să înţeleagă, întors la Apostoli cu brîul în mînă, Sf. Toma le-a reproşat, tînguindu-se cu mare tristeţe, că nu l-au chemat la îngropare. Şi atunci, făcîndu-li-se milă de el, Apostolii l-au dus la mormînt, au dat la o parte piatra, ca el să vadă şi să venereze sfintele ei rămăşiţe. Dar mare le-a fost mirarea cînd au văzut că trupul fusese luat şi ce mai rămăsese erau doar straiele care răspîndeau o minunată mireasmă.
Mai tîrziu, într-o seară, pre cînd, plini de dor pentru Sf. Fecioară şi de grijă pentru mormîntul ei gol, Apostolii cinau şi, după obicei, puseseră un cub de pîine în capul mesei ca pe porţia cuvenită lui Iisus urmînd ca după sfîrşitul cinei, închinîndu-se, să împartă acea bucăţică, Maica Domnului a apărut în mijlocul lor într-o dulce lumină spunîndu-le: "Bucuraţi-vă, căci voi fi cu voi toate zilele vieţii voastre!" Cutremuraţi i-au zis: "Prea Sfîntă (A Toate Sfîntă = Panaghia) Maică a lui Dumnezeu, mîntuieşte-ne pre noi", ceea ce a sunat foarte aproape de cele ce ziceau de obicei: "Doamne Iisus Hristoase, ajută-ne". Şi s-au încredinţat că Maica Vieţii s-a înălţat cu trupul, ca şi prea minunatul său Fiu, la viaţa veşnică. S-au rugat şi au slăvit pe Dumnezeu, lăudînd sfinţenia Maicii sale.
Dacă Anul bisericesc începe cu naşterea Maicii Domnului, mijlocitoarea întrupării Domnului Iisus şi mijlocitoarea noastră la Dumnezeu (8 septembrie), el se termină cu praznicul Adormirii Maicii Domnului. Prea Curată Maică a Domnului roagă-te pentru noi.
Cuviosul Ioan Iacob de la Neamţ, Hozevitul (5 august)
Troparul
Cuviosului, glas 8: Întru tine, Părinte, cu osârdie s-a mântuit cel
după chip, căci lăsând lumea şi patria ta, ai luat Crucea
lui Hristos şi în valea Iordanului te-ai aşezat spre
nevoinţă. Pentru aceasta şi cu îngerii acum se bucură,
Cuvioase Părinte Ioane, duhul tău. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu
să mântuiască sufletele noastre.
Acest prea ales vas al lui Dumnezeu a văzut lumina zilei în pământul binecuvântat al Moldovei la 23 August 1913, în satul Crăiniceni, comuna Horodiştea, judeţul Dorohoi, din binecredincioşii părinţi Maxim şi Ecaterina, primind la botez numele de Ilie. După moartea timpurie a mamei sale, petrecută la numai şase luni de la naştere şi apoi moartea tatălui său, căzut erou pe front, în războiul din 1917-1918 pentru întregirea neamului şi pentru apărarea patriei, pruncul a fost luat în grija bunicii sale. Ea l-a deprins cu rugăciunea către Dumnezeu, Tatăl orfanilor, i-a imprimat adevărata evlavie creştină, i-a insuflat dragostea de cele sfinte şi respectul faţă de oameni. Pe când avea numai 11 ani, pierde şi pe bunica sa Maria, care trece la cele veşnice. Ea a rămas în memoria lui chip sfânt, pe care nu a uitat-o niciodată.
Cuviosul Ioan a urmat şcoala primară în satul natal, după care a absolvit gimnaziul "Mihail Kogalniceanu" din Lipcani (jud. Hotin) trecând bacalaureatul în 1932, cu rezultate foarte bune. În timpul şcolii nu i-au lipsit cărţile de căpătâi Sfânta Scriptura, Vieţile Sfinţilor şi alte cărţi de zidire sufletească.
La vârsta de 20 de ani a intrat la mânăstirea
Neamţ, în ziua praznicului de la 15 august, închinat Adormirii Maicii
Domnului. Dumnezeu a rânduit ca cererea sa de închinoviere în mânăstire
să fie primită de stareţul de atunci, viitorul Patriarh al
României, Nicodim. În anul 1936, după post şi rugăciune,
mărturisindu-se şi împărtăşindu-se, a plecat spre
Ţara Sfântă. Cu evlavie calcă pe urmele Mântuitorului,
închinându-se la Sfintele Locuri din Ierusalim, Betleem, Hebron şi altele,
după care cuviosul Ioan vieţuieşte mai întâi într-o
peşteră din pustia Iordanului. După doi ani de pustnicie, se
închinoviază la mânăstirea Sfântul Sava, străveche şi
vestită aşezare monahală ortodoxă, unde se nevoieşte
opt ani. Având oarecare cunoştinţe medicale, se îngrijeşte de
bolnavi, fiind socotit "doctorul mânăstirii", îndeplinind
şi alte ascultări. Cerceta biblioteca mânăstirii, traducând în
româneşte lucrări care i se păreau pagini folositoare şi
ziditoare de suflet, scria poezii. Iubea şi se nevoia în privegheri de
toată noaptea, fiind cunoscut pentru viaţa sa aspră de post
şi rugăciune, de pază a gândurilor.
În anul 1945, este prohirisit schimnic de către Patriarhul Ierusalimului. Numit apoi egumen la Schitul românesc cu hramul Sfântul Ioan Botezătorul, din Valea Iordanului, a fost hirotonit preot în anul 1947, în Biserica Sfântului Mormânt. A stăreţit cu multă evlavie, ca egumen, la acest schit, până în anul 1952, înzestrând aşezământul cu multe chilii pentru vieţuitorii schitului şi pentru pelerini.
Din dorinţa după o viaţă mai aspră şi căutând calea desăvârsirii, se închinoviază în mânăstirea Sfântul Gheorghe Hozevitul, situată pe râul Cherit, locuri unde se nevoise si Sfântul Prooroc Ilie, în vremea prigonirii sale. Cuviosul Ioan a petrecut ultimii ani ai vieţii sale în cea mai severă schimnicie, găsindu-şi adăpost în peştera "Sfânta Ana", care se afla nu departe de mânăstire. Petrecea aici în post şi rugăciune, răbdând frigul, foamea şi setea, arşiţa şi lipsurile de tot felul şi multe ispite. Mânca o singură dată pe zi şi se mulţumea cu 3-4 ore de somn. Săvârşea pravila călugarească în paraclisul peşterii, iar în sărbători slujea la biserica mânăstirii.
Cu darul lui Dumnezeu şi-a cunoscut mai dinainte sfârşitul vieţii pământeşti, însemnând-o pe peretele peşterii în care îşi petrecea ultimele zile. Şi-a dat sufletul în mâinile Domnului la 5 august 1960, cu seninătate şi cu mâna dreaptă binecuvântând. Trupul său a fost prohodit după cuviinţă şi a fost aşezat în peştera "mormintelor", în locul în care dinainte şi-l pregătise, fiind regretat de toţi cei ce-l cunoscuseră. Împlinise 47 de ani, dintre care 24 îi petrecuse în post şi nevoinţă la Locurile Sfinte.
După 20 de ani de la trecerea sa la Domnul, mormântul său a fost deschis în vederea aşezării osemintelor în gropniţa de obşte. Spre uimirea celor prezenţi s-a constatat că trupul nu fusese atins de putreziciune şi răspândea o bună mireasmă. Staretul mânăstirii, Arhimandritul Amfilohie, spunea: "Parcă l-am fi pus în mormânt de câteva ceasuri, ba nici ceasuri, ci chiar acum". La cererea obştii, Patriarhul Benedict al Ierusalimului, a îngăduit strămutarea moaştelor Cuviosului Ioan de la Neamţ în biserica Sf. Gheorghe Hozevitul, fiind aşezate într-o raclă de abanos şi sticlă şi depuse lângă moaştele sfinţilor Ioan Hozevitul şi Gheorghe Hozevitul, organizatorii şi conducătorii acelei lavre monahale.
Datorită vieţii sale desăvârşite, prin cuvânt şi faptă, Sfântul Ioan este cinstit de mulţimea credincioşilor şi de călugării care vin şi se ating cu evlavie de sfintele lui moaşte, cerând ca el să mijlocească, prin rugăciunile sale, la Dumnezeu pentru a dobândi tămăduire sufletească şi trupească. Pentru rugăciunile Sfântului Cuvios Ioan, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
(din Sinaxar)
Sfântul Herman din Alaska (9 august)
Troparul Sfântului: O Cuvioase Părinte Herman din Alaska, steaua nordului sfintei biserici a lui Hristos, lumina sfintei tale vieţi şi fapte ne călăuzeşte pe drumul ortodoxiei şi împreună cu tine ridicăm Sfânta Cruce pe care ai plantat-o ferm în America. Cu tine lăudăm pe Domnul Iisus Hristos slăvind Sfânta Lui Înviere. vieţii tale sfinte
Sfântul Herman (1756-1837) a fost primul sfânt ortodox al Americii. El a venit în Alaska de la celebra mânăstire Valaam de lângă lacul Ladoga din nordul Rusiei, ca purtător al învăţăturii Sfântului Paisie Velicikovski, traducătorul Filocaliei, stareţul mânăstirii Neamţ (deci un mesager rus aducând în America un mesaj pornit tocmai de pe plaiurile Moldovei noastre). Din cei zece monahi care au plecat prin Siberia şi apoi cu corabia peste mare, Sf. Herman a fost singurul care a supravieţuit. El a trăit in Insula Bradului (Spruce Island), in mijlocul populatiei aleutine, de lângă marea insulă cu colonie rusească, Kodiak. A dus o viaţă sfântă, cu multe minuni, înconjurat cu dragoste de copiii şi oamenii aleuti, de animalele pădurii care toate îl ascultau şi urmau.
Când
o corabie americană a adus o boală în insulă care a omorât pe
mulţi aleuţi el era cu ei şi îi îngrijea. Când o furtună
mare ameninţa să inunde insula, Sfântul Herman a pus o icoană a
Maicii Domnului pe ţărm şi apa nu a trecut mai departe. La fel
când un incendiu mare a izbucnit în insulă Sfântul s-a rugat şi a
săpat un şanţ care a oprit urgia. A contruit o capelă
mică în care slujea zilnic; când cânta la Liturghie îi răspundeau
îngerii de auzeai de-afară ca şi când ar fi fost plină capela.
Sfântul Herman din Alaska le spunea marinarilor care poposiseră şi ascultându-i învăţăturile l-au întrebat ce pregătire să facă pentru a duce o viaţă creştină: “Din exact acest minut să încercăm să-L iubim pe Dumnezeu”.
Sfânta Mahramă a Domnului (16 august)
Făcând
multe minuni Domnul şi marele Dumnezeu şi Mântuitorul nostru Iisus
Hristos, pentru a Sa bunătate, precum este scris în Sfintele Evanghelii,
şi ducându-se pretutindeni această veste, a auzit şi Avgar,
domnitorul Edesei. Şi dorea să vadă pe Iisus Hristos aievea
şi nu putea, pentru că era căzut în boală fără
leac, căci avea lepră neagră care îi cuprinsese tot trupul, de-l
topea şi-l mânca; şi pe lângă aceea avea şi o boală
veche cu dureri pe la încheieturi. Lepra însă îl înspăimânta şi
îl umilea, iar cealaltă boală îi da dureri iuţi şi grele;
pentru aceea nu ieşea afară, şi nu-l vedea nimeni din cei
supuşi ai lui. Iar în zilele Sfintelor Patimi ale Domnului Dumnezeului
şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, scriind el o epistolă a
trimis-o cu un oarecare Anania, învăţându-l să
zugrăvească statul, părul şi faţa şi tot chipul
trupesc, cu toată 
nevoinţa, şi să-i
aducă Chipul acela al lui Hristos, de vreme ce Anania era foarte iscusit
la meşteşugul zugrăviei.
Iar epistola avea aceste cuvinte: "Avgar, domnul cetăţii Edesei, lui Iisus Mântuitorului Bunului Doctor, ce petrece în Ierusalim, să se bucure. Auzit-am de Tine şi de tămăduirile ce se fac de Tine, fără ierburi. Că precum auzim, faci pe orbi să vadă şi pe ologi să umble, pe leproşi curăţeşti, duhurile necurate şi demonii goneşti şi pe cei ce se află cu boli îndelungate îi lecuieşti şi pe morţi înviezi. Şi auzind acestea toate despre Tine, am gândit una dintr-acestea două: Că au Fiul lui Dumnezeu eşti făcând acestea, au Dumnezeu. Drept aceea dar, scriind, Te-am rugat să iei osteneală şi să vii până la mine, ca să-mi tămăduieşti şi boala ce am, şi să Te afli aicea cu mine. Că am înţeles că şi iudeii cârtesc asupra Ta şi vor să-Ţi facă rau; eu am o cetate mică, însă de cinste, care ne va fi din destul amândurora, a petrece cu pace".
Deci Anania mergând la Ierusalim şi dând Domnului epistola, îi lua aminte de-L semuia cu multă chibzuinţă. Dar neputând să se apropie din pricina mulţimii ce se adunase, s-a suit pe o piatră ce era mai înaltă puţintel de la pământ, şi îndată îşi puse ochii asupra Lui, şi-şi întări mâna pe hârtie scriind asemănările cele ce vedea. Însă nu putea nicicum să-i însemneze chipul, pentru că se arăta cu altă faţă şi cu schimbată înfăţişare. Iar Domnul, ca un cunoscător al celor ascunse şi cercetător al inimilor, cunoscând gândul aceluia, a vădit ceea ce se făcea, pe ascuns. Căci cerând apă să se spele, I s-a dat şi o mahramă în patru colţuri; şi după ce S-a spălat a şters cu ea preacurata şi dumnezeiasca Sa faţă. Şi, o, minune: s-a întipărit pe acea mahramă dumnezeiescul Său chip şi faţă; şi El a dat-o lui Anania, zicându-i: "Mergi de o dă celui ce te-a trimis, şi du-i şi epistola aceasta: Fericit eşti, Avgare, de vreme ce nu M-ai văzut şi ai crezut în Mine. Că scris este pentru Mine, că cei ce M-au văzut să nu creadă în Mine, iar cei ce nu M-au văzut, aceia să creadă şi să fie vii. Iar despre cele ce Mi-ai scris ca să vin către tine, să ştii că Eu trebuie să plinesc toate cele pentru care sunt trimis; iar după ce le voi plini Mă voi sui către Tatăl, Cel ce M-a trimis. Şi când Mă voi sui, îţi voi trimite pe unul din ucenicii Mei, anume Tadeu, care şi boala îţi va tămădui şi viaţa veşnică îţi va da şi pace, şi ţie şi celor ce sunt cu tine. Şi cetatea îţi va întări, ca să nu poată nimeni din vrăjmaşi împotriva ei". Punând la sfârşitul epistolei şi şapte peceţi, însemnate cu slove evreieşti care tălmăcindu-se, arată: Teu Tea, Tion Tavma, adică: A lui Dumnezeu Faţă, dumnezeiască minune.
Deci Avgar primind pe Anania cu bucurie şi căzând şi închinându-i-se sfintei şi preacuratei Icoane a Domnului, cu credinţă şi multă osârdie, îndată s-a tămăduit de boală, rămânând puţină lepră numai pe fruntea lui. Iar după mântuitoarea patimă a lui Hristos şi după suirea Lui la cer, mergând Sfântul Apostol Tadeu la Edesa, a pus pe Avgar în scăldătoarea Botezului. Şi botezându-l şi pe el şi pe toţi câţi erau sub ascultarea lui, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, a ieşit Avgar din apă curăţit şi de acea puţină rămăşiţă de lepră.
(din Sinaxar)
Sfinţii Martiri Constantin Brâncoveanu şi fiii săi (16 august)
Binecredinciosul şi de Hristos iubitor Voievod al Ţării Româneşti s-a născut la anul 1654 din părinţi de bun neam, după tată fiind coborâtor din voievodul Matei Basarab, iar după mamă, nepot al voievodului Şerban Cantacuzino, în timpul căruia la anul 1688 s-a tiărit pentru întâia dată în întregime Sfânta Scriptură în limba română.
Rămas orfan de tată încă din pruncie, tânărul
Constantin a fost crescut de către unchiul său, stolnicul Constantin
Cantacuzino, cel mai învăţat boier al vremii sale. Acesta s-a
îngrijit să-i pună dascăli înţelepţi spre a primi
învăţătură aleasă. Pentru iscusinţa şi
înţelepciunea sa Constantin a primit înalte dregătorii, bucurându-se
de multă cinstire încă din tinereţe.
După moartea voievodului Şerban Cantacuzino la anul 1688, luna octombrie în 29 de zile, la stăruinţele tuturor boierilor şi dregătorilor ţării, vrednicul Constantin Brâncoveanu primi scaunul de domn al Ţării Româneşti, fiind uns de către mitropolitul Teodosie. Împodobit de Dumnezeu cu daruri alese, el a cârmuit ţara cu adâncă pricepere şi înaltă priveghere, cu blândeţe şi răbdare creştinească.
În Săptămâna Patimilor, în anul de la Hristos 1714 sultanul turcilor, Ahmed al III-lea, a trmis o mulţime de ostasi să-l prindă pe Constantin Voda cu fiii şi ginerii săi şi la Istambul creştinul Voievod şi fiul său cel mare au fost chinuiţi cumplit de către necredincioşi vreme de patru luni, fiind supuşi la amarnice suferinţe.
În ziua praznicului Adormirii Maicii Domnului, la 15 august, când Dreptcredinciosul Voievod Constantin Brâncoveanul împlinea 60 de ani, primi sfârşitul mucenicesc prin sabie împreună cu fiii săi: Constantin, Ştefan, Radu şi Matei şi cu sfetnicul său Ianache, în cetatea Sfântului Constantin cel Mare, la Constantinopol, în anul 1714. Trupurile martirizate au fost apoi aruncate de necredincioşi în mare, de unde au fost culese de creştini milostivi, care le-au îngropat în taină şi cu evlavie nu departe de Constantinopol, în insula Halchi, în biserica mânăstirii Maicii Domnului.
Osemintele Sfântului Voievod Martir au fost aduse în ţară la anul 1720 de către doamna Marica, soţia sa şi înmormântate în biserica Sfântul Gheorghe Nou din Bucureşti, ctitoria sa, unde de atunci şi până în zilele noastre veghează lumina candelei care aminteşte locul de odihnă al Voievodului.Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin. Chipul Sfântului este zugrăvit şi la Biserica sârbească Adormirea Maicii Domnului din Sacramento, sus la balconul corului.
(din Sinaxar)
Despre mutarea bisericilor salvate astfel de la demolare
Inginerul Eugen Iordachescu, director la Proiect Bucureşti, în vremea când în anii ’80 29 de lăcaşuri de cult ortodoxe au fost demolate de către nebunia ceauşistă, a reuşit să salveze 12 biserici mutându-le în spatele blocurilor, ferindu-le din calea privirilor distrugătoare a perechii prezidenţiale. Cu ocazia construirii monstruoasei Case a Poporului au fost puse pe lista demolării clădiri de patrimoniu ca: Schitul Maicilor, Palatul Sinodial de la Mânăstirea Antim, Mânăstirea Antim, Biserica Sfântul Nicolae. Primaria a insistat ca Biserica să primească aviz de demolare sau mutare dar nici Patriarhul Iustin Moisescu şi nici Teoctist care i-a urmat nu au fost de acord şi nu au semnat vreodată. A reuşit translatarea şi a bisericii Sfânta Vineri pe care Elena Ceauşescu o dorea fărâme. Cea mai dificilă a fost însă mutarea Palatului Sinodial Antim care are 52 metri lungime, 25 metri lăţime, 3 nivele şi o greutate de nouă mii de tone (cât o garnitură de tren cu 900 vagoane). Clădirea avea instalaţie de încălzire centrală în funcţiune, instalaţie de apă şi canal care au rămas intacte prin translatare. A reusit sa faca o mişcare de rotire şi o deplasare, pe un ger de minus 20 grade in februarie. Tot acolo a mutat şi cuhnia pe care ulterior Elena Ceauşescu a dat-o jos. Inginerul Iordachescu nu a învăţat în şcoală asemenea mutări şi este primul care le-a facut la noi în ţarî. A mutat biserici a căror greutate însumată a ajuns la 75 mii de tone.
(dintr-un interviu luat de Răzvan Bucuroiu şi publicat în Lumea Credinţei, anul 2, nr 2/7; pe internet la CrestinOrtodox.ro).
Istorioară cu tâlc
Era o fata oarbă care se ura pentru invaliditatea sa şi ura pe toţi ceilalţi pentru că vedeau. Pe toţi exceptând pe iubitul ei. Acesta era mereu cu ea. Ea ăi spunea adesea: “Dacă aş putea vedea lumea, m-aş mărita cu tine”. Într-o zi, cineva a donat o pereche de ochi pentru ea. Când doctorul i-a scos bandajele a putut să vada orice, inclusiv pe iubitul ei. El a întrebat-o: “Ei, acum că vezi lumea, ai vrea să te măriţi cu mine?” Fata l-a privit şi a văzut că era orb iar pleoapele lui lipite. Nu se aştepta la aceasta. S-a gândit că nu ar putea suporta să-şi ducă restul vieţii lângă el şi l-a refuzat. Băiatul a izbucnit în lacrimi şi câteva zile mai târziu i-a trimis o scrisoare în care-i spunea: “Ai grijă draga mea de ochii tăi căci înainte erau ai mei.” Aşa lucrează adesea mintea noastră când ni se schimbă starea. Doar puţini îşi amintesc cum le era înainte viaţa şi cine era lângă ei în clipele grele. Aminteşte-ţi: viaţa e un dar. Deci înainte de a spune un cuvânt rău, gândeşte-te la cineva care nu poate vorbi. Înainte de a te plânge de gustul mâncării gândeşte-te la cei care mor de foame. Înainte de a te plânge de soţul sau soţia ta, gândeşte-te la cei care strigă la Dumnezeu să aibă un tovarăş. Înainte de a te plânge de viaţă, gândeşte-te la cei care au murit prea devreme. Şi înainte de a certa şi învinui pe cineva, aminteşte-ţi că nimeni nu e fără greşală şi toţi vom da seama Creatorului nostru. Iar când te năpădesc gânduri de tristeţe, pune un zâmbet pe faţa ta şi mulţumeşte lui Dumnezeu că eşti încă în viaţă şi prezent la acţiune.
Imnul Credinţei, scris de Sfântul Cuvios Ioan Iacob
Hozevitul
