HOLLY RESURECTION ROMANIAN ORTHODOX CHURCH

MISIUNEA ROMÂNĂ ORTODOXĂ INVIEREA DOMNULUI

9091 ALDER AVE , SACRAMENTO CA 95829

Preot: Teodor Alin Gîrlonţa (tel. 916 375 9978)

Preşedintele Consiliului Parohial: Vasile Varna (tel. 916 995 7091)

www.invierea-domnului.org

V E S T I T O R U L

August 2007

Un material de lectură şi meditaţie de suflet care nu trebuie să lipsească din nici o familie creştină

În cuprins: Calendarul religios şi laic al lunii; predica părintelui Cleopa; Sărbătorile Schimbării la Faţă a Domnului şi a Adormirii Maicii Domnului; Sfântul Herman din Alaska; moartea Patriarhului Teoctist şi alegerile aşteptate; o povestire despre sihaştri; mânăstirea Sfânta Cruce din Castro Valley

Adormirea Maicii Domnului

Troparul Sărbătorii: Întru naştere fecioria ai păzit, întru adormire lumea nu ai părăsit, de Dumnezeu Născătoare; mutatu-te-ai la viaţă fiind Maica Vieţii şi cu rugăciunile tale mîntuieşti din moarte sufletele noastre.

Calendarul lunii

Miercuri, 1 august: Scoaterea Sfintei Cruci. (Inceputul Postului Adormirii

Maicii Domnului).

Duminică, 5 august: Cuv. Ioan Iacob de la Neamţ. Duminica 10-a după

Rusalii.1 Cor. 4, 9-16; Matei 17, 14-23 (Vindecarea lunatecului).

Luni, 6 august: Schimbarea la Faţă a Domnului (Dezlegare la peşte).

Matei 17,1-13 (Marcu 9, 2-9 şi Luca 9, 28-36).

Marţi, 7 august: Sf. Cuvioasă Teodora de la Sihla.

Joi, 9 august: Sf.Ap. Matia (înlocuitorul trădătorului Iuda - Fapte 1,

26). Cuviosul Herman din Alaska, întâiul Sfânt ortodox al Americii.

Duminică, 12 august: Sf.Muc. Fotie. Duminica 11-a după Rusalii. 1Cor. 9,

2-12; Matei 18, 23-35 (Pilda datornicului nemilostiv).

Marţi, 14 august: Inainteprăznuirea Adormirii Maicii Domnului.

Miercuri, 15 august: Adormirea Maicii Domnului

Joi, 16 august: Sf. Mahramă a Domnului. Sf. Martir Constantin

Brâncoveanu şi cei patru fii ai săi.

Duminică, 19 august: Sf. Prooroc Samuel. Duminica 12-a după Rusalii.

1 Cor. 15, 1-11; Matei 19, 16-26 (Tânărul bogat).

Duminică, 26 august: Sf. Muc. Adrian şi Natalia. Duminica 13-a după

Rusalii. 1 Cor. 16, 13-24; Matei 21, 33-42 (Pilda vierilor)

Mercuri, 29 august: Tăierea Capului Sf. Prooroc Ioan Botezătorul (Post).

Date memorabile

6 august 1945 – Bomba atomică (Enola Gay) la Hiroşima.

7 august 1966 – Hirotonirea ca Arhiereu a P.C. Arhimandrit Victorin Ursache, primul episcop al Românilor din America şi Canada, în Windsor, Ontario.

9 august 1601 - Mihai Viteazul a fost ucis mişeleşte la Gorăslău.

15 august 1517 – S-a sfinţit mânastirea Curtea de Argeş, ctitoria lui Neagoe Basarab.

15 august 1714 – Moare ca martir Constatin Brâncoveanu la Constantinopol.

15 august 1945 şi 1947 – Devin ţări independente Corea (1945) şi India (1947).

19 august 1881 – S-a născut la Liveni-Dorohoi marele muzician George Enescu.

23 august 1939 – Se semnează pactul Molotov-Ribbentrop (între Stalin şi Hitler) prin care ruşii cer Basarabia.

23 august 1944 – Inceputul oficial al infamului regim comunist în România.

24 august 1873 – A murit Avram Iancu, marele erou de la 1848 al românilor ardeleni.

27-28 august 1916 – România intră efectiv în războiul prim mondial, de partea Puterilor Centrale: armata română trece Carpaţii în Transilvania.

Din Predica părintelui Cleopa

la Duminica a XI-a după Rusalii: Matei 18, 23-35

(Despre datoria de a ierta celor ce ne greşesc)
Slugă vicleană, toată datoria aceea ţi-am iertat-o, fiindcă m-ai rugat. Nu se cădea, oare, ca şi tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine? (Matei 18, 32-33)

Iubiţi credincioşi,

Sfânta şi dumnezeiasca Evanghelie de azi ne arată datoria de a ierta pe cei ce ne greşesc. Domnul nostru Iisus Hristos, ne învaţă că toată Legea şi proorocii, se reazemă pe două porunci: să iubim pe Dumnezeu şi pe aproapele nostru (Matei 22, 37-40). Mila este una din faptele bune care izvorăşte din dragoste, după mărturia Sfîntului Apostol Pavel, care zice: Dragostea se milostiveşte (1 Corinteni 13, 4). Cine nu are milă de fratele său este semn că acela nu are dragoste şi petrece în întunericul urii de fraţi (I Ioan 2, 9-11; 4, 20).

Dragostea lui Dumnezeu către noi se aseamănă cu dragostea părinţilor pentru fiii lor (Deuteronom 1, 37-45; Isaia 49, 15; 66, 13). Precum un tată şi o mamă bună îşi iubesc pe fiii lor şi, ori de cîte ori ar greşi ei, dacă se întorc şi cer iertare, îi iartă şi îi mîngîie, aşa este şi dragostea lui Dumnezeu spre noi, care sîntem fiii Săi (Ioan 1, 12) şi aşa ni se cuvine să fim cu dragostea şi cu mila faţă de cei ce ne greşesc nouă. Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, fiind pironit pe cruce, S-a rugat pentru cei ce L-au răstignit spunînd: Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac (Luca 23, 34).

Toate faptele bune de le va avea cineva, dacă nu are dragoste, nu are nimic (I Corinteni 13, 1-2). Fiul lui Dumnezeu venind în lume, din nemărginita Sa bunătate, cu dragoste şi milă pentru noi (Efeseni 3, 18-19), a desfiinţat deosebirea între vrăjmaşi şi prieteni şi ne-a dat poruncă să iubim pe vrăjmaşii noştri, să binecuvîntăm pe cei ce ne blestemă, să ne rugăm pentru binele celor ce ne vatămă şi ne prigonesc şi să facem bine celor ce ne urăsc (Matei 5, 44). După mărturia acestei învăţături nu avem voie să urîm pe nimeni, ci pe toţi cei ce ne greşesc să-i iubim şi să le iertăm greşelile, chiar dacă ne-ar face cel mai mare rău.

Să ne aducem aminte că Dumnezeu din a Sa nemărginită bunătate plouă peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi, şi răsare soarele Său peste cei buni şi peste cei răi (Matei 5, 45). De aceea sîntem şi noi datori a face bine tuturor şi a ierta greşelile celor ce ne greşesc (Matei 6, 12; I Tesaloniceni 5, 15), purtînd neputinţele altora (Galateni 6, 2; Efeseni 4, 2). Aşa ne îndeamnă şi Sfîntul Apostol Pavel, zicînd: Fiţi buni între voi şi milostivi iertînd unul altuia, precum şi Domnul v-a iertat vouă, în Hristos (Efeseni 4, 32). În alt loc zice: Îngăduiţi-vă unul pe altul, iertînd unul altuia; iar dacă cineva are vreo plîngere împotriva cuiva, după cum Hristos v-a iertat vouă, aşişderea iertaţi şi voi (Coloseni 3, 13).

Aşadar, fraţii mei, aducîndu-ne aminte de iubirea lui Dumnezeu faţă de noi, care pururea greşim înaintea Lui, să ne silim şi noi după a noastră putere să iertăm întotdeauna pe cei ce ne greşesc nouă (Ioan 13, 34). Dragostea de Dumnezeu nu se poate arăta între noi fără de iubirea dintre noi şi fără iertarea celor ce ne greşesc nouă (I Ioan 3, 17; 4, 20-21).

Dumnezeiescul părinte Isaac Sirianul, conglăsuind cu Sfîntul Efrem, arată că nu primeşte Dumnezeu rugăciunea noastră, dacă noi avem ură şi nu vom ierta pe cei ce ne greşesc nouă, că iată ce zice: "Sămînţă pe piatră este rugăciunea celui ce are pomenire de rău asupra fratelui său" (Cuvînt 58, pag. 297, M-rea Neamţ, 1818). Aşadar, fraţi creştini, să luăm aminte cu toată frica de Dumnezeu la cuvintele acestor sfinţi părinţi, care se reazemă pe cuvintele Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, Care a zis în Sfînta Sa Evanghelie: De veţi ierta oamenilor greşelile lor, va ierta şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc, iar de nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru Cel ceresc nu va ierta vouă greşelile voastre (Matei 6, 14-15).

Fraţii mei, nimeni să nu creadă că, cu darurile sale sau cu slujbele ce le dă la sfînta biserică, se va putea împăca cu Dumnezeu şi va lua iertare de păcatele sale, mai înainte de a se împăca şi a se ierta cu cei ce au fost învrăjbiţi.Acest adevăr ni-l arată Însuşi Hristos Domnul cînd zice în Sfînta Evanghelie: De-ţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva asupra ta, lasă darul tău înaintea altarului şi du-te de te împacă cu fratele tău, apoi vină şi adu darul tău (Matei 5, 23-24).

Nu numai darul nostru nu-l primeşte Dumnezeu mai înainte de a ne împăca cu aproapele nostru, ci nici rugăciunea noastră n-o primeşte că zice: Cînd staţi de vă rugaţi, iertaţi tot ce aveţi asupra cuiva, ca şi Tatăl vostru Cel din ceruri să vă ierte vouă greşelile voastre (Marcu 11, 25). Acelaşi lucru ne învaţă Mîntuitorul şi în rugăciunea domnească Tatăl nostru, pe care o rostim zilnic, dimineaţa şi seara: Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri (Matei 6, 12). Dacă nu iertăm noi mai întîi pe fraţii noştri, nici Tatăl nostru ceresc nu ne va ierta păcatele noastre. Iertarea este o condiţie obligatorie pentru mîntuirea omului, a lumii întregi. Iertarea stă la temelia păcii din inimă şi a cunoştinţei fiecăruia dintre noi. Iertarea salvează familia de divorţ şi distrugere, salvează rudele de ceartă şi judecăţi, salvează lumea de războaie, de ură şi de moarte.

Însă nimic nu-i mai greu pentru noi oamenii decît să iertăm pe cei ce ne-au jignit, ne-au defăimat sau ne-au păgubit. Pentru un cuvînt de ocară, pentru un lucru de nimic, pentru o mică pagubă, unii creştini trăiesc în ceartă, şi chiar înjură, ani de zile. Ba ajung la judecată şi la fapte de răzbunare, încît nici preotul din parohie, nici rudele, nici bătrînii satului, nici boala şi frica morţii nu le înmoaie inima să se ierte, să se împace unii cu alţii. De aceea nu puţini mor certaţi între ei, spre veşnica lor osîndă. Că după moarte nimeni nu mai poate face nimic pentru mîntuirea lui.

Această stare grea de ură şi răzbunare dintre oameni, care duce pe acei care nu iartă la moarte, o arată Hristos foarte clar în pilda din Evanghelia care s-a citit astăzi. Împăratul care ia socoteală slugilor sale este Împăratul Hristos care ne va judeca pe toţi la sfîrşitul veacurilor. Datornicul care datorează Împăratului ceresc zece mii de talanţi este fiecare dintre noi, care datorăm lui Hristos pocăinţă, lacrimi, milostenie şi iertare pentru mulţimea păcatelor pe care le-am făcut. Pe cei ce nu iartă pe aproapele lor, nici Dumnezeu nu-i va ierta la judecata cea mare de apoi, ci îi va arunca în chinurile iadului pentru vecii vecilor. Că dacă în viaţă nu ne pocăim, nici nu iertăm, nici nu facem milostenie şi murim aşa, nu vom avea iertare niciodată şi nimeni nu ne va mai scoate din veşnica osîndă.

Cea mai mare virtute creştină este iubirea. Ea este viaţa noastră şi avem nevoie de ea ca de aer. De aceea, spune Sfîntul Evanghelist Ioan: Dumnezeu este iubire. Iar iertarea, împăcarea, milostenia, cercetarea bolnavilor, primirea străinilor şi altele asemenea sînt fiicele cele mai mari ale iubirii creştine. Iubirea de Dumnezeu şi iubirea de aproapele, sînt poruncile cele mai mari din Sfînta Evanghelie care stau la temelia mîntuirii noastre. De felul cum vom şti să iertăm, să ajutăm pe aproapele, să răbdăm pe toţi, să facem pace, să nu ne răzbunăm, de aceasta depinde pacea noastră, bucuria vieţii noastre, mîntuirea fiecăruia dintre noi.

Dar ce să facă acei creştini, care îşi cer iertare de la cei cu care sînt certaţi, dar aceia nu vor să-i ierte? Să facă ce ne învaţă Sfinţii Părinţi. Întîi să se roage lui Dumnezeu pentru îmblînzirea vrăjmaşilor lor. Să ceară sfatul duhovnicilor lor şi să le respecte cuvîntul. Apoi să-şi ceară personal iertare de la cei cu care sînt certaţi, prin cuvintele: "Iartă-mă, frate, pentru toate cîte ţi-am greşit şi Dumnezeu să te ierte!" Iertarea să se facă cel mai bine în biserică, sau în casa unuia dintre ei, sau în casa preotului. Dacă cearta este veche şi mare, împăcarea să se facă în prezenţa preotului, şi să se încheie cu o rugăciune de mulţumire şi chiar cu o masă creştinească, sau acordarea reciprocă de daruri. Dacă aproapele nu vrea să ne ierte, să urmăm sfatul duhovnicului, să cerem iertare de trei ori şi aşa, dacă nu ne mustră conştiinţa, ne putem împărtăşi cu Sfintele Taine. Iar dacă încă sîntem tulburaţi şi ne chinuie gîndurile de răzbunare, să amînăm Sfînta Împărtăşanie, ca să nu ne fie spre osîndă. Smerenia şi rugăciunea curată ne ajută cel mai mult la împăcare. Cine urmează calea aceasta, acela nu este departe de mîntuire!

Aşa să facem şi noi, fraţi creştini. Să cerem iertare întîi şi să iertăm cu dragoste pe toţi, ca să fim şi noi iertaţi de Dumnezeu pe pămînt şi în cer. Căci fără iertare nu avem mîntuire, nici nu putem zice Tatăl nostru. Să rugăm pe Dumnezeul dragostei şi pe Fiul lui Dumnezeu, Care S-a răstignit pe cruce din dragoste pentru noi, să ne împace pe toţi în numele Său, ştiind că dragostea nu moare niciodată! Amin.

Schimbarea la Faţă a Domnului Iisus Hristos

(6 august)

Iată ce spune părintele Cleopa: Dumnezeiasca Schimbare la Faţă a Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos este o mare sărbătoare. S-a petrecut în anul treizeci şi trei al vieţii Domnului nostru Iisus Hristos şi în ultimul an al propovăduirii Sale.

Mântuitorul era pe atunci în partea Cezareei lui Filip, unde marele Apostol Petru L-a mărturisit ca fiind Fiul lui Dumnezeu cel adevărat. El i-a întrebat pe apostoli : Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul Omului ? Iar apostolii ziceau : Doamne, unii zic că Tu eşti Ilie, alţii zic că eşti Ieremia sau alţii, că Tu eşti unul din prooroci ( Matei 16, 13-14 ). Iar Mântuitorul, vrând să scoată din mintea lor această mare greşeală, că El ar fi unul din prooroci care s-ar fi reîntrupat, a binevoit să-i ia pe cei trei apostoli, pe Petru, pe Ioan şi pe Iacov, fratele său, şi să-i suie pe vârful Muntelui Tabor.

Acolo, cei trei apostoli, fiind obosiţi de călătoria muntelui - că muntele este mare, lung şi înalt, când au ajuns cu Mântuitorul sus, de mare oboseală, au stat jos şi s-au odihnit până au adormit. Apoi, trezindu-se ei, prin iconomia lui Dumnezeu, Mântuitorul S-a schimbat la faţă înaintea lor. Hainele Lui s-au făcut ca lumina, faţa Lui strălucea mai mult decât soarele, iar ei, văzând aceasta, s-au spăimântat foarte şi au văzut că stătea în văzduh şi vorbea cu doi mari prooroci, cu Moise şi cu Ilie.

Moise era icoana şi închipuirea Mântuitorului, care a condus poporul lui Israel prin pustie până la primirea legii, mai înainte de venirea lui Hristos; şi Ilie, cel mai slăvit dintre prooroci, care va veni şi la a doua venire ca să predice Evanghelia trei ani şi jumătate pe pământ, împreună cu Enoh şi Ioan, pe vremea lui Antihrist, ca să întoarcă poporul evreiesc la dreapta credinţă. Stând ei aşa şi privind la Mântuitorul, auzeau cum vorbea Mântuitorul cu Ilie şi cu Moise în limba aramaică, limba lui Adam, pentru intrarea care avea s-o facă El în Ierusalim şi pentru preaslăvita Lui patimă, pentru răstignire, pentru moarte şi înviere.

Apostolii auzeau, dar erau îmbătaţi de lumină, de frică şi de cutremur, că un nor deodată a cuprins vârful Taborului. Dar norul acesta nu era întunecat, ci luminos ca soarele şi se întindea de la cer până la pământ şi un glas din nor, de sus, s-a auzit: Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care bine am voit. Pe Acesta să-L ascultaţi! (Matei 17, 5 ). Şi, deodată, au dispărut cei doi prooroci . Ei au rămas uimiţi, înţelegând că Hristos nu-i Ilie, ci este Dumnezeul lui Ilie; Hristos nu-i Ieremia, ci este Cel Care l-a sfinţit pe Ieremia în pântecele maicii lui, şi iarăşi că Hristos nu este Moise, ci este Cel care a dat lege lui Moise. Dumnezeu anume a voit să se arate aceşti doi prooroci, ca să ne facă să înţelegem că El este Dumnezeul proorocilor şi nu unul din prooroci.

Notă 1. De ce erau la dreapta şi stânga Mântuitorului Moise şi Ilie? Doar ei puteau să suporte lumina lui Dumnezeu căci, numai lor şi lui Isaiia, li s-a permis să-L vadă pe Dumnezeu (Exod 33:18-23, 1 Regi 19,9-13, Isaiia 6,1-3). Când li S-a arătat, Dumnezeu a fost grijuliu să nu-i vateme - pe Moise l-a apărat cu mâna Sa dreaptă pe când acesta s-a ascuns în crăpătura stâncii, iar pe Ilie l-a atins cu o briză blândă. Prezenţa lui Moise şi Ilie confirmă că este aceeaşi Lumină şi Acelaşi Dumnezeu pe care L-au cunoscut oamenii la vremea Vechiului Testament. Moise reprezintă Legea iar Ilie Profeţia, căci Domnul Iisus este împlinirea Legii şi a Proorocilor (Matei 5,17). Ucenicii au întrebat pe Învăţător: "Oare de ce zic cărturarii că întâi trebuie să vină Ilie?", adică să fie anunţată dinainte venirea lui Messia. Şi răspunsul Domnului le-a dat a înţelege că "Ilie" şi venise: era Sfântul Ioan Botezătorul care-L anunţase pe Mântuitorul, pe Iisus Hristos.

Notă 2. Există în lume trei munţi consideraţi sfinţi şi care au acelaşi hram - "Schimbarea la Faţă". Aceştia sunt: "Muntele Tabor" din Israel, acolo unde Iisus Hristos, în prezenţa a trei apostoli - Petru, Iacov şi Ioan - s-a umplut de lumină, arătându-şi Dumnezeirea; "Muntele Athos" din Grecia şi "Muntele Ceahlău" din România. Atât muntele Athos, cât şi muntele Ceahlău sunt consideraţi munţi sfinţi din cauza numeroaselor mânăstiri şi ale unei intense vieţi isihaste. Aceşti munţi au şi o poziţie geografică aproape similară. Muntele Athos (1935 m) are două vârfuri: Athos şi Panaghia. La fel, şi muntele Ceahlău (1907 m) are două vârfuri: Toaca şi Panaghia. Pe vârful Toaca se aflau, până la sfârşitul secolului XIX, o toacă de lemn şi un clopot mare, care au sunat secole de-a rândul la sărbători şi în fiecare miez de noapte, deşteptând sihaştrii pentru sfânta rugăciune. Alături se află "Vârful Panaghia", închinat Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, patroana şi ocrotitoarea României, care este şi patroana Sfântului Munte Athos. De 6 august, se urcă în munte sute de credincioşi la Sfânta Liturghie, săvârşită la schiturile "Sfântul Voievod Ştefan cel Mare" şi "Schimbarea la Faţă".

Notă 3. Mânăstirea americană cu hramul Schimbării la Faţă din Elwood City (Pensylvania), fondată de Maica Alexandra (Prinţesa Ileana a României, fiica Regelui Ferdinand şi a Reginei Maria)) în 1967 sub episcopul Valerian Trifa, îşi va sărbători anul acesta 40 ani (o dată cu sărbătorirea a 20 ani de stăreţie a Maicii Cristophora, actuala stareţă). Un mare număr de pelerini vor fi prezenţi de 6 august, cănd vor veni şi arhiepiscopul Natanael şi suita sa.

Adormirea Maicii Domnului

(15 august)

Sfînta Fecioară era de-acum de o vîrstă destul de înaintată. Dacă fusese născută prin anul 20 înainte de Hristos, pe vremea începutului construirii templului lui Irod, iar Sf. Dionisie Areopagitul venise la ea să o viziteze şi să obţină binecuvîntare pe la anul 52 după Hristos, trebuia să aibă peste şaptezeci de ani. După cum ştim, ea locuise mulţi ani printre primii creştini, deoarece Domnul Iisus a rugat-o să stea cu ucenicii Lui. Ea le dădea întărire sufletească şi spirituală în mijlocul tuturor adversităţilor vieţii, îi îmbărbăta prin prezenţa sa sfîntă şi ţinea mila şi binecuvîntarea lui Dumnezeu asupra lucrării mîinilor lor. Acum era în casa Sfîntului Apostol Ioan pe Muntele Sion şi adesea mergea de se ruga pe Muntele Măslinilor, chiar în locul de unde se înălţase Domnul Iisus.

Arhanghelul Gavriil a vestit-o, pe cînd se ruga în Muntele Măslinilor, că va muri într-o zi de vineri ca peste trei zile, duminică, să poată pleca la Hristos. Fecioara a anunţat pe Maria Magdalena şi pe celelalte, precum şi pe Sf. Ioan, arătîndu-le o ramură de palmier din paradis. Sf.Ioan a trimis vorbă prin fratele său Sf. Apostol Iacov, primul episcop al Ierusalemului, tuturor apostolilor, ucenicilor, rudelor şi prietenilor. Celor ce s-au adunat atunci îndată, Sfînta Maria le-a dat îmbărbătare în faţa veştii triste a morţii, spunîndu-le bucuria de a se duce la Fiul ei şi promiţîndu-le că va veghea de acolo asupra văduvelor, orfanilor şi celor în nevoie, rugîndu-i să o înmormînteze în Grădina Ghetsemani pe Muntele Măslinilor. In toiul pregătirilor un zgomot puternic s-a auzit, un nor a înconjurat casa Sfîntului Ioan şi toţi Apostolii, care erau risipiţi vestind Cuvîntul la toate capetele lumii, au fost aduşi acolo de îngerii Domnului, exceptînd pe Sf. Apostol Toma. Pe patul morţii, dragilor Apostoli pătrunşi de mare jale, Maica Domnului le-a spus, spre întărirea sufletelor lor în credinţă şi nădejede, parabola celor doi înalţi slujitori regali trimişi la un mare şi bogat tîrg: unul a cheltuit nebuneşte, întîrziind să se întoarcă la sorocul stabilit, celălalt a cumpărat pietre preţioase şi a venit la timp să-şi servească stăpînul.

Dumineca de 15 august, la a treia oră din zi (9:00 a.m.), în odaia cea mare ardeau multe lămpi şi Apostolii, adunaţi în jurul patului Sf. Fecioare, ofereau laude lui Dumnezeu. După ce s-a rugat, Fecioara i-a binecuvîntat. Au început şi ei să se roage. S-a auzit un tunet şi o voce puternică, o lumină de glorie divină a făcut să pălească lumina lămpilor - era Domnul Iisus venit să ia sufletul Maicii Sale. Ea a strigat aceleaşi vorbe spuse în Biblie: "Sufletul meu măreşte pe Domnul şi duhul meu se bucură în Dumnezeu Mîntuitorul meu (Luca 1: 46-47). Domnul a spus: "Marie". "Aicea sînt, Doamne", a răspuns dînsa. Apostolii au rugat-o să dea o binecuvîntare acestei lumi. Apoi a adormit. Faţa ei lucea ca soarele şi o dulce mireasmă se răspîndea din trupul ei sfînt.

Au dus-o la mormînt. Apostolii - de-o parte Sf. Ioan şi Sf. Petru, de cealaltă Sf. Iacov şi Sf. Pavel - au purtat patul ei pe umeri cu cîntări, urmaţi de mare alai, prin tot Ierusalemul de la Sion la Ghetsemani. Un nor luminos îi îmbrăca şi se auzeau glasurile de slavă ale îngerilor. Fariseii au răsculat mulţimea care a încercat furioasă să atace procesiunea dar lumina norului ce îmbrăca pe cei cerniţi a orbit-o şi mulţi se loveau de ziduri sau unii de alţii. Un preot evreu, Athonios, mergea pe drum şi, mînios pe onoarea adusă trupului Celei ce a dat naştere Celui care, chipurile, a distrus legea strămoşilor, s-a repezit să dea trupul Fecioarei jos la pămînt. Un înger i-a tăiat cu paloşul, mîinile, care au rămas lipite de patul sfînt. Evreii care erau cu dînsul, înfricoşaţi, au strigat: "Cu adevărat Acela ce a fost născut de tine este Dumnezeu cel Adevărat, o Maica lui Dumnezeu, Pururea Fecioară Maria". Athonios a fost cuprins de căinţă şi sufletul, în marea suferinţă a trupului, a fost cuprins de arzătoare frică şi credinţă. Apostolii i-au spus să-şi atingă mîinile rămase pe patul Fecioarei şi să cheme numele ei; a fost vindecat, doar o linie roşie marcînd coatele la tăietură.

Sf. Toma, care predica Biblia în ţinuturile Indiei pre cînd Adormirea avea loc, a fost luat de un nor a treia zi dupa îngropare şi adus la mormînt. Aici a văzut cu ochii duhului cum trupul Maicii Domnului era tocmai mutat la cer şi, plin de jale, a strigat: "Unde te duci, Prea Sfînto?" Iar ea şi-a scos cingătoarea şi i-a dat-o zicînd: "Ţine-o, prietenul meu." şi a dispărut. Fără să înţeleagă, întors la Apostoli cu brîul în mînă, Sf. Toma le-a reproşat, tînguindu-se cu mare tristeţe, că nu l-au chemat la îngropare. Şi atunci, făcîndu-li-se milă de el, Apostolii l-au dus la mormînt, au dat la o parte piatra, ca el să vadă şi să venereze sfintele ei rămăşiţe. Dar mare le-a fost mirarea cînd au văzut că trupul fusese luat şi ce mai rămăsese erau doar straiele care răspîndeau o minunată mireasmă.

Mai tîrziu, într-o seară, pre cînd, plini de dor pentru Sf. Fecioară şi de grijă pentru mormîntul ei gol, Apostolii cinau şi, după obicei, puseseră un cub de pîine în capul mesei ca pe porţia cuvenită lui Iisus urmînd ca după sfîrşitul cinei, închinîndu-se, să împartă acea bucăţică, Maica Domnului a apărut în mijlocul lor într-o dulce lumină spunîndu-le: "Bucuraţi-vă, căci voi fi cu voi toate zilele vieţii voastre!" Cutremuraţi i-au zis: "Prea Sfîntă (A Toate Sfîntă = Panaghia) Maică a lui Dumnezeu, mîntuieşte-ne pre noi", ceea ce a sunat foarte aproape de cele ce ziceau de obicei: "Doamne Iisus Hristoase, ajută-ne". Şi s-au încredinţat că Maica Vieţii s-a înălţat cu trupul, ca şi prea minunatul său Fiu, la viaţa veşnică. S-au rugat şi au slăvit pe Dumnezeu, lăudînd sfinţenia Maicii sale.

Dacă Anul bisericesc începe cu naşterea Maicii Domnului, mijlocitoarea întrupării Domnului Iisus şi mijlocitoarea noastră la Dumnezeu (8 septembrie), el se termină cu praznicul Adormirii Maicii Domnului.

Sfântul Herman din Alaska, întâiul sfânt ortodox al Americii

(9 august)

Sfântul Herman (1756-1837) a venit în Alasca de la celebra mânăstire Valaam de lângă lacul Ladoga din nordul Rusiei, ca purtător al învăţăturii Sfântului Paisie Velicikovski, traducătorul Filocaliei, stareţul mânăstirii Neamţ (deci un mesager rus aducând în America un mesaj pornit tocmai de pe plaiurile Moldovei noastre). Din cei zece monahi care au plecat prin Siberia şi apoi cu corabia peste mare, Sf. Herman a fost singurul care a supravieţuit. El a trăit 40 ani în Insula Bradului (Spruce Island), în mijlocul populaţiei aleutine, de lângă marea insulă cu colonie rusească, Kodiak. A dus o viaţă sfântă, săvârşind multe minuni, înconjurat cu dragoste de copiii şi oamenii aleuti, de animalele pădurii care toate îl ascultau şi urmau. A avut de suferit persecuţii. A fost canonizat în ziua de 9 august 1970. Icoana alăturată a fost făcută în România.

Moment de răscruce pentru Biserica Ortodoxă Română:

tradiţie sau reformă

Preafericitul părinte Teoctist, patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a decedat în după-amiaza zilei de 30 iulie, la vârsta de 92 de ani, în urma unui stop cardiac, survenit după o operaţie de prostată la secţia de Urologie a spitalului Fundeni. Ziua funeraliilor Preafericitului Părinte a fost declarată zi de doliu naţional, iar trupul său a fost depus la Catedrala Patriarhală din Bucureşti. Episcopul Maramureşului şi Sătmarului, Iustinian, şi arhiereul vicar Iustin Sigheteanul arată, într-un comunicat de presă, că vor fi trase clopotele în toate bisericile, precum şi în mănăstiri şi schituri, în fiecare zi, la ora 12.00, timp de cinci minute, până la înmormântarea Patriarhului Teoctist.

Vestea morţii Patriarhului a şocat clerici şi laici deopotrivă. Preoţi, profesori, specialişti în teologie şi politicieni spun că decesul Prea Fericitului Părinte Teoctist este o mare pierdere pentru ortodoxism. Preşedintele Traian Băsescu şi-a exprimat într-un mesaj dat publicităţii tristeţea aflării veştii trecerii la cele veşnice a Prea Fericitului Părinte Patriarh Teoctist.

Patriarhul Teoctist s-a născut pe 7 februarie 1915, în judeţul Botoşani. Pe numele real, Toader, el a fost al zecelea din cei 11 copii ai familiei Arăpaşu. S-a alăturat monahilor încă de la vârsta de 13 ani, iar 7 ani mai târziu, în 1935, a primit numele Teoctist, după ce a depus voturile monahale la Mânăstirea Bistriţa-Neamţ. Teoctist a ocupat pe rând posturile de preot, ieromonah, eclesiarh, exarh al mânăstirilor, vicar administrativ şi arhimandrit în diferite lăcaşuri de cult din Moldova. În paralel a urmat cursurile Facultăţii de Teologie, pe care a absolvit-o Magna cum laude, iar apoi pe cele ale facultăţii de Litere şi Filozofie din Iaşi.

În 1950 a fost ales - de către Sfântul sinod al BOR - episcop-vicar al Patriarhiei, cu titlul de Botoşăneanul. În anii următori, Teoctist şi-a continuat ascensiunea în ierarhia bisericească. El a fost pe rând Arhiepiscop al Iaşilor şi Mitropolit al Moldovei şi Sucevei şi suplinitor pentru posturile de Arhiepiscop al Sibiului şi Mitropolit al Transilvaniei şi de Arhiepiscop al Bucureştilor, Mitropolit al Munteniei şi Dobrogei şi Patriarh al Bisericii Ortodoxe Romane.

Pe 9 noiembrie 1986, Colegiul Electoral Bisericesc l-a ales în demnitatea de Patriarh şi instalat în funcţie 10 zile mai târziu. În 1999 a devenit membru de onoare al Academiei Române. Moartea sa survine pe neaşteptate, căci Părintele Teoctist participa cu multă vigoare la toate treburile administrative şi duhovniceşti ale Bisericii şi nu se ştia că este bolnav. Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească! Viaţa îndelungată i-a permis o activitate de 57 de ani de Arhierie – nimeni nu a fost atât de longeviv în BOR! A fost un Patriarh echilibrat şi a reuşit să ţină în mână tensiunile dintre principalele curente, "ecumenist" (unirea dintre biserici) şi "antiecumenist" (tradiţie). Patriarhul Teoctist a fost primul Patriarh ortodox care l-a invitat pe şeful Bisericii Catolice în vizită la Bucureşti. Vizita istorică făcută în 1999 de Papa Ioan Paul al II-lea în România rămâne unul dintre cele mai importane gesturi de apropiere între cele două biserici creştine. Cei doi înalţi prelaţi au împărtăşit ideea că Biserica Ortodoxă şi cea Catolică "trebuie să contribuie împreună la o misiune de unitate în şi prin credinţă". Patriarhul Teoctist s-a distins prin efortul depus pentru reeditarea Bibliei de la Bucureşti (tipărită pentru prima dată în 1688) şi reconstruirea Catedralei Neamului unde şi-a dorit să-i fie şi locul său de veci.

Din păcate, a avut o imagine nemeritat de proastă, iar posteritatea probabil că îi va fi nerecunoscătoare, comentează gazetarul Andrei Bădin (Părintele Teoctist a fost acuzat de slăbiciune în faţa comuniştilor, neîmpotrivindu-se nici măcar propunerii de dărâmare a Patriarhiei făcută de Ceauşescu, pe care îl declarase "gânditor genial şi om de stat excepţional"). Când scaunul de Patriarh devine vacant, locotenenţa patriarhală îi revine de drept primului ierarh eparhiot, cu cea mai mare vechime în scaun, adică în hirotonie. În caz de impediment sau refuz, următorului, şi aşa mai departe. Astfel, locotenenţa (interimatul) va fi asigurată de IPS Nicolae, Mitropolitul Banatului, care nu va mai putea candida, ulterior, pentru scaunul de Patriarh, potrivit Statutului BOR. Mitropolitul Banatului a recunoscut, în urmă cu mai mulţi ani, din proprie iniţiativă, relaţia de colaborare cu Securitatea şi s-a căit pentru acest episod din trecutul său.

După 41 de zile de vacantare, se va convoca Sinodul pentru desemnarea candidaţilor pentru scaunul de Patriarh. Candidaţii pentru slujirea de Patriarh sunt propuşi, de regulă, din rândul mitropoliţilor. Viitorul Patriarh al României va fi ales prin vot secret. (conform hotărârii din 1 martie 2006 a Adunării Naţionale Bisericeşti). Potrivit cutumei - şi nu vreunei reglementări interne - scaunul patriarhal este ocupat de mitropolitul Moldovei. Acesta este astăzi, IPS Daniel Ciobotea, cunoscut pentru "ecumenismul" său şi pentru că îi prigoneşte pe monahii tradiţionalişti, care ţin de învăţătura adevărată a Bisericii. Venirea lui în funcţia de patriarh ar putea dinamita din interior Biserica. Al doilea candidat potenţial este episcopul Teofan al Olteniei. Şanse majore pentru a ocupa scaunul patriarhal se pare că ar avea şi Părintele Bartolomeu Anania, Mitropolitul Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului, care este o mare autoritate în Biserică şi care a căutat tot timpul să păstreze o linie tradiţională, fără să curme însă dialogul cu alte culte creştine.

Între ţările europene România este a cincea ca religiozitate a populaţiei (după Malta 99%, Polonia 96%, Irlanda 88% şi Grecia), conform datelor lui World Values Survey şi unui Eurobarometer dedicat valorilor, ştiinţei şi tehnologiei în 2005. Ea este urmată de Bulgaria şi se situează înaintea statelor vestice (Olanda 58%, Franţa 56%, Germania 49%, Suedia 46%, Republica Cehă 33%).

(culese din ziarele şi blogurile româneşti)

Povestire: La vânătoare de cerbi

În toamna anului 1982, fiind bolnav, am primit acasă vizita unui prieten, pe nume Rusa Ioan. Pasionat vânător, el mi-a povestit atunci o întâmplare neobişnuită care l-a marcat pentru tot restul vieţii (de altfel s-a şi lăsat după aceea de vânătoare). S-a întâmplat în luna ianuarie, din anul 1966, pe când vânau în munţii dintre Mânăstirea Agapia şi Mânăstirea Sihăstria, pe un teritoriu întins pe vreo 10-12 km. Ninsese proaspăt, pământul era acoperit cu un strat de zăpadă imaculată. Vremea era excepţională. Nici măcar o adiere de vânt. La un moment dat, tot hălăduind pe urma vânatului, au ajuns la poalele unor munţi unde curgea un pârâu cu malurile foarte prăpăstioase. Nu cunoşteau nici numele muntelui, nici al pârâului. Importantă era configuraţia locului, ideală pentru a stabili pânda, având în vedere că animalele aveau să vină, mai mult ca sigur, la adăpat. Înşiraţi de-a lungul pârâului, pe partea opusă muntelui, la distanţă de 30-40 de metri unul de altul, asezaţi pe trepiede şi îmbrăcaţi ca nişte fantome, în pânze albe, găurite în dreptul ochilor, tovarăşii de vânătoare aşteptau... După vreo două ore, din desişul pădurii a apărut un cerb. Cei care l-au prins în cătarea puştii au tras. Animalul n-a fost însă omorât şi a dispărut din nou în pădure. Zăpada era plină de pete de sânge, ceea ce dovedea că cerbul fusese rănit. Păşind pe urmele lui, ceata de vânători a intrat într-o veritabilă aventură. Drumul abrupt ducea prin desişuri întunecoase, hăţişuri sălbatice şi-ncâlcite, grohotişuri mişcătoare, aşezate pe margini de rape, printre stânci prăvălite şi pe lângă peşteri întunecoase de te cuprindea frica: într-un cuvânt, prin locuri pustii şi neumblate de oameni.

În această urmărire frenetică de peste trei ore şi numai urcuş, vânătorii au ajuns în cele din urmă într-un loc ceva mai luminos. S-au oprit şi şi-au tras sufletul. Imediat în apropiere se afla şi un izvor. Atunci au observat că, din dreptul lui, pornea către vârful muntelui o cărare, lată cam de un metru. Bănuind că cerbul o luase într-acolo, au pornit iarăşi, cu aceeaşi neobosită îndârjire, pe urmele lui. Când ce să vezi: pe stratul de zăpadă neatins se vedeau urme proaspete de pantofi de femeie, care urcau spre vârf. Au rămas ca trăzniţi. Ce să caute iarna, în pustietatea şi sălbăticia ameninţătoare a muntelui, o femeie? Aşa ceva era de neimaginat. Intrigaţi şi neliniştiţi cumva de întâmplare, au pornit după acele urme să vada unde duc. N-au avut de străbătut cale lungă fiindcă, în faţa lor, le-a apărut dintr-o dată o femeie îmbrăcată în negru, cu figură blândă şi luminoasă. Aceasta i-a întrebat ce caută acolo în vârful muntelui. Muţi de uimire, vânătorii nu şi-au putut descleşta gurile. Atunci femeia i-a rugat să nu înainteze mai departe, căci acolo se afla sălaşul ei, şi să se întoarcă la pârâul din vale. „Daca nu v-ar fi adus aici cerbul pe care l-aţi hăituit şi rănit, nu aţi fi descoperit aceste locuri, tăinuite de Însuşi Dumnezeu. Dar poate că aşa a fost voia Lui”. Cu glasul frânt de emoţie, unul din bărbaţi a îndrăznit s-o întrebe de unde ştie de cerbul rănit. „Ştiu”, a răspuns femeia în negru, „fiindcă bietul de el a venit sus, la mine, i-am văzut rana însângerată şi i-am uns-o cu alifie de brad. Acum se odihneşte în siguranţă. Plecaţi cu Domnul şi nu mai omorâţi niciodată animale nevinovate”, le-a spus. „Să vă lăsăm ceva bani?”, i-au propus vânătorii. „Ce să cumpăr aici cu bani?”, le-a raspuns ciudata făptură, înveşmântată ca o monahă. „Să vă lăsăm ceva de mâncare?”, au imbiat-o din nou. „Nu am nevoie, că pe mine mă hrăneşte Sfânta Treime”, a raspuns ea. Pătrunşi de o stare de iluminare duhovnicească, vânătorii şi-au cerut iertare şi au plecat, minunându-se de bizara întorsătură a acelei zile petrecute în munţi.

Impresionat de povestea prietenului meu, d-l Rusa Ioan, am luat din bibliotecă, în prezenţa sa, cartea „Vetre de sihăstrie românească” a ieromonahului Ioanichie Bălan, unde la pagina 105 scrie următoarele: „Ultimul sihastru din Munţii Sihlei a fost o smerită călugăriţă, anume Schimonahia Valentina Neacşu. Această iubitoare de Hristos s-a nevoit cu fiica ei după trup, monahia Emiliana, vreme de douăzeci de ani, într-un mic bordei de lemn şi pământ, aproape de locul numit Râpa lui Coroi. Era o adevărată mamă duhovnicească pentru toţi. Apoi, bineplăcând lui Dumnezeu, s-a mutat la cele veşnice, la începutul anului 1964. Iar monahia Emiliana, mai nevoindu-se singură în munte încă 15 ani, a fost găsită adormită în pădure, alături de bordei, în primăvara anului 1979, şi a fost îngropată acolo. Aşa s-au săvârşit ultimii sihaştri din munţii Sihlei.” Era probabil monahia Emiliana.

(povestit de Luca Dumitru în revista Formula AS, Spiritualitate)

Mânăstirea Sfânta Cruce din Castro Valley

Mânăstirea Sfânta. Cruce din Castro Valley se află situată pe Palomares Road care şerpuieşte pe marginea unui mic pârâiaş care devine un adevărat râu pe vreme de ploaie. Ea datează de prin anii ’70. Prezenţa unor copaci redwood imenşi, alături de numeroşii nuci din spate, susurul domol al apei de munte care curge în spatele mânăstirii, vântul care unduieşte pomii şi zgomotul frunzelor vestejite în cădere, zăngănitul adus de briza răcorosului asfinţit care inundă muzicalitatea naturii, prezenţa căprioarelor într-un apus de soare blând, te aduc în pragul unui paradis nemuritor. Înviorarea sufletească nu se lasă aşteptată într-un asemenea mirific aşezământ dacă mai ales păşeşti, sfios şi cu grijă să nu mişti ceva sau deranjezi, şi Doamne fereşte! să produci vreo sminteală dăunătoare minunatelor locuri în care te afli şi unde te aşteaptă primitori Părintele stareţ Todor şi Părintele dr. Steven. La intrare, pe partea dreaptă, există o frumoasă troiţă românească. Ea a fost adusă din România cu bunăvoinţa Preotului Cornel Avramescu din Anaheim şi cu sprijinul financiar al bine credincioasei familii Sorin şi Octavia Cişmaş, spre gloria lui Dumnezeu (din textul scris de Pr. Gheorghe Naghi).