HOLLY RESURECTION ROMANIAN ORTHODOX CHURCH

MISIUNEA ROMÂNĂ ORTODOXĂ INVIEREA DOMNULUI

9091 ALDER AVE , SACRAMENTO CA 95829

Preot: Gheorghe Naghi (cell. 510 390 0055 sau tel. 408 347 1802)

V E S T I T O R U L

August 2005

Calendarul lunii

Luni, 1 august: Scoaterea Sfintei Cruci. (Inceputul Postului Adormirii Maicii Domnului).

Vineri, 5 august: Cuviosul Ioan Iacob de la Neamţ.

Sâmbătă, 6 august: Schimbarea la Faţă (Dezlegare la peşte)

Duminică, 7 august: Sf. Cuvioasă Teodora de la Sihla. Duminica 7-a după Rusalii. Romani 15, 1-7; Matei 9, 27-35 (Vindecarea a doi orbi).

Marţi, 9 august: Sf.Ap. Matia (înlocuitorul trădătorului Iuda - Fapte 1, 26). Sf. Cuvios Herman din Alaska, întâiul Sfânt ortodox al Americii.

Duminică, 14 august: Inainteprăznuirea Adormirii Maicii Domnului. Duminica 8-a după Rusalii. 1 Corinteni 1, 10-17; Matei 14, 14-22 (Inmulţirea pâinilor).

Luni, 15 august: Adormirea Maicii Domnului

Marţi, 16 august: Sf. Mahramă a Domnului. Sfântul martir Constantin Brâncoveanu şi cei patru fii ai săi.

Duminică, 21 august: Sf. Muc. Romul preotul. Duminica 9-a după Rusalii. 1 Corinteni 3, 9-17; Matei 14, 22-34 (Umblarea pe mare).

Vineri, 26 august: Sf. Mucenici Adrian şi Natalia.

Duminică, 28 august: Sf. Ana Proorociţa. Duminica 10-a după Rusalii. 1 Corinteni 4, 9-16; Matei 17, 14-23 (Vindecarea lunatecului).

Luni, 29 august: Tăierea Capului Sf. Prooroc Ioan Botezătorul (Post).

Date memorabile

6 august 1945 – Bomba atomică (Enola Gay) la Hiroşima.

7 august 1966 – Hirotonirea întru Arhiereu a P.C. Arhimandrit Victorin Ursache, episcop al Românilor din America şi Canada, în Catedrala Sf. Gheorghe din Windsor, Ontario.

9 august 1601 - Mihai Viteazul a fost ucis mişeleşte la Gorăslău.

15 august 1517 – S-a sfinţit mânastirea Curtea de Argeş, ctitoria lui Neagoe Basarab (inspiratoarea Baladei Meşterului Manole).

15 august 1714 – Moare ca martir Constatin Brâncoveanu la Constantinopol.

19 august 1881 – S-a născut la Liveni-Dorohoi marele violonist şi compozitor George Enescu.

23 august 1944 – Inceputul oficial al infamului regim comunist în România.

24 august 1873 – A murit Avram Iancu, marele erou de la 1848 al românilor din Transilvania.

Schimbarea la Faţă a Domnului Iisus Hristos (6 august)

Domnul nostru Iisus Hristos, în anul treizeci şi trei al naşterii Sale şi în al treilea an, cel de pe urmă al propovăduirii sale, apropiindu-se spre patima cea de bună voie pentru mîntuirea noastră, s-a dus în laturile Cezareei lui Filip, după cuvintele pe care i le-a zis Petru: Tu eşti Hristos Fiul Dumnezeului celui viu..., şi acolo a început a spune ucenicilor Săi că I se cade să meargă în Ierusalim, să pătimească mult de la bătrîni, de la arhierei şi de la cărturari, şi să fie ucis. Din această pricină El a văzut pe ucenicii Săi mîhnindu-se, dar mai ales pe Petru, care Îl oprea pe El, zicîndu-I: "Doamne, să-Ţi fie milă de Tine şi nu-Ţi fă Ţie aceasta". Atunci, ridicîndu-le mîhnirea sufletelor lor, a făgăduit unora dintre dînşii că, după puţine zile, are să le arate lor slava Sa, zicînd: "Sînt unii dintre cei care stau aici şi care nu vor gusta moarte, pînă ce nu vor vedea pe Fiul Omului stînd întru slava Împărăţiei Lui".

Deci, trecînd şase zile de la ziua aceea în care a grăit aceste cuvinte, Domnul a plecat din latura Cezareei lui Filip, în hotarele Galileei şi a venit la Muntele Taborului, care este în Galileea, venind după el ucenicii şi mult popor. Dar de vreme ce obiceiul Domnului nostru Iisus Hristos era ca rugăciunile cele către Dumnezeu Tatăl să le facă singur, îndeosebi de ucenicii Săi, de aceea a lăsat sub munte poporul şi pe ucenicii Săi şi a luat numai pe trei din ei: pe Petru, pe Iacov şi pe Ioan, şi s-a suit cu dînşii în munte să se roage.

Acolo, depărtîndu-se puţin de cei trei ucenici la un loc înalt, se ruga; iar cei trei ucenici, ostenindu-se, pe de o parte de suirea muntelui înalt, iar pe de alta, de lungimea rugăciunii, au adormit, precum zice evanghelistul Luca: Iar Petru şi cei ce erau cu dînsul, se îngreuiaseră de somn. Deci, dormind ei, Iisus Hristos S-a schimbat la faţă, strălucind cu slava dumnezeirii Sale şi, din porunca Lui, I-au stat înainte doi prooroci, Moise şi Ilie, care grăiau cu Dînsul despre ieşirea Lui din trup şi despre ceea ce avea să se săvîrşească în Ierusalim. Din această pricină, apostolii, deşteptîndu-se, au văzut slava Lui cea negrăită, faţa cea luminoasă ca soarele, hainele Lui albe ca zăpada şi doi bărbaţi stînd şi grăind cu dînsul întru slava aceea, şi s-au înspăimîntat; şi au cunoscut - Duhul Sfînt descoperindu-le lor -, pe bărbaţii aceea că erau Moise şi Ilie, şi au înţeles vorba lor pentru patima lui Hristos cea de bună voie. Deci, stăteau cu cutremur, ascultînd cele ce se grăia.

Îndulcindu-se de vederea slavei celei dumnezeieşti, pe care au văzut-o pe cît putea să îngăduie vederea ochilor trupeşti, atît le-a arătat lor şi Domnul, pe cît putea firea omenească. Căci este cu neputinţă omului muritor să vadă dumnezeirea cea fără de moarte şi nevăzută, precum de mult Moise, care se ruga Lui, să-i arate slava feţei Sale celei dumnezeieşti în vederea ochilor. Dumnezeu i-a răspuns: Omul nu poate vedea faţa Mea şi să fie viu. Deci, sfîrşindu-se vorbirea lui Hristos cu Moise şi Ilie şi ducerea lor cunoscîndu-se prin duh de către apostoli, i-a fost jale lui Petru, că proorocii vor să se ducă de la vederea lor. Ei doreau neîncetat acea slavă a lui Hristos, ca să se îndulcească de vederea sfinţilor prooroci. Deci, Petru a luat îndrăzneală şi a zis: Doamne, bine este nouă să fim aici şi să facem trei colibe: una Ţie, una lui Moise şi una lui Ilie. Acestea grăindu-le Petru, un nor luminos, care a pus înaintea lui Hristos pe amîndoi proorocii, tot acelaşi nor, prin voia Lui cea dumnezeiască, vrînd să-i ia pe dînşii şi să ducă pe fiecare la locul său, a umbrit pe apostoli, înconjurînd vîrful muntelui aceluia. Atunci apostolii mai mult s-au temut, căci, apropiindu-se de Hristos, au intrat în nor, şi întru acel ceas s-a auzit glas din nor, zicînd: Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care bine am voit, pe Acesta să-L ascultaţi! Un glas ca acesta venind de sus, de spaima cea mare n-a mai rămas putere în apostoli, pentru că s-au temut foarte mult şi au căzut cu feţele la pămînt. Deci, căzînd ei, slava Domnului s-a luat de la vederea lor şi proorocii s-au dus la locurile lor; iar Domnul, apropiindu-Se, S-a atins de ucenicii care zăceau la pămînt, zicîndu-le: Sculaţi-vă şi nu vă temeţi! Ucenicii, ridicîndu-şi ochii, nu au văzut pe nimeni decît numai pe Iisus Hristos singur.

Pogorîndu-se ei din munte, Domnul le-a poruncit ucenicilor să nu spună nimănui despre vedenia aceea, pînă ce, după primirea patimilor şi a morţii, va învia a treia zi din mormînt. Deci dînşii au tăcut şi întru acele zile nu au spus nimănui nimic din cele ce au văzut.

Adormirea Maicii Domnului (15 august)

Sfînta Fecioară era de-acum de o vîrstă destul de înaintată. Dacă fusese născută prin anul 20 înainte de Hristos, pe vremea începutului construirii templului lui Irod, iar Sf. Dionisie Areopagitul venise la ea să o viziteze şi să obţină binecuvîntare pe la anul 52 după Hristos, trebuia să aibă peste şaptezeci de ani. După cum ştim, ea locuise mulţi ani printre primii creştini, deoarece Domnul Iisus a rugat-o să stea cu ucenicii Lui. Ea le dădea întărire sufletească şi spirituală în mijlocul tuturor adversităţilor vieţii, îi îmbărbăta prin prezenţa sa sfîntă şi ţinea mila şi binecuvîntarea lui Dumnezeu asupra lucrării mîinilor lor. Acum era în casa Sfîntului Apostol Ioan pe Muntele Sion şi adesea mergea de se ruga pe Muntele Măslinilor, chiar în locul de unde se înălţase Domnul Iisus.

Totuşi dorinţa ei cea mai arzătoare era să părăsească trupul pămîntesc şi să fie alături de Fiul şi Dumnezeul său cel prea iubit, să-I cinstească dulcea-I Faţă. S-a rugat adesea cu mare sfîşiere s-o ia Dumnezeu din această vale a plîngerii în lumea celor binecuvîntaţi, din înălţime. Şi de asemenea s-a rugat s-o ferească Domnul cînd sufletul îi va fi fost luat, de vederea înfricoşătoare şi spurcată a spiritelor răului. Hristos a răspuns rugăciunilor Maicii Sale spunîndu-i că, aşa cum a fost cu El, Sf. Fecioară va muri, învia a treia zi şi ridica la cer după patruzeci de zile; Arhanghelul Gavriil îi va vesti vremea morţii cu trei zile înainte, dîndu-i o ramură de palmier ruptă din paradis, cu care se va înălţa la cer; Domnul Iisus Insuşi, cu îngerii, arhanghelii şi toţi sfinţii îi vor lua sufletul şi-l vor duce în Impărăţia de veci.

Aşa s-a întîmplat. Arhanghelul a vestit-o, pe cînd se ruga în Muntele Măslinilor, că va muri într-o zi de vineri ca peste trei zile, duminică, să poată pleca la Hristos. Fecioara a anunţat pe Maria Magdalena şi pe celelalte, precum şi pe Sf. Ioan, arătîndu-le o ramură de palmier din paradis. Sf.Ioan a trimis vorbă prin fratele său Sf. Apostol Iacov, primul episcop al Ierusalemului, tuturor apostolilor, ucenicilor, rudelor şi prietenilor. Celor ce s-au adunat atunci îndată, Sfînta Maria le-a dat îmbărbătare în faţa veştii triste a morţii, spunîndu-le bucuria de a se duce la Fiul ei şi promiţîndu-le că va veghea de acolo asupra văduvelor, orfanilor şi celor în nevoie, rugîndu-i să o înmormînteze în Grădina Ghetsemani pe Muntele Măslinilor. In toiul pregătirilor un zgomot puternic s-a auzit, un nor a înconjurat casa Sfîntului Ioan şi toţi Apostolii, care erau risipiţi vestind Cuvîntul la toate capetele lumii, au fost aduşi acolo de îngerii Domnului, exceptînd pe Sf. Apostol Toma. Pe patul morţii, dragilor Apostoli pătrunşi de mare jale, Maica Domnului le-a spus, spre întărirea sufletelor lor în credinţă şi nădejede, parabola celor doi înalţi slujitori regali trimişi la un mare şi bogat tîrg: unul a cheltuit nebuneşte, întîrziind să se întoarcă la sorocul stabilit, celălalt a cumpărat pietre preţioase şi a venit la timp să-şi servească stăpînul.

Dumineca de 15 august, la a treia oră din zi (9:00 a.m.), în odaia cea mare ardeau multe lămpi şi Apostolii, adunaţi în jurul patului Sf. Fecioare, ofereau laude lui Dumnezeu. După ce s-a rugat, Fecioara i-a binecuvîntat. Au început şi ei să se roage. S-a auzit un tunet şi o voce puternică, o lumină de glorie divină a făcut să pălească lumina lămpilor - era Domnul Iisus venit să ia sufletul Maicii Sale. Ea a strigat aceleaşi vorbe spuse în Biblie: "Sufletul meu măreşte pe Domnul şi duhul meu se bucură în Dumnezeu Mîntuitorul meu (Luca 1: 46-47). Domnul a spus: "Marie". "Aicea sînt, Doamne", a răspuns dînsa. Apostolii au rugat-o să dea o binecuvîntare acestei lumi. Apoi a adormit. Faţa ei lucea ca soarele şi o dulce mireasmă se răspîndea din trupul ei sfînt.

Au dus-o la mormînt. Apostolii - de-o parte Sf. Ioan şi Sf. Petru, de cealaltă Sf. Iacov şi Sf. Pavel - au purtat patul ei pe umeri cu cîntări, urmaţi de mare alai, prin tot Ierusalemul de la Sion la Ghetsemani. Un nor luminos îi îmbrăca şi se auzeau glasurile de slavă ale îngerilor. Fariseii au răsculat mulţimea care a încercat furioasă să atace procesiunea dar lumina norului ce îmbrăca pe cei cerniţi a orbit-o şi mulţi se loveau de ziduri sau unii de alţii. Un preot evreu, Athonios, mergea pe drum şi, mînios pe onoarea adusă trupului Celei ce a dat naştere Celui care, chipurile, a distrus legea strămoşilor, s-a repezit să dea trupul Fecioarei jos la pămînt. Un înger i-a tăiat cu paloşul, mîinile, care au rămas lipite de patul sfînt. Evreii care erau cu dînsul, înfricoşaţi, au strigat: "Cu adevărat Acela ce a fost născut de tine este Dumnezeu cel Adevărat, o Maica lui Dumnezeu, Pururea Fecioară Maria". Athonios a fost cuprins de căinţă şi sufletul, în marea suferinţă a trupului, a fost cuprins de arzătoare frică şi credinţă. Apostolii i-au spus să-şi atingă mîinile rămase pe patul Fecioarei şi să cheme numele ei; a fost vindecat, doar o linie roşie marcînd coatele la tăietură.

Toate celelalte au decurs cum fuseseă vestite, spre slava lui Dumnezeu şi întărirea sufletelor credincioşilor. Sf. Toma, care predica Biblia în ţinuturile Indiei pre cînd Adormirea avea loc, a fost luat de un nor a treia zi dupa îngropare şi adus la mormînt. Aici a văzut cu ochii duhului cum trupul Maicii Domnului era tocmai mutat la cer şi, plin de jale, a strigat: "Unde te duci, Prea Sfînto?" Iar ea şi-a scos cingătoarea şi i-a dat-o zicînd: "Ţine-o, prietenul meu." şi a dispărut. Fără să înţeleagă, întors la Apostoli cu brîul în mînă, Sf. Toma le-a reproşat, tînguindu-se cu mare tristeţe, că nu l-au chemat la îngropare. Şi atunci, făcîndu-li-se milă de el, Apostolii l-au dus la mormînt, au dat la o parte piatra, ca el să vadă şi să venereze sfintele ei rămăşiţe. Dar mare le-a fost mirarea cînd au văzut că trupul fusese luat şi ce mai rămăsese erau doar straiele care răspîndeau o minunată mireasmă.

Mai tîrziu, într-o seară, pre cînd, plini de dor pentru Sf. Fecioară şi de grijă pentru mormîntul ei gol, Apostolii cinau şi, după obicei, puseseră un cub de pîine în capul mesei ca pe porţia cuvenită lui Iisus urmînd ca după sfîrşitul cinei, închinîndu-se, să împartă acea bucăţică, Maica Domnului a apărut în mijlocul lor într-o dulce lumină spunîndu-le: "Bucuraţi-vă, căci voi fi cu voi toate zilele vieţii voastre!" Cutremuraţi i-au zis: "Prea Sfîntă (A Toate Sfîntă = Panaghia) Maică a lui Dumnezeu, mîntuieşte-ne pre noi", ceea ce a sunat foarte aproape de cele ce ziceau de obicei: "Doamne Iisus Hristoase, ajută-ne". Şi s-au încredinţat că Maica Vieţii s-a înălţat cu trupul, ca şi prea minunatul său Fiu, la viaţa veşnică. S-au rugat şi au slăvit pe Dumnezeu, lăudînd sfinţenia Maicii sale.

Troparul Adormirii Maicii Domnului: Intru naştere fecioria ai păzit, întru adormire lumea nu ai părăsit, de Dumnezeu Născătoare; mutatu-te-ai la viaţă fiind Maica Vieţii şi cu rugăciunile tale mîntuieşti din moarte sufletele noastre.

Sfânta Cuvioasă Teodora de la Sihla (7 august)

S-a născut în satul Vânători, jud. Neamţ, pe la anul 1650. Era una dintre cele două fiice ale lui Ştefan Joldea, armaş la cetatea Neamţului,(fiind deci un dregător domnesc). Amândouă fiice ale sale creşteau în păzirea legii lui Dumnezeu, în cinstirea părinţilor şi în cuviinţă faţă de oameni, casa în care trăiau fiind deschisă atât cuvioşilor monahi cât şi pelerinilor aflaţi în trecere; astfel, din fragedă pruncie fetele au învăţat odată cu rugăciunea şi unele virtuţi ale nevoinţei creştineşti.

Încă din tinereţe Teodora va cunoaşte o grea încercare a vieţii, deoarece sora ei, Marghioliţa, va fi răpusă de o moarte tragică. Acest eveniment o va zgudui adânc pe Teodora, în care va încolţi încă de pe acum gândul retragerii din lume. Dar părinţii, îndureraţi de pierderea unei fiice, nu se împăcau cu gândul să o piardă şi pe cea de-a doua, astfel că nu au lăsat-o pe Teodora să-şi împlinească acest gând, ci au căsătorit-o, la vremea cuvenită, cu un tânăr de prin părţile Tării de Jos, astfel că după legiuita cununie, Teodora va pleca la casa soţului său.

N-a trecut multă vreme şi părinţii Teodorei s-au sfârşit din viaţă. Neputând să nască copii, Teodora era din ce în ce mai puternic urmărită de gândul cel tainic al lepădării de lume. De aceea, ea se va învoi cu soţul ei ca să meargă la o mânăstire. În urma acestei învoieli, Teodora va intra la schitul Vărzăreşti-Vrancea, iar soţul ei se va călugări la schitul Poiana Mărului, sub numele de Elefterie, mai târziu învrednicindu-se şi de Taina Hirotoniei.

Când a intrat în mânăstire, Teodora era la vârsta de 30 de ani. Egumena mânăstirii, schimonahia Paisia, văzând tinereţea şi râvna ei pentru cele duhovniceşti, a luat-o ca ucenică, iar după un timp de încercare, a încuviinţat tunderea în monahism a Teodorei. Nu după mult timp însă, năvălirea turcilor prin acele locuri a determinat pe egumenă să ia cu sine câteva ucenice, printre care şi Teodora, şi s-a retras în locuri mai tainice şi mai sigure, la hotarul dintre munţii Buzăului şi ai Vrancei. Aici, ele au ridicat un mic altar şi o locuinţă modestă, nevoindu-se în priveghere, post şi rugăciune. Nu după multă vreme însă, schimonahia Paisia, înaintată în vârstă şi istovită de nevoinţă şi de boală, va trece la cele veşnice.

După aproape 10 ani de nevoinţă în acest loc tainic, Teodora se va îndrepta spre munţii Neamţului, şi va vieţui pustniceşte în preajma schitului Sihăstria. Ca povăţuitor a avut pe ieroschimonahul Varsanufie, egumenul Sihăstriei, care îi va da şi binecuvântarea de a vieţui pustniceşte, în jurul Sihăstriei, într-o chilie nu departe de schit.

Astfel, de acum începe o nouă perioadă de vieţuire ca anahoret a Cuvioasei. A trăit în izolare cvasitotală, nefiind vizitată decât de duhovnicul ei, ieroschimonahul Pavel din Sihăstria, care o spovedea şi o cumineca. Viaţa ei era rugăciune, veghe şi cugetare dumnezeiască adâncă, iar hrana era oferită de pădure: bureţi, urzici, mure, măcriş, alune, zmeură. Din când în când mai primea şi pesmeţi şi poame uscate, de la schit.

Însă s-a întâmplat ca la o nouă năvălire a turcilor, Cuvioasa să fie văzută de aceştia, astfel că au început s-o urmărească. Fugind, Teodora s-a adăpostit în peştera care şi astăzi îi poartă numele, tradiţia menţionând că la rugăciunea ei stânca s-a despicat. adăpostind-o pe Cuvioasă.

Înainte de trecerea ei la cele veşnice, egumenul Sihăstriei a observat că păsările aveau un comportament neobişnuit, luând pâine şi zburând spre Sihla. Astfel, el a trimis pe doi dintre ucenicii săi să vadă ce se întâmplă cu acele păsări. Astfel, aceia au găsit-o pe Cuvioasa Teodora în rugăciune, înălţată de la pământ, asemenea Cuvioasei Maria Egipteanca. Văzându-i, aceasta le-a povestit despre sine, despre apropiatul ei sfârşit, rugându-i să meargă la mănăstire pentru a-i aduce un preot şi un diacon ca să se poată împărtăşi cu Sfintele Taine. A doua zi dimineaţă, ieromonahul Antonie şi ierodiaconul Lavrentie au venit la peştera Cuvioasei împărtăşind-o cu Sfintele Taine. Imediat după aceasta, Cuvioasa şi-a dat sufletul în mâinile Domnului, rostind cuvintele: „Slavă, Ţie, Doamne, pentru toate”. Moaştele sale au fost aşezate în peşteră, în scurtă vreme aceasta devenind loc de pelerinaj pentru mulţimi de credincioşi.

Auzind despre acestea Cuviosul Elefterie, care fusese oarecând soţul Teodorei, a venit să-şi petreacă cei din urmă ani ai vieţii sale la Sihăstria, aproape de locul de odihnă al Cuvioasei. După aproximativ 10 ani îşi va da şi el sufletul în mâinile Domnului.

Sporind evlavia credincioşilor faţă de Cuvioasa Teodora, în apropierea peşterii s-a ridicat, între 1730-1763 schitul Sihla, cu cele două bisericuţe ale sale, „Schimbarea la faţă” şi „Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul”, care există şi până astăzi.

În 1830, trupul făcător de minuni al Cuvioasei a intrat în posesia familiei Sturza, a fost aşezat într-o raclă de argint şi a fost dus la biserica din satul Miclăuşeni-Iaşi. De acolo, în 1856, moaştele au ajuns la lavra Pecerska din Kiev, unde se află şi astăzi. Pe racla ei se află inscripţionate, în limbile slavonă şi română, cuvintele: „Sfânta Teodora din Carpaţi”.

Cu sfânta bucurie că neamul nostru a mai odrăslit un mărgăritar duhovnicesc în grădina Raiului, în anul 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a trecut pe Cuvioasa Teodora în rândul Sfinţilor, având ca zi de prăznuire data de 7 aug

Troparul Sfintei: “Cele pământeşti părăsind şi frigul cel aspru al pustniciei în peşterile schitului Sihla asupra ta luând, te-ai făcut mireasă a lui Hristos, fericită Teodora. Cu rugăciunea pe îngeri ajungând, cu postul şi lacrimile de diavoli arzând, ai biruit slăbiciunea firii omeneşti şi pe mulţi sihaştri din Carpaţi întrecând, la cele cereşti te-ai mutat, lăsându-ne nouă mângâiere peştera şi pilda vieţuirii. Sfântă, Preacurată Teodora, roagă-te lui Dumnezeu să ne mântuiască sufletele noastre”.

Avertizări pentru cititorii popularului roman “Codul lui Da Vinci” de Dan Brown

Romanul este o carte extrem de periculoasă pentru toţi creştinii, pentru tineret şi în special pentru aceia dintre ei care nu cunosc foarte bine Sfânta Scriptură, istoria lumii, istoria Bisericii universale şi învăţătura Bisericii Ortodoxe. Ea poate fi citită doar ca o carte de ficţiune, pentru amuzament sau poate uneori pentru alungarea plictiselii. În nici un caz nu trebuie luată în serios această ficţiune otrăvită pentru că în acest caz ea poate fi dăunătoare pentru suflet. Dincolo de textura cărţii, de ţesătura ei narativă şi de dialogurile extrem de interesante, aş vrea să înţelegem cu adevărat ce înseamnă “Codul lui Da Vinci”. Autorul pune în gura personajelor sale cuvinte ce constituie o blasfemie la adresa Mântuitorului Iisus Hristos şi a esenţei creştinismului. Cartea se înscrie într-un curent postmodern, într-o mişcare New-Age-istă, de revenire la o religiozitate amorală, neopăgână. De remarcat faptul că forţe esoterice, care în realitate nu au nimic de a face cu păgânismul, vor să aducă lumea la o formă de neopăgânism, însă prin distrugerea creştinismului în originea şi esenţa lui, chiar sub forma unor ficţiuni ideatice şi literare. Nimic din cele relatate în carte nu este real, poate cu excepţia unor organizaţii secrete despre care nu ştim mai nimic, sau ştim foarte puţin.

Autorul cărţii scrie că “toate descrierile de artă, arhitectură, documente şi ritualuri secrete, făcute în roman sunt adevărate”. Nimeni nu poate să-I atace pentru fals şi pretinsele sale documente, pentru că scrierea de faţă nu este o scriere ştiinţifică ci una literară. Nimeni nnu ştie unde se termină terenul solid al informaţiei ţi unde începe ficţiunea. Cititorul naiv, de bună credinţă, cade în cursă şi consideră că toate dovezile, ingenios inventate şi “demonstrate”, sunt reale. Insăşi miezul poveştii lui Dan Brown nu este original. El se inspiră dintr-o altă carte (“Holy Blood, Holy Grail” a lui Michael Baigent din 1983) care punea toate legendele într-o povestire cu iz istoric. Lumea este atrasă de acţiunea poliţistă şi de surpriza descoperirii unor “documente” (de fapt imaginare) privind religia creştină şi astfel cartea se vinde în milioane de exemplare. Atacul este însă mişelesc şi caută să distrugă credinţa creştină propunând ca fiecare să-şi facă religia lui. Cum de altfel şi un alt roman de mare succes (serie de romane) cu Harry Potter pledează pentru lucruri necreştine, de la etică la vrăjitorie şi magie neagră.

Iată câteva răspunsuri la principalele aberaţii, neadevăruri şi trucaje ale cărţii:

Biblia nu este un produs al omului, aşa cum spune Dan Brown. Ea nu este cuvântul oamenilor ci cuvântul lui Dumnezeu (1 Tesaloniceni 2, 13). Vechiul Testament a fost scris, prin inspiraţia lui Dumnezeu, de către Moise, profeţi, regii David şi Solomon. Evreii au considerat că Vechiul Testament se termină cu profeţia lui Maleahi în anul 400 înainte de Hristos. Sf.Ap.Pavel le spune corintenilor că tot ceea ce scrie scrie din porunca Domnului (1 Cor. 14,37). Domnul Iisus a zis că Duhul Sfânt ce-L va trimite Tatăl îi va învăţa pe ucenici (Ioan 14, 25-26).

Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu nu este o invenţie a împăratului Constantin cel Mare, ca să-şi întărească puterea şi să impună patriarhatul creştinătăţii matriarhatului păgân care îi lua din autoritatea sa masculină. Este adevărat că creştinismul sub Constantin a fost nu numai o cale spre Dumnezeu dar şi o cale de a uni un imperiu. Dar Constantin nu are nimic de-a face cu un decret asupra divinităţii lui Iisus. Semnul crucii (al Mântuitorului) l-a ajutat să învingă în bătălie în anul 312 dar divinitatea fusese mărturisită cu mult timp înainte de către apostoli (Orice duh care mărturiseşte că Iisus Hristos a venit în trup este de la Dumnezeu şi orice duh care nu mărturiseşte pe Iisus, nu este de la Dumnezeu ci este duhul lui Anticrist – 1 Ioan 4,2-3), de către discipoli, de către martirii din Roma, de către Barnaba în anii 70-131 AD (Dacă Domnul a îndurat patimile pentru sufletul nostru, El, Care este Domnul întregii lumi, Căruia Dumnezeu I-a zis la Întemeierea lumii: ,Să facem pe om după chipul şi asemănarea Noastră"), de către Sfântul Ignatie, episcopul din Antiohia, în anul 110 AD (Adunaţi-vă cu toţii ca într-un templu al lui Dumnezeu, ca la un altar, în jurul unuia Iisus Hristos, Care a ieşit de la Unul Tatăl, Care este unul şi la Tatăl s-a întors); de istoricul Tertulian in anii 160-240 AD (o natură dublă, neconfuză, ci unită într-o singură Persoană, Dumnezeu şi omul Iisus. în care proprietăţile fiecăreia dintre cele două naturi s-au păstrat."), de Origen în anii 185-253 AD (în lucrarea De principiis, vorbeşte despre Dumnezeu-Omul, despre întruparea Fiului lui Dumnezeu şi Persoana divino-umană a Mântuitorului Iisus Hristos). Dacă păgânii nu vedeau nici un conflict în a venera idolii lor şi pe împărat ca zeu, creştinii nu recunoşteau decât pe Dumnezeu şi pe Fiul Său întrupat în Domnul Iisus.

Divinitatea Domnului Iisus Hristos nu a fost votată de Sinodul de la Niceea (anul 325 AD). Ea era cunoscută dinainte. Sinodul a elaborat Crezul ca un răspuns la ereziile lui Arie, pe baza crezului deja existent de la apostoli. Romancierul pretinde că Sinodul a votat divinitatea cu un vot relativ restrâns. Votul pentru formula definitivă a Crezului a fost 313 episcopi pentru şi doar cinci contra, dintre care doar doi au refuzat să semneze.

Sinodul (Consiliul) din Niceea nu a stabilit cărţile Noului Testament. Romancierul pretinde că, la cererea lui Constantin, Sinodul a votat evangheliile lui Matei, Marcu, Luca şi Ioan eliminând evangheliile gnostice. Aceasta este o glumă care vine în istorie de la Voltaire, aşa cum scrie Holbach. Când ereticul Marcion a venit în anul 135 AD cu versiunea lui a Sfintei Scripturi, biserica a fost nevoită să impună autoritatea sa ca să înlăture falsurile, confuziile şi contrafăcutul. Toate cele 23 cărţi ale Noului Testament au fost scrise înainte de anul 100. Un document numit “Fragmentul Muratorian” din anul 175 AD înşiră deja cărţile canonice ale Noului Testament pe care le avem astăzi. Criteriile de alegere a scrierilor autentice au fost: apostolicitatea (scrise direct de apostoli sau ucenicii lor), conformitatea cu profeţiile Vechiului Testament şi Mărturiile Noului Testament, precum şi răspândirea şi acceptarea lor. Nici papa nici sinoadele nu impun cărţile bisericeşti pe care nu le acceptă poporul lui Dumnezeu. Faptul că, în ciuda distanţelor geografice, a limitelor de comunicare şi a diferitelor culturi ale credincioşilor din diferite locuri, toate aceste cărţi au fost unanim acceptate, denotă că Dumnezeu Insuşi a condus procesul de selectare a lor.

Majoritatea “evangheliilor” gnostice nu descriu realitatea istorică a Noului Testament. Romancierul pretinde că în mod intenţionat Constantin şi Sinodul au eliminat scrierile gnostice în număr de peste optzeci, ascunzând creştinilor adevărul, care până şi în ziua de astăzi nu cunosc că biserica este falsă. Gnosticismul era un sistem filosofic pornind de la Platon, care a încercat să facă o legătură între filosofia păgână şi cea creştină, negând divinitatea lui Hristos şi încurajând pe fiecare să aibă Dumnezeul său propriu după cum se potriveşte dorinţelor sale (Va veni vremea când oamenii nu vor putea să sufere învăţătura sănătoasă; ci îi vor gâdila urechile să simtă lucruri plăcute şi îşi vor lua învăţători după poftele lor – 2 Timotei 4, 3). Bibliile gnostice sunt mai mult filosofie. Ele nu se referă la oraşe, ape, văi, locuri şi evenimente cum o fac evangheliile care istorisesc viaţa şi faptele Domnului Iisus Hristos. De aceea nu au valoare istorică. Dar nici spirituală, căci după ele omul nu are nevoie de mântuire ci de autocunoaştere.

Cele patru pretinse evanghelii gnostice “reale” nu sunt autentice. Sunt falsuri scrise din legende. Evanghelia lui Toma, a lui Filip, a Mariei şi a Adevărului au fost scrise mult mai târziu (chiar la câteva secole după crucificarea lui Hristos), spre deosebire de cele ale lui Matei, Marcu, Luca şi Ioan (scrise până în anii 70-95 AD). In plus, ele au fost semnate cu un pseudonim de apostol pentru a fi crezute, tendinţă de fals practicată încă de pe vremea Sf.Ap. Pavel (Cât priveşte venirea Domnului nostru Iisus Hristos şi strângerea noastră laolaltă cu El vă rugăm fraţilor să nu vă lăsaţi clătinaţi aşa de repede în mintea voastră şi să nu vă tulburaţi de vreun duh, nici de vreo vorbă, nici de vreo epistolă ca venind de la noi – 2 Tesal. 2,1-2). Si aceste evanghelii sunt neistorice. Aşadar în timp ce creştinismul este o religie istorică, bazată pe fapte reale, verificabile, gnosticismul rămâne o teorie filosofică, bazată pe idei, adesea contradictorii. Romancierul le-a folosit însă pentru a rescrie istoria, a o structura după gândurile de astăzi (“Istoria o scriu învingătorii”, pretinde un personaj al cărţii. Dacă ar fi aşa cercetătorii de istorie şi arheologii ar muri de foame căci munca lor devine nenecesară – toţi rămân la legende şi nu doresc fapte). Bazat pe evangheliile gnostice romancierul dezvoltă ideile sale de sexualitate care a devenit atât de mare obsesie astăzi. Evangheliile din Biblia creştină sunt bazate pe mărturii directe (Fiindcă mulţi s-au apucat să alcătuiască o istorisire amănunţită despre lucrurile care s-au petrecut printre noi, după cum ni le-au încredinţat cei ce le-au văzut cu ochii lor de la început şi au ajuns slujitori ai Cuvântului, am găsit şi eu cu cale, prea alesule Teofile, după ce am făcut cercetări cu de-amănuntul asupra tuturor acestor lucruri de la obârşia lor să ţi le scriu în şir unele după altele, scrie Sf.Ev.Luca, 1,1-4). Sir William Ramsey, un faimos istoric şi arheolog din secolul XIX, a cercetat toată viaţa ca să dovedească multele “erori” din evanghelia lui Luca. La sfârşitul trudei sale a scris: “istorisirea lui Luca este neîntrecută în ceea ce priveşte exactitatea”.

Interpretarea tabloului “Cina cea de taină” a lui Leonardo da Vinci e greşită. Leonardo, spune romancierul, este membru al societăţii secrete Stăreţia Sionului (Priory of Sion) ca şi Newton şi Victor Hugo. Sf.Ioan are faţa efeminată, deci este Maria Magdalena, spune scriitorul (dar cum de nu are sâni, doar Leonardo era un excelent anatomist). Pe masă nu este potirul, deci Graalul nu este de fapt potirul cu sângele Domnului ci tradiţia prin Maria Magdalena (dimpotrivă realitatea este cum consideră toţi criticii de artă - artistul a reprezentat trădarea lui Iuda şi nu l-a interesat pâinea şi vinul pe care le-a dat Domnul ucenicilor). Romancierul pretinde că Graalul constituie arborele de familie, transmis prin copilul Mariei Magdalena pe linia regală a Merovingienilor din Franţa.

Maria Magdalena nu a fost avut o idilă cu Domnul Iisus. Ea nu a fost o prostituată vindecată de Iisus (confuzia cu istoria cu prostituata din capitolul precedent din Sf.Ev.Luca, întărită de Papa Grigore cel Mare în anul 591 AD, a fost corectată de Vatican în 1969) ci o fecioară curată. Ea I-a atins picioarele Invăţătorului (lucru rar la evrei), aşa cum au făcut-o însă şi alte femei mironosiţe (Matei 28,9). Iar insinuarea făcută de romancierul Dan Brown că în limba veche aramaică “companion” înseamnă “soţie” şi deci Maria Magdalena era “nevasta” Domnului nu este valabilă, pentru că textul vechi în care s-a găsit acest termen era în limba coptă, în care “companion” înseamnă simplu “prieten”

Domnul Iisus Hristos nu a fost însurat şi nu a avut copii iar teoriile feministe sunt false. Maria Magdalena nu este asociată cu cultul zeiţei păgâne Isis iar Iisus nu a fost ucenicul lui Ioan Botezătorul care, pretinde Dan Brown, desemnase ca successor pe magicianul gnostic al sexului Simon Magnus, menţionat în Fapte 8,9-25. Aceasta este o blasfemie curată. Cum putea Domnul Iisus care a zis “Dar Eu vă spun că orişicine se uită la o femeie ca s-o poftească a şi preacurvit cu ea în inima lui” (Matei 5,28) să aibă relaţii sexuale? “Niciun curvar, niciun stricat, niciun lacom de avere care se închină la idoli n-are parte de moştenire în Impărăţia lui Hristos” (Efeseni 5, 5). Cum putea Hristos care era 100% Dumnezeu să fi dorit plăcerea unei legături umane trupeşti? El care, întrupat, a fost născut dintr-o Fecioară care nu a cunoscut bărbat şi a fost umbrită de Duhul Sfânt? Dacă Fiul lui Dumnezeu ar fi avut copii, cum ar mai fi fost unitatea Sfintei Treimi? Mulţi greşesc considerând pe Domnul Iisus doar un om, egal lor, un om cinstit, curat, care poate fi un soţ onest. Marele umanist Albert Schweitzer a scris biografia sa proprie a lui Iisus în care a conclus că nebunia L-a făcut să se considere divin! Spiritual, Fiul lui Dumnezeu întrupat ca Hristos este considerat mirele şi Biserica este mireasa.

Ucenicii lui Iisus nu au fabricat istoria şi nici nu au împrumutat legende din mitologii. Iisus era un slab candidat pentru a fi ales ca persoană divină; învăţătura lui contrazicea aşteptările mesianice. Spunând că un om este Dumnezeu ar fi fost o ofensă extraordinară. Ucenicii erau pescari simpli, grei de cap, realişti, cu prea mult scepticism pentru a deveni filosofi idealişti. Doar probele nenumărate pe care le-a adus Iisus au dovedit că El este Dumnezeu şi, cu tot riscul, L-au crezut.

In concluzie, atacul se dă asupra Persoanei Mântuitorului, asupra Sfintei Scripturi şi accentul se pune pe umanitatea lui Iisus, adică pe faptul că nu este Dumnezeu, ci simplu om. Acest edificiu teoretic, doctrinar, se dovedeşte a fi extrem de periculos dacă pătrunde în sufletele oamenilor. Neluarea în considerare a ceea s-a scris despre Mântuitorul Iisus Hristos înainte de Constantin cel Mare este eroarea fundamentală a acestei cărţi. Autorul poate nu a băgat de seamă aceste aspecte, poate nu a vrut, poate a fost influenţat de perspective greşite şi loveşte astfel masiv Biserica.

O altă eroare a cărţii o constituie acuza adusă Bisericii creştine în general, că ar fi minimalizat divinităţile feminine. Trebuie să ne gândim la cultul Fecioarei Maria, la evlavia pe care credincioşii ortodocşi o manifestă faţă de Maica Domnului, să ne gândim la rolul femeii în creştinism. Melania Romana, care a întemeiat o comunitate la Ierusalim, sora Sfântului Grigorie de Nyssa, Macrina, Monica, mama Fericitului Augustin etc. au jucat un rol providenţial în viaţa marilor teologi şi sfinţi. Autorul ignoră deliberat cultul mariologic din catolicism unde Fecioara Maria este considerată împreună mântuitoare cu Hristos (coredemptrix). Acuzaţia că Biserica a desacralizat divinitatea feminină pentru a trece sub zodia masculinităţii este o eroare fundamentală a autorului, care nu ia în considerare ce au scris adevăraţii creştini despre divinitatea lui Hristos, în primele trei secole creştine.

Se vorbeşte foarte des în carte despre hieros gamos (unirea mistică) între bărbat şi femeie, în sensul că prin unirea mistică omul dobândeşte mântuirea. Relaţia dintre bărbat şi femeie este trecută în zona mistică, într-o mistică păgână, dincolo de bine şi rău, dincolo de morală. Aici este marele pericol. Autorul spune că religia creştină a distrus posibilitatea mântuirii nemijlocite a omului considerând drept păcat unirea dintre bărbat şi femeie, iar tot ceea ce era legat de zeităţile fertilităţii din lumea fizică a fost pus sub semnul demoniacului.

De ce Codul lui Da Vinci? În carte se spune că Da Vinci a fost un mare maestru al Stăreţiei Sionului, iar Mona Lisa nu ar fi de fapt o femeie, ci un bărbat, o anagramă între numele zeităţilor Amon şi Isis. După autorul cărţii, Mona Lisa ar fi Da Vinci însuşi. Pentru a da gir subiectului androginismului, pentru a readuce în actualitate acest mit şi mai ales raportul ying şi yang, Yahweh şi Shekina, socoteşte că lumea, intrată în Zodia Vărsătorului, ar trebui să afle care sunt adevăratele mistere ale lumii, mistere aflate în posesia acestei confrerii. Secretul secretelor este de fapt misterul Graal, adică codul lui Da Vinci.