Pe Cuvântul, Cel împreună
fără de început cu Tatăl şi cu Duhul, Care S-a născut
din Fecioară spre mântuirea noastră, să-L lăudăm
credincioşii şi să I ne
închinăm; că bine a voit a Se sui cu trupul pe Cruce şi moarte a
răbda, şi a scula pe cei morţi, întru slăvită învierea
Sa.
Hristos a înviat!
Adevărat a înviat! (Romanian); Christ is risen! Indeed is risen!
(English); Christos anesti! Alithos anesti! (Greek); Kristos voskrese! Voistinu
voskrese! (Russian); Cristos ha resucitado! En verdad ha resucitado! (Spanish).
Calendarul lunii
Duminică,
4 aprilie: Învierea Domnului – Duminica Sfintelor Paşti.
Ap.Fapte 1, 1-8. Ioan 1, 1-17.
Luni,
5 aprilie: Sfintele Paşti.
Marţi, 6
aprilie: Sfintele Paşti.
Vineri, 9 aprilie: Izvorul
Tămăduirii, Cuv. Vadim
Duminică, 11 aprilie: Duminica 2-a
după Paşti (a Tomei). Fapte 5,12-20;
Ioan 20, 19-31. Sf. Ier. Calinic de la Cernica.
Luni,
12 aprilie:
Sf.Mc.Sava de la
Buzău.
Marţi,
14 aprilie: Sf.Ier.Pahomie de
la Gledin.
Duminică, 18
aprilie: Duminica 3-a după Paşti (a Mironosiţelor).
Fapte
6,1-7; Marcu 15, 43-47.
Marţi,
20 aprilie: Sf. Teotim, episcopul Tomisului.
Vineri,
23 aprilie: Sfântul Mare Mucenic Gheorghe.
Sâmbătă,
24 aprilie:
Sf.Ilie Iorest şi Sava, mitropoliţi
ai Transilvaniei.
Sf.Ier. Iosif Mărturisitorul din
Maramureş.
Duminică,
25 aprilie: Sf.Ap.Ev.Marcu. Sf.Cuv.Vasile de la Poiana
Mărului. Fapte 9, 32-42; Ioan 5, 1-15.
Luni, 26 aprilie: Sf.Mucenici din Dobrogea.
Vineri, 30 aprilie: Sf.Apostol Iacob,
fratele Sf.Ev.Ap. Ioan
Date memorabile
1 aprilie 1784:
Audienţa lui Horea la împăratul Iosif al II-lea, în cadrul căreia
îi prezintă situaţia ţărănimii din Transilvania.
1 aprilie 1859: Dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza ca
domn al Munteniei şi Moldovei a fost recunoscută de Franţa,
Marea Britanie, Rusia, Prusia şi Regatul Sardiniei, în cadrul
Conferinţei reprezentanţilor puterilor garante de la Paris.
1 aprilie 1866: S-a
înfiinţat Societatea Literară Română, care, din 1867, s-a
transformat în Societatea Academică Română, iar din 1879 a devenit
Academia Română. În perioada 1866-1999 Academia Română a avut 1494
membri dintre care 980 români şi 514 străini (în special din
Franţa, Germania, SUA şi Italia). Doi membri titulari - Elena
Ceauşescu (1974) şi Nicolae Ceauşescu (1985) au fost
excluşi în decembrie 1989. Primul preşedinte a fost Ion Heliade
Rădulescu, actualul preşedinte este Ionel Haiduc.
4 aprilie 1944: Primele
două bombardamente anglo-americane asupra României - la Turnu Severin
şi la Bucureşti (următorul, la 15 aprilie, avariază grav
Universitatea). Americanii bombardaseră în august 1943 rafinăria
Ploieşti (Operation Tidal Wave) şi în aprilie 1943 şi ianuarie
1944 oraşul Braşov.
12 aprilie 1457: S-a urcat
pe tronul Moldovei Domnitorul
Ştefan cel Mare şi Sfânt. După o strălucită domnie de
47 ani, trece la cele eterne la 2 iulie 1504 şi este înmormântat la
Mânăstirea Putna.
15 aprilie 1957: Se
încheie un acord româno-sovietic privind statutul juridic al trupelor sovietice
staţionate încă din 1944 pe teritoriul României (se vor retrage în
1959).
25 aprile 1885: Patriarhia
Ecumenică din Constantinopol a recunoscut autocefalia Bisericii Ortodoxe
Române, sub mitropolitul Calinic Miclescu al Moldovei (primul patriarh a fost
Miron Cristea în 1925-1939).
25 aprilie 1990: Ca răspuns la discursul ceauşist al
lui Ion Iliescu, Piaţa Universităţii este declarată prima
zonă liberă de comunism. Pe faţada Universităţii sunt
atârnate portretele lui Eminescu, pe zidurile Facultăţii de
Arhitectură este arborată o pânză imensă: Facultate de
golani. Termenul de “golan” devine
simbolul mândru al luptătorilor pentru adevărata democraţie.
Despre luna lui Prier Ion Luca Caragiale nota cu umor în agenda sa: Un
orator în Cameră aduce un proiect de lege pentru stârpirea muştelor,
care prevede un al optulea minister cu un buget de 15.576.315 lei noi pe an.
Pastorala la Praznicul Învierii Domnului 2010
a I.P.S. Arhiepiscopul Nicolae Condrea
.
Prea Cucernici Părinţi, Iubiţi
Credincioşi, Hristos a înviat!
Ziua Învierii ne oferă
din nou bucuria să ne vestim unii altora că viaţa noastră
nu se încheie pe acest pământ, ci vom învia şi noi, cei ce credem
că Hristos a înviat. Dar credinţa în învierea noastră nu se
referă la o răsplată dincolo de timp, la sfârşitul
veacurilor, la a doua venire a Mântuitorului, la o înviere numai atunci
împreună cu toată făptura, ci această credinţă ne
luminează viaţa noastră pământească. Cei ce suntem
creştini ne potrivim viaţa cu această credinţă în
înviere, bine ştiind că învierea noastră va însemna şi o
judecată a vieţuirii noastre creştine.
Sf. Apostol Petru
vorbeşte despre Învierea lui Hristos ca şi izvor al vieţii
creştine, dar şi ca ţintă a petrecerii noastre
pământeşti: Binecuvântat fie Dumnezeu şi Tatăl Domnului
nostru Iisus Hristos, Care, după mare mila Sa, prin învierea lui Iisus
Hristos din morţi, ne-a născut din nou, spre nădejde vie, spre
moştenire nestricăcioasă şi neîntinată şi
neveştejită, păstrată în ceruri pentru voi, cei ce
sunteţi păziţi cu puterea lui Dumnezeu, prin credinţă,
spre mântuire, gata să se dea pe faţă în vremea de apoi (1
Petru 1, 3-5). Învierea lui Hristos ne-a născut din nou, spune
Sf. Petru, încredinţându-ne că prin botez, cea de-a doua
naştere, noi trăim deja o altă viaţă, diferită de
cea dinainte de botez. Prin botez primim împăcarea cu Dumnezeu, şansa
unei vieţi trăită în comuniune cu Dumnezeu în Biserică.
Această şansă este numită de Sf. Petru nădejde
vie, spre moştenire nestricăcioasă şi neîntinată
şi neveştejită. Avem această nădejde vie
prin Învierea lui Hristos la care suntem făcuţi părtaşi
prin botez. Prin scufundarea în apa botezului, fiecare moare şi învie cu
Hristos. Moare pentru viaţa cea veche, cea a păcatului, deci a
separării de Dumnezeu, şi învie la viaţa cea nouă, cea
trăită cu Dumnezeu. Primind acest dar la botez, suntem păziţi
cu puterea lui Dumnezeu, prin credinţă, spre mântuire, tot
după cuvintele Sf. Petru.
Această putere a lui
Dumnezeu dovedită prin credinţă şi care ne duce la mântuire
se revarsă asupra creştinului în tainele Bisericii. În taine primim
într-o formă văzută harul cel nevăzut a lui Hristos care ne
întăreşte în viaţa noastră creştină. Ori acest
har este tocmai dragostea lui Dumnezeu care ni se
împărtăşeşte ca şi rod al jertfei lui Hristos pe Cruce
şi al Învierii. Căci în numele întregii omeniri Hristos s-a oferit
jertfă pentru a recâştiga dragostea lui Dumnezeu. Iar la acest gest
de ofrandă, Dumnezeu-Tatăl a răspuns cu dragostea şi
puterea Sa ridicându-l pe Hristos-Omul din morţi. Trupul jertfit a fost
înviat prin puterea lui Dumnezeu. Iar această putere şi dragoste
dumnezeiască se revarsă asupra noastră în fiecare sfântă
taină. Ceea ce înseamnă că în tainele Bisericii fiecare
creştin se împărtăşeşte de puterea cea mântuitoarea a
lui Hristos cel Înviat.
La rugăciunile după
împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Mântuitorului preotul
spune rugăciunea: O, Paştile cele mari şi prea
sfinţite, Hristoase; O, Înţelepciunea şi Cuvântul lui Dumnezeu
şi Puterea. Dă-ne nouă să ne împărtăşim cu
Tine, mai cu adevărat în ziua cea neînserată a
Împărăţiei Tale. Prin împărtăşire, primim de
pe acum Înţelepciunea şi Cuvântul lui Dumnezeu şi Puterea. Această
împărtăşire de Dumnezeu din această viaţă ne
aduce o vedere a lui Dumnezeu, o vedere duhovnicească care ne
călăuzeşte pe drumul mântuirii. Căci Sf. Apostol Petru
spune mai departe în aceeaşi Epistolă Sobornicească: Pe El,
fără să-L fi văzut, Îl iubiţi; întru El, deşi
acum nu-L vedeţi, voi credeţi şi vă bucuraţi cu
bucurie negrăită şi preamărită, dobândind
răsplata credinţei voastre, mântuirea sufletelor (1 Petru 1,
8-9). Sf. Petru ne vorbeşte clar despre dobândirea mântuirii prin
această vedere urmare a credinţei în Învierea lui Hristos şi a
puterii ce o primim în taine. Iar această mântuire se va da la
sfârşitul veacurilor.
De acestea ne
încredinţează Hristos însuşi: Aceasta este voia Tatălui
Meu, ca oricine vede pe Fiul şi crede în El să aibă
viaţă veşnică şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi
(Ioan 6, 40). Acesta este planul mântuirii pregătit de
Dumnezeu-Tatăl. Jertfa pe Cruce şi Învierea Fiului cel Întrupat este
temeiul vederii lui Dumnezeu. Iar această vedere ne conduce la viaţa
cea veşnică încă de pe acum, veşnicie din care vom gusta mai
cu adevărat în ziua cea neînserată a Împărăţiei lui
Dumnezeu.
Iubiţi Credincioşi,
vestindu-ne unii altora Învierea Mântuitorului Iisus Hristos ne amintim aceste
înţelesuri ale vieţuirii noastre pământeşti. Căci nu
ne vestim doar credinţa şi nădejdea că vom învia la a doua
Venire a Domnului, ci ne îndemnăm unii pe alţii să dorim
să-l vedem pe Fiul cel Înviat, vedere care ne aduce deja viaţa
veşnică. Mărturisind Învierea Domnului noi afirmăm că
trăim deja într-o lume nouă, o lume înnoită prin Înviere, o lume
care îşi va primi desăvârşirea la sfârşitul veacurilor.
Această vestire şi această mărturisire ne arată pe noi
lucrători adevăraţi în Biserica lui Hristos, vrednici de răsplată
la Învierea cea de obşte. Şi numai această vestire mai poate
aduce speranţă în lumea de astăzi tulburată de tot mai
multe probleme.
Vă urez tuturor,
preoţi şi credincioşi ai Arhiepiscopiei noastre, să
petreceţi sfintele sărbători ale Învierii Domnului cu
bucurie negrăită şi preamărită, cu nădejde vie, căci
Hristos Domnul a biruit moartea şi ne-a dăruit nouă Învierea.
Nădăjduim să ne vedem cu toţii, preoţi şi
delegaţi ai parohiilor, la Congresul Arhiepiscopiei din iulie de la
Chicago. Vă îmbrăţişez în Hristos Domnul Cel Înviat şi
vă urez Sărbători fericite!
Hristos a înviat!
Al vostru frate întru
rugăciune către Dumnezeu,
† NICOLAE
Chicago, Praznicul Învierii
Domnului, 2010
Din Pastoralele din anii trecuţi ale
IPS Arhiepiscopului Nicolae
Învierea Domnului este praznicul
praznicelor şi sărbătoarea sărbătorilor.
Numim această sărbătoare Sf. Paşti preluând numele
sărbătorii iudaice Pesah, care înseamnă trecere. Pentru
evrei, Paştile însemna trecerea de la robia egipteană la libertatea
făgăduită de Dumnezeu. Iar această schimbare s-a împlinit
printr-o trecere efectivă prin Marea Roşie, sub călăuzirea
proorocului Moise, după multe pedepse suferite de egipteni pentru
învârtoşarea inimii lui Faraon. Ultima dintre acestea a fost uciderea
celor întâi născuţi de parte bărbătească din familiile
egiptenilor şi salvarea celor din familiile evreilor. Ceea ce
înseamnă că trecerea lor de la robie la libertate s-a împlinit prin
suferinţă şi jertfă omenească pentru
neînţelegerea poruncii lui Dumnezeu.
Învierea Mântuitorului este
tot o trecere, dar nu numai o trecere de la o stare la alta, ci una ce
zguduie aşezarea însăşi a fiinţei umane, căci este
trecere de la moarte la viaţă, după cum mărturisim în
cântările de la slujba Utreniei: „Ziua Învierii, popoare să ne
luminăm! Paştile Domnului, Paştile! Că din moarte la
viaţă şi de pe pământ la cer, Hristos-Dumnezeu ne-a trecut
pe noi, cei ce cântăm cântare de biruinţă!” Hristos ne-a
trecut şi pe noi din robia păcatului la libertatea de a fi fii ai lui
Dumnezeu. Prin jertfa pe Cruce, Hristos ne-a câştigat libertatea
trecându-ne de pe pământ la cer. Ne-a eliberat din moartea păcatului,
din îndepărtarea de Dumnezeu şi necunoaşterea voii Lui şi
ne-a adus la viaţa comuniunii cu Dumnezeu izvorâtă din intimitatea de
fii ai lui Dumnezeu după har. Hristos s-a pogorât întru cele mai de
jos ale pământului, în întunericul morţii, pentru a aduce la
lumină pe cei ce aşteptau răscumpărarea, eliberarea din
legăturile iadului şi primirea vieţii celei veşnice.
Aceasta este prima trecere operată de Învierea lui Hristos: trecere
a omului de la moartea necunoştinţei şi îndepărtării
de Dumnezeu la viaţa izvorâtă din comuniunea cu Dumnezeu.
Al doilea sens al Învierii Domnului ca şi trecere se
referă la abolirea morţii ca şi eşec al existenţei
umane, ca şi pecetluire a păcatului, a îndepărtării omului
de Dumnezeu. Mărturisind Învierea din morţi a lui Hristos
afirmăm că moartea celui credincios nu mai semnifică
sfârşitul vieţii pământeşti, ci trecere din
această viaţă la o alta a comuniunii mai depline cu Dumnezeu.
Viaţa pământească nu se termină la mormânt, creştinul
nu trece în nefiinţă cum spun necredincioşii, ci trece la o
altă viaţă. La acest înţeles dat morţii ca şi
trecere se referă Părinţii Bisericii când vorbesc de amintirea
morţii ca şi îndemn la trezvie şi lucrare a poruncilor lui
Dumnezeu. Sf. Antonie cel Mare spune: Moartea de o va avea omul în minte,
nemurire este; iar neavându-o în minte, moarte este.
Dar mai există şi un
al treilea sens al Învierii Domnului
ca şi trecere. Sf. Apostol Pavel vorbeşte creştinilor
din Corint despre acest lucru: Taină vă spun vouă: Nu
toţi vom muri, dar toţi ne vom schimba. Deodată, într-o
clipeală de ochi la trâmbiţa cea de apoi. Căci trâmbiţa va
suna şi morţii vor învia nestricăcioşi, iar noi ne vom
schimba. Căci trebuie ca acest trup stricăcios să se îmbrace în
nestricăciune şi acest (trup) muritor să se îmbrace în
nemurire. (1 Cor. 15, 51-53). Trecerea noastră de la moarte la
viaţă se va desăvârşi la sfârşitul veacurilor când cei
morţi vor învia, iar cei ce vor trăi încă se vor schimba. Este
vorba de o schimbare a trupurilor, de o trecere a lor de la
stricăciune la nestricăciune, de la moarte la viaţă. Sf.
Pavel vorbeşte foarte clar de schimbarea trupurilor şi de
îmbrăcarea lor în nemurire. La sfârşitul veacurilor, când însuşi
Domnul, întru poruncă, la glasul arhanghelului şi întru trâmbiţa
lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer (1 Tes. 4, 16) sufletul se va reuni cu
trupul şi împreună se vor prezenta la judecată. Iar această
trecere, această transformare de la sfârşitul veacurilor a
persoanei umane vine să dovedească Învierea Mântuitorului. Căci
Sf. Pavel continuă descoperirea acestei taine: Iar când acest (trup)
stricăcios se va îmbrăca în nestricăciune şi acest (trup)
muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci va fi cuvântul care este scris:
"Moartea a fost înghiţită de biruinţă. Unde îţi
este, moarte, biruinţa ta? Unde îţi este, moarte, boldul
tău?" (1 Cor. 15, 54-55). Biruinţa vieţii asupra
morţii adusă de Hristos se va împlini aşadar la sfârşitul
veacurilor când trupul şi materia se vor îmbrăca întru nemurire.
Pacea pe care
le-o aduce Mântuitorul se referă în primul rând la împăcarea omului
cu Dumnezeu. Adam, cel ce a refuzat dragostea şi comuniunea cu Dumnezeu,
s-a aflat tulburat în sufletul lui pentru că a pierdut sensul
existenţei sale. Creat după chipul lui Dumnezeu şi tinzând la
asemănarea cu Creatorul său, primul om nu putea afla sensul
vieţii în afara legăturii cu Dumnezeu. De aceea, nu putea fi
împăcat. Adam a pierdut odată cu dragostea lui Dumnezeu şi pacea
sufletului. Şi de la Adam, orice om trăieşte tragedia separării
de Dumnezeu în primul rând ca o neîmpăcare sufletească. Fericitul
Augustin redă foarte bine această stare a omului prin cuvintele „Că ne-ai făcut spre
a Te căuta şi neliniştit este sufletul nostru până nu se va
odihni întru Tine.”
Hristos
a venit să restabilească comuniune omului cu Dumnezeu şi
să-i readucă omului pacea sufletului. Sf. Pavel spune
creştinilor din Roma că: „fiind îndreptaţi din
credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Iisus Hristos.”
(Rom. 5,1). Iar celor din Efes le spune: „El (Hristos) este pacea noastră,
El care a făcut din cele două – una, surpând peretele din mijloc al
despărţiturii. Desfiinţând vrăjmăşia în trupul
Său, legea poruncilor şi învăţăturile ei, ca, întru
Sine, pe cei doi să-i zidească într-un singur om nou şi să
întemeieze pacea, şi să-i împace cu Dumnezeu pe amândoi, uniţi
într-un trup, prin cruce, omorând prin ea vrăjmăşia.” (Ef.
2,14-16). Sf. Ioan Gură de Aur tâlcuieşte aceste cuvinte spunând
că ceea ce fusese îndreptar şi călăuză pentru poporul
evreu, Legea lui Moise, devenise perete despărţitor între evreu
şi ne-evreu, dar şi între om şi Dumnezeu. Profetul Isaia se
întreba, în numele lui Dumnezeu, ce va face cu via pe care a sădit-o
şi nu a dat rod? „Strica-voi gardul ei şi ea va fi pustiită,
dărâma-voi zidul ei şi va fi călcată în picioare.” (Is.
5,5)
În
Hristos se împlinesc aceste cuvinte ale profetului. Hristos a adus pacea între
oameni şi cu Dumnezeu prin jertfa pe Cruce. Ceea ce era
vrăjmăşie, căci stabilise o separaţie între om şi
Dumnezeu, a fost desfiinţat pe Cruce prin jertfa, oferirea de Sine a lui
Hristos. Urmarea mândriei şi a neascultării lui Adam a fost separarea
de Dumnezeu, urmarea smereniei omului-Dumnezeu şi a ascultării
până la moarte „şi încă moarte pe Cruce” (Filip. 2,8), a fost
împăcarea cu Dumnezeu. Toate cele ce se aflau separate de Dumnezeu,
întreaga creaţie suferindă după păcatul lui Adam, a fost
readusă, prin jertfa lui Hristos, înaintea lui Dumnezeu-Tatăl,
împăcată şi răscumpărată din moarte. Sf. Chiril
al Alexandriei explică taina Crucii prin faptul că la
Dumnezeu-Tatăl nu se poate ajunge decât în stare de jertfă, iar
jertfa adevărată, în numele omenirii, nu o putea aduce decât Cel
fără de păcat, Cel împăcat cu omenirea. Iar Sf. Pavel
vorbeşte foarte clar colosenilor de roadele jertfei lui Hristos: „Şi
printr-Însul toate cu Sine să le împace, fie cele de pe pământ, fie
cele din ceruri, făcând pace prin El, prin sângele Crucii Sale.” (Col.
1,20).
Pacea pe
care o aduce Hristos este aşadar pacea împăcării omului cu
Dumnezeu, pacea biruinţei asupra păcatului prin jertfa pe Cruce. Iar
această biruinţă şi puterea ce izvorăşte din ea o
transmite Apostolilor: „Şi Iisus le-a zis iarăşi: Pace
vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi eu pe
voi. Şi zicând acestea a suflat asupra lor şi a zis: Luaţi Duh
Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi
cărora le veţi ţine, vor fi ţinute.” (Ioan 20,21-23). Prin
aceasta Hristos ne arată că pacea sufletelor noastre este şi
semnul împăcării cu Dumnezeu prin iertarea păcatelor prin puterea
Sfântului Duh.
Din predica
Părintelui Cleopa la Duminica Tomei
Despre îndoiala în credinţă (citire din Ioan 20, 19-31)
Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut (Ioan 20, 29)
Hristos a înviat !
Iubiţi credincioşi,
În prima zi a Sfintelor Paşti, seara, ne spune
Sfîntul Apostol şi Evanghelist Ioan, S-a arătat Iisus Hristos înviat
ucenicilor Săi, ascunşi de frica iudeilor, într-o cameră
încuiată din Ierusalim şi le-a spus: Pace vouă! După
ce i-a liniştit, că erau tulburaţi şi cuprinşi de
frică şi i-a încredinţat de Învierea Sa din morţi,
arătîndu-le mîinile şi coasta străpunse de cuie şi
suliţă pe cruce, le-a adăugat: Precum M-a trimis pe Mine
Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi (Ioan 20, 21). Prin
aceste cuvinte Domnul a trimis pe Apostoli la propovăduire, avînd misiunea
să vestească Evanghelia mîntuirii la toate neamurile pămîntului.
Dar pentru a-i întări cu putere de sus la
această misiune dumnezeiască de înnoire a lumii, Mîntuitorul a
suflat asupra lor Duh Sfînt, şi le-a dat putere să ierte
păcatele oamenilor, zicînd: Luaţi Duh Sfînt! Cărora veţi
ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi
ţine vor fi ţinute (Ioan 20, 22-23).
Nimeni nu poate propovădui pe Hristos dacă
nu este trimis de Dumnezeu şi dacă nu este întărit şi
sfinţit de harul Duhului Sfînt. Însă nu este destul pentru mîntuire
numai să citim Sfînta Scriptură şi să ascultăm
cuvîntul Evangheliei. Trebuie să-l şi facem. Nu era suficientă
Apostolilor şi ucenicilor Domnului numai propovăduirea cuvîntului. Ea
singură nu poate mîntui fără pocăinţă. Apostolii
aveau datoria să-i înveţe voia lui Dumnezeu, dar să-i
cureţe şi de păcate, adică să le dezlege păcatele
prin spovedanie, fără de care nu poate fi iertare, pocăinţă
şi mîntuire. De aceea Domnul întemeiază acum Taina Sfintei
Spovedanii, ca urmaşii lor, episcopii şi preoţii, să
spovedească pe cei ce cred, şi să-i dezlege de păcate.
Aceasta este singura cale de mîntuire a creştinilor: Credinţa
dreaptă în Dumnezeu, împlinirea poruncilor evanghelice şi dezlegarea
păcatelor prin spovedanie.
Dar, cu rînduiala dumnezeiască, apostolul Toma nu
era de faţă cu ceilalţi apostoli cînd S-a arătat Domnul.
Şi cînd i-au spus toţi: Am văzut pe Domnul!, el nici nu
s-a bucurat, nici n-a voit să creadă, pînă nu a văzut cu
ochii şi a pipăit cu mîna rănile Mîntuitorului (Ioan 20, 25).
După opt zile, adică în Duminica a doua după Înviere,
iarăşi S-a arătat Iisus Hristos ucenicilor Săi, trecînd
prin uşile încuiate. Atunci era şi Toma de faţă. După
ce le-a zis din nou: Pace vouă, a spus cu mustrare pentru Toma: Adu-ţi
degetul tău încoace şi vezi mîinile Mele, şi adu-ţi mîna ta
şi o pune în coasta Mea; şi nu fi necredincios, ci credincios!
(Ioan 20, 26-27). Mîntuitorul l-a mustrat pentru puţina lui
credinţă, zicînd: Pentru că M-ai văzut, Tomo, ai crezut?
Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut! (Ioan 20, 28-29).
Toma era un apostol îndoielnic. El a crezut numai
după ce a văzut şi a cercetat adevărul, pipăind
rănile lui Hristos. De aceea l-a şi mustrat Domnul, căci credinţa
vine din auz, iar nu din pipăire şi vedere. Credinţa vine
din interior, din inimă, iar nu din afară. Credinţa vine din
cuvînt. Din cuvîntul de învăţătură auzit din gura mamei
şi a tatei. Căci părinţii trupeşti ne sînt primii
dascăli de religie în viaţă. Apoi, credinţa noastră în
Dumnezeu ne vine şi se întăreşte în noi din predica preotului la
biserică, din sfaturile date de bătrîni, din citirea
cărţilor sfinte şi mai ales din cuvintele şi
învăţăturile pe care le auzim şi le citim zilnic în Sfînta
Evanghelie.
La formarea noastră duhovnicească şi la
sporirea dreptei credinţe în inimile noastre cel mai mare rol îl au
părinţii trupeşti care ne-au născut şi
părinţii sufleteşti care ne-au învăţat şi ne-au
crescut în frica de Dumnezeu, adică preotul satului, duhovnicul şi
naşul de botez. Cînd părinţii trupeşti şi cei
sufleteşti sînt buni şi îşi fac datoria creştină
faţă de sufletele pe care le cresc şi le păstoresc, atunci
se nasc şi se formează creştini buni, copii ascultători de
părinţi, tineri cuminţi şi evlavioşi. Iar cînd
părinţii trupeşti sînt necredincioşi şi
stăpîniţi de patimi, iar cei sufleteşti sînt indiferenţi
şi nepăsători faţă de fiii lor sufleteşti, atunci
copiii sînt răi şi neascultători, tinerii sînt
necredincioşi sau îndoielnici şi caută dovezi văzute, ca
Toma, pentru a crede în nevăzutul Dumnezeu. Cei căsătoriţi
vin rar la biserică fiind înconjuraţi de griji pămînteşti;
mulţi îşi ucid copiii şi unii îşi distrug familia şi
pacea sufletului prin divorţ. Dar şi bătrînii care n-au avut în
tinereţe o viaţă religioasă profundă îşi
sfîrşesc viaţa în beţii şi indiferenţă
religioasă, spre osînda sufletelor lor. De vom cugeta mai mult la îndoiala
apostolului Toma, vom înţelege mai bine slăbirea credinţei în
Dumnezeu în zilele noastre şi urmările ei cumplite, pe care le
trăim.
Oare cîţi dintre creştinii de astăzi nu
cad în păcatul îndoielii şi al necredinţei în Dumnezeu?
Însă se întorc la credinţă, cu căinţă şi
smerenie ca apostolul Toma? Din cauza fricii şi Petru s-a lepădat de
Hristos prin cuvintele: Nu cunosc pe omul acesta! (Matei 26, 74). Dar
îndată după cîntatul cocoşului, din miezul nopţii, Petru a
ieşit afară şi a plîns cu amar. Toată viaţa s-a
căit Petru de căderea şi necredinţa sa. Dar dintre noi
cîţi creştini nu se îndoiesc de existenţa lui Dumnezeu?
Cîţi nu-L înjură şi-L hulesc? Cîţi nu caută dovezi şi
zic: "Nu cred pînă nu văd!" Cîţi nu caută să
pipăie rănile şi coasta Domnului, căutînd dovezi ale
existenţei lui Dumnezeu prin pămînt, prin mărturii vechi, prin
tainele planetelor şi ale Universului? Cîţi nu zic dintre
creştini: "Aici este raiul şi iadul! Aici pe pămînt este
totul!" Iar cînd se văd bolnavi, în faţa primejdiei, a
sărăciei şi a morţii, nici atunci nu se căiesc ca
Toma, să zică: "Tu eşti Domnul meu şi Dumnezeul meu!
Acum cred în Tine Doamne, că Tu m-ai zidit şi m-ai mîntuit.
Iartă-mă de necredinţa mea!" Nici măcar la
bătrîneţe nu se întorc la Dumnezeu ca să plîngă cu amar ca
Petru, viaţa lor din tinereţe, cheltuită în desfrîu, în
răutăţi şi necredinţă.
Puţini sînt acei ce se pocăiesc de
păcate la bătrîneţe. Cei mulţi mor aşa cum au
trăit, în necredinţă şi nepocăinţă, spre a
lor veşnică osîndă. Cu adevărat, mare dar este
credinţa în Dumnezeu însoţită de fapte bune! De aceea a şi
zis Mîntuitorul către Toma cea de-a zecea fericire: Fericiţi cei
ce n-au văzut şi au crezut! (Ioan 20, 29). Iar cu alt prilej a
zis către ucenicii Săi: Fericit este cel ce nu se va sminti întru
Mine (Matei 11, 6). Adică nu se va sminti din dreapta
credinţă în Dumnezeu, cum s-au smintit mulţi în zilele noastre.
De ce credeţi că se smintesc unii
creştini în Hristos şi cad din dreapta credinţă
apostolică în tot felul de secte şi grupări religioase? Pentru
că ei vor să cuprindă cu mintea lor tainele şi dogmele
credinţei. Ei vor să pipăie cu raţiunea lor limitată
mîinile şi coasta Domnului, adică vor să înţeleagă
adîncul cel nepătruns al credinţei, mai mult decît este dat omului
să înţeleagă.
Dar cei mai mulţi se leapădă şi se
smintesc de Biserica întemeiată de Hristos din cauza mîndriei şi a
neascultării lor. Se smintesc de Maica Domnului şi din mîndrie
şi neascultare o defaimă spunînd că ar fi fost o femeie de rînd.
Se smintesc de Sfînta Cruce şi din aceleaşi pricini spun că este
un semn de ocară, iar nu armă a creştinilor împotriva
diavolilor, sfinţită cu sîngele lui Hristos. Se smintesc de sfintele
icoane şi le numesc idoli, neînţelegînd sensul lor duhovnicesc. Se
smintesc de sfinţi şi de cinstea dată lor şi-i numesc
oameni de rînd, iar pe ei se numesc drepţi şi mîntuiţi. Se
smintesc de preoţi, nu le recunosc harul Duhului Sfînt primit la hirotonie
şi îi judecă. Se smintesc de Tainele Bisericii întemeiate de Hristos,
prin care se revarsă harul Duhului Sfînt şi le refuză pe toate.
Se smintesc de învăţătura Sfintei Scripturi şi o
răstălmăcesc după voia şi mintea lor, spre a lor
osîndă şi amăgirea multora.
De vom rămîne însă statornici şi
ascultători în sînul Bisericii Ortodoxe şi vom păstra cu
sfinţenie dreapta credinţă dată nouă de Hristos, ne
vom izbăvi de necredinţa lui Toma, de sminteala religioasă a
sectelor şi vom înţelege cum trebuie înţeleasă
învăţătura Sfintei Evanghelii în sensul adevărat al celor
două fericiri: Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!
şi Fericit este acela ce nu se va sminti întru Mine!
Iubiţi credincioşi, se cade nouă
astăzi, să ne bucurăm că stăm neclintiţi în
dreapta credinţă şi sîntem fii ai Bisericii lui Hristos de
două mii de ani. Necredincioşii se leapădă şi
caută să vadă pe Dumnezeu cu ochi trupeşti; îndoielnicii
vor să pipăie rănile Domnului; cei slabi în credinţă
caută minuni; sectele părăsesc Biserica,
răstălmăcesc dogmele credinţei şi vestesc altă
Evanghelie; cei robiţi de patimi amînă pocăinţa, iar noi,
fiii învierii şi fiii lui Dumnezeu după har, să-I rămînem
credincioşi pînă la sfîrşit, ştiind că cel ce va
răbda toate pînă la sfîrşit, acela se va mîntui (Matei 24,
13). Astăzi, a opta zi după Sfintele Paşti, Domnul înviat S-a
arătat Apostolilor şi le-a dat pacea Duhului Sfînt după care
suspină toată lumea. Astăzi Mîntuitorul l-a încredinţat pe
Toma că a înviat cu adevărat şi ne încredinţează
şi pe noi că vom învia cu toţii la judecata de apoi.
De aceea să ne bucurăm pentru înviere.
Să ne bucurăm pentru mărturisirea de credinţă a lui
Toma şi să ne rugăm lui Dumnezeu ca şi ceilalţi
îndoielnici în credinţă şi doritori de semne şi minuni,
tineri sau bătrîni, rude, vecini şi chiar fii, să mărtu-risească
şi ei pe Hristos împreună cu Apostolul Toma. Să ne bucurăm
cu adevărat că avem cu noi, în mîinile noastre, pe Domnul înviat
şi sîntem izbăviţi de chinurile sufleteşti ale
necredinţei şi îndoielii.
Noi credem în Dumnezeu şi nu căutăm
să iscodim tainele credinţei sau să pipăim coasta Domnului.
Cerul înstelat ne arată puterea Lui. Soarele şi luna ne amintesc de
strălucirea Lui. Florile cîmpului şi armonia creaţiei ne
încredinţează că Dumnezeu este frumuseţe. Copiii cei
nevinovaţi, asemenea îngerilor, ne amintesc de bunătatea lui Dumnezeu
şi ne îndeamnă la sfinţenie. Mamele cu pruncii la sîn, cînd se
roagă, ne aduc aminte de Maica Domnului cu pruncul Iisus în braţe,
care se roagă pentru mîntuirea lumii.
Pentru toate acestea să ne întărim mai mult
în credinţă şi să ne bucurăm. Ne putem şi noi
atinge de Domnul cu inima, cu mintea, cu voinţa şi chiar cu trupul,
dar nu cu nevrednicie sau cu îndoială ca apostolul Toma. Cu inima ne
atingem de Domnul prin credinţă, evlavie şi rugăciune
curată, duhovnicească. Cu mintea ne atingem de Domnul prin citirea
Sfintei Scripturi şi a altor cărţi ziditoare de suflet. Cu
voinţa ne atingem de Domnul prin săvîrşirea faptelor bune, în
dragoste şi smerenie. Iar cu sufletul şi cu trupul ne hrănim
şi ne unim mistic cu Hristos Mîntuitorul prin Sfînta
Împărtăşanie, care este cea mai înaltă cale de unire a
noastră cu Hristos, fără de care nu ne putem mîntui.
Vă reamintim că astăzi, la Duminica
Tomei, numită şi "Paştele blajinilor" în unele sate
ies credincioşii la cimitir unde fac pomenire, dau de mîncare unii altora
şi cîntă cu toţii troparul Învierii. Păstraţi cu
sfinţenie acest obicei creştinesc. De altfel fiecare Duminică
este un Paşte, este ziua Învierii Domnului, ziua bucuriei şi a
mîntuirii noastre.
Să păstrăm cu sfinţenie credinţa
curată şi fierbinte în Dumnezeu. Să ne ferim de
necredincioşi, de sectanţi şi de îndoielnici, ca să nu
cădem în cursele lor. Să păstrăm cu grijă
frumuseţea cultului ortodox şi toată tradiţia
străbună moştenită de la înaintaşi şi să
trăim în pace şi iubire unii cu alţii, ca împreună să
cîntăm cu îngerii "Hristos a înviat!". Amin.
Izvorul Tămăduirii (9 aprilie)
În Vinerea luminată se obişnuieşte a se
sărbători, încă din a doua jumătate a primului mileniu
crestin, praznicul Izvorului Tămăduirii. Printr-o minune a Maicii
Domnului un orb şi-a recăpătat vederea după ce şi-a
spălat faţa într-un izvor din pădurile ce învecinau oraşul
Constantinopol. Împăratul a zidit apoi o biserică pe acel loc cu hramul
"Izvorul Tămăduirii". Sărbătorim în această
zi pe Maica Domului, cea care s-a dovedit izvor al dumnezeirii, prin naşterea
Mântuitorului, precum şi pe Domnul Iisus Hristos Cel înviat Care este Izvor nesecat de daruri pentru noi, rugându-L să
fie pururi în mijlocul nostru. „Cuvintele cântării te laudă pe tine, curată, ca pe ceea ce
eşti cu adevărat izvor; că ai născut mai presus de cuvânt
pe Adâncul înţelepciunii, pe Cel Ce a spânzurat norii în văzduh
şi pământul pe ape” (Cântării a 6-a a praznicului). „Din izvorul
tău cel nesecat, ceea ce eşti de Dumnezeu dăruită, îmi
dăruieşti mie, izvorând pururea curgerile harului tău mai presus
de cuvânt. Ca ceea ce ai născut mai presus de cuget pe Cuvântul, te rog
să mă rourezi cu darul tău, ca să grăiesc ţie: Bucură-te,
apă izbăvitoare!“ (Condacul praznicului). Bătrânii de la
Muntele Athos spun că dacă rugăciunea către Mântuitorul e
mântuitoare şi îndumnezeitoare, rugăciunea către Maica Sa,
Pururea Fecioară Maria, ne îndreaptă către dumnezeirea
fiinţei noastre. În această zi se citeşte Evanghelia de la Ioan (2,
12-22) care prevesteşte Învierea Domnului din a treia zi si în multe
biserici se sfinţeşte Aghiazma mică.
Sfântul
Apostol Toma (a 2-a duminică dup Paşti)
Sfântul Apostol Toma, unul din cei
doisprezece ucenici ai Domnului, s-a născut în Pansada din Galilea şi
a fost pescar. Numele lui, Toma, în limba aramaică (ebraica veche) se
tălmăceşte „Geamănul”. Îndată ce a auzit chemarea lui
Iisus a lăsat totul şi L-a urmat. Era tânăr şi foarte
curajos. Când Mântuitorul le-a zis ucenicilor să meargă cu toţii
în Betania Iudeii unde murise Lazăr, ucenicii îngrijoraţi I-au spus: „Învăţătorule,
acum căutau iudeii să Te ucidă cu pietre, şi
iarăşi Te duci acolo?” (Ioan 11,8), dar Toma a replicat: “Să
mergem şi noi şi să murim cu El.” (Ioan 11,16). Toma era
foarte cumpănit cu
raţiunea, iubitor al lucrurilor exacte; el L-a întrerupt pe Mântuitorul
zicându-I: "Doamne, nu ştim unde Te duci; şi cum putem şti
calea?" (Ioan 14, 5). Poate de aceea l-a ales pe el Domnul Iisus să
controleze şi autentifice realitatea învierii sale. „Dacă nu
voi vedea, în mâinile Lui, semnul cuielor, şi dacă nu voi pune
degetul meu în semnul cuielor, şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta
Lui, nu voi crede”, le-a spus el ucenicilor când a auzit de înviere (Ioan 20, 25-28). Dar a fost de ajuns ca
Domnul să apară şi să-l îndemne să pună mâna pe
rănile Sale, că, fără a-L atinge, Toma a strigat plin de
credinţă: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!”
Sfântul Apostol Toma a fost primul apostol
care a ieşit din graniţele Imperiului Roman pentru a vesti Cuvântul
Domnului. El a înfiinţat Bisericile Creştine din Palestina,
Mesopotamia, Parţia, Etiopia şi India. Deoarece i-a creştinat pe
soţia şi fiul guvernatorului din Melipur (India), a fost închis,
chinuit şi ucis cu suliţele. Moaşte ale Sfântului Apostol Toma se
găsesc în India, Ungaria şi în Muntele Athos.
Tradiţia Bisericii spune
că a fost absent la moartea Maicii Domnului căci pe arunci predica Biblia în ţinuturile Indiei. A ajuns
însă la mormânt. Aici a văzut
cu ochii duhului cum trupul Maicii Domnului era tocmai mutat la cer şi,
plin de jale, a strigat: "Unde te duci, Prea Sfânto?" Iar ea şi-a scos cingătoarea
şi i-a dat-o zicând: "Ţine-o, prietenul meu" şi a
dispărut. Fără să înţeleagă, întors la Apostoli
cu brâul în mână, Sfântul Toma le-a reproşat, tânguindu-se cu mare
tristeţe, că nu l-au chemat la îngropare. Şi atunci,
făcându-li-se milă de el, Apostolii l-au dus la mormânt, au dat la o
parte piatra, ca el să vadă şi să venereze sfintele ei
rămăşiţe. Dar mare le-a fost mirarea când au văzut
că trupul fusese luat şi ce mai rămăsese erau doar straiele
care răspândeau o minunată mireasmă. Deci a doua oară, când
Toma, datorită minţii lui exacte şi clare, a fost folosit de
Dumnezeu ca martor la minunile Sale.
Există multe texte care au fost
scrise după moartea lui şi pe care autorii lor au minţit că
ele au ieşit de sub condeiul Sfântului Apostol Toma. Aşa este
Evanghelia “lui Toma” care se ocupă mai mult de copilăria lui Iisus
Hristos, aşa este o carte a Faptelor sale în India şi aşa este o
apocalipsă. Biserica le-a cercetat autenticitatea şi nu le-a
recunoscut. Ele sunt scrieri “apocrife”.
Sfântul Ierarh
Calinic de la Cernica (11 aprilie)
Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica s-a
născut la 7 octombrie, 1787 în Bucureşti, aproape de biserica Sfîntul
Visarion. Din sfîntul botez a primit numele de Constantin. A fost cel mai mic
dintre copiii unei familii foarte evlavioase. În anul 1807 a intrat în
nevoinţa călugărească la Mănăstirea Cernica de
lângă Bucureşti. Sfânta lui viaţă a fost o mare
binecuvântare pentru obştea monahicească la care a ajuns după
mulţi ani să îi fie stareţ şi duhovnic la mânăstirea
Cernica dar şi pentru popor pe care l-a păstorit ca episcop de
Râmnicul Vâlcea şi pe care l-a ajutat cu minuni de nenumărate ori
şi l-a îndrumat duhovniceşte, şi pentru ţară cu cuvântul
său înţelept în momente de răstrişte. Era plin de
râvnă ascetică, trecând prin cele mai grele nevoinţe, dar blând
şi de mare ajutor pentru semeni.
Faţa îi era mereu palidă de multa postire şi ochii
adînciţi în orbite din pricina multor privegheri şi a atîtor lacrimi.
Căci dobîndise de la Dumnezeu darul lacrimilor la sfînta rugăciune.
În timpul răscoalei din anul 1821,
mulţi locuitori din Bucureşti s-au adăpostit la
Mănăstirea Cernica. În acele zile de grea încercare pentru ţară, multă mîngîiere au aflat unii din
locuitorii Capitalei de la Sfîntul Calinic. Că pe toţi îi
îmbărbăta, îi odihnea şi îi hrănea gratuit din alimentele
mănăstirii. Un paşă, care îşi avea tabăra sa în
satul Pantelimon, a răpit o călugăriţă din
Mănăstirea Pasărea, drept ostatecă. Dar Sfîntul Calinic,
nerăbdînd ca mireasa lui Hristos să fie în mîinile păgînilor, a
făcut jalbă la stăpînire şi a izbăvit
călugăriţa din mîinile turcului. Deci, supărîndu-se cumplit
paşa, a hotărît să pornească noaptea cu armele asupra
mănăstirii ca s-o prade şi să-l ucidă pe stareţ.
Atunci Sfîntul Calinic, auzind de răzbunarea turcului, a făcut
priveghere de toată noaptea, cerînd ajutorul lui Dumnezeu. Şi
iarăşi, prin minune, a fost izbăvit de primejdie, căci
chiar în noaptea aceea, pe cînd paşa lua cafeaua ca apoi să
năvălească asupra mănăstirii, o slugă a sa a
încercat să-l omoare cu arma. Dar glontele oprindu-se în punga cu galbeni,
turcul a scăpat cu viaţă. Cutremurat de această minune, a doua
zi, paşa a trimis acei galbeni la Mănăstirea Cernica din care,
după porunca cuviosului, s-a făcut la intrare o fântână
cunoscută pînă astăzi sub numele de "Fântâna
Turcului".
Fiind chemat şi propus de cîteva ori
să fie mitropolit al Ţării Româneşti, Sfîntul Calinic, din
marea lui smerenie, nu a primit. Dar un om vrăjmaş din preajma sa,
îndemnat de zavistnici, i-a dat otravă. Pe cînd marele stareţ
zăcea pe patul de moarte, s-a rugat lui Dumnezeu, zicînd: "Doamne,
Dumnezeul mîntuirii mele, nu credeam şi nu doream să mor otrăvit".
Atunci, în umbra nopţii, un glas de taină i-a răspuns: "Nu
vei muri de otravă! Scoală-te şi fii sănătos, că
nu după mult timp vei fi episcop la Rîmnicu-Vîlcea, unde vei îndrepta
Biserica şi clerul care este în decădere". În ceasul acela
cuviosul s-a sculat sănătos din pat şi s-a dus la Utrenie,
că era miezul nopţii. Şi apoi a fost chemat să fie episcop
de Vâlcea.
Canonizarea Sfîntului Ierarh Calinic s-a
făcut la 20 octombrie, 1955, sub Patriarhul Justinian al României, iar
prăznuirea lui se face la 11 aprilie. Cu ale cărui sfinte
rugăciuni să ne miluiască şi să ne miluiască
Hristos Dumnezeu totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor.
Amin.
(Din
Vieţile Sfinţilor)
Sfântul
Mucenic Sava de la Buzău sau Sava Gotul
(12 aprilie)
Sfântul
Sava de la Buzău era got de neam din vremea când peste Dacia veniseră goţii migratori. S-a
născut din părinţi creştini pe la anul 334 într-un sat de
lângă Buzăul de azi pe unde curgea râul Mousaios (Buzăul). Avea
multă râvnă pentru credinţa creştină, era blând
şi smerit, postea şi se ruga sub îndrumarea plină de dragoste a
preotului din sat Sansalas. În 372 Sfântul Sava s-a hotărât să
prăznuiască Învierea în satul unde slujea cel de al doilea
dascăl al său, preotul Gutticas. Pe drum a întâlnit pe un bărbat
luminos la înfăţişare care l-a sfătuit să renunţe
la călătorie şi să se ducă înapoi în satul lui, la
părintele Sansalas. Tânărul, care plecase tocmai pentru că
preotul Sansalas lipsea din sat, şi-a continuat drumul. S-a pornit atunci
din senin un nor greu de zăpadă care l-a mânat înapoi. În a treia
noapte a Sfintelor Paşti au năvălit în sat goţi
necreştini care, din ordinul regelui got Atanaric, persecutau lumea creştină.
Gotul Atharid i-a legat pe preotul Sansalas, care se întorsese, şi pe
tânărul Sava, aşa dezbrăcat cum îl sculase din pat, şi i-a
tras prin cioturile unei păduri proaspăt tăiate şi arse,
biciuindu-i. Deoarece Sfântul Sava nu a murit în aceste chinuri, l-au pus spânzurat
de o grindă îmbiindu-l să mănânce din bucatele aduse jertfă
zeilor păgâni. Dar, pentru că Sfântul L-a mărturisit doar pe Hristos
ca singurul Stăpân şi Domn, l-au împuns cu un drug de fier
ascuţit. Trupul sfântului a rămas nevătamat şi atunci
Atharid a poruncit să i se lege un lemn mare de gât şi să-l
arunce în apele Buzăului. Slujitorii înspăimântaţi de minunile
ce le văzuseră au ezitat dar au trebuit să se supună.
Sfântul s-a înecat şi trupul lui a fost scos din apă şi
lăsat pe mal corbilor. Avea 38 de ani. Creştinii l-au luat şi
îngropat într-un loc ascuns. Binecunoscutul Ierarh Sfântul Vasile cel Mare a
cerut apoi în anul 374 guvernatorului Sciţiei, Iulius Soarnus, să
trimită după moaştele Sfântului şi să le aducă în
Capadochia. Aducerea a fost ajutată şi de episcopul Bretanion al
Tomisului care a scris despre martiriul Sfântului.
Sfântul Ierarh Teotim I "Scitul",
Episcop al Tomisului (20 aprilie)
Fericitul
episcop Teotim I era de neam daco-roman, autohton din Dacia-Pontică. El
este considerat cel dintâi dascăl şi părinte duhovnicesc al
sfinţilor Ioan Cassian şi Gherman, cu care era contemporan, format în
tinereţe în aceeaşi mănăstire din "hotarele
Cassienilor şi ale peşterilor". Această
mănăstire, care a dat călugări cărturari şi
sporiţi în fapte bune, era o adevărată vatră monahală
de sfinţenie, de trăire şi de profundă teologie din eparhia
Tomisului, confirmată de înaltul nivel spiritual, teologic şi literar
la care au ajuns cei trei sfinţi daco-romani contemporani, Ioan Cassian,
Gherman şi Teotim I, supranumit de istoricii paleocreştini
"Scitul" şi "Filosoful".
A urcat pe scaunul eparhiei Tomisului,
pe la anii 385-390, după mutarea din viaţă a episcopului
Gherontie. Ca episcop al Tomisului este amintit pentru prima dată în anul
392, de fericitul Ieronim (t 420), în celebra sa lucrare: De viris illustribus (Despre bărbaţi iluştri), care
spune că era păstor strălucit, cu mare dragoste de Dumnezeu
şi de oameni, teolog învăţat şi scriitor talentat şi
neobosit. El afirmă că “a scris scurte tratate (cărţi) sub
formă de dialoguri, în stilul vechii elocinţe", ceea ce
dovedeşte vasta sa cultură în retorica şi filosofia antică,
greacă şi latină.
Prin scrierile sale patristice, Sfântul Teotim este considerat “creatorul
Filocaliei româneşti" sub influenţa gşndirii Sfântului Ioan
Gură de Aur şi ae părinţilor capadocieni Vasile şi
Grigore. Sfântul Teotim vorbeşte foarte frumos despre liniştea
minţii şi a inimii.
Traiul
îi era modest şi era un vindecător de boli. Era cunoscut de toţi
- împăraţi, episcopi, călugări, credincioşi şi
barbari pentru evlavia şi corectitudinea vieţii sale. Sub
păstoria Sfântului Teotim mănăstirile şi sihăstriile
din Dobrogea secolului IV, renumite prin asceză şi isihie
(linişte), au trăit o epocă de aur, devenind în secolele V-VI
cunoscute în întreg imperiul prin vestiţii "călugări
sciţi", răspândiţi atât la nord de Dunăre până în
Carpaţi, cât şi la sud până la Ierusalim, Constantinopol, Roma
şi Africa. Bazilicile înălţate de el, ale căror ruine
şi astăzi se văd, erau mari şi frumos ornamentate cu
mozaicuri, ceea ce dovedeşte numărul impresionant de
credincioşi, precum şi frumuseţea cultului şi arhitecturii
secolelor IV-V.
Ca
misionar, Sfântul Teotim I era tot atât de râvnitor pentru Hristos ca şi
înaintaşii săi. El avea mult de suferit din partea
"barbarilor" migratori, pe care reuşea să-i
îmblânzească cu greu prin daruri, prin rugăciuni şi prin
sfinţenia vieţii sale. Din această pricină păgânii îl
numeau "zeul romanilor". Sfântul Teotim "Scitul" era
binecunoscut împăratului Arcadie şi mai ales Sfântului Ioan Gură
de Aur, căruia îi era prieten devotat. In anul 399, marele patriarh i-a
trimis fericitului Teotim călugări misionari “pentru nomazii
sciţi de la Istm", adică pentru huni. În anul 400, Sfântul
Teotim ia parte la un sinod local în Constantinopol, convocat de Sfântul Ioan
Gură de Aur, împotriva învăţăturii eretice a episcopului
Antonin al Efesului iar în anul 403, Sfântul Teotim era din nou în
Constantinopol şi lua apărarea marelui patriarh şi dascăl a
toată lumea, Sfântul Ioan Gură de Aur. Pentru viaţa sa
curată, pentru opera sa misionară şi pentru credinţa sa
dreaptă cu care a mărturisit pe Hristos, Biserica Ortodoxă l-a
trecut în rândul sfinţilor, înscriindu-l în marea carte "Acta
Sanctorum" pe episcopul “pe care l-au cinstit chiar barbarii
necredincioşi, pentru sfinţenia şi minunile lui".
(din Vieţile Sfinţilor
http://www.vietile-sfintilor.ro)
Sfântul Ierarh Iorest, mitropolitul Ardealului (24 aprilie)
Sfântul Iorest a fost mitropolit
al Ardealului între anii 1640 şi 1643. Deşi ardelean, a
călătorit, copil fiind, la Mănăstirea Putna din Moldova unde a
deprins meşteşugul scrierii frumoase şi al zugrăvirii de
icoane. Ales mitropolit al Ardealului, a luptat împotriva calvinilor care
căutau să convertească pe românii ortodocşi; pentru aceasta
a umblat din sat în sat ca să vorbească oamenilor şi a
tipărit numeroase cărţi bisericeşti de
învăţătură. Calvinii şi autorităţile i-au
adus tot felul de acuzaţii mincinoase şi au reuşit să-l dea
jos din scaunul mitropolitan şi să-l întemniţeze. A stat legat
în lanţuri nouă luni şi a fost scos din când în când spre
batjocorire şi biciuire în faţa mulţimilor lângă biserica
sa din Bălgrad (Alba Iulia). Dumnezeu a
vrut ca să fie totuşi eliberat pe un preţ de o mie de taleri, pe
care neputându-i plăti a lăsat 24 chezaşi. S-a dus apoi în Moldova şi Rusia de a adunat
bani şi a despovărat chezaşii. Apoi în 1856 prin voia lui
Dumnezeu a devenit episcop de Huşi, unde a murit.
Din minunile Sfântului Mare Mucenic
Gheorghe (23 aprilie)
În
părţile Siriei era o cetate ce se numea Ramel, în care se zidea o
biserică de piatră, în numele Sfîntului Marelui Mucenic Gheorghe.
Şi nu era în acel loc piatră de felul acela, din care s-ar fi putut
face stîlpi mari, spre întărirea zidirii, ci din alte părţi
depărtate se aduceau pe mare stîlpi de preţ. Deci, mulţi din
cetăţenii cei iubitori de Dumnezeu s-au dus în diferite locuri ca
să cumpere stîlpi de piatră pentru biserica ce se zidea. S-a dus
şi o femeie dreptcredincioasă, văduvă, care avea osîrdie
şi credinţă către Sfîntul Mare Mucenic Gheorghe, voind, ca
din sărăcia sa, să cumpere pentru biserica sfîntului un stîlp.
Şi, cumpărînd dintr-un loc un stîlp ales, l-a adus la malul
mării, unde un alt bărbat bogat din cetatea Ramel, cumpărînd
cîţiva stîlpi îi punea în corabie; şi a rugat mult femeia pe omul
acela, să-i ia şi stîlpul ei în corabie, împreună cu
ceilalţi şi să-l ducă la biserica mucenicului. Iar el nu
i-a ascultat rugămintea şi nu i-a luat stîlpul ei; ci, aruncînd în
corabie numai stîlpii săi, a plecat. Atunci femeia aceea, aruncîndu-se la
pămînt, plîngea cu jale şi chema în ajutor pe Sfîntul Mare Mucenic,
ca să rînduiască precum ştie el, ca şi stîlpul ei să
fie dus în Ramel, la biserica lui.
Astfel femeia, mîhnindu-se şi
plîngînd, a adormit şi i s-a arătat în vis Sfîntul Mare Mucenic
Gheorghe în chip de voievod, mergînd călare şi ridicînd-o de la
pămînt, i-a zis: "Spune-mi de ce te mîhneşti, o, femeie?"
Iar ea i-a spus pricina durerii sale şi a văzut pe sfînt
descălecînd de pe cal şi zicînd către dînsa: "Unde
voieşti să-ţi pui stîlpul?" Iar ea a zis: "În partea
dreaptă a bisericii". Şi îndată sfîntul a scris cu degetul
său pe stîlp astfel: "Stîlpul acesta al văduvei, să se
pună în partea dreaptă a bisericii, după cel dintîi stîlp, ca să
fie acesta al doilea". Aceasta scriind, a zis către femeie:
"Ajută-mi tu singură".
Şi, apucînd ei stîlpul, piatra s-a
uşurat şi de către amîndoi a fost aruncată în mare. Aceasta
văzînd-o femeia în vedenia somnului şi deşteptîndu-se, n-a
găsit stîlpul în locul acela. Dar punîndu-şi nădejdea către
Dumnezeu şi spre Sfîntul Gheorghe, robul Lui, a pornit pe cale spre casa
sa. Şi mai înainte de întoarcerea ei, precum şi a corabiei,
adică îndată după acea vedenie din somn, chiar a doua zi s-a
găsit stîlpul ei pe malul mării, în Ramel. Apoi după ce a sosit
bărbatul acela, care îşi ducea stîlpii în corabie şi a
ieşit la mal, a văzut stîlpul văduvei şi scrierea de pe el,
care se închipuise pe piatră de degetul sfîntului foarte bine, ca şi
cum literele ar fi fost însemnate pe lut. Atunci s-a minunat foarte şi
cunoscînd minunea ce se făcuse de sfîntul mare mucenic şi pricepînd
greşeala sa, se căia că trecuse cu vederea rugămintea
văduvei şi cerea iertare de la sfînt, prin multe rugăciuni, ceea
ce a şi dobîndit de la el, arătîndu-i-se în vedenie. Deci stîlpul
acela al văduvei s-a pus în acel loc în care s-a poruncit, spre pomenirea
femeii şi spre arătarea minunii făcute de marele mucenic, dar
mai ales spre slava izvorului minunilor lui Hristos, Dumnezeul nostru.
După
mulţi ani, saracinii luînd Siria sub stăpînirea lor, s-a întîmplat în
cetatea Ramel, în cea mai sus pomenită biserică a Sfîntului Marelui
Mucenic Gheorghe, o minune ca aceasta: Un saracin vestit, împreună cu
alţi saracini, au intrat în biserică, pe vremea citirii pravilei,
şi văzînd icoana Sfîntului Gheorghe şi pe preot stînd înaintea
ei şi închinîndu-se şi săvîrşind în taină
rugăciuni, a zis către prietenii săi în limba saracinilor:
"Vedeţi pe acest nebun, ce face? Se roagă la scîndură.
Aduce-ţi-mi un arc şi o săgeată, să săgetez
scîndura aceea". Şi îndată i-au adus un arc, pe care el, stînd
dinapoia tuturor, l-a încordat şi a aruncat o săgeată asupra
icoanei mucenicului; iar săgeata n-a zburat spre icoană, ci în sus
şi căzînd din înălţime, a lovit pe saracinul acela în
mînă şi i-a rănit-o.
Deci, a ieşit îndată
afară, ducîndu-se acasă, durîndu-l mîna foarte şi curgîndu-i
mult sînge; apoi se umflase şi striga suspinînd, fiind cuprins de o durere
de moarte. Şi avea în casa sa nişte slujnice de credinţă
creştinească, pe care chemîndu-le, le-a zis: "Am fost în
biserica Sfîntului vostru Gheorghe şi am vrut să-i săgetez
icoana lui, dar m-am săgetat pe mine, căci întorcîndu-se
săgeata, mi-a rănit mîna şi iată mor de nesuferită
durere". Iar ele i-au zis: "Oare ţi se pare că ai
făcut bine, îndrăznind să loveşti chipul sfîntului
mucenic?" Zis-a saracinul: "Au doară are putere chipul acela,
să mă facă astfel, precum sînt acum de bolnav?" Slujnicele
au răspuns: "Noi sîntem neînvăţate şi nu putem
să-ţi răspundem, dar cheamă un preot şi acela îţi
va spune cele ce ne întrebi pe noi". Barbarul a ascultat sfatul
slujnicelor sale şi a chemat pe preot şi a zis: "Vreau să
ştiu ce putere are scîndura aceea sau icoana, căreia te închini
tu?" A răspuns preotul: "Eu nu mă închinam scîndurii, ci
Dumnezeului meu, Ziditorul tuturor, mă rugam celui închipuit pe
scîndură cu chipul Sfîntului Marelui Mucenic Gheorghe, ca să fie
mijlocitor pentru mine către Dumnezeu".
Zis-a
barbarul: "Cine este Gheorghe, dacă nu este el Dumnezeul vostru?"
Răspuns-a preotul: "Sfîntul Gheorghe nu este Dumnezeu, ci slugă
a lui Dumnezeu şi a Domnului nostru Iisus Hristos, care a fost asemenea om
pămîntean ca şi noi. El multe munci a răbdat de la păgînii
care-l sileau să se lepede de Hristos, dar cu vitejie pe toate
răbdîndu-le şi bine săvîrşindu-şi mărturisirea
numelui lui Hristos, a luat dar de la Dumnezeu ca să facă semne
şi minuni; iar noi, iubindu-l pe el, cinstim icoana lui şi, ca
şi cum am privi spre el, ne închinăm lui, îl cuprindem şi-i
sărutăm icoana, în acelaşi chip cum şi tu faci după
moartea părinţilor şi fraţilor tăi; căci avînd
îmbrăcămintea lor înaintea ta, lăcrimezi şi le
săruţi, ca şi cum ai avea pe aceia înaintea ta. Deci, aşa
şi noi socotim icoanele sfinţilor, nu ca pe nişte dumnezei, să
nu fie aceea, ci ca pe nişte închipuiri ale slugilor lui Dumnezeu, care
prin icoanele lor fac minuni, precum s-a întîmplat cu tine, cel ce ai
îndrăznit a săgeta icoana sfîntului mucenic, ca să ştii
puterea lui şi să fie şi spre învăţătura
altora".
Acestea auzindu-le saracinul, a zis:
"Ce voi face? Vezi mîna mea sîngerîndă, căci groaznică
durere pătimesc şi de moarte mă apropii". Zis-a lui
preotul: "De voieşti să fii viu şi întreg, porunceşte
să aducă la tine chipul Sfîntului şi Marelui Mucenic Gheorghe
şi-l pune pe patul tău; apoi o candelă plină cu unt-delemn
arzînd, să fie înaintea lui aprinsă toată noaptea, iar a doua zi
luînd untdelemn din candelă, să ungi mîna ta cea bolnavă şi
atunci să crezi că te vei tămădui, şi-ţi va fi
ţie aşa". Iar saracinul îndată a rugat pe preot, ca
să-i aducă icoana Sfîntului Gheorghe, pe care primind-o cu bucurie, a
făcut toate aşa precum a învăţat de la preot. A doua zi,
după ce şi-a uns mîna cu untdelemn din candelă, îndată i-a
încetat durerea şi i s-a tămăduit mîna.
De o minune ca aceea, mirîndu-se şi
veselindu-se barbarul acela, a întrebat pe preot dacă avea ceva scris în
cărţile sale despre Sfîntul Gheorghe. Iar preotul aducîndu-i
viaţa şi pătimirea sfîntului, i-a citit-o şi el cu luare
aminte ascultînd, ţinea în mîini icoana mucenicului, grăind
către sfîntul cel închipuit pe icoană, ca şi către un viu,
zicîndu-i cu lacrimi: "O, Sfinte Gheorghe, tu, tînăr, însă cu
minte ai fost, iar eu bătrîn, dar nebun. Tu de tînăr eşti
prieten a lui Dumnezeu, iar eu am îmbătrînit şi sînt lipsit de
Dumnezeu. Roagă pentru mine pe Dumnezeul tău, ca să fiu şi
eu robul Său". După aceea căzînd la picioarele preotului,
îl ruga să-l învrednicească de Sfîntul Botez. Iar preotul nu voia
pentru că se temea de saracini, însă văzîndu-i credinţa
şi rugămintea lui cea cu dinadinsul, l-a botezat noaptea în
taină, de frica saracinilor.
A doua zi, saracinul cel nou botezat a
ieşit din casă şi stînd în mijlocul cetăţii în
văzul tuturor, cu multă îndrăzneală şi cu mare glas, a
început a propovădui pe Hristos, adevăratul Dumnezeu şi blestema
credinţa saracinilor. Şi îndată s-a adunat la dînsul
mulţime de saracini şi umplîndu-se de mînie şi de iuţime,
au pornit asupra lui ca nişte fiare sălbatice şi cu săbiile
l-au tăiat bucăţi. Şi aşa în scurt timp şi-a
sfîrşit fapta cea bună a mărturisirii şi a luat cununa
muceniciei, ajutîndu-i rugăciunile Sfîntului Marelui Mucenic Gheorghe.
(din Vieţile Sfinţilor
http://www.vietile-sfintilor.ro)
Să ne reamintim
Săptămâna Mare
Vestitorul apare
după sărbătoarea Sfintelor Paşti, a Învierii Domnului, o Zi
a bucuriei, a triumfului vieţii asupra morţii. Ea a venit după
Săptămâna Mare, a Patimilor Domnului, când, în Joia Mare, s-au citit
cele 12 Evanghelii care spun despre suferinţa pe care Domnul nostru Iisus
Hristos a ales s-o treacă pentru lucrarea mântuirii noastre. “Căci
Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut
L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă
viaţă veşnică” (Ioan 3,16). Amintindu-ne evenimentele
trăite în serviciile religioase ale Bisericii Ortodoxe ale
Săptămânii Patimilor vom preţui cu o şi mai mare
gratitudine, căinţă şi bucurie Sărbătoarea
Învierii, cea mai mare sărbătoare a anului liturgic. Iată mai jos câteva gânduri extrase din
Viaţa Maicii Domnului.
Maica Domnului păstra adânc în
suflet proorocirea lui Simeon despre sabia suferinţelor (Luca 2,35),
făcută când a adus pruncul la Templu, dar ea nu se îndoia că El,
ca Dumnezeu, va învia din morţi. Tot şirul patimilor a fost urmărit
cu mare durere şi participare de către ea şi ucenici. Un imn
cântat în Sfânta şi Marea Joi spune cum fiecare parte a trupului Domnului
Iisus a suferit: "Capul Tău, spinii; faţa Ta, scuipările;
obrajii Tăi, pălmuiri; gura Ta, gustul oţetului amestecat cu
fiere; urechile Tale, ocări neruşinate; spatele Tău, biciuiri;
mâna Ta, trestia; întregul Tău trup, crucificarea; încheieturile Tale,
cuiele; coasta Ta, suliţa; o, Tu care ai suferit atât pentru noi şi
ne-ai eliberat de suferinţă. O, prea puternice Mântuitorule,
miluieşte-ne pe noi." Pe când Domnul Iisus suferea, inima Maicii Sale era toată o
rană sângerândă deşi credinţa nu a părăsit-o o
clipă. "Să Te urmez, copilul meu sau să Te aştept?
Spune-mi un cuvânt, Tu care eşti Cuvântul. Nu trece pe lânga mine în
tăcere, o Tu care m-ai păstrat curată, căci Tu eşti
Fiul meu şi Dumnezeul meu" (din cântările din Joia Mare).
"Toată creaţia s-a scuturat cu
frică/ când Te-a văzut atârnând pe cruce, o Hristos./ Soarele s-a
întunecat/ Şi toate temeliile pământului s-au cutremurat./ Toate
lucrurile au suferit împreună cu Creatorul tuturor./ O Doamne care de
bună voie ai suferit pentru noi, slavă Ţie." Maica Domnului
era în mare jale dar jalea nu a clintit-o. Ea a rămas tare, veghiind
lângă crucea Domnului, după cum spune Sfântul Ioan Evanghelistul
(19,25). Toţi din jur Îl numeau răufăcător şi Îl
batjocoreau şi ea stătea în picioare lângă Sfânta Cruce,
binecuvântându-L şi plângând în tăcere pentru El. Nu doar trupul ei
stătea drept dar şi sufletul îmbărbătat de
speranţă. Conduita ei era emoţionantă şi nobilă -
văzuse locul ei în planul lui Dumnezeu pentru mântuirea omului, citise
despre ea în profeţi, vorbise cu îngerii mesageri ai Domnului. Ştia
că tot ce venea acum asupra ei era de la Dumnezeu şi nu se revolta
sau deznădăjduia în mare durerea ei. "Chiar dacă ai suferit
crucificarea, Tu eşti Fiul meu şi Dumnezeul meu" (din
cântările Vinerei Mari).
Iisus îi spuse: "Nu te lăsa
luată de jale, O Mamă, şi păşeşte în bucurie.
Mă grăbesc să fac
lucrarea pentru care am venit: să împlinesc voia Celui ce M-a trimis (Ioan
6,38). Dintru începuturi mi-a fost aceasta dat Mie de către Tatăl
Meu. Niciodată nu i-a displăcut spiritului Meu să devin om
şi să sufăr pentru cei căzuţi. Grăbeşte, O
Mamă, să spui oamenilor: iată prin suferinţă El
loveşte duşmanul lui Adam şi, învingându-l, vine în slavă,
Fiul şi Dumnezeul meu." "Îmi voi înfrânge durerea, copilul meu.
Nu voi jeli când voi fi singură în odaia mea iar Tu - rămas
afară pe Cruce. Eu în căsuţa mea, Tu în groapă. Dăruieşte-mi
ca să vin cu Tine căci mult doresc să privesc la tine (Ioan
3,14; Numeri 21,8). Ştiu că Moise a făcut un şarpe de
aramă şi l-a pus pe un stâlp ca aceia muşcaţi privind la el
să fie vindecaţi şi să
trăiască, dar cei orbi s-au răzbunat pe Moise şi acum
vin să Te omoare pe Tine. Moise a spus lui Israel că vremea va veni când
ei vor vedea Viaţa atârnând pe arbore (Deuteronom 28,66). Dar cine este
Viaţa? Este Fiul meu şi
Dumnezeul meu", îi răspunse Maica. "De Mă urmezi, atunci nu
plânge, O Mamă. Nu fii întristată când vei vedea părţile
universului spulberându-se, căci o faptă atât de
nepăsătoare şi îndrăzneaţă răneşte
adânc toată creaţia. Bolta cerului va orbi şi nu-şi va
căpăta vederea până am să-i spun (Matei 27,45; Marcu 15,33;
Luca 23,44). Templul îşi va sfâşia perdeaua în faţa acestor
fapte de mare nesăbuinţă. Munţii se vor clătina,
mormintele se vor deschide. Când vei vedea acestea de tu, ca femeie, te vei
înfricoşa, să strigi tare 'Cruţă-mă Fiul şi
Dumnezeul meu'" (din cântările Sfântului Romanos din
Săptămâna Mare).
După moartea lui Hristos,
apropierea apusului şi căderea serii făceau dificilă
ucenicilor, nepregătiţi chiar dacă unora le revenise curajul,
organizarea rapidă a îngropării Domnului înainte de începerea
Sabatului (fiindcă de Sabat nu se puteau face înmormântări). Dar
Iosif din Arimatea, care până atunci stătuse de o parte, văzând
grozăvenia celor întâmplate, s-a întărit în credinţă
şi dragoste şi a prins îndrăzneală. Dumnezeu a vrut ca
onoare deplină să fie dată numelui de Iosif, căci un alt
Iosif a fost de faţă la celălalt capăt al vieţii
Mântuitorului - la naşterea în peşteră ("Când ai fugit în
Egipt/ Iosif Te-a păzit Doamne/ Şi-acum alt Iosif Te
îngroapă" - prohodul, starea treia). El, Iosif din Arimatea, o bine
cunoscută şi foarte distinsă persoană, membru al
Consiliului, risca persecuţia sau moartea, arătându-şi simpatia
pentru o "cauză pierdută". Căci mulţi crezuseră în El
datorită minunilor dar “de frica fariseilor, nu-L mărturiseau pe
faţă ca să nu fie daţi afară din sinagogă;
căci au iubit mai mult slava oamenilor decât slava lui Dumnezeu"
(Ioan 12, 42-43).
Curajul lui Iosif din Arimatea l-a
molipsit şi pe binecuvântatul Nicodim, un fariseu şi un om de lege
între iudei (membru al Curţii celor 70 bătrâni), ştiut ca
Sanhedrin (unul din cele mai înalte corpuri religioase la evrei). El este cel
ce venise pe furiş, noaptea, la Domnul, ca ucenic în taină (Ioan
3,1-13) şi care încercase să-l apere în faţa Sanhedrinilor,
chemând la dreptate şi echitate dar expunându-se criticii lor
duşmănoase (Ioan 7,51-52). "Cercetează bine şi vei
vedea că din Galilea nu s-a ridicat nici un prooroc", i-au zis atunci
fariseii (ironia face că erau de fapt nişte ignoranţi căci
proorocul Iona s-a născut la Gat-Hefer, după cum scrie la 2
Impăraţi 14,25, iar Gat-Hefer se afla în ţinutul Zebulon din Galilea
de Nord, adică la numai cinci mile nord de Nazaret!).
Nicodim a adus un amestec de
smirnă şi aloe (Ioan 19,39) ce aminteşte spusele profetului
"Smirna, aloia şi casia îţi umplu de miros plăcut toate
veştmintele "(Ps.44,7/Ps.45,8). Smirna este simbolul îngropării,
aloia este o formă foarte rafinată de mir. Când iarba aromatică
este strivită, partea lichidă este aloia şi ce rămâne,
dens, constituie smirna. Casia este o foarte delicată şi mirositoare
scoarţă ce se cojeşte foarte greu de pe trunchiul copacului.
Sfântul Vasile comentând psalmul citat zice - "mirul din cauza
îngropăciunii, aloia din cauza trecerii în lumea de jos (căci fiecare
strop cade în jos) şi casia, drept desprindere a cărnii de pe lemnul
Crucii."
"Când ai coborât de pe cruce, o
Doamne/ Frică şi cutremur a căzut peste creaţie./ Tu, care
ai interzis pământului să înghită pe cei ce Te-au
răstignit/ şi ai ordonat iadului să-şi elibereze captivii/
pentru reabilitarea morţilor,/ O Judecătorule a celor vii şi
morţi,/ Tu, ai venit să le dai viaţă nu moarte./ O
Iubitorule de oameni, slavă Ţie!" (din cântările Joii
Mari).
Cei doi oameni bogaţi, Iosif
şi Nicodim, au acoperit corpul cu mirodenii şi ulei, care în urma
înfăşurării corpului cu straturi de bandaj alb, aderau strâns de
trup, făcând în acelaşi timp din bandaje un înveliş tare ca un
cocon. O scufie a fost ataşată la cap şi falca legată cu un
bandaj strâns sub bărbie. Corpul a fost cărat pe o targă de lemn
la mormânt.
Sfântul Simion Metafrastes a scris în
sec.IX "Lamentaţiile Maicii Domnului la înveştmântarea
trupului". Maica Domnului se jelea astfel: "Care mădular al
scumpului Tău trup a scăpat chinului? O, divin pinaclu! Spinii ce
i-ai primit mi-au străpuns inima! O, capul sfânt pentru care nu ai
găsit loc să-l aşezi, acum zace în mormânt. O, cap iubit care a
fost lovit cu trestii! O, obraji care au fost pălmuiţi! O, gură
care a fost o comoara de miere! O, buze care nicicând nu au minţit! O,
mâini care l-au creat pe om ca apoi să fie ţintuite pe cruce şi
acum extinse în Hades! O, coastă care a fost străpunsă şi
din care s-a făcut prima mamă! O, picioare care au păşit pe
ape şi în faţa cărora s-a aplecat natura! Fiu mai bătrân
decât maica Sa! Ce bocet şi imne de îngropăciune să-Ţi
cînt? Cum a fost când Nicodim Ţi-a smuls cuiele din mâini şi din
picioare şi Te-a dat jos de pe Cruce şi Te-a lăsat în
braţele mele? Înainte Ţi-am făcut haine de copil, acum sunt
ocupată cu veştminte de îngropare! Atunci am fost liberată de
durerile naşterii dar acum iau toată povara jalei la îngroparea Ta!
De multe ori am rămas fără somn, ţinându-Te copil la
pieptul meu, acum dormi între cei morţi. Dar, aşa cum ai spus, vei
reclădi în trei zile Templul pe care Tu l-ai dărâmat!"
"Lăudăm pe Fecioara
Maria,/ Poartă a cerului, glorie a lumii, cântec al îngerilor,
frumuseţe a credincioşilor./ Ea, care s-a născut din om, a
născut pe Dumnezeu./ Ea a fost precum cerul, precum templul lui Dumnezeu./
Ea a distrus zidul duşmăniei,/ a adus pacea, a deschis
împărăţia cerească./ De aceea ea este fondatoarea
credinţei noastre./ Apărătorul nostru este Domnul care s-a
născut din ea./ Curaj, curaj, poporul lui Dumnezeu,/ pentru că
Hristos va distruge vrăjmaşii,/ pentru că este a toate
puternic" (din cântările din Sâmbăta Mare).
Tradiţia bisericii surori, catolice, spune
că, mai târziu, după Rusalii, Maica Domnului a "creat" Via
Crucis (Drumul Crucii) cu cele 14 opriri. Maica Domnului se ducea ades pe
Golgota şi în fiecare loc unde s-a oprit ori a căzut Iisus plângea
şi se ruga îndelung, punând câte o piatră. Apoi le-a numerotat. A
repetat aceasta pe o colină la Efes în Asia Mică, unde s-a dus cu
Ioan; acolo a fixat 14 pietre până la o grotă; la toate aceste opriri
a plâns şi s-a rugat. Creştinii din Zărneşti au ridicat
şi ei un Drum al Crucii marcat cu mici troiţe pe frumoasele plaiuri
de sub albă Piatra Craiului.
Spre deosebire
de catolici care pun accentul pe suferinţele Mântuitorului, creştinii
ortodocşi retrăiesc suferinţele Crucii Domnului cu nădejdea
şi bucuria răbdătoare a Învierii care o urmează.
Copii, să ne reamintim
suferinţele Domnului
Un copil
american, bucuros ca au liber de la şcoală în Vinerea Mare (Good
Friday), a chemat pe alţii la joacă pe terenul de tenis. Unul din ei
a spus însă: “Dar ce va zice Domnul Iisus?” Şi cheful de joacă a
dispărut. Au plecat acasă cu gândul ca seara să se roage cu
lacrimi la icoana Domnului Iisus Hristos.
Iată,
pentru copii, o interpretare românească a Drumului Crucii descris
după o broşură catolică întitulată
“Păşeşte alături de Iisus” (Step up close to Jesus. Stations of the Cross for Young People,
St.Louis, Missourri, 1988) scrisă de Sister Mary Terese Donze.
1. Domnul Iisus este condamnat la moarte.
Vedem pe Iisus stând în picioare în faţa judecătorului roman Pilat
din Pont care şade jos şi îl tot întreabă. De jur împrejur sunt
oameni mânioşi care spun tot felul de minciuni despre Iisus ca să-l
facă pe Pilat să îl condamne la moarte. Pilat ştie că
Domnul Iisus este un om bun şi n-a comis nici o nelegiuire. Dar îi este
frică de poporul furios şi gălăgios. Ar dori să îi aibă
prieteni pentru că se teme că altfel îl vor pârî la împărat
şi îşi va pierde slujba. Aşa că le spune iudeilor: “Bine,
luaţi-l şi ucideţi-l. Răstigniţi-l”.
Dar copii
apropiaţi-vă de Domnul Iisus. Simţiţi ce greu respiră.
Deoarece este om se teme de suferinţa morţii. Dar pentru că este
Fiul lui Dumnezeu ar putea să îi oprească pe oamenii aceştia
răi. Îi lasă însă pentru că cineva trebuie să
plătească pentru păcatele noastre cele multe. El ne iubeşte
şi doreşte să ne salveze şi să pregătească
Împărăţia Cerurilor pentru noi. Dar omul din El se teme. Pune
mâna pe mâna Lui. Arată-I că îţi pare rău de suferinţa
lui. Şopteşte în inima ta: “Doamne Iisuse sunt aici lângă Tine.
O să stau cu Tine oriunde te vor duce oamenii ăştia răi.”
Rugăciune: Doamne Iisuse, Te rog fă-mă curajos ca să pot face ceea
ce este bine chiar atunci când toate piedicile îmi stau în cale. Nu mă
lăsa să-mi fie frică să apăr pe cei nevinovaţi
despre care toţi spun minciuni ca să le facă rău.”
2. Domnul Iisus duce crucea. Vedem ce
tăcut este Iisus şi cum face în linişte tot ce îi spun
schingiuitorii Lui. El nu se împotriveşte oamenilor care împing crucea cea
mare şi grea pe umerii Lui. El nu îi urăşte şi nu le zice
vorbe urâte sau de ocară. Dacă ar şti ei că El moare pentru
ei, pentru binele lor şi al nostru al tuturor, poate că s-ar purta
altfel. Domnul Iisus îi iartă şi cu linişte ia crucea în timp ce
Îl roagă în inima Sa pe Dumnezeu Tatăl să Îi dea putere să
poată duce crucea.
Dar copii
apropiaţi-vă de Domnul Iisus. Simţiţi cât de grea este crucea
pe care o poartă pe umeri Domnul. Umerii lui Iisus sângerează
căci ostaşii L-au bătut îndelung şi tare cu bicele. Pe
capul Său este o coroană de spini şi când crucea grea atingecoroana
spinii ei intră ca nişte cuie mari şi ascuţite în capul
Său. Şopteşte atunci în inima ta: “Doamne Iisuse fă-mă
şi pe mine viteaz ca Tine”.
Rugăciune: Doamne Iisuse, când ceva
este greu pentru mine de făcut Te rog adu-mi aminte cum Tu ai luat crucea
fără să te plângi şi ajută-mă să fiu bun
şi drăguţ cu ceilalţi chiar când aceasta este foarte
anevoie de făcut.
3. Domnul Iisus cade pentru prima oară.
Vedem ce încet merge Iisus şi cum suferă sub povara crucii grele.
Umerii Lui au făcut o rană adâncă din cauza crucii. Picioarele
lui goale se taie în pietrele ascuţite de pe drum. În jur sunt numai
oameni care strigă tot felul de răutăţi. Ostaşii
romani Îl silesc pe Iisus să se grăbească şi Îl împing
fără milă. Domnul Iisus încearcă să ducă crucea
mai departe dar picioarele lui se înmoaie, se împiedică şi cade, iar
crucea vine peste El sfărâmându-L.
Copii
apropiaţi-vă de Domnul Iisus. Vedeţi cum încearcă, cu
dinţii strânşi, Domnul Iisus să Se ridice să meargă
mai departe. Toţi în jur strigă la El, Îl împing şi Îl
batjocoresc. Domnul Iisus nu se supără. El suferă pentru noi
şi Se roagă Tatălui Său ceresc. El ne iubeşte. Apoi se
ridică încet, ia din nou crucea pe umeri şi continuă să
meargă. Gândeşte-te ce bine I-ar prinde să pui braţele tale
în jurul Lui şi să-I şopteşti în inima ta: “Doamne Iisuse
învaţă-mă să iubesc aşa cum iubeşti Tu”.
Rugăciune: Doamne Iisuse, când voi
suferi de ceva – că am căzut, că m-am lovit sau că sunt
bolnav, aminteşte-mi să închin această suferinţă lui
Dumnezeu. Nu mă lăsa să fiu rău cu cei care sufer sau cu
cei care fac greşeli sau sunt altfel decât mine. Când ceva este greu pentru mine de făcut
Te rog adu-mi aminte cum Tu ai luat crucea fără să te plângi
şi ajută-mă să fiu bun şi drăguţ cu
ceilalţi chiar când aceasta este foarte anevoie.
4. Domnul Iisus întâlneşte pe Maica Sa.
Vedem o doamnă frumoasă care plânge şi vine să-L mângâie pe
Iisus. Este Sfânta Maria, mama Sa. Ea Îl îmbrăţişează cu
ochii în lacrimi. Lacrimi curg şi pe obrazul Domnului. Poţi să
îţi dai seama cât de mult ţin unul la altul. Dar ostaşii nu o
lasă să stea lângă El să-I spună vorbe blânde şi
iubitoare. O împing în lături.
Copii
apropiaţi-vă de Domnul Iisus. El este trist că Maica Sa îl vede
tot numai răni, julituri şi vânătăi. El ştie cât
suferă ea să-l vadă pe fiul ei atât de rănit. Dar ea este
curajoasă ca şi El. Ea ştie de ce El a ales să ducă
crucea. Şi vrea ca să se întâmple tot ce a hotărât Dumnezeu
pentru mântuirea oamenilor.
Rugăciune: Doamne Iisuse, când voi fi
departe de cei pe care îi iubesc, ajută-mă ca să pun
tristeţea mea înaintea Ta ca să mă încurajezi. Iar când vrea
Dumnezeu să fac ceva care este foarte greu ajută-mă ca s-o pot
face.
5. Simon Cireneanul Îl ajută pe Iisus
să ducă crucea. Vedem un om voinic care ajută pe Domnul. Era
în drum spre casă de la muncă şi soldaţii romani l-au oprit
şi l-au pus să ajute căci le era teamă că Iisus, atât
de slăbit cum era, nu va reuşi să ajungă până sus pe
Golgota cu crucea pe umeri. La început Simon Cireneanul nu a vrut pentru
că nu Îl cunoştea pe Iisus dar mai târziu după ce a aflat cine
este El a fost mândru că L-a ajutat.
Acum copii
apropiaţi-vă de Domnul Iisus. Simţiţi cât de grea e crucea.
Dumnezeu nu ne cere niciodată să facem ceva care nu se poate face.
Dacă este prea greu El ne va ajuta, aşa cum a venit ajutorul lui
Simon. Gândeşte-te că Iisus îţi va da putere. Iar acum,
şopteşte în inima ta: “Doamne Iisuse vreau să mă mândresc
şi eu ca Simon că Te-am ajutat să duci crucea”.
Rugăciune: Doamne Iisuse, fă-mă
puternic când voi avea de făcut ceva greu. Iar când nu îmi place să
fac ceva, cum ar fi să-mi strâng patul sau să o ajut pe mama la
gospodărie nu mă lăsa să cer ca altul să le facă
în locul meu.
6. Veronica şterge faţa lui
Iisus. Priviţi la femeia care a îngenunchiat lângă Iisus. Se
numeşte Veronica. Şi-a făcut loc prin mulţime
fără să îi fie frică de soldaţi. Vrea doar să-I dea Domnului
Iisus un ştergar ca să-Şi şteargă faţa. El
şi-o şterge şi imaginea feţei Sale rămâne imprimată pe
ştergar. Este felul în care Iisus i-a mulţumit pentru osteneală
şi ajutor.
Acum copii
apropiaţi-vă de Domnul Iisus. Dacă băieţii se pot
mândri pentru că un bărbat, Simon, L-a ajutat pe Iisus, fetele se pot
lăuda că şi o femeie, Veronica, L-a ajutat pe Domnul. Nu are
importanţă dacă suntem băiat sau fată, alb sau negru.
Pentru Dumnezeu aceasta nu contează. Contează ce este în isufletul nostru.
Dacă inima noastră este bună şi curată Dumnezeu e
bucuros. Şopteşte deci în inima ta: “Doamne Iisuse
întipăreşte faţa Ta în mintea şi inima mea ca să fiu
tot mai mult aşa ca Tine.”
Rugăciune: Doamne Iisuse, fă-mă
să fiu recunoscător celor care mă ajută atunci când am
nevoie de ajutor. Învaţă-mă să fac lucruri bune pentru
alţi oameni chiar când nu voi primi nici o răsplată pentru fapta
mea bună.
7. Iisus cade a doua oară. Uitaţi-vă cât de greu Îi este
Domnului Iisus să meargă. Se simte slăbit. Picioarele Sale
tremură. Nu a mâncat de mult nimic şi trupul Său e numai
răni. Dar soldaţii nu îl lasă şi-L lovesc ca să
meargă mai repede. El încearcă dar picioarele Lui obosite se
împiedică. Cade cu crucea venind grea peste El
Haideţi
copii să ne apropiem de Domnul Iisus care a căzut în stradă.
Abia mai respiră. Ar vrea mult să rămână jos ca să Se
mai odihnească. Dar trebuie să se scoale să meargă mai
departe. Şoptiţi în inima voastră: “Doamne Iisuse Îţi
mulţumesc că îmi arăţi cum nu trebuie să mă las
şi mereu să mă ridic ca să
merg mai departe.”
Rugăciune: Doamne Iisuse, când încerc
să fac ceva şi zbârcesc totul, ajută-mă să încep din
nou aşa cum ai făcut Tu. Şi dacă cineva cade sau s-a lovit,
fă ca în inima mea să-mi pară rău şi să-l ajut pe
omul acela.
8. Femeile din Ierusalim plâng pentru Iisus.
Iată câteva femei stau la
colţul străzii pe unde trece Iisus. Le este milă de El şi
Îi spun vorbe calde de încurajare. Iisus ştie că ele au inimă
bună şi le răspunde că I-ar părea bine dacă ele
i-ar învăţa pe copiii lor despre iubirea lui Iisus pentru oameni.
Să
ascultăm pe Iisus cum le vorbeşte femeilor. Este greu să
vorbeşti cu cineva când eşti bolnav şi din cale afară de
obosit. Îţi trebuie mult curaj ca să vorbeşti atât de blând
şi cald cuiva uitând de durerile tale şi fără să te
vaieţi. Şopteşte în sinea ta: “Doamne Iisuse ajută-mă
să am grijă de alţii aşa cum Tu faci.”
Rugăciune: Doamne Iisuse, arată-mi
cum pot ajuta pe alţii şi să-i fac fericiţi.
Învaţă-mă să împart bucuros cu ceilalţi tot ce am eu
şi să nu încerc mereu să păstrez tot ce e mai bun doar
pentru mine.”
9. Iisus cade a treia oară. Priviţi
acum la Domnul Iisus. Merge tot mai încet. Soldaţii îl silesc să se
grăbească pentru că se tem că toată mulţimea care
s-a adunat şi strigă la Iisus s-ar putea să se răscoale
şi să se încaiere. Iisus abia mai respiră. Mai face câţiva
paşi şi se prăbuşeşte pe caldarâm.
Să ne
apropiem de Iisus care stă culcat pe pământ şi abia mai
suflă, cu faţa şi corpul plin de sânge. Îi este foarte greu dar,
iată, se ridică într-un genunchi şi, încet, încet, este din nou
în picioare. El ştie că trebuie să termine drumul până sus
pe culme. Ar vrea să scape de povara crucii dar dacă S-ar opri nu ar
mai săvârşi lucrarea pe care a plănuit-o spre binele nostru al
oamenilor. Spune încet în inima ta: “Doamne Iisuse fii exemplul pe care
să-l urmez.”
Rugăciune: Doamne Iisuse, dacă
sunt încet la treabă şi oamenii mă silesc să mă
grăbesc nu mă lăsa să mă enervez. Ajută-mă
să fiu îngăduitor şi răbdător şi să fiu bun
cu ceilalţi căci fiecare din noi are nevoie de ajutor din când în
când.”
10. Iisus este dezbrăcat de
veştminte. Iată Domnul Iisus a ajuns afară din oraş.
Este pe dealul Golgota, Dealul Durerii. Soldaţii se pregătesc
să-L pună pe cruce. Îi scot mai întâi hainele. Ele s-au lipit de
trup, căci sângele s-a încleiat pe ele. Soldaţii trag de haine
şi ele se desprind de trup odată cu bucăţi de piele. Este
ca atunci când doctorul vă scoate fără grijă bandajul de pe
julitura de pe genunchi. Nu-i aşa că doare tare şi ustură?
Haideţi să
mergem lângă Iisus. Arată acum ca un luptător care s-a
dezbrăcat de haine ca să poată lupta mai bine. Iisus este gata
de luptă. O luptă grea cu Moartea şi Păcatul. El vrea ca
să învingă. Victoria Lui va fi spre binele nostru căci El va
câştiga pentru noi dreptul să mergem la cer după moartea
noastră. Hai să-I şoptim: “Doamne Iisuse o să fim
alături şi o să strigăm pentru Tine ca să învingi.”
Rugăciune: Doamne Iisuse,
fă-mă tare în bătăliile pe care le am pentru a fi bun
şi drept ca Tine. Nu mă lăsa niciodată să uit că
pot să mă rog Ţie pentru ajutor atunci când sunt la
Biserică împreună cu părinţii mei.”
11. Iisus este pus pe cruce. Priviţi,
soldaţii L-au aşezat pe Domnul pe crucea care este pe pământ. Ei
iau piroane mari şi le bat cu ciocane grele prin mâinile şi
picioarele Lui în lemnul crucii. Apoi soldaţii împing baza crucii într-o
groapă şi, cu funii, trag de capătul celălalt al crucii.
Încet, încet, crucea se ridică în picioare având pe ea trupul Domnului
Iisus. Acum Iisus este sus pe cruce şi oamenii privesc cu milă
şi jale la el. Femeile plâng. Căci oamenii buni L-au iubit foarte
mult. Oamenii răi, care strigau până acum la El şi Îl scuipau
şi batjocoreau, au tăcut. Încep să se îndoiască că au
făcut ce trebuia, le pare rău şi parcă se tem de pedeapsă,
ca atunci când noi copiii facem o boroboaţă şi ştim că
părinţii noştri nu o să fie de loc bucuroşi.
Dacă mergem
mai aproape de Iisus vedem că tot trupul Lui este o rană şi
că toate – capul, braţele, picioarele – îl dor foarte tare. Îi este
sete şi foame. Nu mai are nici o putere. Dar în inima Lui El nu este trist
căci ştie că a făcut totul pentru binele nostru, al
oamenilor. El ştie că face ceea ce se cuvine. Acum El priveşte
în jos spre oamenii care L-au răstignit şi îi iartă cu privirea
Lui blândă. Apoi îi spune mamei Sale,
Sfânta Fecioară Maria, care stă lângă cruce, să fie
mamă pentru toţi copiii, să ne numere şi pe noi printre
copiii ei şi să se roage pentru noi. Să mulţumim Maicii
Domnului şi să Îi şoptim lui Iisus care moare acum pe cruce:
“Doamne Iisuse Te iubesc”.
Rugăciune: Doamne Iisuse, când cineva
mă răneşte sau îmi face rău, ajută-mă să îl
iert. Învaţă-mă să trăiesc astfel ca Sfânta Maica
Domnului să fie mândră de mine ca de un copil al ei.”
12. Iisus moare pe cruce. Priviţi
la Domnul Iisus care atârnă pironit pe cruce. Este aici de mai bine de
trei ceasuri. Îl doare tot trupul. Îi este tare sete dar nu se plânge că
nimeni nu Îi dă de băut apă. El se roagă lui Dumnezeu
Tatăl pentru noi toţi şi Îi spune Tatălui că a
terminat ce avea de făcut. Îşi apleacă capul şi moare. Un
soldat Îl împunge cu suliţa în coastă să vadă dacă a
murit şi din coastă iese sânge şi apă. Aceasta
înseamnă că a murit.
Domnul Iisus a
întâlnit deci moartea. Nu I-a fost teamă. Pare că atârnă pe
cruce fără pic de viaţă şi că moartea L-a învins
şi L-a luat cu totul dintre noi. Dar nu este aşa. Iisus a spus de mai
multe ori că El este Viaţa. Şi a mai spus că peste trei
zile după moartea Sa va învia. Atunci se va dovedi Victoria Lui. Cu
toţii vor vedea că moartea a fost biruită. Să Îi
şoptim: “Doamne Iisuse cred că Tu aduci viaţa”.
Rugăciune: Doamne Iisuse, nu
contează unde sunt, cât de mulţi ani am să trăiesc sau ce o
să se întâmple cu mine. Îţi mulţumesc că ai primit ca
să mori pentru mine.”
13. Iisus este luat de pe cruce. Priviţi au venit doi oameni. Ei scot
piroanele din mâinile şi picioarele Domnului şi încet, cu mare
grijă, într-un ştergar mare, coboară corpul Lui de pe cruce. Cu
multă dragoste ei Îl spală de tot sângele şi praful care sunt pe
El. Scot cu grijă toţi spinii care I s-au înfipt în cap de la coroana
de spini. Acum trupul Domnului se sprijină de poala Maicii Sale care Îl
ţine cu mare drag în braţe pentru ultima oară. Inima ei este
plină de durere şi glasul ei Îl cheamă mereu pe nume ca şi
când ar fi viu. Cât de mult Îl iubeşte! Dar o mângâie gândul că,
aşa cum a spus El, peste trei zile va învia.
Toţi
duşmanii lui Iisus au plecat departe. Cei care Îl iubeau pe Domnul se
apropie şi o mângâie pe Maica
Domnului şi îi şterg lacrimile de pe ochii ei mari şi îndureraţi.
Dacă şi voi, dragi copii, aţi fi fost acolo, aţi fi
făcut la fel. Cât de vitează este Mama lui Iisus! Să
învăţăm de la ea să fim curajoşi şi să
şoptim din nou în inima noastră: “Doamne Iisuse Te iubesc”.
Rugăciune: Doamne Iisuse, când moare cineva
adu-mi aminte că Tu i-ai dat viaţă nouă, astfel că voi
putea să văd din nou în ceruri
pe cel drag care a plecat de la noi. Învaţă-mă să
fiu blând, cald şi de mult ajutor oricui din familia mea care este
trist.”
14. Iisus este aşezat în mormânt. Iată că cei doi oameni,
prieteni ai Domnului, după ce I-au spălat cu grijă trupul, L-au
îmbrăcat cu haine curate şi L-au stropit cu ceva care miroase frumos
cum miros trandafirii. Acum Îl aşează în mormânt. Mormântul este ca o
mică peşteră săpată în stâncă. Apoi rostogolesc
cu greu un pietroi mare care acoperă complet intrarea ca o uşă.
Se închină cu evlavie şi pleacă acasă.
Nu ne putem
apropia prea mult de mormântul unde este Domnul. Pilat din Pont,
judecătorul cel rău care L-a trimis pe Iisus la moarte, a pus soldaţi de strajă.
Duşmanii lui Iisus ştiu că El a spus că va învia. Ei nu
cred aceasta şi bănuiesc că ucenicii Domnului vor veni şi-I
vor fura trupul din mormânt. De aceea soldaţii veghează acolo zi
şi noapte. Iar ucenicii unde sunt ascunşi, rămaşi fără
Învăţătorul lor care era Iisus, se roagă în linişte.
Şopteşte în inima ta: “Doamne Iisuse ştim că vei învia. Te
aştept.”
Rugăciune: Doamne Iisuse,
învaţă-mă să am răbdare să aştept când nu
pot să am ceva pe care îl vreau imediat. Învaţă-mă să
mă rog şi atunci când nu eşti lângă mine.”
15. Iisus înviază din morţi. Este
duminică dimineaţa. Duminica de Paşti. Cei care se duc la
mormântul Domnului, găsesc piatra mare de la intrare
prăvălită de-o parte. Nu mai este trupul lui Iisus
înăuntru. Se îngrijorează foarte tare. Ar vrea să întrebe ce s-a
întâmplat dar nu e nimeni prin împrejur.
Nici măcar soldaţii. Îşi aduc aminte că este a treia zi.
Aşadar Domnul Iisus a înviat aşa cum a zis. Iată un înger
îmbrăcat în haine strălucitoare le spune că întocmai aşa s-a
întâmplat. Le mai spune să se ducă acasă căci Domnul Iisus
o să-I viziteze în casa lor. Ei pleacă spunând tuturor pe care îi
întâlnesc în cale: “Iisus a înviat! Iisus a înviat!” şi ceilalţi,
când se încredinţează că aşa este, răspund:
“Adevărat a înviat!”
Închipuieşte-ţi
că eşti acolo şi te bucuri şi tu. Şi că eşti
foarte, foarte fericit.
Biserica Învierii
din Ierusalim şi Lumina Sfântă
.
Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim,
care întruneşte sub acoperişul său pe catolici, armeni,
copţi şi ortodocşi (greci), este cunoscută între
ortodocşi sub numele de Biserica Învierii din Ierusalim, căci
ortodocşii nu pun accentul pe moartea Domnului ci pe biruinţa Sa
asupra morţii, Învierea Sa; să nu uităm că în
Săptămâna Patimilor ortodocşii trăiesc suferinţa
Domnului Iisus Hristos cu nădejdea şi bucuria ascunsă a învierii
care urmează să vină. Biserica a fost descrisă cu
de-amănuntul, în Vestitorul de anul trecut, aşa cum reieşea din
povestirea de călător la locurile sfinte a Părintelui Ioanichie
Bălan, cel care cu râvnă mare şi verb duios, a pus pe hârtie
toate vieţile Sfinţilor români si a scris cărţile despre
marii duhovnici de la Sihăstria lângă care a trăit, cum au fost
Părinţii Cleopa, Ioil şi Paisie.
Biserica uriaşă a Sfântului Mormânt
a fost înălţată în secolul al XI-lea de către cruciaţi,
pe locul vechii biserici zidite de Sfânta
Elena în secolul IV. În ea se află şi paraclisul construit pe locul
unde a fost pedepsit prin decapitare Loghin, sutaşul roman (căpetenie
a o sută de soldaţi), cel care a supravegheat crucificarea lui Iisus
Hristos şi, care, la vederea tuturor minunilor produse la moartea Lui, a
zis cu voce tare şi cu toată convingerea: “Cu adevărat Fiul lui
Dumnezeu a fost Acesta.” (Matei 28, 54).
Aici în fiecare an coboară lumina
tainică, albastră, cerească, de la care se aprind
lumânările. Astăzi această lumină de la Ierusalim este
adusă cu avionul în multe ţări ortodoxe, inclusiv România. În
legătură cu această lumină, care se produce mereu spre
disperarea celor care contestă credinţa ortodoxă, se cuvine a
aminti despre Martirul Sfintei Lumini. S-a întâmplat în anul 1326 când Asia
Mică era sub trei sultanate turceşti, cel cu sediul în Damasc, cel din
Egipt şi cel din Babilon. Hapsâni nevoie mare, turcii au cerut
creştinilor, care veneau la Ierusalim să serbeze Paştele, o
taxă considerabilă de 9.000 bani de aur. Din păcate patriarhul
ortodox Ioachim nu a putut strânge atâţia bani căci creştinii
ortodocşi din Ierusalim nu erau mulţi: vreo sută de preoţi
şi mirenii lor. Atunci armenii, care ocupau două străzi şi
erau bogaţi, au zis că plătesc ei taxa. Turcii, care nu cred în
Hristos, i-au întrebat: „Dar dacă slujiţi voi o să mai vină
Lumina cea Sfântă a creştinilor?” „Da, bine înţeles”, au
replicat armenii, „noi n-avem loc de ortodocşi şi de aceea nu putem
arăta de ce suntem în stare”. Curioşi să vadă ce se
întâmplă, turcii au scos pe ortodocşi de la Sfântul Mormânt şi
l-au închis pe patriarhul Ioachim în Mânăstirea Sfântul Sava din
Ierusalim, împreună cu toti preoţii. Patriarhul s-a rugat atunci de
turci să-i lase baremi să slujească la Biserica Sfântul Iacob,
care este ca la vreo sută de metri departe de Mormântul Domnului, ceea ce
a fost îngăduit. Turcii au pus străjeri, cu poruncă
straşnică, la Mormânt, să nu lase picior de ortodocşi. Doi generali
au rânduit soldaţi în toate ungherele. Creştinii s-au întristat
foarte că au fost îndepărtaţi de la Mormântul Domnului dar
patriarhul i-a îmbărbătat spunându-le că minune mare se va face.
Deci armenii au făcut slujbă zi
şi noapte şi mult s-au trudit.. Dar, ca un făcut, Lumina Sfântă
nu a apărut. S-au mirat turcii şi au râs de ei, căci s-ar fi
căzut ca să vină Lumina o dată ce au plătit taxa. În toată
această vreme, ortodocşii se rugau şi, la slujba de a doua zi,
pe când ieşea soarele, patriarhul a ieşit şi a spus tuturor cu
voce puternică şi plină de bucurie: „Hristos a înviat!” În acea
clipă unul din stâlpii de marmoră ai Bisericii Sfântul Iacob s-a crăpat
şi din vârful lui a ieşit Lumina cea Sfântă. Au pus atunci o
scară, s-a suit patriarhul şi a luat lumină de a dat-o
credincioşilor să-şi aprindă lumânările. Văzând
minunea aceasta mare, unul din cei doi generali turci a strigat cu cutremur:
„Cred în Hristos!”, la care celălalt general, foarte mânios, a scos
iataganul şi harşti, i-a tăiat pe loc capul. Moaştele
acestui sfânt martir al Luminii se află şi astăzi în Biserica
Sfântului Iacob spre venerarea adusă de toţi credincioşii. Stâlpul
de marmoră, despicat, a fost înlocuit şi mutat apoi în altarul
Bisericii.
Se spune că turcii, văzând
că Lumina a venit tot acolo unde erau ortodocşii, au umplut un
ciubăr mare cu murdărie, l-au pus la uşa Sfântului Mormânt şi
au silit pe fiecare armean să mănânce cel puţin o lingură
din acea murdărie. De-atunci a rămas vorba: “Este bine să te
duci cu armenii la Biserică, dar să nu mănânci cu ei, că ei
caută să te spurce, aşa cum i-au spurcat turcii pe ei, când n-a
venit Sfânta Lumină.”
Mielul de Paşti
la evrei
Sfintele Paşti au devenit
sărbătoare la evrei ca să comemoreze data de 14 nissan (aprilie) când Dumnezeu i-a cerut lui Moise
să facă sacrificiul unui miel, înainte ca poporul evreu să
iasă din Egipt şi să treacă Marea Roşie (Exod 12, 1-27).
În acea zi, fiecare familie a trebuit să ia un miel de un an, de „parte
bărbătească şi fără meteahnă”, “să-l
junghie către seară. Să ia din sângele lui şi să
ungă amândoi uşorii şi pragul cel de sus al uşii casei unde
au să-l mănânce. Şi să mănânce în noaptea aceea
carnea lui friptă la foc; dar s-o mănânce cu azimă şi cu
ierburi amare.” Azima (pâine
nedospită, pentru că nu mai aveau timp să lase aluatul să
crească) semnifică sclavia în care fuseseră evreii iar ierburile
amare reprezintă traiul necăjit pe care l-au avut sub egipteni. I-a
mai spus Domnul: „Să nu lăsaţi din el pe a doua zi
şi oasele lui să nu le zdrobiţi... Să-l mâncaţi
însă aşa: să aveţi coapsele încinse,
încălţămintea în picioare şi toiegele în mâinile voastre;
şi să-l mâncaţi cu grabă, căci este Paştile
Domnului. În noaptea aceea voi trece peste pământul Egiptului şi
voi lovi pe tot întâiul născut în pământul Egiptului, al oamenilor
şi al dobitoacelor, şi voi face judecată asupra tuturor
dumnezeilor în pământul Egiptului, căci Eu sunt Domnul. Iar la
voi sângele va fi semn pe casele în care vă veţi afla: voi vedea sângele
şi vă voi ocoli şi nu va fi între voi rană omorâtoare, când
voi lovi pământul Egiptului. Ziua aceea să fie spre pomenire
şi să prăznuiţi într-însa sărbătoarea Domnului,
din neam în neam; ca aşezare veşnică s-o prăznuiţi.” Apoi
a chemat Moise pe toţi bătrânii fiilor lui Israel şi le-a zis: "Mergeţi
şi vă luaţi miei după familiile voastre şi
junghiaţi Paştile... Căci are să treacă Domnul
să lovească Egiptul; şi văzând sângele de pe pragul de sus
şi de pe cei doi uşori, Domnul va trece pe lângă uşă
şi nu va îngădui pierzătorului să intre în casele voastre,
ca să vă lovească. Păziţi acestea ca un
aşezământ veşnic pentru voi şi pentru copiii
voştri. Iar după ce veţi intra în pământul pe care
Domnul îl va da vouă, cum a zis, să păziţi rânduiala
aceasta. Şi când vă vor zice copiii voştri: Ce înseamnă
rânduiala aceasta? Să le spuneţi: Aceasta este jertfa ce o
aducem de Paşti Domnului, Care în Egipt a trecut pe lângă casele
fiilor lui Israel, când a lovit Egiptul, iar casele noastre le-a
izbăvit". Şi s-a plecat poporul şi s-a închinat.”
Ulterior, pe vremea regelui Iosia (sec.
VII i. Hr.), mielul nu mai era sacrificat decât în templu de către preot
şi cu sângele mielului era stropit altarul. După ce templul a fost
dărâmat de romani, în anul 70 d.Hr., în urma rebeliunii evreilor,
celebrarea s-a făcut din nou în fiecare familie şi
sărbătorirea Paştilor (Passover – trecerea Mării
Roşii) durează opt zile, din 15 până în 22 Nissan.
Mielul de Paşti la creştini
La noi creştinii Mielul sacrificat în Egipt
de evrei prefigurează pe Domnul Iisus Hristos Care ridică
păcatele lumii, apărându-ne de rău şi urgie aşa cum a
apărat pe evreii care unseseră uşile caselor lor cu sângele
mielului când Dumnezeu a lovit pe egipteni (Exod 12,46). În fiecare
duminică la Sfânta Liturghie, la Proscomidie (partea neauzită
de noi mirenii, de la începutul slujbei Sfintei Liturghii, când se taie “agneţul” sau mielul), preotul,
având prescura în mâna stângă, însemnează cu copia (cuţitaşul ca o suliţă cum a fost cea
care L-a împuns pe Domnul Iisus Hristos pe cruce) semnul crucii de trei ori
deasupra prescurii (semnul Sfintei Treimi) zicând de fiecare dată: “Întru
pomenirea Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus
Hristos”. Apoi pune prescura pe tavă şi o taie în partea peceţii
care are literele IC şi NI (de la cuvintele “Isus” şi prima parte a
cuvântului “Nika” - victorie) zicând: “Ca un miel nevinovat spre junghiere S-a
adus”. Apoi taie pecetea în partea cu semnele XC şi KA (de la “Hristos”
şi partea doua a cuvântului “Nika”) zicând: “Şi ca o oaie, fără
de glas împotriva celui ce-o tunde, aşa nu şi-a deschis gura Sa”
(exact aceste cuvinte a grăit Isaia prevestind Patima Domnului – Isaia
53,7). Apoi tăind partea de sus a peceţii, preotul încheie: “Întru
smerenia Lui, judecata Lui s-a ridicat”. Astfel Hristos devine pentru noi creştinii
Mielul care se jertfeşte pentru păcatele noastre, pentru mântuirea
noastră. Sfântul Apostol Pavel
spune: "Paştile
nostru Hristos S-a jertfit pentru noi. De aceea să prăznuim nu cu
aluatul cel vechi, nici cu aluatul răutăţii şi al
vicleşugului, ci cu azimele curăţiei şi ale
adevărului." (1 Cor. 5,
7-8).
Deci
acum creştinii nu mai trebuie să jertfească miei ci să se
străduiască să primească Sfânta Jertfă a Domnului,
împărtăşindu-se cu Trupul şi Sângele lui Hristos. Iar
Sfintele Paşti nu mai înseamnă, ca la evrei, trecerea peste Marea
Roşie, ci trecerea de la moarte la viaţă.
Pentru cei
mici, ghicitoarea lunii
(după
Leon Magdan, Ghicitori creştine, Ed.Mateiaş, 2006)
Când anume ne-am urat
Că “Hristos a înviat”?
Este Ziua cea mai mare,
Sfântă pentru fiecare!
Poţi tu oare recunoaşte?
Este ziua cea de …
(…Paste)
Pentru cei mari, problema de
perspicacitate a lunii
(după Leon
Madigan, Probleme creştine de logică şi perspicacitate,
Ed.Mateiaş, 2007)
Un vechi proverb românesc spune
astfel: CNL NTR NR
N BSRC, DR NC
CNL N S SFNŢŞŢ, NC BSRC
N S SPRC. Puneţi vocalele care lipsesc de
lângă aceste consoane pentru a face cuvinte întregi şi a formula
astfel proverbul.
Răspunsul la problema din martie. Maria Magdalena face cozonaci.
Cum cântăreşte 800 g de făină, dacă are o
balanţă cu două talere, pungi de făină de 1 kg şi
pachete de unt de 300 g fiecare? Prima
alternativă: Pune două pachete de unt pe un taler şi o
pungă de făină pe celălalt taler. Scoate făină
din pungă şi ce scoate adaugă
într-o altă pungă pe talerul cu untul, până se echilibrează
balanţa. Deci are acum 800 g pe ambele talere: pe unul 800 g
făină după cum dorea, pe altul 2 pachete de unt a 300 g fiecare
şi o pungă de 200 g făină. A doua alternativă. Pune pe un taler trei pachete de unt (deci
900 g) şi pe celălalt o pungă de făină (1 kg) şi
un pachet de unt (300 g). Adaugă făină dintr-o altă
pungă pe talerul cu cele 3 pachete de unt până se echilibrează
balanţa. Va avea 400 g de făină pe talerul cu 3 pachete de unt.
Ia acum totul de pe balanţă, pune pe un taler cele 400 g
făină şi adaugă într-o pungă curată
făină din punga parţial golită până se
echilibrează. Pune ambele cantităţi de câte 400 g împreună
în aceeaşi pungă pentru a avea 800 g făină.
Observaţie. Se consideră că lumea civilizată
există de 3500 ani. În toată această perioadă au existat
doar 230 ani fără războaie! Oare oamenii nu pot trăi în
pace?
