HOLY RESURECTION ROMANIAN ORTHODOX CHURCH

MISIUNEA ROMÂNĂ ORTODOXĂ ÎNVIEREA DOMNULUI

9091 ALDER AVE , SACRAMENTO CA 95829

Preot: Teodor Alin Gîrlonţa (tel. 916 375 9978)

Preşedintele Consiliului Parohial: Vasile Varna (tel. 916 995 7091)

www.invierea-domnului.org

V E S T I T O R U L

Aprilie 2008

Un material de lectură şi meditaţie de suflet care nu trebuie să lipsească din nici o familie creştină

În cuprins: Calendarul religios şi laic al lunii; Predici la Duminica Floriilor şi la Patimile Domnului; Învierea şi semnificaţiile ei; Sfinţii Maria Egipteanca, Calinic de la Cernica, Marcu şi Iacov; cugetări din înţelepciunea lumii.

Învierea Domnului

Pe Cuvântul, Cel împreună fără de început cu Tatăl şi cu Duhul, Care S-a născut din Fecioară spre mântuirea noastră, să-L lăudăm credincioşii şi să I ne închinăm; că bine a voit a Se sui cu trupul pe Cruce şi moarte a răbda, şi a scula pe cei morţi, întru slăvită învierea Sa.

Hristos a înviat! Adevărat a înviat! (Romanian); Christ is risen! Indeed is risen! (English); Christos anesti! Alithos anesti! (Greek); Kristos voskrese! Voistinu voskrese! (Russian); Le Christ est ressuscité! En verité Il est ressuscité! (French); Christus ist erstanden! Wahrlich ist Er erstanden! (German); Cristo e risorto! Veramente e risorto! (Italian); Cristos ha resucitado! En verdad ha resucitado! (Spanish).

Calendarul lunii

Duminică, 6 aprilie: Sf.Muc. Irineu. Duminica 4-a din Post (a Sf. Ioan

Scărarul) Evrei 6, 13-20; Marcu 9, 17-32.

Vineri, 11 aprilie: Sf. Ierarh Calinic de la Cernica

Sâmbătă, 12 aprilie: Sf.Mc.Sava de la Buzău.

Duminică, 13 aprilie: Sf.Muc.Artemon. Duminica 5-a din Post (a Sfintei

Cuvioase Maria Egipteanca). Evrei 91, 11-14.

Duminică, 20 aprilie: Intrarea Domnului în Ierusalim, Duminica 6-a din

Post (a Floriilor). Ale Praznicului. Filipeni 4, 4-9. Ioan 12, 1-18.

Luni, 21 aprilie: Sf.Mc.Alexandra Împărăteasa. Marea Luni. Denie.

Miercuri, 23 aprilie: Sfântul Mare Mucenic Gheorghe.

Joi, 24 aprilie: Sf.Ilie Iorest şi Sava. Denia celor 12 Evanghelii.

Vineri, 25 aprilie: Sf.Ap.Ev. Marcu. Denia Prohodului Domnului.

Duminică, 27 aprilie: Învierea Domnului – Duminica Sfintelor Paşti.

Ap.Fapte 1, 1-8. Ioan 1, 1-17.

Luni, 28 aprilie: Sfintele Paşti. Sf. Iason şi Iosipatru

Marţi, 29 aprilie: Sfintele Paşti.

Miercuri, 30 aprilie: Sf.Apostol Iacob, fratele Sf.Ev.Ap. Ioan (Harţi)

Date memorabile

1 aprilie 1784: Audienţa lui Horea la împăratul Iosif al II-lea, în cadrul căreia îi prezintă situaţia ţărănimii din Transilvania.

1 aprilie 1859: Dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Munteniei şi Moldovei a fost recunoscută de Franţa, Marea Britanie, Rusia, Prusia şi Regatul Sardiniei, în cadrul Conferinţei reprezentanţilor puterilor garante de la Paris.

1 aprilie 1866: S-a înfiinţat Societatea Literară Română, care, din 1867, s-a transformat în Societatea Academică Română, iar din 1879 a devenit Academia Română. În 1866-1867 erau 7 membri din vechiul regat (între ei - Vasile Alecsandri, Costache Negruzzi, Ion Heliade Rădulescu, August Treboniu Laurian, C.A. Rosetti şi Titu Maiorescu), 3 din Transilvania (Timotei Cipariu, Gavriil Munteanu şi George Bariţiu), 3 din Basarabia (între ei - Alexandru Haşdeu, tatăl scriitorului Bogdan Petriceicu Haşdeu), 2 din Bucovina, 2 din Banat şi 2 din Macedonia. În perioada 1866-1999 Academia Română a avut 1494 membri dintre care 980 români şi 514 străini (în special din Franţa, Germania, SUA şi Italia). Doi membri titulari - Elena Ceauşescu (1974) şi Nicolae Ceauşescu (1985) au fost excluşi în decembrie 1989.

12 aprilie 1457: S-a urcat pe tronul Moldovei Domnitorul Ştefan cel Mare şi Sfânt. După o strălucită domnie de 47 ani, trece la cele eterne la 2 iulie 1504 şi este înmormântat la Mânăstirea Putna.

15 aprilie 1945: Primele două bombardamente anglo-americane asupra României - la Turnu Severin şi la Bucureşti (Universitatea este parţial distrusă).

15 aprilie 1957: Se încheie un acord româno-sovietic privind statutul juridic al trupelor sovietice staţionate încă din 1944 pe teritoriul României (se vor retrage în 1959).

16 aprilie 1879: S-a născut Părintele Gala Galaction, mare scriitor şi traducător al Sfintei Scripturi sub patriarhul Miron Cristea. A murit la Bucureşti la 8 martie 1961.

25 aprile 1885: Patriarhia Ecumenică din Constantinopol a recunoscut autocefalia Bisericii Ortodoxe Române, sub mitropolitul Calinic Miclescu al Moldovei (primul patriarh a fost Miron Cristea în 1925-1939).

25 aprilie 1990: Ca răspuns la discursul ceauşist al lui Ion Iliescu Piaţa Universităţii este declarată prima zonă liberă de comunism. Pe faţada Universităţii sunt atârnate portretele lui Eminescu, pe zidurile Facultăţii de Arhitectură este arborată o pânză imensa: Facultate de golani. Termenul de “golan” devine simbolul mândru al luptătorilor pentru adevărata democraţie.

Unde nu-i credinţă, … este doar pustiu

Nevoia omului de a crede este rădăcina lui în viaţa de zi cu zi. Credinţa străbate calea spre suflet prin două din cele cinci simţuri fundamentale ale omului - auzul şi văzul. Auzul primeşte cuvântul vorbit iar văzul cuvântul scris. Cuvântul vorbit îl auzim acolo unde oamenii vin să se întâlnească cu Dumnezeu - în Biserică. Cuvântul scris, menit să ne hrănească duhovniceşte, îl găsim în Cartea Cărţilor - Sfânta Scriptură. Cum aplecarea spre Biblie este ceva mai anevoioasă, presupunând ştiinţa de a citi, timp şi înţelegerea de a pătrunde adâncimea pilduitoare a cuvântului biblic, ne rămâne ascultarea în Biserică a vestirii cuvântului lui Dumnezeu… Credinţa omului trebuie să fie continuă, o etapă aparte în viaţa lui este perioada premergătoare zilelor în care Fiul Omului împlineşte misiunea pământeană de salvare a omenirii din prăpastia păcatelor, prin jertfă supremă - a pătimit, a fost batjocorit, a murit crucificat, a fost îngropat şi a Înviat. Zilele postului înainte de săptamâna Patimilor Sale şi de Paşti reprezintă cele 40 de zile pe care Le-a postit Mântuitorul în pustie. În fond ce este postul? Este un urcuş spre dumnezeire; este lupta continuă a sufletului cu trupul… Pentru că postire înseamnă în primul rând înfrânare, paza minţii şi a gurii. Acestea le putem săvârşi prin despătimire, smerenie, ascultare, blândeţe, răbdare, multa iertare, dragostea de aproapele. Acestea sunt veşmintele credinţei şi le putem împlini hrănindu-ne sufletul cu cuvântul lui Dumnezeu… Ca să întâmpinăm luminata zi a Învierii cu sufletul sănătos, trebuie să-l curăţim de păcate prin spovedanie… (din articolul lui Ion Anton pe blogul Părintelui Const. Alexe)

Din predica Părintelui Cleopa la Duminica Floriilor

Despre împlinirea proorociilor pentru Hristos
şi despre orbirea spirituală

Şi Iisus, găsind un asin tînăr, a şezut pe el, precum este scris: Nu te teme, fiica Sionului! Iată Împăratul tău vine, şezînd pe mînzul asinei(Ioan 12,14-15)

Dacă citim în Sfînta şi dumnezeiasca Scriptură a Vechiului şi Noului Testament aflăm că toate proorociile care au fost spuse despre Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, Care la plinirea vremii a venit la neamul omenesc, s-au împlinit cu mare uimire la vremea lor. Aşa vedem că sfinţii prooroci, prin descoperire de la Sfîntul Duh, au arătat cu mii de ani înainte că Mîntuitorul nostru Iisus Hristos Se va naşte după trup din sămînţa femeii (Facere 3, 15); că Se va naşte din sămînţa lui Avraam (Facere 22, 17-18); că va fi din neamul lui David după trup (Isaia 9, 6). La fel şi pentru ziua acestui mare şi prealuminat praznic al Intrării Domnului în Ierusalim, vedem împlinindu-se proorocia Sfîntului Prooroc Zaharia, care a zis: Bucură-te foarte, fiica Sionului, veseleşte-te fiica Ierusalimului, că iată Împăratul tău vine la tine, drept şi biruitor, smerit şi călare pe mînzul asinei (Zaharia 9, 9).

Dar, fraţii mei, ce simbolizează mînzul asinei despre care a proorocit Zaharia atît de arătat, iar Domnul şezînd pe el a împlinit proorocia? Mînzul asinei, ca orice mînz, este sălbatic şi anevoie de îmblînzit, iar ca un asin este necurat; pentru aceea nici nu era primit între cele ce se aduceau lui Dumnezeu după lege, ci se schimba. Necurate erau toate neamurile pămîntului pentru necredinţa lor şi sălbatice şi cu anevoie de îmblînzit, pentru că erau lipsite de legile lui Dumnezeu.

Şederea lui Iisus Hristos pe mînzul asinei însemna suspinarea neamurilor către El; şi vezi că Apostolii au adus la Iisus mînzul asinei, precum zice dumnezeiescul Luca, şi aruncîndu-şi hainele pe el au pus pe Iisus deasupra. Hainele aşternute pe jos erau semne şi închipuiri arătate cum că Apostolii, întinzînd propovăduirea Evangheliei la neamuri, le-au adus şi le-au supus lui Hristos, Care le-a umplut de darurile Lui cele dumnezeieşti. Apoi zice dumnezeiasca Evanghelie: Acestea nu le-au înţeles ucenicii Lui la început, dar cînd S-a preaslăvit Iisus, atunci şi-au adus aminte că acestea erau scrise pentru El şi că I le-au făcut Lui (Ioan 12, 16).

Poporul care era din Betania împreună cu cei din Ierusalim, auzind că Mîntuitorul a făcut acea mare şi preaslăvită minune, a învierii lui Lazăr, mort de patru zile, numai prin strigarea: Lazăre, vino afară!, a ieşit înaintea Domnului cu mare evlavie şi mirare şi L-a întîmpinat cu stîlpări şi cu ramuri. Dar oare tot cu această evlavie şi credinţă l-au primit pe Mîntuitorul arhiereii, fariseii şi cărturarii? Nu. Aceştia erau plini de zavistie şi de ură împotriva Mîntuitorului şi, auzind despre preaslăvita minune cu învierea lui Lazăr, nu numai că nu au crezut, ci s-au şi grăbit să ia toate măsurile pentru a ucide pe Iisus. Căci adunînd sinedriul, ziceau: Ce facem, pentru că Omul acesta face multe minuni? Dacă-L lăsăm aşa toţi vor crede în El şi vor veni romanii şi ne vor lua şi ţara şi neamul (Ioan 11, 47-48).

Vedeţi, fraţii mei, cîtă orbire şi răutate era în mintea şi inima cărturarilor, arhiereilor şi a fariseilor împotriva lui Iisus? Cîtă deosebire era între popor şi între conducătorii lor sufleteşti! Poporul cu atîta evlavie şi cinste îl primea pe Mîntuitorul. Încă şi mulţi din iudeii, care veniseră la Maria şi care văzuseră ce a făcut Iisus, au crezut în El (Ioan 11, 45). Iar arhiereii şi fariseii, orbiţi de ură, de răutate şi necredinţă, nu numai că nu au crezut în El, ci în grabă pregăteau şi planul de a-L omorî. Cîtă dreptate avea Mîntuitorul cînd îi mustra pe aceşti cărturari şi farisei şi le zicea: Nebuni şi orbi! (Matei 23, 17). Cîtă orbire sufletească şi cîtă ură şi zavistie era în mintea şi în inima acestor conducători spirituali ai poporului lui Israel! În loc să creadă în preaslăvita minune a învierii lui Lazăr şi să-L laude pe Iisus Hristos, auzi ce zic: Ce facem pentru că Omul acesta face multe minuni? (Ioan 11, 47).

Auzi nebunie, auzi orbire din zavistie şi ură! Despre această orbire şi împietrire a fariseilor, a arhiereilor şi cărturarilor a proorocit marele prooroc Isaia, zicînd: Că s-a învîrtoşat inima poporului acestuia şi cu urechile sale greu a auzit şi ochii săi i-a închis, ca nu cumva să vadă cu ochii şi cu urechile să audă, şi cu inima să înţeleagă şi să se întoarcă şi să-l vindece (Isaia 6, 10).

Iubiţi credincioşi,

Cauzele împietririi şi orbirii sufleteşti a arhiereilor şi fariseilor erau ura şi zavistia, pe care le aveau împotriva Mîntuitorului. De aceea căutau felurite pricini spre a-L pierde. Astfel am socotit să vorbim cîte ceva despre blestemata pricină a zavistiei, nu cu cuvintele noastre, ci cu ale Sfinţilor Părinţi.

Ascultaţi ce zice Sfîntul Vasile cel Mare despre zavistie: "Bun este Dumnezeu şi de bine dătător celor vrednici. Rău este numai diavolul şi izvoditor a tot felul de răutăţi şi precum la cel bun lipseşte zavistia, aşa la diavol există zavistia. Să ne păzim, fraţilor, de patima zavistiei ca să nu ne facem părtaşi lucrurilor diavolului şi potrivnicului şi să ne aflăm osîndiţi întru aceeaşi osîndă cu el. Precum rugina roade în fier, aşa zavistia mănîncă în sufletul celui ce o are. Precum viperele mănîncă pîntecele celor ce le poartă ca să se nască, aşa şi zavistia are putere a mînca sufletul celui ce o are. Pentru că zavistia este mîhnire pentru binele aproapelui, de aceea niciodată scîrbele şi întristările nu lipsesc de la omul zavistnic. A rodit ţarina aproapelui său, este îndestulată casa lui cu toate cele necesare vieţii. Bucurii de la bărbatul acela nu lipsesc. Toate acestea sînt hrană bolii şi sporesc suferinţele celui zavistnic. Pentru aceasta cu nimic nu se deosebeşte de omul gol care de toţi se răneşte. Este cineva viteaz? Este sănătos? Acestea rănesc pe cel zavistnic. Altul este mai frumos la faţă. Altă rană a zavistnicului. Cutare întrece mult darurile sufleteşti şi pentru înţelepciunea şi puterea cuvintelor este văzut şi rîvnit. Altul este bogat, dă multe daruri celor săraci şi se laudă de cei ce dobîndesc de la el faceri de bine.

Acestea toate sînt bătăi şi răni care pătrund în inima celui zavistnic. Şi ce este mai rău la patima aceasta este că nici a o spune nu poate. Ci caută cu privirea în jos şi este posomorît şi se tulbură, cîrteşte, şi se păgubeşte de răul acesta şi amintindu-i-se de patima sa, se ruşinează să-şi arate necazul, că este zavistnic şi amărît şi se chinuie de bunătăţile prietenului şi de veselia fratelui şi nu poate suferi bunătăţile şi îndestularea aproapelui. Deci nevoind a-şi spune patima, ţine boala întru adînc care roade şi mănîncă cele dinlăuntru ale lui. Ba nici doctor al bolii acesteia, nici vreo doctorie vindecătoare nu poate afla, măcar că sînt pline Scripturile de leacuri pentru ea..." (Sf. Vasile cel Mare, Hexaimeron, 1988, p. 117).

În ce chip cariul mănîncă lemnul şi molia roade lîna, aşa şi pizma roade cu totul sufletul şi oasele omului zavistnic şi pizmaş, căci aceste patimi sînt mai rele decît fiarele, care pentru hrană, sau din fire se pornesc spre mînie. Iar oamenii zavistnici şi pizmaşi, cînd le face cineva bine, ca şi cînd le-ar face o strîmbătate, asemenea demonilor, sînt nemilostivi şi amari vrăjmaşi. Zavistnicii şi pizmaşii fug de adunarea şi vorbirea cea firească şi nici mîntuirea lor nu o doresc. Pentru că pizma nu ştie a cinsti ceea ce este de folos. Unii ca aceştia pururea se află plini de tulburări şi de mîhnire şi sufletele lor merg la iad. Că nu este alt păcat mai rău decît pizma şi zavistia".

Iubiţi credincioşi, astăzi este Duminica Floriilor cînd Mîntuitorul nostru Iisus Hristos intră ca un împărat în Ierusalim, spre a se da de bună voie la chinuri şi la moarte pentru noi păcătoşii. Aţi auzit în Sfînta Evanghelie cu cîtă bucurie Îl însoţea mulţimea şi cu cîtă ură şi zavistie Îl priveau cărturarii şi arhiereii iudeilor.

Astăzi se încheie Postul Mare şi începe Săptămîna Mare a Sfintelor şi mîntuitoarelor patimi. Cei care aţi fost mai silitori cred că pînă acum v-aţi spovedit şi împărtăşit cu Trupul şi Sîngele Domnului. Care încă nu v-aţi curăţit de păcate prin spovedanie şi Sfînta Împărtaşanie, mai aveţi numai cîteva zile pînă la Sfintele Paşti. Nu mai amînaţi, ci alergaţi la preot, că nu putem să ne bucurăm de Învierea Domnului necurăţiţi şi plini de păcate. Nu vă lăsaţi pe ultimele zile că săptămîna aceasta preoţii sînt foarte ocupaţi.

Fraţii mei, din seara aceasta încep deniile, cu patimile lui Hristos. Sînt cele mai frumoase şi mişcătoare slujbe şi cîntări de peste an. Veniţi seară de seară cît mai mulţi la sfînta biserică. Cum putem noi să dormim sau să lipsim de la biserică cînd Hristos priveghează şi se roagă pentru toată lumea? Cum putem noi să rîdem şi să bem cînd Fiul lui Dumnezeu este dat în mîinile hulitorilor şi ucigaşilor necredincioşi? Cum putem noi să mîncăm acum cînd Domnul vieţii, posteşte şi suspină pentru noi? Cum să lipsim de la biserică acum, cînd Hristos este trădat de propriul său ucenic şi este vîndut iudeilor ca să fie judecat şi răstignit?

Să mergem săptămîna aceasta după Iisus Hristos, pe drumul Crucii, care pentru noi este drumul vieţii, al iertării şi al mîntuirii. Fără acest drum nimeni dintre oameni nu se poate mîntui.

Iată astăzi Hristos intră triumfal în Ierusalim însoţit de mulţime de oameni cu ramuri de finic în mîini. Să-L întîmpinăm şi noi pe Hristos cu stîlpări de fapte bune. Hristos blesteamă smochinul fără roade care se usucă. Să ne temem şi noi, că sîntem ca nişte pomi fără roade pe pămînt, lipsiţi de multe bunătăţi duhovniceşti. Hristos primeşte pe femeia păcătoasă să-I spele picioarele. Să ne apropiem şi noi de Domnul şi cu lacrimi de pocăinţă să-I udăm picioarele şi să I le sărutăm.

Hristos este vîndut de Iuda la iudei pe 30 de arginţi. Să ne ferească Dumnezeu să-L trădăm şi noi pe Domnul pentru bani, pentru cinste sau din frică. Hristos spală picioarele ucenicilor la Cina cea de Taină, ca să ne înveţe smerenia pe toţi. Hristos Mîntuitorul nostru săvîrşeşte prima Sfîntă Liturghie la Cina cea de Taină, întemeiază deci jertfa liturgică şi împărtăşeşte pe ucenici, înainte de patima Sa. Să preţuim toată viaţa biserica, să mergem regulat la Sfînta Liturghie şi să ne apropiem cu evlavie şi pregătire de Sfînta Împărtăşanie, mai ales la marile praznice şi sărbători creştine. Numai Iuda, vînzătorul, cînd s-a împărtăşit "a intrat satana în el", căci a primit cu nevrednicie Trupul şi Sîngele Domnului. Aşa vor pătimi toţi cei ce se împărtăşesc cu necredinţă şi cu păcate mari pe suflet. Vai de cei ce zac în păcate grele şi nici măcar în sfintele posturi nu se pocăiesc şi nu se împacă cu Mîntuitorul.

Iată, Vinerea Mare! Fiul lui Dumnezeu este răstignit între doi tîlhari, pentru mîntuirea noastră. Să mergem cu sfintele femei mironosiţe să plîngem pe Iisus Hristos şi mai ales să ne plîngem păcatele noastre lîngă Crucea Lui. Hristos îşi dă duhul şi apoi este pus în mormînt. Să îngenunchem cu mare credinţă la Mormîntul Domnului, să-L tămîiem, să ne rugăm şi să ne cerem iertare, să ne împăcăm unii cu alţii şi în noaptea sfîntă a Sfintelor Paşti să aşteptăm clipa de taină a Învierii Domnului şi a învierii noastre.

De vom face aşa, ne vom bucura cu toţii de lumina învierii Mîntuitorului şi vom putea cînta cîntarea îngerească de biruinţă asupra morţii şi a iadului. Amin.

Săptămâna Patimilor Domnului

Răstigneşte-L! Răstigneşte-L! Ia-L, ia-L şi-L răstigneşte! (Luca XXIII, 21)

Din Predica la Patimile Domnului a Părintelui Visarion

Frati creştini,

Să însoţim şi noi pe Hristos şi să trăim suferinţele Lui în aceste zile de tristeţe şi durere. Să mergem pe urma paşilor Lui să vedem cu ochii noştri şi să auzim cu urechile noastre cele ce se vorbesc despre El. Să deschidem inima larg, iar ochii să picure din belşug lacrimi pentru păcatele noastre, căci El pentru noi s-a rănit şi în locul nostru a răbdat bătăile, Crucea şi piroanele, hulele şi toate durerile.

Suntem în Săptămâna Patimilor. Este luni dimineaţă. Glasurile puternice care ieri strigau "Osana!, s-au potolit. Ierusalimul întreg pare că doarme. Ici şi colo se strâng cete de preoţi care şoptesc în taină cu chipuri încruntate. Se adună şi şoptesc între ei privind plini de ură spre norodul sărman care întâmpinase ieri pe Nazarineanul ca pe un împărat. Cei mai înfierbântaţi sunt cărturarii, fariseii şi bogaţii, dregătorii cetăţii, împotriva cărora Iisus rostise deseori cuvinte grele de osânda pentru fărădelegile lor, pentru inima lor împietrită faţă de suferinţele celor săraci. Ei pun astăzi la cale răzbunarea. Se pregătesc de luptă. Dacă ieri a fost biruinţa lui Hristos, mâine trebuie să fie biruinţa lor.

Frământarea creşte, uliţele se umplu de lume, cetatea e plină de freamăt, mulţime mare se îndreaptă spre templu ca să audă cuvântul tălcuitorilor legii. În depărtare, pe drumul prăfuit ce coboară dinspre Betania, sărbătoritul de ieri, Iisus, înconjurat de ceata ucenicilor Săi păşeşte încet, liniştit, spre oraşul revoltat.

La margine de drum un smochin îşi întinde ramurile pline de frunze. Iisus se simte flămând şi îşi ridică privirile spre ramuri. Caută în copac şi în şoaptă zice: "Numai frunze, mulţime de frunze şi nici un rod!” Ochii Lui se pleaca întristaţi şi buzele Lui şoptesc cu amărăciune: "De acum în veac să nu mai fie rod în tine!” Deodată se usucă pe loc, toate frunzele căzând învârtindu-se. Ucenicii înmărmuresc plini de mirare. Domnul le tâlcuieşte minunatul fapt, arătându-le cum trebuie dat pierzării cel ce vieţuieşte pe pământ fără să aducă roada faptelor sale bune.

Smochinul cel din marginea drumului, care era plin numai de frunze, închipuie Biserica evreiască dimpreună cu toţi arhiereii şi preoţii Vechiului Testament, care ajunseseră să fie plini numai de vorbe goale, fără faptele adevăratei credinţe, fără duh de viaţă şi fără roadele bogate pe care le căuta Iisus şi pe care le caută şi la noi creştinii şi ucenicii Bisericii Lui până la sfârşitul veacurilor. Aşa cum unui om nu-i trebuie numai umbra şi frunza copacului, nici Lui Iisus nu-i trebuie creştinul care are doar formele credinţei, dar e lipsit de roadele dreptăţii, milei şi iertării.

După ce Domnul îi mustră, fără putinţă de răspuns, [pe cărturari, farisei şi fruntaşii cetăţii], începu să vestească celorlalţi credincioşi ai Săi cuvântul adevărului. El le vesti dărâmarea Ierusalimului şi dreapta Sa judecată, apoi ieşi din templu, învăluit de umbrele înserării şi urcă domol spre muntele Măslinilor.

Domnul se odihneşte peste noapte între prietenii Săi dragi din Betania. În zorii zilei Iisus vine iarăşi în Ierusalim unde-L aşteaptă ura şi furia fariseilor, saducheilor şi cărturarilor. Urcă treptele de piatră ale templului, vorbeşte poporului care era dornic să primeasca minunatele lui învăţături şi iarăşi mustră cu asprime făţărnicia şi masca fruntaşilor cetăţii.

Vorbeşte apoi despre pilda celor zece fecioare, despre datoria fiecăruia de a-şi pregăti sufletul pentru a fi gata oricând să întâmpine pe Domnul, zicându-le: "Privegheaţi aşadar, căci nu ştiţi ziua nici ceasul în care Fiul Omului are să vină; ţineţi aprinse candelele credinţei, candelele iubirii aproapelui, fiţi pregătiţi a răspunde celui ce vă va întreba dacă aţi iubit pe aproapele vostru”. Bunul Iisus dezvăluie taina dreptei judecăţi, răsplata sau osânda, după împlinirea sau neîmplinirea poruncilor. Inimile împietrite au rămas însă fără răspuns…

Aceasta a fost predica de pe urmă către popor a Domnului, aceasta a fost legea statornicită de El, ca toţi cei ce cred şi mărturisesc numele Lui să trăiască în iubire şi să vestească iubirea. De azi înainte Iisus nu mai vorbeşte mulţimii. Timpul este aproape şi cele din urmă cuvinte le dăruieşte prietenilor Săi, acelora care aveau să semene pretutindenea sămânţa cea bună a Evangheliei, după care, împreună cu ucenicii Săi părăseşte cetatea urii şi răzbunării, îndreptându-se spre locaşul de pace şi tihnă al prietenilor Săi din Betania.

La evrei se apropia Paştele, de aceea fariseii şi cărturarii plini de duşmănie pe Iisus pentru că tot poporul venea după Dânsul, căutau prilej ca să-L omoare înainte de a sărbători ei Paştele.

Ziua [de Miercuri Domnul] a petrecut-o întreagă în Betania unde avea prieteni dragi pe Lazăr cel înviat din morţi, pe surorile lui, Marta şi Maria, pe Simon leprosul şi pe mulţi alţii. Pe când se afla în casa lui Simon leprosul, s-a apropiat de El o femeie cu un vas de alabastru plin cu mir scump pe care l-a turnat pe capul si picioarele Domnului, când El şedea la masă. Iuda, cel iubitor de argint, a mustrat-o pe femeie pentru această risipă, susţinând că mirul trebuia vândut, iar banii împărţiţi săracilor. Iisus însă a zis: "Pe săraci îi aveţi pururea cu voi, iar pe Mine nu Mă aveţi pururea, această femeie a turnat mir pe trupul Meu şi M-a pregătit pentru îngropare”.

Pe când Iisus se afla cu ucenicii în Betania, în Ierusalim se uneltea răzbunarea fariseilor şi cărturarilor. Ei s-au strâns şi au hotărât în unanimitate moartea Mântuitorului. În acest timp, iată că se apropie Iuda Iscarioteanul şi le făgăduieşte a-i ajuta, zicându-le: "Ce-mi veţi da mie şi eu îl voi da în mâinile voastre?” Ei s-au învoit cu el să-i dea 30 de arginţi.

Pământul nu s-a cutremurat, soarele străluceşte mai departe peste omenire iar frunzele măslinilor foşnesc deasupra celui ce se roagă în această seară pentru toţi oamenii, chiar şi pentru cei care vor striga: "Să se răstignească!” Dacă atunci lângă Iisus era un Iuda, câţi nu se vor mai fi născut şi câţi nu s-or mai naşte până la sfârşitul veacurilor, ca să-L vândă, să-L trădeze pe Mântuitorul sufletelor noastre? Vai acelora însă, că era mai bine să nu se fi născut.

Iată de ce Sfânta Biserică pomeneşte foarte des fapta mârşavă a trădătorului Iuda, ca să audă toate urechile creştinilor şi să ia aminte. Dar vai, sunt astăzi atâtea iude care vând pe Mântuitorul pe orice lucru de nimic. Aceştia sunt cei care neagă existenţa lui Dumnezeu şi cei ce se luptă pe toate căile ca să încurce sau să distrugă învăţăturile Lui, Biserica Lui. Grozav lucru este acesta, căci Iuda pentru trădare nu şi-a agonisit numai spânzuratoare, ci şi muncile cele nesfârşite ale iadului.

Iisus trimite pe Petru şi Ioan să pregătească locul unde spre seara avea să mănânce Paştele cu ucenicii Săi. Această zi a petrecut-o tot în Betania, lângă prea-iubita Sa Maică, pe care căuta s-o liniştească cu cele mai dulci cuvinte, fiindcă presimţea că prin inima ei de mamă va trece sabia cea proorocită de bătrânul Simeon.

[În timp ce] ochii ei cei sfinţi şi frumoşi vărsau necontenit lacrimi amare, ea Îl ruga pe Fiul ei să nu se ducă în Ierusalim de sărbătoarea Paştelui, fiindcă ştia că lumea este învrăjbită şi cauta să-L omoare. Căzând în genunchi în faţa Fiului ei, îl ruga zicându-I cu durere: "Fiul meu cel prea dulce, nu te duce în Ierusalim, ascultă pe Maica Ta, că oamenii Te vor prinde şi te vor omorî”. Domnul nostru Iisus Hristos a ridicat-o, a mângâiat-o, spunându-i că a venit vremea şi trebuie să meargă la Ierusalim. Şi-a luat rămas bun de la ea, a lăsat-o în grija sfintelor femei şi a plecat întristat şi îngândurat de durerea cea amară pe care o lăsa în urmă.

Mergea încet, trist, domol şi liniştit, gândindu-se la toată viaţa Lui pământească, la peştera cea săracă unde S-a născut, la drumul Egiptului cu suferinţele îndurate în pribegie, la munca cea mântuitoare a propovăduirii, la calea spre apele Iordanului ca să primească botezul de la Ioan. Se gândea la toate minunile şi învăţătura răspândită în timpul celor trei ani şi jumătate prin localităţile Iudeii, chemând la viaţă nouă, la pace şi dreptate. După atâtea binefaceri pe care le făcuse poporului suferind, vedea cu Duhul Său uneltirile celor mari, ticăloşia celor răi, trădarea ucenicului, vedea urcuşul Golgotei şi simţea pe umerii Săi povara Crucii înfiorându-Se de străbaterea piroanelor prin mâini şi picioare. Odată cu venirea serii, se apropia şi ceasul patimilor.

Cu pas domol se îndreaptă spre locul unde va cina cu ucenicii Săi pentru cea din urmă oară. Înainte de a se aşeza la masă spală picioarele ucenicilor - pildă de adăncă smerenie. Spală şi picioarele celui ce avea să-L vândă iar Iuda nu I se împotriveşte, nici nu se ruşinează. Aşezăndu-se la masă a binecuvântat pâinea şi a dat-o ucenicilor Săi zicând: "Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu!” Luând apoi paharul cu vin, binecuvântându-l a zis: "Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu a legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor”. A spus apoi ucenicilor Săi planul ticălos al vânzării, zicându-le: "Adevăr zic vouă că unul dintre voi Mă va vinde!”

După ce au cinat cu toţii, au mers împreună pe muntele Măslinilor şi, lăsându-Şi ucenicii să vegheze, Iisus se depărtează şi intră în grădina Ghetsimani. Îngenunchează şi întinde mâinile către cer în liniştea nopţii, între măslinii sălbateci, rugându-Se cu lacrimi de sânge şi zicând: "Tată, să treacă paharul acesta de la Mine, dar nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voieşti!”

După ce S-a rugat cu cele mai fierbinţi lacrimi ce cădeau pe pământ amestecate cu sudori de sânge şi le-a vorbit ucenicilor adormiţi, deodată grădina Ghetsimani se umplu de ostaşi cu făclii aprinse în mână. În fruntea lor mergea Iuda. Se apropie de învăţătorul său şi-l sărută, arătând astfel pe Cel vândut pe 30 de arginţi. Ostaşii Îl leagă pe Hristos ca pe un răufăcător. Ucenicii se risipesc, fug şi se ascund, înfricoşaţi de cele întâmplate. Iisus este dus înaintea arhiereilor Anna şi Caiafa şi a lui Pilat. Pilat L-a întrebat: "De ce eşti Tu vinovat?” Domnul nu-i răspundea, numai ochii Îi lăcrămau. Fariseii, soldaţii, toată gloata îi cer moartea-n gura mare: "Răstigneşte-L, o, Pilate!” Pilat întreabă pe Domnul, zicându-I: "Neamul Tău şi tot poporul Te-au adus la mine, ce-ai făcut?”

O, Pilate, de ce-L întrebi ce-a făcut, tu, care ai auzit de multele Lui minuni, de învăţătura Lui cea sfântă. Deschide ochii, o, Pilate, şi înţelege că Acesta a făcut cerul şi pământul, soarele şi luna, stelele şi lumina, marea şi izvoarele apelor, păsările şi animalele, plantele şi toate cele ce se văd şi nu se văd, precum şi dulceaţa pământului şi parfumul florilor. Un singur lucru nu a făcut: păcatul. Dacă nu vrei să crezi, întreabă mulţimea pe care a săturat-o cu cele cinci pâini şi doi peşti, întreabă pe Maria Magdalena pe care-a vindecat-o, întreabă pe Zaheu vameşul şi pe Lazăr cel mort de patru zile. Întreabă pruncii Ierusalimului. Toate acestea Pilat le cunoaşte, ştie bine că nu are nici o vină şi totuşi îl osândeşte la moarte, la moarte pe Cruce.

La evrei era obiceiul de Paşte să fie slobozit câte un condamnat la moarte. Era atunci un tâlhar numit Varava. Pilat întreabă poporul: "Pe cine voiţi să slobozesc: pe Iisus sau pe Varava?” Tot poporul a strigat: "Pe Varava”, cerând ca Iisus sa fie răstignit. Pilat dă sentinţa de moarte, mai ales la remarca fariseilor că dacă va elibera pe Iisus nu este prieten al Cezarului, iar el, ca să nu-şi piardă postul, închide ochii, nu mai vede adevărul.

O, ce judecată nedreaptă! O, ce cerinţă fără socoteală a poporului. Poporul acesta miluit şi vindecat de Iisus a cerut să fie liberat un tâlhar care făcuse atâtea crime, în locul Fiului lui Dumnezeu şi Binefăcătorului lor. De atunci, în cursul vremurilor, aşa au făcut şi aşa vor face multe alte popoare şi mulţi alţi judecători nedrepţi; căci dreptatea şi drepţii vor fi ţinuţi în lanţuri, adevărul înăbuşit, iar hoţii şi criminalii vor triumfa plini de bucurie săturându-se de libertate.

După o noapte de stat în închisoare cu picioarele în butuci, de umilinţă şi biciuiri nemiloase, de stat cu picioarele pe table arse, Iisus este dus înăuntrul curţii şi îmbrăcat într-o mantie roşie. Pilat îl arată poporului zicând: "Iată Omul!” Mulţimea, agitată de farisei şi cărturari, a început să strige ca ieşita din minţi: "Răstigneşte-L, răstigneşte-L. Ia-L, ia-L şi-L răstigneşte!” Ostasii Îl scot afară, legat de mâini, pe Iisus şi Îi fac vânt pe scară. El cade, lovindu-se foarte greu.

O, Părinte ceresc, vezi pe iubit Fiul Tau pe Care L-ai născut mai înainte de veci! Tatăl Şi-a acoperit fericiţii Săi ochi cu aripile serafimilor să nu mai vadă patima Fiului Său. Unde sunteţi apostolilor, unde sunteţi ucenicilor? Toţi L-au lăsat şi au fugit. Acum El este omul care nu mai are pe nimeni lângă El. O, soare, înfricoşează-te şi voi, ceruri, suspinaţi. În mulţimea de popor nu se găseşte nimeni ca să aibă milă de El.

Durerile care au sfâşiat trupul lui Iisus, bătăile de la stâlpi cu biciuri cu plumb la vârf, cine poate să le spună cu de-amănuntul? Era lovit de moarte peste mâini şi peste spate; când unii oboseau, alţii luau bicele şi-L băteau. Sângele curgea şiroaie, de la cap până la picioare, iar usturimile îi sfâşiau inima de durere. Au venit apoi unii cu o coroană de spini şi i-au pus-o pe cap. Coroana o puneau şi o luau în mod repetat ca să-I facă cât mai multe răni. Aşa s-au implantat spinii în capul lui Iisus şi unii au rămas acolo până la ziua judecăţii. Atunci îi va scoate şi-i va arăta lumii zicând: "Am stat cu ghimpii în cap şi v-am aşteptat să vă întoarceţi la Mine”.

De acolo L-au dus la un zid unde I-au pus o trestie în mână şi îngenunchind înaintea Lui îi ziceau: "Bucură-Te, împăratul iudeilor!” Unii îi smulgeau părul şi barba, iar altii îl scuipau în faţă. S-a înfiorat pământul văzând Crucea rezemată de un zid, pregătită spre a-L primi pe Domnul. Miez de zi şi arde soarele ca niciodată. Soare, arşiţă şi Crucea se împlânta adânc în umăr. Este greu păcatul lumii. Te cutremuri. Tras de funii printre loviri, cu Crucea-n spate, Dumnezeu poartă azi osânda inimilor vinovate. Ioan zice: "Doamne, cum putut-a oare trădătorul să Te vândă? / Cum l-a biruit pe Iuda pofta de arginţi flămândă? / Cine-o să ne mai înveţe, cine plânsul să ne-aline? / Unde ni Te duci, Iisuse, ia-ne şi pe noi cu Tine!”

Sfârşit de suferinţă, Iisus cade din când în când sub greutatea Crucii. O, suflete, suflete, daca L-ai vedea, ai plânge întruna şi ai suspina. Inimă, inimă, dacă L-ai simţi, ai plânge întruna şi L-ai preaslăvi. La o cotitură a drumului ce duce spre Golgota, nişte femei cu copii în brate plăngeau. Domnul se întoarce spre ele şi le zice: "Fiice ale Ierusalimului, nu Mă plângeţi pe Mine, plângeţi-va pe voi şi pe copiii voştri că vor veni zile grele peste voi şi veţi zice: munţilor, cădeţi peste noi, dealuri, acoperiţi-ne că nu mai putem suferi groaza şi mânia aceasta!”

Domnul suie în tăcere dealul, golindu-Şi singur paharul ce I-a fost dat să-l bea. La o răspântie de drum, se întâlneşte cu Maica Sa, care nu-L mai văzuse de când s-au despărţit în Betania. Văzându-L cu Crucea în spate a strigat din adâncul sufletului: "Fiul meu cel prea iubit!”A căzut apoi leşinată în braţele sfintelor femei. E cald şi Crucea este grea, sudori se scurg din fruntea Sa iar spinii il dor amar. Convoiul Îl urmează. Văzându-o pe Maica Lui, multe femei o compătimesc, zicând: "Sărmana femeie, e mama Lui”. Altele o insultă cu vorbe urâte zicând că dacă ar fi ştiut să-L crească nu s-ar fi ajuns aici. Câte n-a auzit Prea Curata Fecioară din gurile spurcate ale hulitorilor! Ea însă mergea cu suspinuri în urma Fiului ei zicând: "Fiul meu, unde Te duci, Fiul meu! Oare mai este o nuntă ca aceea din Cana Galileii să le prefaci apa în vin? Unde mergi aşa fără oprire Fiul meu? Să-i saturi cu pâine şi peşte, or să le vindeci bolile? O, Fiul meu cel prea dulce, unde mergi aşa fără de oprire?”

Împovărat de greutatea Crucii, Iisus ajunge iarăşi la o răspântie, unde I se înfăţişează o fecioară numită Veronica cu o măhramă cu care şterge sudorile amestecate cu sânge de pe faţa Sa. Atunci S-a imprimat faţa Domnului pe acea măhramă, pe care Veronica a primit-o ca răsplată şi care există şi astăzi în Biserica creştinilor. Fiind cald şi nemâncat iar Crucea foarte grea, Iisus a căzut din nou sub greutatea ei. Atunci ostaşii au silit pe un om, anume Simion Cirineanul, să-I ducă Crucea. Simion duce Crucea în vârful Golgotei iar Domnul arată lumii şi nouă umărul Său jupuit de greutatea Crucii.

Ajunşi în vârful Golgotei, Domnul zice: "Poporul Meu, ce vreţi să-Mi faceţi, poporul Meu, de ce voiţi să Mă răstigniţi? Pentru ce, poporul Meu, pentru că am dăruit viaţă la cei morţi în păcate, la cei bătuţi de soartă am împărţit dreptate, pentru că am potolit durerea în inimă străină şi am alinat amarul la cei care suspină? Fiindcă la morţi am dat viaţă, la orbi am dat lumină? Poporul Meu, pentru ce? Poporule îndărătnic, îmi dezbraci cămaşa de pe Mine! Cu asta îmi plăteşti tu Mie, popor aprins de patimi, de ură şi mânie!” Domnul plânge mult. Fiind întrebat, răspunde: "Cum să nu plâng, când văd că sufăr durerile amare şi văd cum astăzi cel rău vă poartă-n gheare?”

Miez de zi. Golgota geme azi sub cea mai grea povară. Răcnet răguşit de ură şi două cruci se ridică. Cuie, funii, scări şi tot mai greu ciocanul pică şi între două cruci pe culme, o altă Cruce se ridică. Piroanele reci, groase şi ruginite, I-au străpuns mâinile şi picioarele. La ridicarea Crucii trupul se lasă greu iar rănile de la mâini şi picioare se lărgesc. Se rupe carnea şi sângele curge şiroaie pe Cruce.

Astfel, Fiul lui Dumnezeu a fost răstignit în vârful Golgotei între doi tâlhari, unde a fost adăpat cu fiere şi oţet, unde a făgăduit tâlharului raiul, unde a încredinţat pe Maica Sa ucenicului Ioan, zicând apoi: "Săvârşitu-s-a”, adică s-a împlinit Scriptura. Şi-a plecat apoi capul zicând: "Tată, în mâinile Tale îmi dau Duhul Meu!” Ca răspuns din partea Tatălui ceresc pământul s-a cutremurat, pietrele s-au despicat, cerul s-a întunecat, mormintele s-au deschis şi în întunericul acela umblau cei morţi, care înviaseră, printre cei vii, iar aceştia din urmă strigau îngroziţi ca să plece dintre ei.

Aceste semne înfricoşate le-au vazut şi le-au trăit cu toţii în acele clipe de groază. Se înnoptase dintr-odată şi soarele îşi stinse lumina. Jos, sub Cruce, Mama Lui plânge cu Maria Magdalena. Cerul se îmbracă în noapte, totul prinde să se-nfioare. Ucenicul şi cu Mama Lui plâng de jale. Vântul vâjâie puternic. Ioan strigă printre suspine: "Unde ni Te duci, Iisuse? Ia-ne şi pe noi cu Tine!”

Ucenicii închişi în casă, de când L-au prins pe Învăţătorul lor, stau şi aşteaptă. N-au gustat din seara aceea nici odihna şi nici somnul. Se căiau cu toţii că L-au părăsit pe Domnul. Petru nu mai putea de-atunci să-şi stăpânească plânsul, căci de-atâtea ori pe faţă el s-a lepădat de Dânsul.

Iosif cel din Arimateea, ucenic în ascuns al lui Iisus, e cuprins de jale mare. El se duse la Pilat şi începu a se ruga, zicându-i cam aşa: "Pontianule Pilate, / Dă-mi pe mortul cel urât / şi de lume ocărât.” / Şi Pilat lui i l-a dat, / El s-a dus de l-a-ngropat. / Luând o pânză frumoasă,/ într-însa l-a-nvăluit / şi cu miruri l-a gătit. / Mormântul a fost pecetluit / şi ostaşii l-au păzit.

La Caiafa-i veselie şi în cântec e soborul / Fericiţi că nu mai este Mesia Răsculatorul, / Mulţumiţi cu toţii-n suflet că şi-au săturat plăcerea. / Numai vântul parcă spune: Se apropie Învierea. / La mormânt glumesc soldaţii, la apus e lună nouă, / şi de-odat-un fulger cade, spintecă văzduhu-n două. / Îmbrăcat cu foc de soare, un Arhanghel se coboară, / zbor peceţile de-o parte, piatra-n altă parte zboară. / Ca trăzniţi cad păzitorii la pământ cu toţi de frică / şi cu Cel ce-nvinse moartea, viaţă nouă se ridică. / A-nviat Stăpânul vieţii, pus cu hoţii şi cu furii, / s-au-mplinit în clipa asta toate scrisele Scripturii. / Groapa-i goală, Petru plânge, Ioan strigă prin suspine: / "Unde, unde-ai mers Iisuse, ia-ne şi pe noi cu Tine!”

Stăpânul vieţii şi al morţii S-a arătat după Înviere mereu ucenicilor, pe care-i povăţuia, îi întărea şi le spunea: "Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfărşitul veacurilor, mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la toată zidirea. Cei ce vor crede şi se vor boteza se vor mântui, iar cei ce nu vor crede se vor osândi”.

Aşa şi noi, iubiţi creştini, să ascultăm glasul Stăpânului şi mergând în această lume plină de necredinţă şi nepăsare, să vestim Cuvântul adevărului până mai este timp. Să-i aducem pe toţi la picioarele Crucii lui Iisus, căci zilele trec ca fumul şi vine moartea când nu vom mai putea face nimic. Vedem cu toţii cât de repede trec zilele şi cât de nestatornică este viaţa aceasta. Să fugim ca de foc de pilda trădătorului Iuda, să ne ferim de necredinţa celor de odinioară care n-au vrut să cunoască pe Fiul lui Dumneze şi L-au răstignit. Să fugim de lepădarea lui Petru căci omul se leapădă de Dumnezeu foarte uşor prin viaţa şi faptele lui, fie din ştiinţă fie din neştiinţă. Se leapădă pentru bani, pâine, un serviciu bun, pentru cinste pământeasca. Se leapădă de frica de Dumnezeu din necredinţă sau pentru un trai mai bun. Noi însă, să fugim de toate păcatele şi mai bine să murim de foame cu Hristos, decât să trăim cu răul, fără de Hristos.

Rugăciune. O, Stăpânul nostru, Prea Milostive Împărate al Slavei, Iisuse, Cel ce ai biruit, căci Tu eşti biruitorul iadului şi al morţii, nu Te dezlipi de noi robii Tăi. Întăreşte-ne şi fii cu noi în toate zilele, căci fără de Tine nu putem face nimic, şi ajută-ne să biruim toate ispitele, poftele şi fiarele cele apocaliptice ce se războiesc cu noi în tot chipul şi în tot timpul. Fă-ne Tu pe noi biruitori, ca să ne înviezi în ziua Ta cea mare împreună cu toţi sfinţii Tăi pentru vecii vecilor. Amin.

(Părintele Visarion Iugulescu la www.ierodiaconvisarion.ro/)

MAREA SĂRBĂTOARE A ÎNVIERII DOMNULUI

Apărătorul cel mare şi Doamne, biruitorul morţii celei veşnice, ca cei ce ne-am izbăvit de omorârea cea duhovnicească, cele de laudă aducem ţie, noi robii Tăi şi zidirea Ta. Cel ce ai biruinţă asupra morţii, de moartea păcatelor slobozeşte-ne pe noi, care grăim: Iisuse cel ce ai înviat din morţi, înviază şi sufletele noastre!

Îngerii, Învierea Ta Hristoase Mântuitorule, neîncetat o laudă în ceruri. Şi pe noi cei de pe pământ învredniceşte-ne cu inimă curată a-ţi cânta ţie, unele ca acestea: Iisuse, Cel nepătruns, Care luminezi pe toţi credincioşii, luminează-ne şi pe noi cei ce trăim în întunericul necunoştinţei;

Iisuse, Cel ce ai înviat din morţi şi la toate le dai viaţă, înviază-ne şi pe noi, cei omorâţi în păcate;

Iisuse, Cel ce Te-ai înălţat la cer şi ai înălţat pe cei ce nădăjduiesc întru Tine, înalţă-ne şi pe noi cei plecaţi spre pământ;

Iisuse, Cel ce şezi de-a dreapta Tatălui şi părtaşi slavei Tale îi faci pe cei ce Te iubesc pe Tine, nu ne lipsi pe noi de slava Ta;

Iisuse, Cel ce vei veni să judeci viii şi morţii, nu ne judeca pe noi, după fărădelegile noastre, ci miluieşte-ne după mare mila Ta;

Iisuse, Cel ce ai înviat din morţi, înviază şi sufletele noastre!

(Condacul şi Icosul 1 al Acatistului Învierii)

Marea Sărbătoare a Învierii Domnului.

Sfintele Paşti (Fapte 1, 1-8; Ioan 1, 1-17).

“Niciodată nu este Hristos aşa aproape de noi păcătoşii ca în Noaptea de Paşti Purtătoare de Mare Lumină”, spunea părintele Gherasim de la Noul Valaam, călugăr-pustnic din Alaska. “Oamenii spun că, în dimineaţa de Paşti, soarele dansează pe cer de bucuria ieşirii din mormânt a Mântuitorului”, scrie englezul Alexander Carmichael. Este o sărbătoare a întregii creaţii. Şi morţi şi vii. Undeva în Pateric se povesteşte că un umil monah, în ascultarea sa de mânăstire, a trecut cu lămpaşul şi prin hruba morţilor. Cu sufletul tot numai o bucurie, cum spusese peste tot pe unde mersese “Hristos a înviat”, a spus şi în osuar ridicând lămpaşul ca să cadă lumina pe oseminte: “Hristos a înviat!”. Şi, spre înfiorarea lui, toate hârcile au tresăltat şi s-a auzit un glas înfundat zicând “Adevărat a înviat!”.

Ieromonahul Seraphim Rose de la Platina scria: Învierea Domnului (Anastasis tou Hristou, Ressurrectio Domini) reprezintă centrul de gravitaţie si axa lumii şi pe el se sprijină întregul edificiu al religiei creştine, fundamentul spiritualităţii noastre. Cuvântul “Paşti”, “Pasca”, este de provenienţă ebraică, însemnând trecere. La Paşti, evreii îşi aminteau cu sărbătorire de trecerea prin Marea Roşie spre libertatea din pământul făgăduinţei (Canaan). Noi creştinii, serbăm Paştile în amintirea răscumpărării neamului omenesc, prin Patimile, Moartea si Învierea lui Hristos, a Mielului nevinovat si preacurat, Care a luat păcatele lumii. Paştile sunt cea mai veche sărbătoare creştină. Ele au început a fi serbate imediat după Învierea lui Hristos, fiind prăznuite de Apostoli, care au îndemnat pe credincioşi să le serbeze si ei.“Drept aceea, să prăznuim nu cu aluatul cel vechi, nici cu aluatul răutăţii si al vicleşugului, ci cu azimile curăţiei si ale adevărului” (I Corinteni, 5, 8), spunea Sf.Ap.Pavel. Praznicul Învierii întrece cu strălucirea solemnităţii serviciului său toate celelalte sărbători ale anului.

(din “Treptele de văzduh ale sufletului”)

Întrebările Învierii

Tot omul care a citit relatările evanghelice ale Învierii, sau numai a auzit şi a meditat puţin asupra acestui eveniment central pentru viaţa creştinului, şi-a pus, măcar o datã, ceea ce am numit, generic, "întrebările Învierii". Dintre toate aceste întrebări cele mai pregnante şi mai misterioase sunt două: 1. Cum a înviat Domnul din moarte? - fiind vorba de învierea propriu-zisă, de re-animare; şi 2. Cum a ieşit Domnul din mormântul pecetluit fără să strice peceţile şi fără să mişte piatra mormântului (căci piatra a fost dată la o parte doar după Înviere, de către îngeri pentru femeile mironosiţe)?

Trebuie să recunoaştem că relatările evanghelice ale Învierii Domnului ne lasă într-un complet agnosticism faţă de aceste două momente, altfel atât de spectaculoase. Slujbele însă, imnografia Bisericii, vin să umple acest gol, atât cât se poate şi în limitele cuvântului care zice: "Taina nu suferă ispitire [cercetare]; numai cu credinţă toţi să o slăvim [...]: Netâlcuitule Doamne, slavă Ţie!" (25 decembrie, stihira a 3-a de la Laude). Pentru că nu cercetarea gândirii raţionale ne descoperă înţelesul acestor taine, ci "gândul cuvios şi credincios" care, împreună cu practicarea credinţei noastre, ne conduce la o înţelegere în chip tainic, finalmente la un alt mod de gândire şi de viaţă în care vedem Învierea ori de câte ori încetăm să ne tânguim pentru neînţelegerea raţională a acestei taine şi primim cu credinţă cuvintele binevestitoare, precum femeile mironosiţe: "Auzind femeile graiurile îngerului, au încetat tânguirea, vesele făcându-se, şi, cutremurându-se, au văzut Învierea. [...]" (Icosul utreniei Învierii, glas 5).

Iată acum stihira-cheie ce deschide calea unei anume înţelegeri a tainei Învierii: "Doamne, pecetluită fiind groapa de cei fără de lege, ai ieşit din mormânt precum Te-ai născut din Născătoarea de Dumnezeu. "N-au cunoscut cum te-ai întrupat îngerii Tăi cei fără de trup. N-au simţit când ai înviat ostaşii cei ce Te-au străjuit. "Că amândouă s-au pecetluit de către cei ce ispiteau şi s-au arătat minunile celor ce se închină cu credinţă tainei, pe care celor ce o lăudăm, dă-ne nouă bucurie şi mare milă." (stihira întâi de la Laude, utrenia Învierii, glas 5)

Sunt absolut evidente aici două paralelisme, alăturări sau asemănări: 1. Învierea (re-animare) din moarte = Întruparea de la Bunavestire; şi 2. Ieşirea din mormântul pecetluit fără stricarea peceţilor = Naşterea din Fecioara Maria fără stricarea fecioriei.

Înainte să trecem la analiza acestor paralelisme particulare să spunem că imnografia Bisericii prezintă un continuu paralelism între ciclul Întrupare(Zămislire)-Naştere şi ciclul Moarte-Înviere, nu doar prin profeţia dreptului Simeon ("Iar prin sufletul tău va trece sabie" - Luca 2, 35) sau prin smirna adusă de magi (Matei 2, 11) "ca unui mort de trei zile", ci mai mult printr-o întreagă tematică comună celor două cicluri: cum ar fi tema arătării luminii, cea a izbăvirii, cea a biruinţei sau cea a participării stihiilor lumii la evenimente ş.a.m.d.

Prima partea a stihirii ("Doamne, pecetluitã fiind groapa de cei fără de lege, ai ieşit din mormânt, precum Te-ai născut din Născătoarea de Dumnezeu") compară ieşirea din mormântul pecetluit cu naşterea din pururea-fecioară Maria. Sfântul Atanasie cel Mare, într-o mică scriere cu caracter dogmatic, Întrebări şi răspunsuri despre cele dumnezeieşti, răspunde la întrebarea "Cum a fost cu putinţă ca Fecioara să nască trup şi să rămână tot fecioară?" printr-o comparaţie foarte sugestivă pentru discuţia noastră: "Precum o casă închisă din toate părţile, care să aibă o ferestruică de sticlă curată şi prea-subţire înspre răsărit, când soarele răsare şi razele lui străbat sticla şi intră înăuntru, toată casa aceea se luminează, şi iarăşi după ce trece soarele şi razele lui ies afară, sticla nu se sfărâmă ci [rămâne] nevătămată de izbiturile cele întrânsa ale razelor soarelui care intră şi ies, întru acest chip să întelegeţi şi despre pururea Fecioara Maria. Pentru că aceasta, cu totul curată, fiind ca o casă închisă, Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu ca o rază dumnezeiească din Soarele dreptăţii, Tatăl, pogorându-Se şi, ca printr-o ferestruică de sticlă întrând în ea, prea sfântă casa ei cu totul o au luminat şi, iarăşi precum ştie El Însuşi, au ieşit afară nicidecum stricând fecioria ei, ci precum mai înainte de naştere, aşa şi în vremea naşterii şi după naştere fecioară curată o au păzit" (Sfântul Atanasie cel Mare, Despre Dumnezeu, traducere din greceşte de monahii Gherontie şi Grigorie de la Neamţ, retipărită cu slove latineşti la Mânăstirea Neamţului, 1940, pp.55-56).

Să mai spunem, privitor la Ieşirea Domnului din mormântul pecetluit fără să strice peceţile şi fără să mişte piatra mormântului că imnografii ne mai oferă o asemănare - o comparare cu Intrarea Domnului la ucenici prin uşile încuiate (Ioan 20, 19 şi 26). Iată două exemple în acest sens: "Doamne, precum ai ieşit din mormântul pecetluit, aşa ai intrat şi la ucenicii Tăi, prin uşile încuiate, arătându-le lor patimile trupului, pe care le-ai primit, Mântuitorule, îndelung-răbdând" (stihira a patra de la laudele utreniei Învierii, glas 5). "Pecetluit fiind mormântul , Viaţă din groapă ai răsărit, Hristoase Dumnezeule; şi uşile fiind încuiate, înaintea ucenicilor ai stat, Învierea tuturor" (sedealna de după catisma a 2-a - slujba Învierii, glas 7).

A doua parte a stihirii-cheie ("N-au cunoscut cum te-ai întrupat îngerii Tăi cei fără de trup. N-au simţit când ai înviat ostaşii cei ce Te-au străjuit") dă răspuns la cealaltă întrebare despre Înviere ("Cum a înviat Domnul din moarte?") printr-un paralelism între Înviere (re-animare) şi Întrupare (zămislire). Deşi Întruparea Domnului (sau Zămislirea) este o taină chiar şi pentru pururea-fecioară Maria ("Pentru ce te minunezi, Marie? Pentru ce te înspăimântezi de ceea ce este întru tine? Iar Fecioara zice: Pentru că pe Fiul cel din veşnicie sub ani l-am născut şi nu ştiu cum s-a făcut zămislirea Celui ce S-a născut. [...] În adevăr, unde voieşte Dumnezeu se biruieşte rânduiala firii, precum scrie" (sedealna dupã catisma a doua din 25 decembrie), imnografii spun în câteva rânduri "cum" s-a făcut "netâlcuita zămislire": "mai presus de pricepere" (în 24 decembrie, la vecernie) şi "mai presus de minte si de negrãit" (Înainteprăznuirea Naşterii Domnului).

Sigur, toate aceste texte nu ne dau "explicaţii raţionale" - pentru simplul fapt că aşa ceva nu există în domeniul unor astfel de taine. Aceste mari taine s-au petrecut "cu puterea dumnezeirii", "precum El Însuşi a ştiut, a voit şi bine a socotit", într-o sferă inaccesibilă minţii omeneşti în această viaţă pământească. Ele "amândouă s-au pecetluit de către cei ce ispiteau şi s-au arătat minunile celor ce se închină cu credinţă tainei" - cum zice ultima parte a stihirii-cheie de la care am pornit analiza -, care lăudători ai acestor taine şi primesc de la Hristos cel mort şi înviat bucurie şi mare milă.

(din articolul lui Iulian Nistea publicat în Credinţa străbună)

Cuvioasa Maria Egipteanca (1 aprilie)

Această mare Sfântă care, prin străşnicia vieţii sale ascetice după ce a cunoscut credinţa în Hristos, ne inspiră în lupta noastră cu ispitele de toate zilele şi mai ales la vreme de post, s-a născut în Egipt. Încă de la vârsta de 12 ani ea s-a despărţit de casa părintească şi a mers în Alexandria. Era isteaţă la minte şi frumoasă dar acolo a căzut într-o desfrânare fără de saţiu, încât s-a făcut ademenitoare multor suflete de bărbaţi tineri şi bătrâni, prin desfătările de pierzanie a desfrânării.

Petrecând ea astfel şaptesprezece ani în cea mai adâncă viaţă păcătoasă şi părându-i-se că numai aceasta este viaţa, Dumnezeu i-a întins o mână de ajutor, ca un îndreptar de întoarcere la pocăinţă, de nevoinţă peste fire şi de neasemuită sfinţenie. Astfel s-a făcut că, dorind din curiozitate să se închine lemnului Sfintei Cruci, a mers cu mulţimea călătorilor la Ierusalim, vânzându-şi trupul corăbierilor drept plată de călătorie. Dar, încercând să intre în biserică să se apropie de lemnul Sfintei Cruci, s-a întâlnit cu o Putere nevăzuta care o respingea afară din uşa bisericii şi n-o lăsa să intre. Făcând încercare de mai multe ori şi neizbutind şi-a dat seama de viaţa ei păcătoasă. Aşa a început plânsul şi pocăinţa Mariei.

Închinându-se la icoana Maicii Domnului şi luându-o de chezaşă pe Preacurata că, de o va lăsa să intre, îşi va schimba viaţa, şi-a dobandit dorirea să se ănchine la lemnul crucii. Apoi şi-a ţinut făgăduinţa. Având trei pâini uscate drept merinde, a trecut Iordanul şi s-a afundat în pustie. Nevoinţele ei au fost multe şi nespus de grele, lacrimile neostoite, postul, rugăciunea, asprimea frigului şi arşiţei soarelui. Aşa a trăit 47 de ani în aspră pocăinţă, în încercări şi ispite, aflând mântuirea. Şi atât s-a înălţat deasupra patimilor, că păşea pe apa Iordanului fără ca piciorul să i se scufunde iar pe când stătea la rugăciune, se înălţa în sus, ca la un cot de la pământ, neavând alt martor decât pe Dumnezeu, iar la sfârşitul vieţii, pe dumnezeiescul ei duhovnic, Sfântul Zosima.

Şi aşa, biruind firea omenească, prin nevoinţa ei şi cu harul lui Hristos şi dobândind încă din lumea aceasta, îngerească petrecere - o petrecere mai presus de om, Sfânta Maria Egipteanca s-a mutat la Domnul, în vârstă de 76 de ani, în anul 431, pe vremea împărăţiei lui Teodosie cel Tânăr. Pentru ale ei sfinte rugăciuni, Doamne miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi! Amin.

(din Proloagele pe luna aprilie)

Duminica Sfintei Maria Egipteanca (a V-a din Post, 13 aprilie)

Exemplul acestei sfinte care a trăit în pustiu în penitenţă 48 ani, murind în noaptea Patimilor Domnului este covârşitor. Sfânta a fost întâlnită, prin lucrarea lui Dumnezeu, în pustia de dincolo de Iordan de către un sfânt (Sfântul Zosima, un sfânt monah de 56 ani) şi povestea întâlnirii lor şi a vieţii ei a fost scrisă pentru generaţiile următoare de un alt sfânt (Sfântul Sofronie). "Maria Egipteanca era purtătoare de Hristos", scria Alexandru Mironescu, unul din principalii participanţi la mişcarea "Rugului Aprins al Maicii Domnului" de la mânăstirea Antim din Bucureşti, unde pictorul Nicolaide a pictat în pronaos crâmpeie din viaţa Prea Cuvioasei.

Sfânta Cuvioasă l-a umplut de spaimă pe Zosima prin cunoaşterea de amănunte din viaţa acestuia şi l-a cuprins de uimire cu citate din Biblie pe care sfânta n-o citise niciodată. Când se ruga (cu vorbe neînţelese pentru urechea monahului) trupul ei se înălţa şi rămânea aşa în aer pe timpul rugăciunii. A trecut râul Iordan păşind pe apă, a fost transportată de la locul întâlnirii lor de-a doua până la locul morţii ei într-o clipă, distanţă pentru care i-au trebuit lui Zosima douăzeci de zile ca s-o parcurgă. Deşi sfânta nu a întâlnit niciun animal în pustie în cei 48 ani de asceză, un leu a apărut ca să-l ajute pe Zosima să sape groapa pentru a o înmormânta.

Acest înalt şi înspăimântător grad de sfinţenie i-a fost dăruit după extraordinare străduinţe în deşert iar lupta cu ispitele memoriei şi imaginaţiei, cu nevoile trupului, a fost cumplită: sfânta plângea şi se ruga amarnic, stând la pământ uneori şi o zi şi o noapte întreagă până o acoperea o lumină liniştitoare. Ea a alungat din sufletul ei nu numai patimile dar orice sămânţă de rău şi de aceea chiar şi povestind despre viaţa ei dinainte de pustie sau de cumplitele încercări ascetice îi era frică să nu cadă din nou în sfâşietoare lupte interioare. De fapt cei 47 ani de pustie până la întâlnirea cu Zosima se pot împărţi în 17 ani de îngrozitoare luptă şi 30 de viaţă luminoasă, în pace, cu Dumnezeu.

In săptămâna din Postul Paştelui ce se termină cu această duminică biserica a rânduit ca să se citească în seara de joi întregul Canon al Sfântului Andrei Criteanul, canon ce se citeşte în serile de luni până joi în prima săptămână a postului. Acest canon de pocăinţă, care străbate cu meditaţia întregul Vechi şi Nou Testament, cuprinde şi rugăciuni către Sfânta Maria Egipteanca, a cărei viaţă se citeşte ca parte din rânduiala mare a spunerii canonului. Troparul sfintei este cel pentru o Cuvioasă: "Întru tine Maică cu osârdie s-a mântuit cel după chip; căci luând crucea ai urmat lui Hristos şi lucrând, ai învăţat să nu se uite la trup că este trecător ci să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru aceasta şi cu îngerii împreună se bucură cuvioasă Sfântă Marie, duhul tău".

Este interesant că prima întrebare pe care i-a pus-o sfânta lui Zosima când s-au văzut în pustietatea mare a locului, prin voia lui Dumnezeu, dar speriindu-se unul de altul, a fost una privind lumea: "cum trăiesc creştinii? dar regii? cum este ghidată biserica?". Sihaştrii, anahoreţii, călugării se roagă pentru omenire, chiar dacă nu pronunţă nume sau nu sunt la curent cu evenimentele societăţii. Ruga lor ajută oamenilor în chip tainic (să ne amintim conversaţia lui Avraam cu Dumnezeu care, de dragul a câtorva oameni credincioşi, ar fi vrut să cruţe Sodoma şi Gomora de focul cu pucioasă - Geneză 18, 20-33). Răspunsul lui Zosima a fost: "Prin sfintele tale rugăciuni, preacuvioasă Maică, Hristos le-a dăruit pace la toţi". Să ne rugăm şi noi acestei mari Sfinte ca să alăture puternicele ei rugăciuni firavelor noastre rugi spre ajutorul sufletelor noastre doritoare de curăţenie la întâmpinarea marii sărbători a Domnului nostru, a Învierii Sale.

Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica (11 aprilie)

Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica s-a născut la 7 octombrie, 1787 în Bucureşti, aproape de biserica Sfîntul Visarion. Din sfîntul botez a primit numele de Constantin. A fost cel mai mic dintre copiii unei familii foarte evlavioase. A primit din pruncie o educaţie religioasă aleasă, învăţînd carte în Bucureşti, la şcolile care funcţionau pe acea vreme pe lîngă biserici. În anul 1807 a intrat în nevoinţa călugărească la Mănăstirea Cernica, sub ascultarea cuviosului stareţ, arhimandritul Timotei. La 12 noiembrie 1808 a fost tuns în schima monahală sub numele de Calinic, iar la 3 decembrie 1808 a fost hirotonit ierodiacon.

Sfânta lui viaţă, decurgând pe linie duhovnicească din Sfântul Paisie Velicikovski de la Neamţ, purtătorul Rugăciunii lui Iisus, a fost o mare binecuvântare pentru obştea monahicească la care a fost multă vreme stareţ şi duhovnic dar şi pentru popor pe care l-a păstorit ca episcop de Râmnicul Vâlcea şi pe care l-a ajutat cu minuni de nenumărate ori şi l-a îndrumat duhovniceşte, şi pentru ţară cu cuvântul său înţelept în momente de răstrişte. Era plin de râvnă ascetică, trecând prin cele mai grele nevoinţe, dar blând şi de mare ajutor pentru semeni. Faţa îi era mereu palidă de multa postire şi ochii adînciţi în orbite din pricina multor privegheri şi a atîtor lacrimi. Căci dobîndise de la Dumnezeu darul lacrimilor la sfînta rugăciune.

În timpul răscoalei din anul 1821, mulţi locuitori din Bucureşti s-au adăpostit la Mănăstirea Cernica. Iar bunul stareţ i-a găzduit pe toţi în Insula Sfîntul Nicolae, prin chiliile călugărilor, iar pe călugări i-a mutat în Insula Sfîntul Gheorghe. În acele zile de grea încercare pentru ţară, multă mîngîiere au aflat unii din locuitorii Capitalei de la Sfîntul Calinic. Că pe toţi îi îmbărbăta, îi odihnea şi îi hrănea gratuit din alimentele mănăstirii. În primăvara aceluiaşi an, auzind turcii de mulţimea mirenilor adăpostiţi în insula Cernicăi şi socotind că ar fi dintre răsculaţi, au înconjurat mănăstirea cu tunuri şi stăteau gata s-o distrugă, iar pe cei aflaţi în ambele insule să-i ucidă cu sabia. Atunci Sfîntul Calinic a adunat tot poporul şi pe călugări în biserică, le-a ţinut cuvînt de îmbărbătare şi au făcut împreună priveghere de toată noaptea. Iar a doua zi a trimis un călugăr cu jalbă la mai marele turcilor din tabăra alăturată. Şi astfel, cu rugăciunile Sfîntului Calinic, cu lacrimile poporului şi cu mijlocirea Sfîntului Nicolae, s-au liniştit turcii şi s-au izbăvit cu toţii de moarte.

Terminîndu-se hrana în Mănăstirea Cernica, călugării şi mirenii erau ameninţaţi de cumplită foamete. Deci, căzînd Sfîntul Calinic la rugăciune cu multe lacrimi în faţa icoanelor Maicii Domnului şi a Sfîntului Nicolae şi cerîndu-le grabnic ajutor, îndată a fost ascultat. Cum s-a ridicat marele stareţ de la rugăciune, au intrat pe poarta mănăstirii cinci care trase de cîte doi boi, pline cu pesmeţi de pîine, trimise de paşa, mai marele turcilor din tabăra apropiată.

Tot în anul 1821, un alt paşă, care îşi avea tabăra sa în satul Pantelimon, a răpit o călugăriţă din Mănăstirea Pasărea, drept ostatecă. Dar Sfîntul Calinic, nerăbdînd ca mireasa lui Hristos să fie în mîinile păgînilor, a făcut jalbă la stăpînire şi a izbăvit călugăriţa din mîinile turcului. Deci, supărîndu-se cumplit paşa, a hotărît să pornească noaptea cu armele asupra mănăstirii ca s-o prade şi să-l ucidă pe stareţ. Atunci Sfîntul Calinic, auzind de răzbunarea turcului, a făcut priveghere de toată noaptea, cerînd ajutorul lui Dumnezeu. Şi iarăşi, prin minune, a fost izbăvit de primejdie, căci chiar în noaptea aceea, pe cînd paşa lua cafeaua ca apoi să năvălească asupra mănăstirii, o slugă a sa a încercat să-l omoare cu arma. Dar glontele oprindu-se în punga cu galbeni, turcul a scăpat cu viaţă. Cutremurat de această minune, a doua zi, paşa a trimis acei galbeni la Mănăstirea Cernica din care, după porunca cuviosului, s-a făcut la intrare o fîntînă cunoscută pînă astăzi sub numele de "Fîntîna Turcului".

Pe lîngă înnoirea vieţii duhovniceşti în obştea sa, marele stareţ al Cernicăi s-a îngrijit şi de cele necesare vieţii pămînteşti, după exemplul înaintaşilor săi. Astfel, a terminat de pictat biserica din insula Sfîntului Nicolae, iar cu banii donaţi de arhiereul Ioanichie Stratonichias din Bucureşti, a zidit o biserică mare cu cetate, în insula Sfîntului Gheorghe, pentru că nu mai încăpeau călugării într-o singură biserică.

Mai înainte însă de începerea bisericii, i s-au arătat noaptea în vis Sfîntul Ierarh Nicolae, Sfîntul Mare Mucenic Gheorghe şi fericitul stareţ Gheorghe. Deci, Sfîntul Nicolae a zis Cuviosului Calinic: "Scoală-te şi să zideşti în ostrovul cel mic o biserică în numele Sfîntului Mucenic Gheorghe...". Marele Mucenic i-a adăugat, apoi, aceste cuvinte: "Noi îţi vom trimite tot ce-ţi va trebui". Iar stareţul Gheorghe i-a zis: "Să nu ai nici o îndoială în inima ta!"

Fiind chemat şi propus de cîteva ori să fie mitropolit al Ţării Româneşti, Sfîntul Calinic, din marea lui smerenie, nu a primit. Dar un om vrăjmaş din preajma sa, îndemnat de zavistnici, i-a dat otravă. Pe cînd marele stareţ zăcea pe patul de moarte, s-a rugat lui Dumnezeu, zicînd: "Doamne, Dumnezeul mîntuirii mele, nu credeam şi nu doream să mor otrăvit". Atunci, în umbra nopţii, un glas de taină i-a răspuns: "Nu vei muri de otravă! Scoală-te şi fii sănătos, că nu după mult timp vei fi episcop la Rîmnicu-Vîlcea, unde vei îndrepta Biserica şi clerul care este în decădere". În ceasul acela cuviosul s-a sculat sănătos din pat şi s-a dus la Utrenie, că era miezul nopţii.

Pe cînd era stareţ, a venit la Cuviosul Calinic pitarul mănăstirii şi l-a înştiinţat că s-a isprăvit făina. Iar el a răspuns: "Să avem nădejde la Maica Domnului şi la Sfîntul Ierarh Nicolae şi nimic nu ne va lipsi". Apoi, intrînd în chilie, a căzut la rugăciune înaintea icoanei protectorului său, zicînd: "Sfinte arhiereule al lui Hristos, Nicolae, mîngîietorule al săracilor şi cald folositorule al celor ce te roagă cu credinţă, vino şi acum şi ajută smeritei turmei tale şi ne scapă de foamete, precum ai mîntuit pe cei ce erau să se înece în mare, că nu avem alt ajutor după Maica Domnului, afară de tine...". Apoi, după Vecernie, a pus să se citească în biserică acatistul Sfîntului Nicolae. Sfîntul Ierarh Nicolae, ascultînd rugăciunea plăcutului său, a venit imediat în ajutorul Mănăstirii Cernica. În ceasul acela a sosit la arhondaricul mănăstirii un car cu boi încărcat cu făină. Erau doi oameni necunoscuţi, trimişi cu această milostenie de stăpînul lor, care, după ce au descărcat povara, îndată au plecat. Drept recunoştinţă, marele stareţ a adunat soborul în biserică şi, după pavecerniţă, a pus să se facă pîine în noaptea aceea pentru mîngîierea părinţilor şi fraţilor.

În altă zi, pe cînd vorbea cu părintele Pimen, duhovnicul său, a venit la Sfîntul Calinic un om cerîndu-i milostenie. Iar el i-a dat 50 de lei. După un ceas a venit un tînăr şi i-a spus stareţului: "Părinte, tatăl meu a murit şi a lăsat să aduc la mănăstire o mie de lei. Iată aici 500 lei şi restul îi voi aduce mai pe urmă, că nu îi am acum". Apoi a plecat. Atunci bătrînul duhovnic a întrebat pe cuviosul: "Ce cugetai, părinte Calinic, cînd ai dat milostenie acelui om?" Iar blîndul stareţ i-a răspuns: "Aş fi vrut să-i dau o sută de lei dar n-am avut. I-am dat numai cincizeci şi am primit 500".

În timpul domniei lui Cuza Vodă - spunea ucenicul Sfîntului Calinic - s-a întîmplat o tulburare în seminarul Episcopiei de Rîmnic şi el, cu darul şi cu blîndeţea sa, a potolit acea tulburare. Aflînd de aceasta Mitropolitul Nifon şi ministrul de Culte, Scarlat Creţulescu, au trimis de la Bucureşti un funcţionar în anchetă. "Nu mai este nevoie ca să faci dumneata cercetare, a zis Sfîntul Calinic, pentru că eu, ca episcop, i-am liniştit şi mulţumit pe toţi. Să spui la cei care te-au trimis că sînt în neştiinţă de aceasta". Auzind de cuvintele Sfîntului Calinic, ministrul s-a supărat şi intrînd în audienţă la domnitor i-a spus: "Măria Ta, să iscăliţi decretul de suspendare a Episcopului de Rîmnic şi darea lui în judecată, iar dacă nu, să-mi primiţi demisia". "Demisia dumitale pot s-o primesc, iar decretul contra Episcopului de Rîmnic niciodată nu-l voi semna!" a zis domnitorul Alexandru Ioan Cuza. Apoi, cu voce înaltă, a strigat: "Măi, Scarlate, acela, Episcopul Rîmnicului, Calinic, este adevăratul şi sfîntul călugăr al lui Dumnezeu şi ca el altul nu mai este în toată lumea".

Simţind că i se apropie sfârşitul şi dorind Sfîntul Calinic să asculte ultima liturghie pe pămînt şi să se bucure de praznicul Învierii lui Hristos, în ziua de Paşti a slujit un preot Sfînta Liturghie în paraclisul chiliei unde şedea, şi s-a împărtăşit pentru ultima dată cu Preacuratele Taine. Era ziua de 7 aprilie, 1868. În joia luminată, adică la 11 aprilie, se împlineau cele 14 zile prevăzute de Sfîntul Calinic. Cîteva zile mai înainte, a venit la el stareţul mănăstirii, Arhimandritul Ştefan, pe care îl iubea foarte mult şi i-a dat testamentul pentru înmormîntare scris cu cîtăva vreme înainte. Apoi l-a mai învăţat şi ceva lucruri duhovniceşti, vorbind amîndoi multe ceasuri. În noaptea de 10 spre 11 aprilie a venit părintele Anastasie la Sfîntul Calinic şi i-a citit Utrenia. După otpust au stat amîndoi de vorbă, vorbind pentru mîntuire şi alte lucruri folositoare. Cînd se lumina de ziuă, părintele Anastasie s-a retras în chilia sa. Iar la orele cinci, dimineaţa, Sfîntul Calinic a chemat pe ucenicul Ghermano, ca să-l îmbrace în cămaşă şi haine de îngropare. Pe toate celelalte le dăduse de pomană. Apoi singur s-a sculat, s-a spălat pe faţă, s-a pieptănat şi a binecuvîntat pe toţi cîţi erau în casă. Spunea ucenicilor: "Au venit nişte oameni mari în casă şi vor să mă ia cu dînşii". Cum stătea aşa în picioare, a cerut o cruce. Apoi, ţinînd crucea în mînă, s-a închinat ei, a sărutat-o şi a zis: "Sfîntă Cruce, ajută-mi!" Iar către ucenici a zis: "Să ne vedem în fericirea din cealaltă lume!" Şi rezemîndu-şi capul pe pieptul lui Ghermano, a răsuflat adînc şi şi-a dat duhul în mîinile Domnului, fiind numărat în ceata Sfinţilor Ierarhi ai Bisericii lui Hristos.

La înmormîntarea Sfîntului Calinic, care a avut loc sîmbătă, 13 aprilie 1868, a venit Mitropolitul Nifon cu patru episcopi, mai mulţi egumeni şi zeci de mii de credincioşi, încît nu mai încăpeau în amîndouă ostroavele. Cu toţii se sileau să-i sărute mîinile. Trupul său era îmbrăcat în veşminte arhiereşti, aşa cum poruncise el, era aşezat pe scaun, cu cîrja şi Evanghelia pe braţ.

Canonizarea Sfîntului Ierarh Calinic s-a făcut la 20 octombrie, 1955, sub Patriarhul Justinian al României, iar prăznuirea lui se face la 11 aprilie. Cu ale cărui sfinte rugăciuni să ne miluiască şi să ne miluiască Hristos Dumnezeu totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

(Din Vieţile Sfinţilor)

Sfântul Apostol şi Evanghelist Marcu (25 aprilie).

Prealăudatul Apostol şi Evanghelist Marcu a fost de neam iudeu şi era din Ierusalim. În casa mamei sale, Maria, se adunau cei dintâi creştini din Ierusalim, pentru învăţătură, împărtăşanie şi rugăciune. Era unul din cei şaptezeci de ucenici ai Domnului şi nepotul lui Varnava, un alt ucenic al Domnului din cei şaptezeci. La început a fost învăţăcel al Sfântului Pavel şi, o vreme, a luat parte la prima călătorie de propovăduire a Evangheliei, făcută de acest Apostol, în Cipru şi în Asia Mică. Mai târziu îl întâlnim ca fiu duhovnicesc şi însoţitor al Sfântului Petru. Tradiţia Sfinţilor Părinţi ne spune că Marcu a însoţit pe Sfântul Petru la Roma. Acolo, romanii creştini, ascultând predica Apostolului Petru, au cerut Sfântului Marcu să le scrie o Evanghelie, cu predica Apostolului. Şi aşa, cartea sa este Evanghelia lui Petru, dar scrisă de Sfântul Marcu, învăşţăcelul său.

Tot ca ucenic al Sfântului Petru, a întemeiat fericitul Marcu şi Biserica din Aquilea (Italia) şi pe cea din Alexandria Egiptului, el fiind cel dintâi episcop şi binevestitor al lui Hristos în Egipt, în Libia şi în Pentapole, luminând pe toţi cu lumina sfintei credinţe, scoţându-i din întunericul iubirii de idoli şi pe toţi aducându-i la Hristos, vreme de doisprezece ani.

Cât despre sfârşitul său, tot din tradiţia sfântă ştim că, după ce a întărit Biserica din Alexandria, din Libia şi din Egipt şi a împodobit-o, prin punerea mâinilor (hirotonire), cu episcopi şi alţi slujitori, şi după ce i-a învăţat pe toţi să ducă o viaţă îmbunătăţită, de care se minunau şi păgânii, Sfântul Evanghelist Marcu a murit ca mucenic în Alexandria. El intrase să aducă Sfânta Jertfă la altarul dintr-o catacombă, unde era locul de adunare al creştinilor pentru luminata zi a Sfintelor Paşti. În ceasul acela a fost prins de păgâni, care l-au legat cu funii şi l-au târât pe pământ, prin tot oraşul, roşindu-se pietrele drumului de sângele lui, până ce şi-a dat duhul. Aşa s-a sfârşit fericitul Marcu, Evanghelistul şi Mucenicul lui Hristos, în Alexandria Egiptului, în 25 de zile ale lui aprilie, stăpânind la Roma Neron Împăratul (54-68), iar peste toţi, împărăţind Hristos, Căruia I se cuvine slavă în veci. Amin.

(din Proloage)

Sfântul Apostol Iacov (30 aprilie)

Iacov cel Mare a fost un pescar din Betsaida un sat de pe malul nordic al lacului Genesareth. Părinţii lui erau Zevedeu şi Maria-Salomeea. A fost fratele mai mare al Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan. În Evanghelii, cei doi fii ai lui Zevedeu apar menţionaţi împreună de mai multe ori. Din cauza temperamentului lor (Luca 9, 52-54), Iisus i-a numit "fiii tunetului" (Marcu 3, 17). După alţii, Iisus i-a poreclit pe acesti fraţi aşa pentru că făceau parte din gruparea revoluţionar-antiromană a Zeloţilor.

Sfântul Iacov a fost de faţă la cele mai însemnate minuni săvârşite de Domnul, la Schimbarea la Faţă a lui Iisus de pe muntele Tabor şi la rugăciunea lui Iisus de pe Muntele Măslinilor. După Ridicarea la Cer a Domnului Iisus, Iacov cel Mare a făcut o călătorie în Spania, după care s-a reîntors în Palestina, unde a predicat în ţinuturile Samariei şi Iudeei, conducând pentru un timp, împreună cu Sfinţii Petru şi Ioan, comunitatea iudeo-creştină din Ierusalim. A fost prins şi ucis prin decapitare la Ierusalim în anul 44 d.C, din ordinul regelui Irod Agripa I (Faptele Apostolilor, 12,2) şi îngropat tot acolo.

La ocuparea Palestinei în anul 614 de către Perşi, relicvele lui Iacov cel Mare au fost duse, spre salvare, fie la mănăstirea Sfânta Ecaterina fie la mânăstirea Raithiu (ambele în peninsula Sinai din Egipt), fie la mânăstirea Menas din Alexandria, tot în Egipt. De aici osemintele sale au fost luate în Spania. Mormântul lui din Spania a fost descoperit în jurul anilor 820-830. În secolul XI a fost construită pe acel loc renumita bazilică de pelerinaj (azi catedrală) de la Santiago de Compostela (în traducere „Sfântul Iacov de pe Câmpul Stelelor”, pentru că locul uitat al mormântului a apărut luminat de stele unor copii care se jucau pe pajişte). Relicvele lui Iacov cel Mare se află, împreună cu relicvele lui Athanasie si Theodosius, într-un tabernacol din cripta catedralei din Santiago de Compostela.

(de pe internet)

Din înţelepciunea lumii

Omul trebuie să aibă prieteni şi duşmani. Prietenii îl învaţă ce trebuie să facă, iar duşmanii îl obligă să facă ce trebuie. (Anonim)

Sunt succese care te înjosesc şi înfrângeri care te înalţă. (N. Iorga)

Viaţa poate fi înţeleasă privind înapoi, dar trebuie trăită privind înainte. (Kirkegaard)

Trimite soacrei tale flori de ziua soţiei tale (H. Jackson Brown, Jr.)
Dacă găseşti un drum fără obstacole, probabil că nu duce nicăieri. (J.F.Kennedy)

Dacă vrei să faci pe cineva bogat, nu-i spori puterea ci ia-i din dorinţe. (Epicur)
Oamenii sunt ca vinurile. Cu timpul devin mai buni sau devin oţet. (Papa Ioan XXIII)

Nu te grăbi să ieşi la pensie. Nimeni nu i-a supravieţuit (H.I. Groza)

Nu crede tot ce auzi, nu cheltui tot ce ai şi nu dormi cât ai dori (H. Jackson Brown, Jr.)

Nu folosi vorbele sau timpul fără rost: niciodată nu o să le poţi recupera (H. Jackson Brown, Jr.)

Nu uita că exact în clipa când spui “renunţ” un altul văzând aceeaşi situaţie spune: “O, ce şansă!” (H. Jackson Brown, Jr.)

Roagă-te. Este o putere incomensurabilă în rugăciune (H. Jackson Brown, Jr.)

Împărtăşeşte altora din cunoştinţele tale; este şansa ta de a deveni nemuritor (Ş. Deşliu)

Ce suntem este darul lui Dumnezeu pentru noi. Ce devenim este darul nostru

către El (Eleanor Powell)

Unde este credinţă este dragoste, unde este dragoste este pace, unde este pace este Dumnezeu şi unde este Dumnezeu este binecuvântare. (Sri Sathya Sai Baba)