Notă: Sfintele Paşti vor cădea anul acesta în 8 aprilie.

Sâmbătă, 6 ianuarie: Botezul Domnului.

Duminică, 7 ianuarie: Sf.Prooroc Ioan Botezătorul. Duminica după

Propovăduirii Domnului).

Miercuri, 10 ianuarie: Sf.Cuvios Antipa de la Calapodeşti

Duminică, 14 ianuarie: Cuv.Păr.ucişi în Sinai. Duminica a 29-a după

Rusalii. Col. 3,4-11, Luca 17, 12-19 (Duminica celor zece leproşi).

Duminică, 21 ianuarie: Cuv.Maxim Mărturisitorul. Duminica 32-a după

Sâmbătă, 27 ianuarie: Aducerea moaştelor Sfântului Ioan Gură de Aur.

Duminică, 28 ianuarie: Cuv.Efrem Sirul. Duminica a 33-a după Rusalii. 2 Tim. 2, 10-15; Luca 18, 10-14 (Duminica Vameşului şi a Fariseului,

Marţi, 30 ianuarie: Sfinţii Trei Ierarhi: Vasile cel Mare, Grigore

1 ianuarie 1809– S-a născut mitropolitul Andrei Şaguna, reorganizatorul Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania, luptător pentru afirmarea naţiunii române, fondatorul ziarului Telegraful Român. Ii poartă numele Liceul (Colegiul) cel mai important din Braşov şi Facultatea de teologie din Sibiu. Este înmormântat la Răşinari.

4 ianuarie 1890. S-a născut Nae Ionescu (1890-1940), una din cele mai strălucitoare minţi ale neamului nostru, profesor de Logică şi Metafizică la universitate, gazetar de talie europeană si promotor al ortodoxismului si naţionalismului românesc.

15 ianuarie 1850. S-a născut Luceafărul poeziei româneşti, marele Mihail Eminescu. A încetat din viaţă la 15 iunie 1889 în Bucureşti.

24 ianuarie 1859. Unirea Principatelor Române, Muntenia şi Moldova, sub un singur domnitor, Alexandru Ioan Cuza. Hora Unirii a fost interzisă până în 1960 când a început o uşoară emancipare de sub puterea sovietică.

Domnul nostru Iisus Hristos, după întoarcerea Sa din Egipt, vieţuia în Galileea, în cetatea Sa, Nazaret, unde crescuse, tăinuindu-şi înaintea oamenilor puterea şi întelepciunea dumnezeirii Sale, pînă la vîrsta de treizeci de ani, pentru că nu era îngaduit cuiva dintre iudei, mai înainte de 30 de ani, să aibă rînduiala de dascăl sau de preot. Pentru aceasta nici Domnul Hristos pînă la aceşti ani nu a început propovăduirile Sale, nici nu Se arăta că este Fiul lui Dumnezeu şi Arhiereul cel mare, Care a străbătut cerurile. El vieţuia în Nazaret, cîştigînd după moartea Sfântului Iosif prin lucrul în lemn învatat de la acesta, hrana pentru El şi pentru prea iubita Sa maică, ca să ne învete pe noi a nu ne lenevi şi nici a mînca pîinea în zadar.

Apoi, împlinindu-se cei 30 de ani şi venind vremea dumnezeieştii Lui arătări (precum zice Evanghelia: A fost cuvîntul lui Dumnezeu către Ioan, fiul lui Zaharia, în pustie, trimiţîndu-l pe el ca să-L boteze cu apă), a venit să fie botezat cu apă pentru ca, prin Sf.Ioan Botezătorul, lumea să cunoască că Domnul Iisus este Mesia, Fiul lui Dumnezeu, venit în lume ca să ne mântuiască (Botezătorul a zis: Cel ce m-a trimis să botez cu apă, Acela mi-a zis: "Deasupra Căruia vei vedea Duhul pogorîndu-se şi rămînînd peste El, Acela este cel ce botează cu Duh Sfînt").

Şi aceasta s-a petrecut astfel: mai întâi Sf.Ioan Botezătorul, ascultând cuvîntul lui Dumnezeu, a venit în părţile Iordanului, propovăduind botezul pocăinţei întru iertarea păcatelor. El era acela despre zisese proorocul Isaia: Glasul celui ce strigă în pustie, gătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Lui. Veneau la dînsul toată suflarea Iudeei şi a Ierusalimului, şi se botezau de la dînsul, în rîul Iordanului, mărturisîndu-şi păcatele. A venit şi Iisus din Galileea la Iordan, ca să fie botezat de Ioan. Despre El spusese Sf.Ioan: Vine în urma mea Cel mai tare decît mine, Căruia nu sînt vrednic să-I dezleg curelele încaltamintelor Lui. Deci, eu v-am botezat pe voi cu apă, iar Acela vă va boteza cu Duhul Sfînt.

A venit Domnul Iisus ca să Se boteze, cu toate că nu-I trebuia aceasta, ca unul Care era preacurat, fiind născut din Preacurata şi Preasfînta Fecioară, El Însusi fiind Dumnezeu, izvorul a toată curăţia şi sfinţenia. Cel ce a luat asupra Sa păcatele a toată lumea a venit la rîu ca să sfinţească firea apelor cu Botezul şi să ne pregătească baia sfîntului Botez. Scufundându-se în apă Fiul lui Dumnezeu sfinţeşte de fapt esenţa vieţii căci viaţa nu poate avea loc fără apă. Apa este prezentă pretutindeni în natură, în creaţia Domnului. Deci Dumnezeu sfinţeşte cu Trupul Său întreaga natură. Preotul vine şi ne binecuvintează casa stropindu-o cu apă sfinţită şi mulţi obişnuiesc să-l roage să stropească din mănunchiul său de busuioc nu numai toate odaile ci şi garajul, maşina, grajdul.

A venit la Ioan, pentru ca acesta să fie pentru dînsul martorul cel nemincinos, care să vadă pe Duhul Sfînt pogorîndu-Se peste Cel pe Care-L boteza şi auzind glasul Tatălui de sus.

Ioan îl cunoscuse cu duhul pe Domnul Iisus înca înainte cu 30 de ani când săltase de bucurie în pîntecele maicii sale la vizita Sfintei Fecioare Maria făcută Sfintei Elisabeta, vara ei şi maica Sfântului Ioan. De aceea Ioan se sfia de El, zicînd: Eu am trebuinţă să mă botez de Tine şi Tu vii la mine. Căci Ioan avea trebuinţă de botezul Lui, ca toţi ceilalţi oameni, fiind în păcatul neascultării, cel adus de Adam asupra a tot neamul omenesc, măcar ca Sf.Ioan era mult mai curat înaintea Domnului decât mulţi alţi semeni ai săi. Dar Domnul i-a zis: Lasă acum, că aşa se cade a împlini toată dreptatea (prin cuvântul “dreptate”, Sfîntul Ioan Gură de Aur, tălmăcitor al Scripturilor, ne spune că trebuie să întelegem “poruncile lui Dumnezeu” la care s-au supus şi Domnul Iisus şi Sf.Ioan. Este ca şi cum Domnul Iisus ar fi zis: "De vreme ce toate cîte le porunceşte legea le-am săvîrşit [de la naştere până acum] şi singură aceasta a mai rămas, adică să Mă botez, Mi Se cade să o săvîrşesc şi pe aceasta").

De ce S-a botezat Domnul Iisus la vârsta de 30 ani? S-a botezat pentru că omul de la această vîrstă începe a se pleca uşor către tot păcatul. Aşa grăiau Ioan Gură de Aur şi Teofilact, cum că cea dintîi vîrstă a copilăriei are multă neştiinţă şi zburdălnicie, a doua vîrstă, a tinereţilor, se aprinde de poftă trupească, iar vîrsta de 30 de ani, a bărbatului desăvîrşit, este cea a iubirii de aur, a măririi deşarte, a iuţimii, a mîniei şi, în general, a tuturor păcatelor. Botezându-Se la această vârstă Hristos Domnul a vrut să sfinţească firea noastră şi să ne dea putere, ca să biruim patimile şi să ne ferim de păcatele cele de moarte.

Botezul a fost conceput mult înainte de facerea omului, ne învata sfinţii părinţi (Geneză 1,2: "... şi Duhul lui Dumnezeu se mişca deasupra apelor"). El a fost reprezentat în Vechiul Testament de apele potopului, curăţitor de păcate (1 Petru 3, 20-21), de trecerea curăţitoare şi izbăvitoare prin Marea Roşie. Botezul pe care l-am primit după naştere îl putem reînnoi prin botezul pocăinţei, botezul lacrimilor şi botezul sângelui pentru credinţă (cazul mucenicilor). Singurul botez care nu aduce iertarea păcatelor dar prin care trebuie să trecem va fi botezul focului, acela al Judecăţii de Apoi când, ca la potop, vor fi despărţiţi purtătorii de păcate de cei neprihăniţi. Pe acest ultim, înfricosator, botez trebuie să-l avem mereu în minte şi să ne pregătim pentru el prin celelalte botezuri.

Fiinţa în care ne naştem fiecare dintre noi este coruptă şi complet acoperită de mândria eului nostru (“Căci iată în fărădelegi m-am zămislit şi întru păcate m-a născut maica mea”, spune Psalmul 50). Profeţii Vechiului Testament, Domnul Iisus şi Biserica Sa ne atrag atenţia asupra alcătuirii greşite cu care ne naştem şi ne îndeamna la travaliu pentru a o reaşeza în armonia alcătuirii ei, aşa cum era în rai, în vremea când Adam nu fusese ispitit. Botezul este curăţirea noastră de păcatul strămoşesc şi punerea fiinţei noastre pe linia procesului individual de îndumnezeire, proces pe care fiecare trebuie să-l parcurgă, aşa cum ştim – prin credinţă, rugăciune, despătimire şi cultivarea virtuţilor, dragoste faţă de aproapele. La botez ca la o autentică pornire la drum ni se dă binecuvântarea Duhului şi un înger păzitor. Cum spune părintele Stăniloae, “la botez Hristos vine să trăiască pe altarul inimii noastre”. Sunt multe cazuri de vindecare a pruncilor prin botez (se ştie că slujba botezului cuprinde şi exorcisme).

După Botezul Său, Domnul a ieşit îndata din apă, adică n-a zăbovit. Se povesteşte că Sfîntul Ioan Botezătorul când boteza, îl afunda pe fiecare om pînă la cap şi-l ţinea astfel pînă ce-şi mărturisea toate păcatele sale şi numai după aceea îi afunda şi capul şi îl lăsa să iasă din apă. Domnul însa, fiind cu totul curat de păcate, că a ieşit îndata din apă şi în acea clipă I s-au deschis cerurile, a strălucit de sus o lumină ca un fulger iar Sf. Ioan a putut să vadă cum Duhul lui Dumnezeu S-a pogorît în chip de porumbel peste Domnul.

Întocmai cum în zilele lui Noe, porumbiţa a vestit micşorarea apelor, tot aşa a însemnat porumbelul şi încetarea înecarii păcatului. Ştim că Duhul Sfînt este izvorul curăţiei, noianul iubirii de oameni, învatatorul blîndeţii, rînduitorul binelui şi fuge de la cel care se tăvăleşte în tina cea necurată a păcatului, fără de pocăinţă. Duhul Sfînt s-a arătat în chip de porumbel, pentru că această pasăre este curată, blîndă, iubitoare de oameni, fără de răutate şi nu stă în locuri necurate.

“Căci la Tine este izvorul vieţii, prin lumina Ta vedem lumina”, spune psalmistul (Ps.36, 9). Sunt aici trei cuvinte semnificative: izvorul vieţii (botezul), lumina Duhului Sfânt care se coboară şi sfinţeşte la botez şi lumina Care este Domnul Iisus, Fiul lui Dumnezeu. De ultima începem să luăm cunoştinţă în cursul vieţii noastre, de după botez, iluminaţi fiind de lumina Duhului Sfânt.

În momentul botezării în Iordan, prin coborârea Duhului Sfânt în chip de porumbel Pogorîndu-Se Duhul Sfînt ca un porumbel spre Domnul nostru Iisus Hristos, s-a realizat semnul crucii: sus Tatăl, jos Fiul, la mijloc la stânga şi la dreapta aripile Sfântului Duh (Matei 3, 13-17). Atunci s-a auzit un glas din cer, zicînd: Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care am binevoit. Aceluia deci, se cuvine mărirea şi stăpînirea, în vecii vecilor. Amin.

Acest fiu al plaiurilor moldovene, numit şi Sfântul Antipa Atonitul de la Valaam, a trăit în mai multe centre de evlavie ortodoxă şi a fost peste tot ca o lumină pusă în sfeşnic faţă de cei din jurul său.

S-a născut în anul 1816, în satul Calapodeşti, din judeţul Bacău, într-o familie de clerici. La botez a primit numele de Alexandru-Luchian. A intrat la vârsta de 20 de ani în viaţa mânăstirească. Întâi în obştea mânăstirii Căldăruşani (doi ani), apoi la Sfântul Munte Athos (15 ani la schitul românesc Lacu şi, în fine, patru ani la mânăstirea Esfigmen, una dintre cele mai vechi mânăstiri ale Sfântului Munte, la care a fost hirotonit diacon cu numele Antipa), din nou în Moldova (în mânăstirile din preajma Iaşului), după care s-a dus în Rusia (la Lavra Pecerska - noul Ierusalim rusesc şi, în 1865, la celebra mânăstire Valaam, unde a stat 17 ani şi a îmbrăcat haina preoţiei). A murit în ziua de 10 ianuarie 1882, la vârsta de 66 ani. Datorită faimei sfinţeniei de care Cuviosul se bucura încă din viaţă, un ucenic al său, ieromonahul Pimen a scris în 1883 Viaţa Cuviosului Antim iar în anul 1906, călugării de la Sfântul Munte, care-l cunoscuseră pe Cuvios, l-au trecut direct în rândurile sfinţilor. Astfel Cuviosul Antipa este singurul călugăr atonit român, care a suferit o canonizare spontană, venită îndată după trecerea sa la cele veşnice, ceea ce constituie şi un temei pentru recunoaşterea sfinţeniei sale de către biserica strămoşească. Prin faptele sale, Cuviosul Antipa a fost un mărturisitor al Domnului nostru Iisus Hristos şi un iscusit lucrător al Rugăciunii inimii. Prezenţa lui în calendar cinsteşte în acelaşi timp şi poporul şi Biserica noastră, pentru care el s-a rugat, povăţuindu-i pe cei care i-au cerut sfatul să nu înceteze a le iubi. Cuviosul ieroschimonah Antipa Luchian dobîndise de la Dumnezeu darul facerii de minuni şi al înaintevederii, cunoscând gândurile cele ascunse ale oamenilor, pe mulţi povăţuindu-i pe calea mîntuirii. (după Arhim. Ieronim Moţoc, Cuviosul ieroschimonah Antipa Atonitul, în „Sfinţi români şi apărători…”).

Sfinţii Trei Ierarhi Vasile cel Mare, Grigore (Nazianz)Teologul şi Ioan Gură de Aur (30 ianuarie)

În zilele împaratului Alexie Comnen al Bizanţului, care a luat sceptrul în anul 1081, s-a iscat neînţelegere care sunt oamenii cei mai de cinste şi mai îmbunatatiti spiritual. Unii cinsteau dintre cei trei ierarhi, care trăiseră pe la anii 300, mai mult pe Sf.Vasile cel Mare, socotind că este înalt la cuvânt, că la fapte se aseamănă aproape cu îngerii, că nu era lesne iertător, că era fire hotărâtă şi că nu era stăpânit de nici un lucru pământesc. Alţii îl înaltau pe Sf. Ioan Gură de Aur, zicând că este mai omenească învatatura lui şi că îndrepteaza cu adevărat pe toţi si-i îndupleca spre pocainţă prin dulceaţa graiului său, prin puterea şi adâncimea cugetării. Iar alţii înclinau spre Sf. Grigorie, cum că el ar fi întrecut pe toţi prin înaltimea, frumuseţea şi cuviinţa cuvântărilor şi scrierilor lui. Atunci, toţi trei sfinţii se arătară, aievea iar nu în vis, arhiereului care păstorea în acea vreme cetatea Evhaitenilor şi care se numea Ioan (fiind bărbat întelept în toate, cunoscător al învataturii elineşti şi care ajunsese pe culmea virtuţilor), cerându-i să fie socotiţi deopotrivă. Atunci arhiereul, cunoscând că luna ianuarie îi are pe câteşi trei sfinţii (la întâi ale lunii pe Sf. Vasile cel Mare, la douăzeci şi cinci pe Sf.Grigorie şi la douăzeci şi şapte pe Sf. Ioan Gură de Aur), i-a sărbătorit la un loc în ziua a treizecea, împodobindu-le slujba cu canoane, tropare şi cuvinte de laudă, aşa cum se cădea.

Icoana celor Trei Ierarhi cuprinde, în ordine de la stânga la dreapta, pe Sfinţii Vasile, Ioan şi Grigorie. Sf. Vasile cel Mare era înalt şi drept la stat, uscăţiv şi slab, negru la faţă, cu fruntea cam posomorâtă, asemenea omului gânditor şi îngrijorat, cu barba destul de lungă, căruntă pe jumătate. Sfantul Vasile cel Mare a întrecut cu scrierile sale nu numai pe înteleptii din zilele lui ci şi pe cei vechi. El reprezintă simbolul energiei şi al acţiunii puse în slujba oamenilor. A vieţuit cincizeci de ani; s-a suit în scaunul arhieriei când era de patruzeci de ani şi a cârmuit Biserica cinci ani. Complet în pregătire, el rămâne nu numai teoreticianul sau analistul milosteniei, ci şi practicantul ei prin excelenţă. Sfântul Grigorie Teologul, din Nazianz, cuvântătorul de Dumnezeu, era om de mijloc la statul trupului, cu faţa palidă dar veselă, căutătura blândă şi veselă; la un ochi era mai mâhnit din pricina unui semn de lovitură la pleoapa de sus; barba nu o avea prea lungă dar era destul de deasă, iar pe margine gălbuie. Era pleşuv şi alb la păr. A vieţuit pe pământ optzeci de ani şi a păstorit Biserica din Constantinopol doisprezece ani. A întrecut cu strălucirile vieţuirii sale pe toti cei iscusiţi în faptă. Sfântul Grigorie de Nazians reprezintă simbolul ştiinţei teologice şi al contemplării înalte. Sf. Ioan Gură de Aur era foarte marunt si foarte subtire, ca capul mare, ochii mari, care îi faceau cautatura vesela si fata stralucita, desi din firea lui parea mâhnit; dânsul a întrecut cu graiul pe toti filosofii elinilor, mai ales cu privire la adâncimea gândurilor şi la dulceaţa graiului. A tâlcuit Sfânta Scriptură şi a propovăduit Evanghelia cu folos ca nimeni altul. Cât priveşte virtutea şi fapta şi privirea lăuntrica, i-a întrecut pe toţi, făcându-se izvor de milostenie, de dragoste şi de învatatura. A trăit şaizeci şi trei de ani şi a păstorit Biserica lui Hristos şase ani.

Ziua de 30 ianuarie a fiecarui an este o dată de referinţă pentru învatamântul teologic. Sfinţii Trei Ierarhi au devenit - din anul 1936 - protectori ai instituţiilor de învatamânt teologic ortodox din întreaga lume, prin hotărârea luată la Atena de primul Congres al profesorilor de Teologie. Creştini convinşi, din familii creştine cu mame deosebite, Sfinţii Trei Ierarhi s-au adapat din întelepciunea celor mai vestite şcoli ale timpului (Alexandria, Antiohia, Constantinopol), însusindu-şi, pe lânga întelepciunea filozofiei păgâne, o bogată cultură teologică. Sfinţii Trei Ierarhi au ridicat preoţia pe culmile înalte ale slujirii lui Dumnezeu şi a oamenilor, au creat - prin teologia şi viaţa lor- cunoscuta “epoca de aur” a Bisericii creştine.

Sf.Vasile cel Mare a rescris o parte din slujba Sfintei Liturghii care a fost alcătuită de Sf.Iacov, “fratele” Domnului şi primul episcop al Ierusalimului (care se slujeşte o dată pe an, pe 23 Octombrie, la praznicul Sfântului Iacov). Liturghia Sfântului Vasile cel Mare se ţine de zece ori pe an (în care se include cele din Postul Paştelui). Sf. Ioan Gură de Aur (mai zis şi Sf. Ioan Crisostom) a făcut, mai potrivit pentru neputinţa omenească, o formă mai scurtă a Liturghiei Sfântului Vasile; ea se slujeşte în tot restul anului. Comentariile Sfântului Vasile la psalmi şi ale Sfântului Ioan la citirile zilnice din Biblie (Omilii) sunt tot atât de puternice şi vii şi astăzi ca odinioară când au fost scrise.

Cu rugăciunile acestor trei ierarhi, Hristoase Dumnezeul nostru, şi cu ale tuturor sfinţilor surpă şi risipeşte ridicările eresurilor; şi pe noi în unire şi paşnică aşezare ne păzeşte şi ne învredniceste de împaratia Ta cea cerească, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin.

(din Vieţile Sfinţilor Sinaxar şi din articolul Pr. Prof. Constantin Ene, Actualitatea Sfinţilor Trei Ierarhi Vasile, Grigorie şi Ioan, în Glasul Adevărului, serie nouă, anul ianuarie-martie 2000, pag. 61-66.)

Biserica din închisoare

Camera de lucru a părintelui Thoader Peţenchea, preot capelan la Penitenciarul de Maximă Securitate de la Botoşani, are aproximativ dimensiunile unei chilii. Sau ale unei celule. Două persoane nu au loc să treacă una pe lângă alta. Trebuie să se înghesuie; sau una să se dea la o parte pentru a face loc celeilalte. În încapere se găsesc un birou minuscul, câteva etajere, icoane şi flori. În această cameră - chilie - celulă, părintele Thoader Peţenchea şi-a petrecut mai bine de 12 ani din viaţa aspră de preot capelan.

Capela penitenciarului este, deocamdată, puţin populată. Credincioşii bisericii din închisoare nu vin rând pe rând la slujbă, ca la o biserică obişnuită. Ei sunt aduşi toţi odată, sub pază severă. Capela penitenciarului a crescut încet, încet în decursul anilor. Potrivit ritmului de colectare a fondurilor şi de obţinere a diverselor autorizaţii. Dar a crescut în mod natural. Aşa cum creşte o floare frumos colorată şi înmiresmata într-un vas de pământ negru. Printr-o schimbare de necrezut, pereţii şi ferestrele dreptunghiulare ale unor încaperi cenuşii din pavilionul administrativ au devenit bolţi şi arcade, tavanul s-a înaltat şi acum e turlă, iar pereţii s-au împodobit cu picturi.Picturi realizate de deţinuţi. În icoanele din biserica închisorii din Botoşani, Iisus suferă ca un încarcerat în camera de recluziune. Iar Maica Domnului şi Mironosiţele Îl plâng, aşa cum bocesc uneori maicile şi surorile deţinuţilor pe la poarta închisorii. Unele picturi de pe catapeteasmă, făcute de un fost deţinut, deşi executate în stil bizantin, au ochii tulburători, în care culorile aleargă în vârtej, precum în tablourile lui Van Gogh.
Prin iscusite modificări arhitecturale, capela iniţială s-a extins şi s-a completat. Noua intrare a Bisericii se deschide dincolo de zidurile care încercuiesc spaţiul propriu-zis de detenţie, spre curtea interioară a penitenciarului. Astfel, atunci când vin la biserică, deţinuţii pot pregusta şi un aer de libertate concretă. Noua extindere, cu bolţi şi coloane, are şi un balcon spaţios în care pot sta oaspeţii. Sau gardienii, care, astfel, pot să supravegheze mai bine pe deţinuţi. Până începe slujba se deapănă istorisiri horror cu deţinuţi. Poveşti oribile, crude, îngrozitoare. Certuri aprige şi răzbunări cumplite. Noi, ascultând, încercam să ne explicăm setea cumplită de răzbunare a deţinuţilor. O răzbunare, dacă se poate, cât mai cruntă, cât mai sadică. Ajungem totuşi la concluzia că închisoarea reprezintă o lume aparte, greu de înteles pentru cine se află în afara gratiilor. Iată că vin şi deţinuţii. Pentru slujba de adio a părintelui Peţenchea au fost aduşi mulţi tineri. Rostirea Cuvântului capătă un înteles aparte. Privim cu absolută surprindere cum se bulucesc toţi la icoana Maicii Domnului. Ca o turmă de mioare la ieslea cu bunătăţi. Acum întelegem cu adevărat expresia aceea, folosită de mai mulţi Sfinţi Părinţi, când spun despre un păcătos că „aleargă să ceară mila lui Dumnezeu“. Apoi păşesc cu sfială prin faţa Altarului. Mai temători parcă se închina la icoana Dreptului Judecător. Începe slujba, oficiată de părintele oaspete Vasile Acatrinei şi părintele Thoader Peţenchea. Răspunsurile la strană sunt date de un mic cor al deţinuţilor. Dacă vrei să urmăreşti reacţiile deţinuţilor în timpul slujbei privindu-i direct, nu prea ai şanse. Au o artă desăvârşită de a simţi cea mai mică încercare de supraveghere. Şi astfel vei întâlni atitudini rigide, complice sau chiar agresive.
Trebuie să-i „furi“ cu coada ochiului, cât mai discret cu putinţă. Şi atunci vei vedea, după minuscule tresăriri, îngândurari, plecări şi înaltari, că rostirea Cuvântului capătă, în acest cadru special, un înteles aparte. Mişcarea interioară a sufletelor celor osândiţi seamănă cu o puternică furtună care se face simţită nu prin tunete şi ropote, ci printr-un roi de mici fulgere tăcute şi intense. Părtaşi la vinovăţia lor. Furate“ din ochi, chipurile acestor tineri par incredibil de inocente şi curate. Vibraţia încordata a rugăciunii tălăzuieşte spre uşile chiliei părintelui capelan. Câte taine întunecate, câte mărturisiri înspaimântatoare s-au sfărâmat la poarta îngusta a micuţei chilii? Noi, cei „liberi“, neosândiţi la temniţă grea şi de maximă siguranţă, ne simţim dintr-o dată părtaşi şi responsabili la vinovăţia lor încadrata juridic. Ne vedem aşa cum suntem: zgârciţi, nemilostivi, făţarnici, lacomi, neînfrânaţi şi trufaşi. Parcă spre iertarea păcatelor începem şi noi să cântăm, mai cu inimă. Deţinuţii se uită la noi şi nu înteleg. Pe urmă glasurile noastre se contopesc la Crez şi la Tatăl nostru. După slujbă, deţinuţilor le sunt împartite iconiţe, cărţi de rugăciune şi pachete cu alimente pregătite de harnicele gospodine ale Parohiei „Sf. Spiridon“ din Botoşani. Câţiva tineri, parcă neîndurându-se să se despartă, rămân mai la urmă. Doamna Maria Ichim, care are multă experienţă, fiindcă a predat cursuri de alfabetizare la penitenciar, îi mângâie şi îi sărută părinteşte pe fiecare. Dacă oamenii ar purta etichete, pe capetele lor ar scrie: ucigaş, tâlhar, hoţ, proxenet… Dar aşa, toţi arată ca nişte tineri. Nişte tineri puţin dezorientaţi care au nevoie de o mângâiere maternă. Ei sunt alţii la biserică. Se spune despre aceşti deţinuţi că au un talent deosebit de a subtiliza lucrurile de valoare. Victimă a lor a fost chiar un domn judecător venit într-o inspecţie. L-au „uşurat“ pe bietul om de borsetă, cu toate actele şi banii. Actele le-a primit înapoi, dar banii nu au fost găsiţi niciodată.
În acest context, merită să povestim o întâmplare petrecută la capela penitenciarului în timpul unei slujbe religioase oficiate acum câţiva ani. Pe marginea unei ferestre, în spatele unui grup de deţinuţi şi la îndemâna lor, a fost uitată, de asemenea, o borsetă. Borseta conţinea acte, bani, un aparat foto digital şi un reportofon. La sfârşitul slujbei, după plecarea deţinuţilor, borseta a fost găsită la locul ei, cu tot conţinutul intact.
Întâmplarea e cu atât mai credibilă cu cât deţinătorul borsetei este chiar semnatarul acestor rânduri. (Articol din Ziarul Lumina, de Radu CĂJVĂNEANU, editia de Miercuri, 08 Noiembrie 2006).

Dispută asupra icoanelor şi simbolurilor religioase în locuri publice, în special în şcoli. Consiliul Naţional Român Împotriva Discriminării a cerut la 21 nov 2006 ca Ministerul Educaţiei să prevină discriminarea împotriva elevilor agnostici (necredincioşi) şi să forţeze ci o dorinţa şi consimţire a părinţilor, profesorilor şi elevilor în conformitate cu valorile creştine pe care le preţuiesc (recensământul naţional din 2001 arăta că 87% din 23 milioane de locuitori s-au declarat creştini ortodocşi). Prim ministrul Călin Popescu Tăriceanu a spus că a transmis decizia consiliului pentru a fi discutată în parlamentul ţării înainte de a se trece la vreo restricţie. România a dat dovadă de toleranţă religioasă de-a lungul secolelor, a declarat Iusuf Muurat, conducătorul mahomedanilor din ţară, menţionând că prezenţa altor simboluri religioase în locuri publice nu i-a deranjat.

Crede şi nu cerceta Printre sintagmele pseudo-crestine ce sunt vehiculate cu multă convingere de cei ce pretind că au citit Biblia, un loc de frunte îl ocupă expresia crede şi nu cerceta. Surprinzător este faptul că nicăieri în cuprinsul Revelaţiei divine nu întâlnim această prescripţie. Din contra, Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie deţin în ele însele o seamă de porunci, sfaturi evanghelice şi îndemnuri menite să-l determine pe om să se apropie de Dumnezeu şi să-şi sporească credinţa prin cercetare permanentă, prin observare şi cunoaştere. Aşadar această asociere nefericită este un nonsens, căci credinţa şi cercetarea lui Dumnezeu, a creaţiei, planurilor şi voinţei Sale, sunt interdependente, susţinându-se permanent una pe cealaltă. Potrivită ar fi sintagma crede şi cercetează, care se apropie întrucâtva de caută şi vei afla (Matei 7, 7). Însasi definiţia credinţei, ca relaţie sau raport liber, conştient, eficient şi suficient dintre om şi Dumnezeu, sugerează aspectul de permanentă căutare reciprocă dintre un eu-finit şi Un Tu-infinit: Făcutu-ne-ai căutători spre Tine Doamne şi neliniştită este inima mea până se va odihni întru Tine (Fericitul Augustin, De Conffessiones). Însa cel mai elocvent îndemn legat de cercetarea Scripturilor în vederea întaririi credinţei şi a sporirii cunoştinţelor despre Dumnezeu ne este dat de Mântuitorul Iisus Hristos. Cercetaţi Scripturile, pentru că în ele aveţi viaţa veşnică. Şi acelea sunt care mărturisesc despre Mine (Ioan 5, 39). A crede fără să cercetezi poate fi considerată o ispită, o preluare a unui neadevăr ca adevăr, a unui viciu drept virtute, a unei înselatorii ca minune: Cercetaţi duhurile, căci nu toate sunt de la Dumnezeu. (Pr. Nicolae Napoleon Dabu, Crede şi nu cerceta).

Este rău că oamenii se plictisesc când sunt copii. Ei se grăbesc să crească mari şi apoi tânjesc să fie copii din nou. ● Că îsi pierd sănătatea făcând bani şi apoi îsi pierd banii ca să-şi recâştige sănătatea. ● Că, gândindu-se speriaţi la viitorul lor, ei uită prezentul, aşa încât nu mai trăiesc nici în prezent şi nici în viitor. ● Că trăiesc ca şi cum nu ar muri niciodată şi că mor ca şi cum nu ar fi trăit niciodată.

Ar trebui ca ei să învete că nu poţi să faci pe nimeni să te iubească. Ceea ce poţi face este să te strădui ca tu să meriţi a fi iubit. ♣ Să învete că nu e bine să te compari cu nimeni. ♣ Să învete că un om bogat nu este neaparat acela care are cel mai mult, ci acela care are nevoie de cel mai puţin. ♣ Să învete că e nevoie doar de câteva secunde ca să deschizi o rană adâncă în persoana pe care o iubeşti şi că e nevoie de mulţi ani ca să vindeci rana. ♣ Să învete să ierte prin practicarea iertării şi a rugăciunii sincere pentru binele celui care a greşit. ♣ Să învete că există persoane care îi iubesc mult dar nu se pricep cum să-şi arate sentimentele. ♣ Să învete că doi oameni pot să privească la acelaşi lucru şi să-l vadă în mod diferit. ♣ Şi să învete că Dumnezeu este în preajma lor întotdeauna.

(De pe Internet)

Sorcova, vesela, 
Să trăiţi, să-mbătrâniţi, 
Ca un măr, ca un păr, 
Ca un fir de trandafir, 
Tare ca piatra, 
Iute ca săgeata, 
Tare ca fierul, 
Iute ca oţelul, 
Peste vară, primăvară, 
Nici capul să nu te doară, 
La anu' şi la mulţi ani !

De când Domnul S-a născut, 
Şi pământul s-a făcut, 
Şi cerul s-a ridicat, 
Pe patru stâlpi de argint, 
Mai frumos l-a împodobit, 
Numai stele mărunţele, 
La mijlocul stelelor, 
Sfânta lună cu lumină, 
Sfântul soare cu dogoare, 
La portiţa raiului,

Şade floarea-soarelui, 
Şi cu spicul grâului, 

Şi judecă florile, 
Ce-a fãcut miroasele 
Le-au tăiat cu coasele 
Şi le-au fãcut bucheţele, 
Şi le-au dat la cuconele, 
Busuioc verde pe masă, 
Rămâi gazdă sănătoasă, 
Busuioc verde-nflorit, 
Rămâi Doamne fericit.

(translated by Ion Minulescu)

May you look with merry eyes
at that little bunch I rise ,
tiny flowers may they bring
you an everlasting spring !

All the fragrance, all the bloom,
shall a fairy on her loom
weave for you, and smile, and wait
to open the golden gate!

May your steps be quick and strong,
always right and never wrong!
May you always find the 'clue',
see your dearest dreams come true,
have it always as you like,
and each time a lucky strike!

Healthy,
wealthy,
spick-and-span,
and as merry as you can!
To you and to all your dears
many, bright,
Happy New Years!

de Horia Ion Groza şi dedicată lui Ştefan Hruşcă

Deschide uşa creştine

că vine steaua la tine.

Din departul cerului

din înaltul gerului

din piatra ungherului

cu clopotul lerului.

A plecat veste să-mpartă

şi mere din poartă-n poartă.

Cu dulcele panaghiei

cu laurii Mariei

cununa fecioriei

sora bucuriei.

Peste mări ea s-a zorit

căci munţii au-ncărunţit.

Stînele-s goale

vîntul le răscoale

turmele de mioare

s-au lăsat de vale.

Doar mielul cel sfînt

îi singur pe pămînt.

Vor să-l izgonească

să-l batjocorească

şi să-l răstignească

în ajun de Pască.

Şi la moartea sa

nu va fi à stea.

Prohod o să-i cînte

frunzele mărunte

iarba de pe munte

oile cornunte

şi cu soare-n frunte.

Păstorii se zoriră

pe El de-L găsiră.

Şi se tulburară

şi se bucurară

şi îi buciumară

şi îi trîmbiţară.

Pe dunguţa raiului

creşte floarea graiului

Ea e Domnul nos'

s-a lăsat în jos

pe-ăst timp geros

să fie Hristos.

Primeşte-L în tindă

sufletul s-aprindă

Mîna-i de mătase

mîntuire lase,

colinda cuvioasă,

gazda sănătoasă.

Istorii cu tâlc: Trei prieteni ai creştinului

Un mirean foarte evlavios în viaţa lui s-a dus la avva Pimen pe când la bătrân se aflau şi alţi fraţi, care veniseră să-i ceară sfatul. Bătrânul îi zice mireanului credincios: „Spune-le fraţilor un cuvânt“. Mireanul răspunde: „Iartă-mă, avva, dar eu am venit aici ca să primesc învatatura“. Silit însa de bătrân a zis: „Eu sunt mirean, vând legume şi fac negustorie, dezleg snopii şi fac legături mici, cumpăr cu puţin şi vând cu mult. Nu ştiu să vorbesc din Scripturi, dar voi spune o pildă. Un om i-a zis prietenului său: «Vreau să-l văd pe împarat, vino cu mine». Prietenul îi răspunde: «Vin cu tine până la jumătatea drumului». Atunci el îi zice altui prieten: «Vino tu şi mă conduce până la împarat». Acesta îi răspunde: «Te duc până la palatul împaratului». Omul zice şi unui al treilea prieten: «Vino cu mine
până la împarat». El îi răspunde: «Merg, intru în palat, stau, vorbesc şi te duc la împarat»“. Fraţii l-au întrebat care este sensul pildei şi el a răspuns: „Primul prieten este asceza, care îl conduce pe călugăr o bucată de drum; al doilea este curăţenia, care merge cu el până la cer; al treilea este milostivirea, care-l duce până la împaratul nostru Dumnezeu, cu îndrazneala“. Fraţii au plecat zidiţi sufleteşte la chiliile lor. (Pateric, ediţia Polirom, 2005).

Hai să dăm mână cu mână

Cei cu inima română,

Să-nvârtim hora frăţiei

Pe pământul României!

Iarba rea din holde piară!

Piară duşmanii din ţară!

Între noi să nu mai fie

Decât flori şi armonie!

Măi muntene, măi vecine

Vino să te prinzi cu mine

Şi la viaţă cu unire

Şi la moarte cu-nfrăţire!

La nevoi şi la durere

Unde-s doi puterea creşte

Şi duşmanul nu sporeşte!

Amândoi suntem de-o mamă

De-o făptură şi de-o samă,

Ca doi brazi într-o tulpină

Ca doi ochi într-o lumină.

Eu ţi-s frate, tu mi-eşti frate,

Vin' la Milcov cu grăbire

Să-l secăm dintr-o sorbire,

Ca să treaca drumul mare

Şi să vadă sfântul soare

Într-o zi de sărbătoare

Hora noastra cea frăţească

Pe câmpia românească!